CAPITOLUL I - CARACTERIZAREA GENERALĂ

A DREPTULUI CIVIL

1. Definiția dreptului civil român

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de
puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor
în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale
societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este
asigurată, la nevoie, de forţa de coerciție a statului.
Accepțiunile noțiunii de "drept":
a) Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului, adică
totalitatea ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul
b) Prin „drept obiectiv", dreptul este definit ca ansamblul normelor
juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a
oamenilor.
c) În accepţiunea de „drept subiectiv", termenul de drept desemnează
prerogativa recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un
alt subiect de drept. Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept
subiectiv) există o legătură logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot
exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv.
d) În accepţiunea de drept pozitiv, termenul de drept se înfăţişează ca fiind
totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, în societate.
Dreptul pozitiv este, în concret, dreptul care se aplică imediat şi continuu, obligatoriu şi
susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forța coercitivă a
statului.
Dreptul pozitiv se împarte în drept naţional şi drept internaţional, care la rândul
lor se împart în public şi privat. Obiectul de studiu ai dreptului privat îl formează
raporturile dintre oameni în legătură cu interesele lor individuale. Raporturile dintre
oameni şi societate, precum şi raporturile dintre state, sunt reglementate de dreptul
public.
O ramură a dreptului privat, şi anume baza acestuia, este dreptul civil Prin ramură
de drept se înţelege acel grup de norme juridice care reglementează o anumită categorie
de relaţii sociale.
Dreptul civil poate îi definit ca fiind acea ramură a dreptului privat care
reglementează raporturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale dintre persoanele
fizice şi juridice, aflate într-o poziţie de egalitate juridică.
Din definiţia dreptului civil rezultă care este obiectul dreptului civil, care sunt
subiectele şi care este metoda iui de reglementare.
1
 Prin obiect al ramurii dreptului civil înțelegem acele raporturi sociale de natură
patrimonială şi personal nepatrimonială care se stabilesc între persoanele fizice şi
persoanele juridice (art. 2 C. civ.).
Raporturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, evaluabil în
bani (de exemplu, raporturile care se nasc dintr-un contract de vânzare).
Raporturile personale nepatrimoniale sunt acelea al căror conţinut nu poate fi
evaluat în bani (de exemplu, raporturile care privesc viaţa privată a unei persoane:
dreptul la nume, la domiciliu, la reputaţie).
Persoana fizică reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii
civile [art. 25 alin. (2) C. civ.].
Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare, care odată ce îndeplineşte
condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile [art. 25 alin. (3) C.
civ.].
Raporturile civile se stabilesc între subiectele de drept civil, adică între persoanele
fizice, între persoanele juridice sau între persoanele fizice şi persoanele juridice.
Prin metoda, de reglementare a unei ramuri de drept se înţelege poziţia părţilor
participante la raportul juridic, care poate fi de egalitate sau de subordonare.
În dreptul civil, poziţia părţilor este de egalitate juridică, ceea ce înseamnă că una
dintre părţi nu se subordonează celeilalte.
Dreptul civil nu reglementează, însă, toate raporturile patrimoniale şi personale
nepatrimoniale din societate. O parte a acestora este reglementată de alte ramuri de drept,
precum; dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul muncii.

2. Rolul dreptului civil

Din definiția data anterior, desprindem concluzia ca dreptul civil este ramura de
drept ce aparține sistemului de drept unitar al tarii noastre, care reglementează raporturi
juridice patrimoniale si personal nepatrimoniale, la care participa persoane fizice si
persoane juridice aflate intre ele pe poziție de egalitate juridica.
În sistemul nostru de drept, dreptul civil ocupa un rol deosebit de important,
deoarece, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective)
patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. Dreptul civil
reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi
întăririi moralei.
Pe de alta parte, un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil
în sistemul dreptului românesc constă în funcţia dreptului civil de a fi drept comun faţă
de alte ramuri de drept. Aceasta se traduce prin faptul ca, ori de câte ori o altă ramură de
drept învecinată nu conţine reglementari proprii care să se aplice la un anumit aspect al
raportului juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma
corespunzătoare din dreptul civil. Putem spune ca dreptul civil "împrumuta" normele
sale altor ramuri de drept, când acestea nu au norme proprii pentru un anumit aspect.

2
 3. Delimitarea dreptului civil de celelalte ramuri de drept
Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept constituie o necesitate,
izvorâtă atât din raţiuni practice, cât şi teoretice.
Într-adevăr, în practică se pune problema apartenenţei unui raport juridic concret
la o ramură sau alta de drept; este, deci, o problemă de calificare juridică a unui anumit
raport de drept. Corecta calificare a unui raport concret este de maximă importanţă
practică, deoarece numai o astfel de calificare asigură o aplicare corectă a legii.
Teoretic, problema delimitării dreptului civil faţă de celelalte ramuri, de drept este
impusă de faptul că există multe asemănări (iar nu numai deosebiri) între raporturile
reglementate de ramuri diferite de drept.
În operaţia delimitării se utilizează diferite criterii.
Asemenea criterii folosesc atât la constituirea ramurilor de drept, cât şi la
delimitarea lor.
Asemenea criterii sunt: obiectul de reglementare; metoda de reglementare;
calitatea subiectelor; caracterul normelor; specificul sancţiunilor; principiile.
Prin obiect de reglementare se înţelege o categorie omogenă, unitară de relaţii
sociale care sunt reglementate de un mănunchi de norme juridice care, la rândul lor, sunt
unitare, uniforme. Obiectul de reglementare este criteriul determinant, hotărâtor, în
constituirea şi delimitarea ramurilor de drept.
După cum am arătat, obiectul dreptului civil este format din două mari categorii
de raporturi sociale: patrimoniale şi nepatrimoniale.
Nu toate raporturile patrimoniale, însă, intră în obiectul dreptului civil, ci numai
cele reale (care au în conţinutul lor drepturile reale) şi obligaţionale (care au în
conţinutul lor drepturile de creanţă).
Tot astfel, nu toate raporturile nepatrimoniale constituie obiect de reglementare
pentru dreptul civil, ci numai cele care privesc: 1) existenţa şi integritatea persoanelor; 2)
individualizarea ori identificarea persoanelor; 3) creaţia intelectuală, realizată de
subiectele individuale şi cele colective, de drept civil
Metoda de reglementare este criteriul de delimitare şi constă în modalitatea de
influenţare a raporturilor sociale de către societate, prin stat, care edictează normele de
drept.
Specifică şi generală, pentru dreptul civil, este metoda egalităţii juridice a
părţilor: în raportul juridic civil, o parte nu este subordonată celeilalte, ci ele sunt pe
picior de egalitate.
Există şi alte ramuri de drept care folosesc această metodă.
Nu mai puţin, există destule ramuri de drept care folosesc o metodă total diferită,
şi anume aceea a subordonării părţilor: o parte a raportului e obligată „să asculte" de
cealaltă sau, altfel spus, o parte comandă, iar cealaltă trebuie să execute.

3
 Alt criteriu, luat uneori în considerare în opera de delimitare a ramurilor de drept
este acela al caracterului normelor; în unele ramuri de drept sunt specifice,
preponderente normele dispozitive (permisive ori supletive), iar în altele, normele
imperative (onerative ori prohibitive).
Pentru dreptul civil, sunt caracteristice normele dispozitive.
Caracterul sancţiunii este un criteriu care prezintă utilitate practică, putând servi
la calificarea, într-un anumit fel, a unui raport juridic, îndeosebi în ipoteza în care, în
legătură cu acel raport, se naşte un conflict de interese, declanşându-se un proces.
Încălcarea oricărei norme juridice atrage o consecinţă negativă pentru autorul
încălcării. O astfel de consecinţă, însă, are conţinut diferit, în ramuri diferite de drept.
Pentru dreptul civil este specifică restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat -
adesea printr-un proces civil - constând fie în repararea prejudiciului cauzat, fie în
încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
În fine, delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept apelează, uneori, la
principii. în genere, fiecare ramură de drept îşi are cristalizate principiile care-i
orientează acţiunea într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale.
Dacă, într-un caz determinat, pot fi identificate principiile: proprietăţii, egalităţii
în faţa legii, îmbinării intereselor personale cu cele generale şi garantării dreptului
subiectiv, se poate trage concluzia - până la proba contrarie - că ne găsim în faţa unui
raport de drept civil.

A. Dreptul constituţional şi dreptul civil

Dreptul constituţional este ramura de drept care conţine norme fundamentale
pentru existenţa şi dăinuirea statului de drept român, din care se inspiră celelalte ramuri
de drept, deci şi dreptul civil.
Dreptul constituţional reuneşte normele care reglementează: bazele statului
român, organele statului (potrivit principiului separaţiei puterilor în stat), drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului român, însemnele statului român.
Deşi, la prima vedere, legătura dreptului constituţional cu dreptul civil nu se
evidenţiază, totuşi trebuie reţinut că, în realitate, această legătură se manifestă pe mai
multe planuri, dintre care menţionăm:
- Constituţia conţine norme care consacră principii ale dreptului civil (cum ar fi
principiul proprietăţii şi principiul egalităţii în faţa legii);
- principalele drepturi şi libertăţi ale omului - care sunt şi. drepturi subiective
civile ale cetăţeanului — sunt consacrate în legea fundamentală a ţării (ele fiind
dezvoltate în normele cuprinse şi în legi civile);
- instituțiile și autoritățile publice, reglementate în Constituţie, sunt, din punctul
de vedere al dreptului civil, persoane juridice (în majoritatea lor);
- garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt stabilite de Constituţie.

4
 Privite comparativ, dreptul constituţional şi dreptul civil conţin atât asemănări, cât
şi deosebiri, dacă luăm în considerare criteriile de delimitare. Într-o exprimare sintetică,
asemenea asemănări şi deosebiri sunt:
- dacă în dreptul civil majoritare sunt raporturile patrimoniale, în dreptul
constituţional sunt dominante raporturile nepatrimoniale; chiar dacă unele raporturi
nepatrimoniale sunt vizate de normele ambelor ramuri de drept, dreptul constituţional le
are în vedere în măsura în care conţinutul lor este format din drepturi ori libertăţi
fundamentale ale cetăţeanului, pe când dreptul civil le reţine în măsura în care conţinutul'
lor este alcătuit din drepturi subiective civile cu caracter nepatrimonial;
- pe când subiectele raportului de drept constituţional se află pe poziţii de
subordonare - ca regulă - în dreptul civil funcţionează egalitatea de poziţie juridică a
părţilor;
- dacă normele dreptului constituţional cer subiectelor sale o calitate specială -
organ de stat (al puterii legislative, executive ori judecătoreşti) ori cetăţean român -
dreptul civil nu cere subiectelor sale decât simpla calitate de persoană fizică ori persoană
juridică;
- majoritatea normelor dreptului constituţional sunt imperative, pe când în dreptul
civil majoritatea o constituie normele dispozitive;
- dreptul constituţional are sancţiuni specifice - cum ar fi suspendarea din funcţie,
care nu presupun un proces; restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat se realizează,
cel mai des, prin proces;
- pe lângă principii comune, există principii specifice, proprii, atât pentru dreptul
constituţional, cât şi pentru dreptul civil.
Corelaţia dreptului civil cu dreptul constituţional poate fi uşor observată in
practica Curţii Constituţionale. Mai mult, de curând se vorbeşte despre „dreptul civil
constituţional român"

B. Dreptul administrativ şi dreptul civil

Dreptul administrativ este ramura de drept care reglementează raporturile sociale
născute în cadrul administraţiei publice; într-o altă formulare, am putea spune că dreptul
administrativ este ramura de drept ce conţine normele care reglementează condiţiile
realizării puterii executive în statul nostru.
Între dreptul civil şi dreptul administrativ există unele asemănări, dar mai multe
deosebiri.
În delimitarea dreptului civil fată de dreptul administrativ e nevoie să se ţină
seama de următoarele aspecte mai semnificative:
- dacă în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în dreptul administrativ
sunt majoritare raporturile nepatrimoniale;
- pe când în dreptul civil părţile sunt pe poziţii de egalitate juridică, în raporturile
de drept administrativ subiectele se află în poziţie de subordonare, ca regulă;

5
 - în raporturile de drept administrativ e necesar ca măcar un subiect să fie un
organ al administraţiei publice, pe când în dreptul civil, după cum am arătat, raporturile
pot fi: numai între persoane fizice, numai între persoane juridice, între persoane fizice şi
persoane juridice; mai subliniem că, un organ al administraţiei de stat poate apare şi în,
raporturi de drept civil, numai că. în astfel de cazuri, el se manifestă ca persoană juridică,
iar nu ca purtător al puterii de stat;
- dacă în dreptul civil predomină normele dispozitive. în dreptul administrativ
sunt preponderente normele imperative:
- dreptul administrativ are sancţiuni proprii, precum amenda contravenţională ori
confiscarea.
Apropierea dreptului civil faţă de dreptul administrativ se manifestă, în practică,
în cazurile în care, potrivit legii, încheierea unui act civil este precedată de emiterea unui
act administrativ individual - de regulă autorizaţie.
În practică, adesea, delimitarea dreptului civil faţă de dreptul administrativ este
întâlnită în materia contenciosului administrativ.

C. Dreptul civil şi dreptul financiar

Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează raporturile sociale
născute în procesul constituirii şi utilizării sumelor cuprinse în bugetul de stat.
Principalul obiect de reglementare al dreptului financiar îl constituie raporturile stabilite
în legătură cu ceea ce se numeşte „finanţe publice". Sursa principală a veniturilor la
buget este impozitul, iar principala cheltuială a bugetului o constituie întreţinerea
aparatului de stat.
În linii mari, delimitarea dreptului civil faţă de dreptul financiar se pune în
termeni asemănători celor de la delimitarea faţă de. dreptul administrativ. Sunt de
menţionat:
- marea majoritate a raporturilor de drept financiar este formată din raporturi
patrimoniale (cum indică şi denumirea lor, de altfel);
- părţile, în raporturile de drept financiar, sunt în poziţie de subordonare;
- în raportul de drept financiar, întotdeauna o parte este un organ al statului cu
atribuţii fiscale;
- normele dreptului financiar sunt, ca regulă, norme imperative;
- dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii, distingându-se majorarea pentru
întârziere în plata impozitelor;
- în afară de principii comune, atât în dreptul financiar, cât şi în dreptul civil,
există principii proprii, specifice.

D. Dreptul civil şi dreptul familiei

Dreptul familiei este ramura „care reglementează raporturile personale şi
patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege
sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi intrării familiei".

6
 Între dreptul civil şi dreptul familiei există atât asemănări, cât şi deosebiri, într-o
formulare concisă, sunt de menţionat următoarele:
- dacă ambele ramuri au ca obiect de reglementare atât raporturi patrimoniale, cât
şi nepatrimoniale, raportul dintre ele este invers: pe când în dreptul civil dominante,
majoritare sunt cele patrimoniale, în dreptul familiei cele mai multe sunt nepatrimoniale;
- ambele ramuri utilizează metoda egalităţii juridice; o nuanţă aparte există în
dreptul familiei, atunci când e vorba de raportul părinte-copil minor;
- în dreptul familiei se cere - după cum reiese chiar din definiţie - o calitate
specială subiectelor sale (soţ, părinte, copil etc);
- fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii (ex. decăderea din puterea
părintească este specifică dreptului familiei);
- normele majoritare în dreptul familiei sunt cele imperative, pe când în dreptul
civil domină cele dispozitive;
-pe lângă principii comune, fiecare ramură are şi principii specifice, proprii.

E. Dreptul civil şi dreptul muncii şi securităţii sociale

Dreptul muncii este ramura care reglementează raporturile generate de contractul
individual de muncă, inclusiv cele conexe.
Asemănări şi deosebiri există şi între dreptul civil şi dreptul muncii.
În esență, acestea sunt următoarele:
- obiectul ambelor ramuri este format atât din raporturi patrimoniale
(majoritatea), cât şi personale nepatrimoniale;
- dacă în dreptul civil poziţia de egalitate juridică a părţilor se menţine tot timpul,
în dreptul muncii această poziţie este caracteristică doar încheierii contractului de muncă;
pe parcursul raportului de muncă există o disciplină a muncii, care implică subordonarea
salariatului;
- sfera subiectelor dreptului muncii este mai restrânsă decât în dreptul civil (ex.
minorii sub 14 ori 15 ani);
- în dreptul muncii există, pe lângă răspunderea patrimonială, şi răspunderea
disciplinară;
- dominante, în dreptul muncii, sunt normele imperative, pe când în dreptul civil,
cum se ştie, sunt majoritare cele dispozitive;
- pe lângă principii comune, cele două ramuri au şi principii specifice, proprii.

F. Dreptul civil şi dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil este definit ca sistemul de norme care reglementează
modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile,
precum şi modul de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Într-o formulare concisă, corelaţia dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil a
fost exprimată, în literatura de specialitate, astfel: „Dreptul procesual reprezintă tocmai
cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său sancţionator care, evident intervine numai

7
în caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă, pe calea procesului civil, nu
s-ar asigura realizarea lui şi, tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa
unui drept material pe care să-1 apere şi să-1 valorifice".

G. Dreptul civil şi dreptul internaţional privat

Ca obiect de reglementare, dreptul internaţional privat se referă la aceleaşi
raporturi ca şi dreptul civil şi dreptul familiei, cu deosebirea că le priveşte sub aspectul
lor internaţional, adică sub aspectul pe care îl prezintă când ele conţin un element de
extraneitate. Asemenea elemente sunt: cetăţenia străină, naţionalitatea străină, situarea în
străinătate a unor bunuri, încheierea ori executarea în străinătate a unui contract etc.
Metoda de reglementare specifică dreptului internaţional privat este aceea de
indicare - prin „norma conflictuală" ori „de trimitere" - a legii aplicabile unui raport cu
element străin.
Lato sensu, dreptul internaţional privat cuprinde şi „dreptul comerţului
internaţional".
Corelaţia dreptului civil cu dreptul internaţional privat se desprinde, cu uşurinţă,
din analiza textelor Cărții a VII-a din Codul Civil cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat (art. 2557-2663).

4. Principiile dreptului civil român

Principiile de drept sunt reguli de bază, idei călăuzitoare, care stau la baza
activităţii judiciare. Există trei categorii de principii: principii care se aplică în toate
ramurile de drept (adică generale, care stau, la baza întregului sistem de drept); principii
caracteristice pentru fiecare ramură de drept: în cadrul ramurilor, principii specifice
anumitor instituţii din ramura de drept respectivă.
Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei de; bază comune tuturor
ramurilor de drept şi care se regăsesc în toată legislaţia. Dintre acestea pot fi enumerate:
principiul egalităţii în faţa legii, principiu! separaţiei puterilor în stat ş.a. ele se aplică şi
în dreptul civil.
Principiile specifice dreptului civil se aplică în întreaga ramură, tuturor
instituţiilor, constituind temeiul de apreciere şi de evaluare a normelor juridice civile.
Aceasta înseamnă că, ori de câte ori normele civile sunt supuse interpretării, deoarece
conţin reguli neclare sau care sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, interpretarea se
face astfel încât normele să corespundă principiilor dreptului civil.
Principiile specifice dreptului civil sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii
în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale,
principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
Principiile specifice anumitor instituţii din ramura dreptului civil sunt reguli de
bază care se aplică numai într-o instituţie sau în mai multe instituţii ale dreptului civil. O
instituţie de drept civil reuneşte un grup de norme juridice civile, care reglementează

8
subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, precum: raportul juridic civil, actul juridic
civil, dreptul de proprietate, succesiunea, contractele, prescripţia extinctivă ş.a.
Pot fi enumerate următoarele principii specifice anumitor instituţii ale dreptului
civil:
- principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil;
- principiile forţei obligatorii, irevocabilității şi relativităţii actului juridic civil,
care privesc efectele actului juridic civil;
- principiul ocrotirii bunei-credinţe, care se regăseşte în mai multe instituţii
ale dreptului civil, precum drepturile reale, răspunderea civilă etc.

5. Izvoarele dreptului civil

Noţiunea de izvor de drept prezintă două înţelesuri:
a) în sens material, izvoarele de drept civil desemnează condiţiile
materiale de existenţă care generează normele juridice;
b) în sens formal, izvoarele de drept civil reprezintă forma de
exteriorizare (de exprimare) a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se
găsesc normele juridice într-un sistem de drept dat. În dreptul civil, normele juridice
îmbracă forma actelor normative, adică acte ce emană de la organele de stat
investite cu prerogativa legiferării. În alte cuvinte, norma de drept civil reprezintă
regula generală şi abstractă cere glementează conduita subiectelor în raporturile
juridice civile.
Izvoarele dreptului sunt forme specifice de exprimare a normelor
juridice.
Codul civil actual conţine o dispoziţie expresă referitoare ia izvoarele dreptului
civil, în art. 1: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale
ale dreptului. (2) în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziţii, principiile generale aie dreptului. (3) în materiile reglementate prin lege,
uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres ia acestea. (4)
Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de drept, (5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului
uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele
autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară; (6) în sensul
prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale".
1. Legea, în sensul ei larg, nu există diferenţe faţă de reglementarea anterioară.
Astfel, actele normative se împart în:
a) legi, adică acte normative care sunt edictate de organul legiuitor al statului,
Parlamentul; fegiie se clasifică în constituţionale, organice şi

9
 Legile constituţionale sunt, conform art 73 alin. 2 din Constituţia României, legile
de revizuire a Constituţiei, precum şi Constituţia însăşi (care este legea fundamentală a
statului).
Legile organice sunt acelea care dezvoltă şi detaliază anumite domenii, cuprinse
în Constituţie, de mare importanţă pentru societate; art. 73 alin. (3) din Constituţie arată,
în mod expres, care sunt aceste domenii.
Legile ordinare sunt toate celelalte legi, edictate de Parlament, care reglementează
o sferă restrânsă de reiaţii sociale, De exemplu, Legea fondului funciar (Legea nr.
18/1991, cu modificările ulterioare). Tot în această categorie intră şi codurile. Codul este
o grupare sistematizată de norme juridice, care reglementează totalitatea sau majoritatea
relaţiilor sociale specifice unei anumite ramuri. Noul Cod civil (legea nr. 287/2009 a
intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, conform legii nr. 71/2011).
În ceea ce priveşte tratatele internaţionale la care România este parte, acestea
devin drept intern prin legea de ratificare (care înglobează conţinutul actului internaţional
ratificat) şi urmează regimul legilor ordinare. Aceasta rezultă din art. 11 alin. (2) din
Constituţie („Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern"). Conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, „Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile". O prevedere
asemănătoare se regăseşte în Codul civil. Astfel, conform art. 4, întitulat „Aplicarea
prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului", „(1) în materiile
reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor
fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia, Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.”
b) hotărâri şi ordonanţe ale guvernului (inclusiv cele de urgenţă); acestea sunt
acte normative emise de către Guvern, conform art. 108 din Constituţie, în scopul
organizării executării legilor (hotărârile) sau în temeiul unei legi speciale de abilitare
(ordonanţele): de exemplu, O.G. nr. 21/1992 cu privire la protecţia consumatorilor, H.G.
nr. 1259/2001 privind aprobarea Normelor tehnice şi metodologice pentru aplicarea
Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
c) Dreptul Uniunii Europene. După aderarea României la Uniunea Europeană,
dreptul U.E. a devenit izvor de drept. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt
obligate să-l respecte, iar judecătorul naţional să-l aplice din oficiu.
Aplicabilitatea directă a dreptului U.E. înseamnă că normele acestuia se aplică în
mod direct şi uniform în toate statele membre, de la data intrării lor în vigoare.
Prioritatea dreptului U.E. înseamnă că normele de drept aie U.E. se aplică cu întâietate

1
0
faţă de dreptul naţional; astfel, dacă există reguli interne, de drept naţional, care
contravin ordinii juridice U.E,. ele devin inaplicabile.
În acest sens sunt și prevederile art. 5 Cod civil conform cărora normele dreptului
U.E. se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.
d) Uzanţele. Prin uzanţe se înţelege obiceiul sau cutuma, la care se adaugă uzurile
profesionale. Obiceiul (sau cutuma) reprezintă o practică îndelungată, continuă şi
generală, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie.
„Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite
între membrii unei profesii sau, după caz, între membri şi clienţi, cu ocazia exercitării
profesiei". Uzurile profesionale au fost incluse printre izvoarele de drept civil pentru că,
aşa cum se prevede în art. 3 alin. (1), dispoziţiile Codului civil se aplică şi
profesioniştilor.
Pentru a fi izvor de drept, uzanţele trebuie să fie conforme cu ordinea publică şi cu
bunele moravuri [art. 1 alin. (4) C. civ.j. Ordinea publică în dreptul civil reprezintă
normele juridice care se impun din motive de moralitate sau de securitate socială, ceea ce
este imperativ în relaţiile dintre oameni.
Uzanţele se pot proba prin orice mijloc de probă. Dacă sunt publicate - şi aceasta
se referă, mai ales, la uzurile profesionale, se prezumă că există. Acela care contestă
existenţa lor trebuie să facă dovada. Sarcina probei în ceea ce priveşte existenţa şi
conţinutul uzanţei revine părţii interesate să o folosească.
e) Principiile generale ale dreptului. Potrivit art. 5 alin. (3) Cod procedură civilă,
„în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în
lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare ia situaţii juridice
asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în
vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".
Nu sunt izvoare de drept jurisprudența, doctrina și nici bunele moravuri.
Jurisprudenţa (sau precedentul judiciar ori practica judiciară) reprezintă
ansamblul soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor judecătoreşti. Judecătorul nu
creează legea, ci doar o aplică. Hotărârile pe care le dă sunt obligatorii numai pentru
părţile în cauză, neavând caracter generat şi impersonal (cum trebuie să aibă legile).
Doctrina, (sau literatura juridică) reprezintă lucrările şi studiile de spe
cialitate scrise de jurişti, care explică, comentează şi interpretează normele
juridice. Ea nu este recunoscută ca izvor de drept, dar are un rol activ în
crearea şi perfecţionarea normelor de drept.
Morala sau regulile de convieţuire socială reprezintă o etică, adaptată
anumitor locuri şi anumitor timpuri. Morala poate fi considerată izvor neformal
de drept în măsura în care este încorporată în lege. Regulile moralei nu pot
fi impuse prin forţa de constrângere a statului.

6. Clasificarea normelor de drept civil

1
1
 Normele de drept civil pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
a) După posibilitatea părţilor de a deroga sau nu de la ele, normele de drept civil
se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.
Normele de drept civil dispozitive suplinesc sau chiar interpretează voinţa
neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil si permit derogarea
de la dispoziţiile pe care le conţine.
Normele dispozitive se subclasifică în norme permisive şi norme supletive.
Normele dispozitive permisive dau posibilitatea subiectelor de drept să aibă a
anumită conduită.
Normele dispozitive supletive stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este
obligatorie doar dacă părţile nu au prevăzut o altă conduită. Cu titlu de exemplu,
amintim: dispoziţiile art. 1666 din Codul Civil, potrivit căruia „În lipsă de stipulaţie
contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina
cumpărătorului."
Normele de drept imperative se subclasifică în norme onerative şi norme
prohibitive.
Normele imperative onerative obligă părţile la o anumită conduită, ex. art. 1747
din Codul Civil, conform căruia „Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului,
vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică".
Normele imperative prohibitive interzic în mod expres părţilor să aibă o anumită
conduită, ex. art 1902 din Codul civil „(1) Participarea la profitul societăţii implică şi
contribuţia la pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate, ale
prezentului capitol sau ale legii speciale aplicabile, după caz. Partea fiecărui asociat la
profituri şi pierderi este proporţională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s-a
convenit altfel. Partea la profituri şi pierderi a asociatului al cărui raport constă în
prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu
aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel.
b) După natura interesului ocrotit de norma civilă, deosebim normele juridice
civile de ordine publică şi normele juridice civile de ordine privată.
Norma juridică civilă de ordine publică este acea normă care ocroteşte un
interes general public. Având în vedere faptul că normele de ordine publică ocrotesc un
interes general public, acestea sunt şi norme imperative. Nu este obligatoriu ca toate
normele de drept civil imperative să fie şi norme de ordine publică.
Norma juridică civilă de ordine privată urmăreşte ocrotirea unui interes individual.
Normele juridice civile de ordine privata nu sunt întotdeauna şi norme dispozitive, dar
normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată.
c) După întinderea câmpului de aplicare, normele juridice de drept civil se
împart în: norme juridice civile generale şi norme juridice civile speciale. Normele de
drept civil generale se aplică în toate cazurile şi orice materie, dacă o altă normă nu
prevede altfel.

1
2
 Normele de drept civil speciale se aplică doar în cazurile expres stabilite de lege.
Normele generale constituie situaţia de drept comun, în timp ce normele speciale
constituie excepţia, norma specială aplicându-se cu prioritate faţă de norma generală,
fără a se lua în considerare faptul că norma specială este mai veche decât norma
generală.
Norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi aplicată prin
analogie la situaţii pentru care nu face referire, acestea fiindu-le aplicabile dispoziţiile
din normele generale, avand in vedere că norma speciala derogă de la dreptul comun.

7. Aplicarea legii civile

7.1. Aplicarea legii civile în timp
Norma juridică civilă se aplică în intervalul de timp cuprins între data intrării în
vigoare şi data ieşirii sale din vigoare.
Conform ari. 78 din Constituţie, legea, în sensul ei larg (adică, norma juridică)
intră în vigoare la, 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficiai ai României sau la o
dată ulterioară, prevăzută în textui ei. După intrarea în vigoare, operează prezumţia
absolută că ea este cunoscută de toate persoanele cărora se adresează şi care sunt obligate
să o respecte.
Norma juridică civilă iese din vigoare prin abrogare. Abrogarea poate fi expresă,
directă sau indirectă, sau tacită (implicită). Este abrogare expresă directă atunci când, în
legea nouă, cu acelaşi obiect ca şi cea (cele) veche (vechi), se precizează care legi
urmează a fi abrogate la data intrării în vigoare a ceiei noi (abrogare totală), sau care
dispoziţii din anumite legi se abrogă (abrogare parţială). Abrogarea, expresă indirectă
operează atunci când, în cuprinsul legii noi, se arată că se abrogă toate dispoziţiile
contrare acesteia. Abrogarea tacită (implicită) intervine când legea nouă conţine
dispoziţii contrare unor legi anterioare, cu acelaşi obiect, fără a preciza că se abrogă
În aplicarea legilor civile în timp trebuie să se ţină cont de două principii care
se suprapun şi se completează reciproc:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Cu privire la primul principiu, al neretroactivităţii legii civile, menționăm ca
acesta este regula conform căreia o lege civilă se aplică doar acelor situaţii care se ivesc
în practică după adoptarea ei. Potrivit acestui principiu, legea nu se aplică şi situaţiilor
anterioare adoptării ei, în conformitate cu prevederile art. 6 din Codul Civil: „Legea
civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă" şi cu
prevederile art. 15 alin. 2 din Constituţia României: „Legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."
În baza acestui principiu o situație în desfășurare va fi supusă legii noi. Însă, o
situație juridică se poate afla în diferite faze ale desfășurării ei, în momentul intrării în
vigoare a unei legi noi. Pentru a afla legea aplicabilă în asemenea situații, Noul cod civil

1
3
a valorificat doctrina și practica judiciară existentă în materie, stabilind următoarele
norme juridice tranzitorii:
- art. 6 alin. 2 Cod civil prevede că ”actele și faptele juridice încheiate ori,
după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera
alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după
caz, a săvârșirii ori producerii lor”;
- art. 6 alin 5 și 6 Cod civil prevede că dacă o situație juridică și-a produs o
parte din efecte până la intrarea în vigoare a legii noi, legea nouă nu le afectează:
”Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute
după intrarea sa în vigoare. Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din
starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de
întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a
legii noi;
- Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la
data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi
considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept conform
căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite, intrarea
ei în vigoare înlăturând aplicare legii vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii noi există o excepţie, şi anume
ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi.
Excepţia poate fi prevăzută în mod expres de legiuitor în cuprinsul legii noi sau
poate fi dedusă din redactarea acesteia. Justificarea acestei excepţii constă în necesitatea
aplicării legii vechi, abrogate, unor situaţii juridice, cu anumite particularităţi, în curs de
desfăşurare, până la consumarea lor, adică până la stingerea tuturor raporturilor care s-au
născut în legătură cu ele. De exemplu, în art. 201 al Legii nr. 71/2011 de punere în
aplicare a noului Cod civil, se prevede că prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite
la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legase care
le-au instituit, adică legii vechi. O prevedere similară este cuprinsă în art. 6 alin. (4) C.
civ.. care dispune ca prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la
data intrării în vigoare a legii noi să fie supuse legii vechi, care le-a instituit.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a noului Cod civil, normele tranzitorii
cuprinse de Legea nr. 71/2011 stabilesc regula supraviețuirii (ultraactviității) legii vechi
în cazul situaţiilor juridice în curs de desfăşurare (facta pendentia) la data intrării în
vigoare a noului Cod civil, până la stingerea, consumarea lor.

7.2. Aplicarea legii civile în spațiu

1
4
 Aplicarea legii civile în spaţiu trebuie privită atât sub aspect intern, cât şi sub
aspect internațional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite pe teritoriul României,
între subiectele de drept civil de cetăţenie sau după caz, de naţionalitate română, şi se
rezolvă, ţinându-se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la
organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării, iar reglementările civile care
provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi
administrativ - teritoriale.
Principiul teritorialității legii civile este reglementat de art. 7 Cod civil, potrivit
căruia actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. Actele normative adoptate,
în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică
numai în raza lor de competenţă teritorială.
Aspectul internaţional se referă la raporturile civile cu element de extraneitate,
raporturi care se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat.
Principiul extrateritorialității legii civile se regăsește în art. 8 C.civil potrivit
căruia ”în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile
aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în
cartea a VII-a din prezentul cod”.

7.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca subiecte
de drept civil. Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, legile civile pot
fi împărţite în trei categorii:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, adică cele aplicabile atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice. De exemplu, art. 1357-1371 din Codul
Civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice. De exemplu, Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă etc.;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice, de exemplu,
Legea nr. 31/1990 privind societăţile.

8. Interpretarea normelor de drept civil

Interpretarea normelor juridice civile este o activitate necesara, legata nemijlocit
de procesul de aplicare a dreptului. Interpretarea este o etapă premergătoare aplicării
normei, al cărei conținut este dat de activitatea rațională de cunoaștere a voinței
legiuitorului exprimată in norme si care are ca scop, încadrarea corectă a situațiilor de
fapt si ca rezultat final justa aplicare a legii civile. Definim interpretarea normelor
juridice ca fiind o operație logico-rațională prin care se precizează conținutul si sensul
unor norme juridice civile, în vederea aplicării ei la un caz concret. Interpretarea

1
5
normelor juridice civile este o etapa a procesului aplicării legii civile ce nu presupune,
întotdeauna, intervenția unui organ de jurisdicție civila.
Un exemplu de interpretare a legii civile intervine la încheierea unui contract civil
prin voința exclusiva a părților, părțile procedând la o ,,interpretare" a normelor civile
aplicabile acelui contract pentru stabilirea exacta a drepturilor si obligațiilor lor
contractuale.
Interpretarea normelor de drept civil se dovedește inevitabila și in următoarele
situații: când apar eventuale contradicții intre dispozițiile aceluiași act normativ, intre
dispozițiile unui act normativ si principiile fundamentale ale legislației; in cazul
imposibilității de prevedere a tuturor situațiilor la care ar putea sa se aplice;
insuficienta claritate a unei dispoziții legată de redactarea gramaticală a textului de
lege sau de înțelesul unor termeni al căror sens diferă de cel obișnuit; când este necesar
a se determina intinderea normelor prin care se instituie excepții, pentru a evita
anihilarea normei generale printr-o aplicare neverificata a excepțiilor care nu pot fi decat
limitate.
În procesul de interpretare, esențial este sa desprindem care este intenția
legiuitorului. Interpretarea reprezintă un proces de clarificare a sensului normelor
juridice si, in principiu, nu poate sa difere de la o ramura de drept la alta, deoarece
principiile si regulile generale ale interpretării au o aplicabilitate comuna in toate
ramurile de drept.

1
6
 Clasificarea interpretării normelor juridice:
a) in raport de forta juridică, intalnim:
- interpretarea oficială: este realizata de organul de stat legislativ, executiv,
judecătoresc;
- interpretarea neoficială (doctrinară): este efectuată de persoane care nu
actionează in calitate de organ de stat (juriști, teoreticieni, avocați).
b) in raport de rezultatul interpretării:
- literală (în litera legii) - cand există identitate intre formulare si continutul
real;
- extensivă (în spiritul legii) - prin continutul ei norma civilă acoperă
mai multe cazuri decat lasă să se inteleagă textul ei;
- restrictivă (în sprijinul legii) - formularea textului este amplă fata de continutul său
c) dupa metoda folosită:
- interpretarea gramaticala
- interpretarea sistematica
- interpretarea istorica
- interpretarea teleologica
- interpretarea logica

Interpretarea oficială - se realizează de catre organul de stat in exercitarea

atributiilor ce ii revin. In cazul in care interpretarea provine de la organul de stat care a
edictat actul normativ, suntem in prezenta unei interpretari oficiale autentice. Tot o
interpretare oficiala este cea realizata de organele puterii judecatoresti, obligatorie insa
numai la speta respectiva.
Interpretarea neoficială se întâlnește in situația interpretării legii civile in
literatura de specialitate ori cea a unui jurist. O astfel de interpretare nu prezinta
caracter obligatoriu.
Interpretarea literală se caracterizeaza prin faptul ca exista concordanta intre
textul legal si cazul din practica. In astfel de situatie, textele legale sunt clare sau
dispozitiile contin enumerari limitative, astfel ca se va face aplicarea intocmai a
continutului normei civile.
Interpretarea extensivă devine necesara atunci cand intre formularea textului legal
intepretat si cazurile din practica la care se aplica acest text nu exista concordanta. In
acest caz textul trebuie extins si asupra unor cazuri care nu se incadreaza in litera
textului.In raport de intentia reala a legiuitorului, text legal este formulat mult prea
restrictiv.
Interpretarea restrictivă este intalnita in cazul in care exista neconcordante intre
formularea unui text legal si cazurile de aplicare in practica, in sensul ca formularea
textului legal este prea larga fata de situatiile care se pot incadra in text (ex. art.1 din
L.31/1990 : "Societățile cu sediul in Romania sunt persoane juridice romane"; in sensul
ca privește doar societățile comerciale înființate potrivit acestei legi).

1
7
 Interpretarea gramaticală se face atât sub aspectul înțelesului in care este
exprimată norma, cat si al conținutului și succesiunii propozițiilor și al frazelor (legătura
dintre cuvinte, cazul, numărul, genul substantivelor). Interpretarea sistematica presupune
lămurirea înțelesului unei dispoziții legale civile pe baza regulilor gramaticii, ținându-se
seama de sinteza si morfologia propoziției ori frazei, cat si de semnele de punctuație.
Interpretarea sistematică se realizează prin comparație cu alte norme din același
ori alt act normativ. O astfel de interpretare presupune lămurirea înțelesului unei dispoziții
legale ținându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziții din același act normativ ori din
alt act normativ.
Interpretarea logică se realizează prin aplicarea regulilor si argumentelor de logică
formală.
Cele mai utilizate reguli sunt:
Excepţia este de strictă interpretare (excepţia est strictissimae interpretationis),
ceea ce înseamnă că dacă în norma juridică civilă este prevăzută o excepţie, aplicarea
normei nu poate fî extinsă şi la alte situaţii juridice.
Unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să
distingă (ubi lex non disting uit, nec nos distinguere debemus), ceea ce
înseamnă că dacă norma juridică civilă se referă la anumite situaţii juridice,
în termeni generali, interpretul nu poate face distincţii pe care aceasta nu le
conţine.
Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei. iar nu în sensul înlăturării
ei (actus interpretandus estpotius ut valeat, quam utpereaf), ceea ce înseamnă
că, ori de câte ori o normă juridică civilă are mai muîte sensuri, ea trebuie
interpretată în acela în care produce efecte (se aplică), şi nu în sensui în care
este înlăturată aplicarea ei.
Argumentele de interpretare sunt raţionamente care ajută Sa determinarea sensului
unor norme juridice civile şi care au o valoare relativă. Cele mai folosite argumente sunt:
Argumentul per a contrario (dimpotrivă), care înseamnă că, ori de câte
ori o normă juridică civilă prevede (afirmă) un anumit lucru, se presupune că
neagă contrariul.
Argumentul a fortiori (cu atât mai puternică raţiune), care înseamnă că aplicarea
normei juridice civile trebuie extinsă şi la o altă situaţie juridică, neprevăzută în textul ei,
pentru raţionamentul că acele considerente care au fost avute în vedere la elaborarea
normei se justifică cu mai multă tărie în acea situaţie juridică.
Argumentul reductio ad ahsurdum (reducerii ia absurd) înseamnă că soluţia, ce se
desprinde din interpretarea normei juridice civile este singura posibilă şi că susţinerea
unei alte soluţii ar conduce la consecinţe absurde, inadmisibile. De exemplu, dacă
debitorul devine moştenitorul unic al creditorului, datoria acestuia se stinge.
Argumentul de analogie (a pari - de la egal) sintetizat in adagiul ubi eadem
est ratio, eadem lex esse debet (unde este aceeași rațiune a legii, acolo
trebuie aplicată aceeași dispoziție a legii).Analogia operează in cazul in care nu există o

1
8
normă juridică care să reglementeze cazul dat, se aplică o altă
normă, care reglementează un caz asemănător. Acest argument are in vedere faptul
ca, unde exista aceleași rațiuni trebuie aplicata aceeași soluție. Acest argument
este folosit îndeosebi, pentru rezolvarea "lacunelor legii" ceea ce se realizează
prin aplicarea "prin analogiei" a normelor de drept civil.
Interpretarea istorică se întâlnește când pentru stabilirea înțelesului normei se
vor analiza condițiile concrete care au determinat emiterea ei.
Interpretarea teologică urmărește aflarea scopului urmărit de legiuitor la
adoptarea normei respective. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziții legale,
ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ.

1
9
 CAPITOLUL II - RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiție
Raportul juridic civil este o relaţie socială -patrimonială ori nepatrimonială -
reglementată de norma de drept civil.
Dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, nu orice relaţie socială, prin ea
însăşi, este raport juridic civil; pentru a avea această calitate este" absolut necesar ca să
„îmbrace haină juridică", ceea ce se realizează prin reglementarea ei de către norma de
drept civil.

2. Caracterele raportului juridic civil

A. Caracter social.
Pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relaţia dintre
oameni nu-şi pierde trăsătura sa de a fi relaţie socială şi, pe de altă parte, norma de drept
civil (ca orice normă juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în
calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune.
Legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri. Chiar în situaţiile în care
se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor", în realitate, se are în vedere conduita
oamenilor — ei între ei - cu privire la lucruri ori bunuri.

B. Caracter voliţional
Acest caracter trebuie înţeles astfel: o relaţie socială devine raport de drept civil
pentru că acest lucru s-a voit, de către legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică
civilă.
Există, însă, şi un al doilea aspect - specific - pentru raporturile juridice civile care
izvorăsc din actele juridice civile; actul juridic civil înseamnă manifestare de voinţă în
scopul de a se produce efecte juridice. Prin urmare, la această categorie de raporturi
juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil care reglementează actul
juridic civil, este necesară și voinţa autorilor ori autorului actului juridic civil. Pentru
această categorie de raporturi juridice civile se vorbeşte, în doctrină, de caracterul dublu
voliţional (ori „dublu caracter voliţional").

C. Poziţia de egalitate juridică a părţilor

Egalitatea juridică a părţilor este nu numai metoda de reglementare a dreptului
civil ci, în acelaşi timp, şi un caracter propriu raportului juridic civil.
Conţinutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de
cealaltă.

2
0
 De reţinut că acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental al
dreptului civil care este „principiul egalităţii în faţa legii civile", întrucât, în cazul
„caracterului" e vorba de poziţia unei părţi faţă de cealaltă - care este de nesubordonare -,
pe când în cazul „principiului" este vorba de poziţia subiectelor de drept civil faţă de
legea civilă. Totodată, acest caracter al raportului juridic civil nu trebuie înţeles că
subiectele dreptului civil ar fi egale ca patrimonii sau că, în orice raport civil, părţile ar
avea un număr egal de drepturi subiective civile şi de obligaţii.

3. Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil elementele constitutive ale raportului juridic civil: părţile,
conţinutul şi obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi persoanele juridice
care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la care sunt
îndrituite părţile ori de care acestea sunt ţinute să le respecte; în alţi termeni, obiectul
raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile.
Fiind constitutive, adică esenţiale, aceste trei elemente trebuie să fie întrunite
cumulativ, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil.

4. Izvoarele raportului juridic concret

Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare (act sau faptă)
de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.
Actul sau fapta care este izvor al unui raport juridic civil concret constituie, în
acelaşi timp, şi izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile care formează
conţinutul raportului juridic respectiv.
Pentru existenţa raportului juridic civil abstract sunt necesare două premise,
anume: subiectele de drept civil (persoanele fizice sau juridice intre care se stabileşte
relaţia socială), precum şi norma de drept civil care reglementează relaţia socială
respectivă.
Pentru existenţa unui raport juridic civil concret, la cele două premise menţionate
mai sus este necesar să se mai adauge o a treia, anume o împrejurare (un anumit act sau o
anumită faptă) de care legea civilă să condiţioneze naşterea unui asemenea raport.
După cum depind sau sunt independente de voinţa umană, izvoarele raporturilor
juridice civile concrete se împart în fapte omeneşti şi evenimente, acestea din urmă fiind
numite uneori şi fapte naturale.
Înţelegem prin fapte omeneşti acele fapte (comisive sau omisive) săvârşite de
subiectele de drept civil cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea
leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Aşadar,
2
1
această categorie reuneşte atât acţiunile sau inacţiunile voluntare (dorite), cât şi cele
involuntare (nedorite).
După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil de
existenţa intenţiei producerii acestui efect, deosebim, pe de o parte, faptele săvârşite cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică actele juridice civile, iar, pe de altă parte,
faptele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în
temeiul legii, adică faptele juridice (stricto sensu).
După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem faptele licite şi faptele ilicite.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa subiectului de
drept civil şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice. Spre exemplu,
inundaţia poate fi forţă majoră, care, potrivit legii, suspendă curgerea termenelor de
prescripţie extinctivă şi decădere, exonerează de răspundere civilă; moartea înseamnă
încetarea capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu, marchează momentul deschiderii
succesiunii etc.
După sfera lor, deosebim între fapt juridic în sens larg (lato sensu) şi fapt juridic în
sens restrâns (stricto sensu).
În sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât faptele omeneşti, săvârşite cu sau
fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele.
În sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite
fără intenţia de a se produce efecte juridice, dar care se produc în temeiul legii, precum şi
evenimentele (faptele naturale).
Se observă că diferenţa de sferă între fapt juridic în sens larg şi fapt juridic în sens
restrâns o reprezintă actele juridice.

5. Părțile raportului juridic civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, stabilit intre oameni, părțile sale nu pot
fi decât ființele umane, privite fie in mod individual, in calitate de persoane fizice, fie
grupate in anumite colective, in cazul persoanelor juridice. Părțile raportului juridic civil
sunt purtătoarele drepturilor si obligațiilor care constituie conținutul acestui raport juridic.
Prin parte ale raportului juridic civil înţelegem calitatea de a fi titular al drepturilor
şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic. Sunt parţi ale raportului juridic
civil, persoanele fizice sau persoanele juridice între care se leagă un raport juridic şi care
au una faţă de cealaltă fie drepturi subiective, fie obligaţii civile corelative acestor
drepturi.
Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este un subiect
activ, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este un subiect pasiv.
De cele mai multe ori, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este deopotrivă
atât subiect activ (titular al unor drepturi), cât şi subiect pasiv (ţinut de anumite obligaţii).
Subliniem așadar ca in raporturile juridice civile născute din contractele bilaterale sau
sinalagmatice, drepturile subiective sunt însoțite de obligațiile corelative, motiv pentru

2
2
care in asemenea raporturi de drept fiecare parte are atât calitatea de subiect activ, cat si
calitatea de subiect pasiv. Exemplu: în raporturile juridice ce se nasc din încheierea unui
contract de vânzare, o parte - vânzătorul - are dreptul de a cere cumpărătorului plata
preţului şi are obligaţia de a-i transmite acestuia dreptul de proprietate asupra bunului
vândut; cealaltă parte - cumpărătorul - are dreptul de a pretinde să i se transmită lucrul
vândut şi are obligaţia de a plăti preţul. Evident, dreptului vânzătorului de a pretinde
preţul îi este corelativă obligaţia cumpărătorului de a plăti acest preţ, iar obligaţia
vânzătorului de a transmite proprietatea lucrului este corelativă dreptului cumpărătorului
de a pretinde această transmitere.
Oamenii pot participa la raporturile juridice civile atât individual cat si ca subiecte
colective, in calitate de persoane juridice.
Definim persoana juridica ca fiind un colectiv de oameni cu o organizare de sine
stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop in acord cu interesele
obștești, dobândind potrivit legii, calitatea de subiect de drept.
Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt următoarele:
a) o organizare de sine stătătoare, care să exprime unitatea acestui colectiv, detașat
de individualizarea fiecărui membru al lui, cu o funcționalitate organizatorica bine
stabilita prin structura interna, organele de conducere, modul de înființare si modul de
încetare;
b) un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atât ale persoanelor
juridice, cat si ale persoanelor fizice membre. Important este ca patrimoniul distinct
sa ofere posibilitatea persoanei juridice sa participe in nume propriu la raporturile juridice
si sa-si angajeze răspunderea proprie,
devenind subiect de drept;
c) un anumit scop in acord cu interesele publice, care explica rațiunea existentei
persoanei juridice, precum si necesitatea satisfacerii intereselor
personale in acord cu cele publice.

5.1. Pluralitatea de subiecte

În marea majoritate a cazurilor raportul juridic civil se stabileşte între o persoană -
ca subiect activ - şi o altă persoană - ca subiect pasiv. Un asemenea raport este simplu,
sub aspectul subiectelor sale.
Există, însă, şi cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe
persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive.
Pe categorii de raporturi de drept civil, pluralitatea de subiecte se înfăţişează
astfel:
 în raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv
- nedeterminat - este constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte subiecte de drept
civil, în afară de titularul dreptului de proprietate; subiectul activ, însă, poate fi o persoană
- în cazul proprietăţii exclusive -, ori să fie alcătuit din mai multe persoane, determinate,
în cazul proprietăţii comune; deci, pluralitatea activă există, în cazul raporturilor reale pe

2
3
care le avem în vedere, sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra
unui bun ori asupra unei mase de bunuri; proprietatea comună există, de lege lata, în una
din următoarele trei forme:
- coproprietatea: mai multe persoane deţin în proprietate un bun ori câteva bunuri
determinate, fiecare având calitatea de coproprietar; fiecare îşi cunoaşte cota ideală de
drept (1/2, 1/4 etc), dar nu are o parte determinată din bunul privit în materialitatea lui,
astfel că dreptul său se întâlneşte cu al celorlalţi în orice părticică a bunului;
- indiviziunea: mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri, fiecare
având calitatea de coindivizar; fiecare îşi cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are un
anumit bun ori anumite bunuri, pe care să le deţină în exclusivitate; e cazul, spre exemplu,
al moştenitorilor, care succed defunctului, dobândind masa succesorală;
- devălmăşia: soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, cu acest
titlu juridic; „partea" fiecăruia e determinată, prin lege, generic, prin folosirea criteriului
„gradul de contribuţie" la dobândirea bunurilor comune.
Această pluralitate activă - în cele trei forme - încetează prin împărţire ori partaj.
 în raporturile nepatrimoniale, decurgând din creaţia intelectuală (operă şi
invenţie), pluralitatea activă se înfăţişează drept coautorat; „opera comună" a fost creată
de mai multe persoane, cu contribuţia fiecăreia determinată (opera comună divizibilă) ori
nedeterminată (opera comună indivizibilă);
 în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:
• activă, când există mai mulţi creditori;
• pasivă, când există mai mulţi debitori;
• mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
Regula şi excepţiile în caz de pluralitate, în domeniul raporturilor obligaţionale.
Regula o reprezintă divizibilitatea, spunându-se că, în principiu, obligaţiile civile
sunt conjuncte, care înseamnă: 1) în caz de pluralitate activă: fiecare dintre creditori nu
poate pretinde de la debitor decât partea sa; 2) în caz de pluralitate pasivă: fiecare
codebitor nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria comună.
Spre exemplu, A şi B împrumută, cu 10000 lei, pe C şi D; divizibilitatea, în acest
caz, înseamnă că, în lipsă de stipulaţie expresă contrarie, A şi B nu pot cere decât 5 000
lei, fiecare, respectiv C şi D nu pot fi obligaţi decât în restituirea a 5000 lei, fiecare.
Fiind regula sau principiul, divizibilitatea nu trebuie prevăzută expres, ea
subînţelegându-se.
Excepţiile de la divizibilitate sunt: solidaritatea şi indivizibilitatea.
Solidaritatea poate fi atât activă (mai mulţi creditori), cât şi pasivă (mai mulţi
debitori).
În caz de solidaritate activă, oricare dintre creditori este în drept să pretindă
întreaga datorie de la debitor; debitorul plătitor se liberează faţă de toţi creditorii solidari.
În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori poate fi obligat la plata întregii
datorii; dacă unul dintre debitori plăteşte, creanţa se stinge faţă de creditor, încetând şi
solidaritatea, rămânându-i, însă, dreptul de regres contra celorlalţi codebitori.

2
4
 Şi în caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ţinut de întreaga datorie.
Deşi, la prima vedere, între solidaritatea pasivă şi indivizibilitate nu ar exista
deosebiri, în realitate există deosebiri însemnate, în ce priveşte:
- izvorul lor; dacă există un izvor comun - convenţia - există şi izvorul propriu:
solidaritatea poate naşte (şi) din lege (solidaritate legală), pe când indivizibilitatea poate
izvorî (şi) din natura bunului care formează obiectul obligaţiei;
- întinderea lor: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut
(faţă de moştenitori obligaţia transmiţându-se fracţionată, divizată), pe când
indivizibilitatea se transmite şi către succesori.

5.2. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

În analiza acestei probleme trebuie să distingem între raporturile nepatrimoniale şi
cele patrimoniale.
În prima categorie de raporturi civile - nepatrimoniale - nu se pune problema
schimbării, nici a subiectului activ, care este titularul dreptului, întrucât drepturile
nepatrimoniale sunt inalienabile, şi nici a subiectului pasiv, care este nedeterminat (fiind
format din toate celelalte subiecte de drept civil, în afară de subiectul activ).
Pentru a doua categorie de raporturi civile - cele patrimoniale - e necesară
distincţia între raporturile reale şi raporturile obligaţionale (de creanţă).
În cazul raporturilor reale poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-un
mod legal de transmitere a bunului ce formează obiectul dreptului real spre exemplu,
proprietarul A îşi vinde bunul cumpărătorului B, care devine proprietar). Nu intervine o
asemenea schimbare în cazul bunurilor scoase din circuitul civil.
În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil absolut,mai
precis un drept real, cum ar fi dreptul de proprietate, se poate schimba numai subiectul
activ, nu şi subiectul pasiv, care este nedeterminat. Subiectul activ se schimbă prin
modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale. Potrivit art. 557 alin. (1) C. civ.
dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin: convenţie, moştenire
legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în
cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre
judecătorească atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși”:
- contractul sau convenția este un acord de voință între două sau mai multe
persoane prin care se constituie, modifică sau se stinge un raport juridic. În cazul
contractelor translative de proprietate, transferul are loc prin efectul consimțământului
părților.
- prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una sau mi multe persoane în ființă. Prin efectul succesiunii legale sau
testamentare are loc schimbarea subiectului activ: proprietatea asupra bunurilor din masa
succesorală trece de la persoana decedată la moștenitori.
- accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate (sau
a unui alt drept real) prin unirea, sau încorporarea materială a unui bun accesoriu, cu sau

2
5
într-un bun principal, care are ca efect, fie direct, fie mediat,
stingerea dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu şi mărirea bunului
principal, în cazul în care cele două bunuri aparţin unor proprietari diferiţi. proprietarul
bunului principal devine şi proprietarul bunului accesoriu;
- uzucapiunea este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altor
drepturi reale, prin posedarea neîntreruptă a, unui bun în termenul şi condiţiile
prevăzute de lege. Proprietarul iniţial, care a manifestat dezinteres faţă de obiectul
dreptului de proprietate, adică a fost neglijent, este sancţionat, astfel încât el pierde
dreptul de proprietate în favoarea, posesorului;
- ocupațiunea constă în luarea în posesie de către o persoană a unui lucru care nu
aparține nimănui, cu intenția de a deveni proprietar. Ocupațiunea este un mod originar de
dobândire a dreptului de proprietate. Pot fi dobândite prin ocupațiune lucrurile
abandonate sau lucrurile care prin natura lor nu au un proprietar, cum sunt animalele
sălbatice, fructele de pădure, etc.;
- Tradițiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului, moment în care
are loc și transferul proprietății. Potrivit art. 1011 alin. 4 C.civil Bunurile mobile
corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de
voință al părților însoțit de tradițiunea bunului;
- hotărârea judecătorească joacă rolul de mod de dobândire a dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale atunci când este translativă de drepturi prin ea însăși
(hotărârea prin care se dispune exproprierea unui imobil pentru utilitate publică.
În cazul raporturilor obligaţionale poate interveni o schimbare atât a subiectului
activ (creditorul), cât şi a subiectului pasiv (debitorul).
Subiectul activ poate fi schimbat prin: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală,
novaţia prin schimbare de creditor.
Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa
unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către
care transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte
debitor cedat. Ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.
Subrogaţia personală (adică subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă,
către un terţ, care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului. Deci drepturile
creditorului vor trece asupra celui care plăteşte.
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o
obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor
are loc prin substituirea unui nou creditor celui vechi. Debitorul va fi eliberat faţă de
creditorul iniţial şi, ca efect al novaţiei, se va obliga faţă de noul creditor. Potrivit art.
1809 alin. (3) C. civ., „Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt
creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel
obligaţia veche", Spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia în drepturile

2
6
creditorului prin plata creanţei, când obligaţia iniţială rămâne aceeaşi, la novaţie, obligaţia
iniţială se stinge si se transformă într-o nouă obligaţie, care conţine un element nou faţă
de vechea obligaţie.
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin: stipulaţia pentru altul, novaţia prin
schimbare de debitor, preluarea datoriei şi poprire.
Novaţia prin schimbarea de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de
creditor să plătească datoria, fără ca pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului
iniţial. Conform art. 1809 alin. (2) C. civ., novaţia se produce atunci când un debitor nou
îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia
iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.
Preluarea datoriei este o instituţie care înseamnă cesiune de datorie
(nereglementată în legislaţia anterioară). Potrivit art. 1599 C. civ., obligaţia de a plăti o
sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte
persoane, fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, fie printr-un
contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă
obligaţia. Articolul 1600 Cod civil prevede că prin încheierea contractului de preluare a
datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel, este
liberat. Preluarea datoriei se face întotdeauna cu consimţământul creditorului (art. 1605 C.
civ.).
Poprirea este o formă de executare silită indirectă, prin care creditorul urmăreşte
sumele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană. Creditorul care
urmăreşte sumele se numeşte creditor popritor, debitorul urmărit se numeşte debitor
poprit, iar terţul, care este debitorul debitorului poprit, se numeşte terţ poprit. Terţul poprit
devine debitor direct al creditorului popritor, operând o schimbare a subiectului pas
Aceste mijloace de „transmitere ori transformare" a obligaţiilor civile fac obiectul
analizei detaliate de către „Teoria generală a obligaţiilor".

5.3. Capacitatea subiectelor

Calitatea de subiect de drept civil presupune capacitatea civilă, cu cele două
elemente fundamentale: capacitatea de folosință (aptitudinea de a avea drepturi si
obligații) si capacitatea de exercițiu, (aptitudinea de a-si exercita drepturile si a-si asuma
obligații, săvârșind acte juridice in nume propriu).
Capacitatea de folosință reprezintă aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii civile, adică aptitudinea de a fi subiect de drept civil, de a intra ca atare în
raporturi juridice civile, este vocaţia de a participa la viaţa juridică.
Capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice,
fără nicio discriminare; ea este generală (adică cuprinde toate drepturile subiective şi toate
obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv) şi este egală pentru toate persoanele
fizice.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă (în calitatea sa de subiect
de drept) decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege; de asemenea, nimeni

2
7
nu poate renunţa, nici în tot şi nici în parte, la capacitatea sa de folosinţă. Evident, se
poate renunţa la un drept subiectiv civil, dar nu se poate renunţa la însăşi aptitudinea de a
avea drepturi, adică la capacitatea de folosinţă.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice începe odată cu naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea sa. În ce priveşte dobândirea de drepturi (dar nu şi
asumarea de obligaţii), capacitatea civilă de folosinţă a omului începe chiar în momentul
concepţiei, cu condiţia de a se naşte viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de
commodis eius agitur).
În privința persoanelor juridice, capacitatea civilă de folosinţă ia naştere odată cu
înfiinţarea sau, după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei
juridice şi încetează odată cu desfiinţarea sau încetarea existenţei sale prin fuziune,
divizare sau dizolvare.
Această capacitate nu este însă generală şi egală, aşa cum este la persoanele fizice,
ci dimpotrivă, potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice fiecare asemenea persoană are capacitatea de a dobândi numai acele drepturi şi a-
şi asuma doar acele obligaţii care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut.
Capacitatea civila de exercițiu este aptitudinea persoanelor de a dobândi drepturi
şi de a-şi asuma obligaţii prin săvârșirea de fapte juridice proprii. Dacă toate persoanele
fizice au capacitatea de folosinţă recunoscută de lege pe simplul considerent că ele există
ca fiinţe umane, nu toate persoanele fizice au capacitatea de exerciţiu, ci doar persoanele
care au discernământul faptelor lor, deoarece numai acestea îşi pot da seama de
consecinţele actelor lor producătoare de efecte juridice.
De principiu, persoanele fizice dobândesc deplină capacitate civilă de exerciţiu la
vârsta majoratului (18 ani), vârstă la care legiuitorul presupune că ele au o voinţă
conştientă şi dispun de discernământul necesar aprecierii însemnătăţii şi consecinţelor
actelor juridice pe care le săvârşesc. Prin excepţie, persoanele minore care se căsătoresc
dobândesc prin însuşi acest fapt deplină capacitate de exerciţiu.
Până la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu, fiind
prezumaţi de lege a nu avea discernământ. Întrucât însă au capacitatea de folosinţă ei pot
deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar actele juridice din care acestea izvorăsc vor
trebui să fie încheiate, în numele minorului incapabil, de către reprezentanţii săi legali.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dobândesc o capacitate civilă de exerciţiu
restrânsă care le îngăduie să încheie acte juridice prin care dobândesc drepturi şi îşi asumă
obligaţii, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui chemat potrivit legii să
le asigure ocrotirea.
Persoanele majore pot fi uneori lipsite de capacitatea de exerciţiu atunci când,
suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală sunt puse sub interdicţie prin
hotărâre judecătorească. Interzişii sunt complet lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, ca şi
minorii sub 14 ani, dar, la fel ca şi aceştia, bucurându-se de capacitatea de folosinţă, vor
putea deveni titulari de drepturi şi obligaţii prin intermediul reprezentării lor legale de

2
8
către un tutore numit în acest scop, care va încheia în numele şi în contul lor actele
juridice necesare.
Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii prin organele lor,
adică prin persoanele fizice încredinţate cu conducerea lor potrivit legii, actului de
înfiinţare sau statutului. Actele juridice făcute de organe în limita puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi, iar faptele săvârşite de organele sale obligă
însăşi persoana juridică. Mai mult decât atât, faptele ilicite atrag însă şi răspunderea
personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

6. Conținutul raportului juridic civil

6.1. Noțiune
Conţinutul raportului juridic civil este format din drepturile şi obligaţiile
subiectelor participante la raport.
Într-un raport juridic civil simplu, adică atunci când raportul juridic are în
conţinutul său drepturi reale sau drepturi nepatrimoniale, subiectul activ are, în principiu,
numai drepturi, iar subiectul pasiv, care nu este determinat, are numai o obligaţie negativă
şi generală, de a nu face.
În raporturile juridice complexe, adică în cazul raporturilor obligaţionale, fiecare
subiect are atât drepturi cât şi obligaţii.
Indiferent dacă raportul juridic este simplu sau complex, fiecare drept al unui
subiect, adică fiecare drept subiectiv, are o obligaţie corelativă.
Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind prerogativa recunoscută subiectului
activ, de a avea , în limitele legii, el însuşi o conduită, precum şi de a pretinde de la
subiectul pasiv o conduită, putând apela, la nevoie, la forţa, de constrângere a statului.
Din definiția data reies aspectele importante ale dreptului subiectiv, şi anume:
- acesta constituie o prerogativă individuală ce îi conferă titularului o anumită
sferă de activitate;
- această prerogativă individuală se află sub ocrotirea dreptului obiectiv.
Dreptul obiectiv asigură respectarea dreptului subiectiv; dar protecţia asigurată de
dreptul obiectiv nu este nelimitată, absolută.
- conduita subiectului activ și comportarea corespunzătoare a subiectului
pasiv se desfășoară intr-un anumit cadru juridic, care nu este altceva
decât raportul social reglementat de norma de drept, adică raportul juridic;
- oferă titularului dreptului putința de a pretinde subiectului pasiv sa aibă
o comportare corespunzătoare, deci să-și îndeplinească obligația;
- in caz de opunere, conferă titularului dreptului posibilitatea de a recurge la
forța coercitiva a statului;
- dreptul subiectiv ia ființă la data nașterii raportului juridic, chiar dacă titularul său
încă nu îl exercită, întrucât el se definește ca fiind posibilitatea juridică a unei conduite, pe
când exercițiul dreptului este posibilitatea concretizata în săvârșirea unor acte.

2
9
 Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil poate fi definită ca fiind
îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ, adică de
a da, de a face sau de a nu face ceva, această conduită putând fi impusă, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statului. Potrivit art. 1164 C. civ,, „Obligaţia este o legătură de
drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta
are dreptul să obţină prestaţia datorată".

6.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

A. După sfera persoanelor obligate şi după conţinutul obligaţiilor corespunzătoare,
drepturile civile se clasifică în două categorii: drepturi absolute şi drepturi relative.
Drepturile absolute sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaţia generală a
tuturor persoanelor de a se abţine de a le încălca. Drepturile absolute prezintă următoarele
caractere specifice:
- raportul juridic care are în conţinutul său un drept absolut se stabileşte între
titularul dreptului (ca subiect activ, determinat) şi toate celelalte persoane (ca subiect
pasiv universal, nedeterminat în momentul stabilirii
raportului juridic);
- conţinutul obligaţiei corelative care revine subiecţilor pasivi
nedeterminaţi îl constituie îndatorirea lor generală şi negativă de a se abţine de la orice
act sau fapt care ar putea aduce atingere dreptului subiectiv, respectiv obligaţia de a nu
face nimic de natură a încălca sau stânjeni exercitarea
dreptului;
- drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).

Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute sunt cele cărora le corespunde

obligaţia uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii
raportului juridic, de a da (de a constitui sau strămuta un drept real asupra unui lucru), de
a face (de a săvârşi anumite acte sau fapte juridice) sau de a nu face ceva (de a se abţine
de la săvârşirea anumitor acte sau fapte juridice). Drepturile relative prezintă următoarele
caractere juridice:
- raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între
titularul dreptului (subiect activ) şi una sau mai multe persoane
determinate (ca subiect pasiv);
- conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determina este obligaţia de a da, de a face
sau de a nu face ceva (de a se abţine de la anumite acte sau fapte);
- drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana (sau persoanele) care
constituie subiectul pasiv determinat al raportului juridic respectiv (debitor); ele sunt
erga certam personam.
Sunt drepturi relative toate drepturile de creanţă, adică cele care rezultă din acte
juridice sau din fapte juridice, în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate,
în calitate de creditor, au dreptul de a pretinde şi obţine de la una sau mai multe persoane

3
0
determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau de
a nu face ceva. Un exemplu este dreptul vânzătorului de a primi preţul şi al
cumpărătorului de a primi lucrul cumpărat.
În funcție de natura conținutului drepturilor subiective civile, identifică drepturi
patrimoniale și drepturi nepatrimoniale:
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat răneşte,
pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real şi dreptul de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui
conţinut nu poate fi exprimat în bani.

B. Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi de creanţă.

Dreptul real - jus in re -este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi
poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă - jus ad personam - (numit şi „drept personal", pentru a-1
deosebi de cel „real") este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ - numit
creditor - poate pretinde subiectului pasiv - numit debitor - să dea, să facă sau să nu facă
ceva.
Comparaţie între dreptul real şi dreptul de creanţă. Asemănările dintre dreptul real
şi dreptul de creanţă sunt următoarele:
- ambele sunt patrimoniale;
- ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active. Deosebirile dintre drepturile
reale şi drepturile de creanţă sunt:
- sub aspectul subiectului pasiv: pe când în cazul dreptului real nu este cunoscut
subiectul pasiv, fiind nedeterminat, în cazul dreptului de creanţă este cunoscut titularul
obligaţiei corelative, care este debitorul;
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dacă dreptului real îi corespunde
o obligaţie generală şi negativă, de non facere, adică de abţinere a tuturor de a aduce
atingere dreptului real, dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie al cărei obiect poate
consta, după caz, în: a da (aut dare), a face aut facere) ori a nu face (aut non facere); dar
„a nu face" ceva înseamnă, de data aceasta, obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva
ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- ca număr: pe când drepturile reale sunt limitate, drepturile de creanţă sunt
nelimitate;
- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei, iar
nu şi dreptul de creanţă. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului
real de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi, iar prerogativa preferinţei constă în
posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul său cu întâietate ori preferinţă.
Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale

3
1
 1. Drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei,
precum: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori reputaţie; dreptul
la demnitatea umană.
2. Drepturi care privesc identificarea persoanei, cum sunt: a) pentru persoana
fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu şi reşedinţă, dreptul la
o stare civilă; b) pentru persoana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu ş.a.
Pentru persoana fizică, drepturile menţionate mai sus sunt consacrate atât de
legislaţia internă, cât şi de reglementările internaţionale (Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului; Convenţia internaţională privind drepturile
copilului).
3. Drepturile decurgând din creaţia intelectuală, adică drepturile (numai)
nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică şi din invenţie. Un
asemenea drept este acela de a fi recunoscut ca autor al operei ori invenţiei.
C. În funcție de corelația dintre drepturile subiective civile deosebim drepturi
subiective civile principale și accesorii.
Este principal acel drept subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de existenţa
altui drept subiectiv civil, cii rol de drept principal.
Această împărţire a drepturilor subiective civile este importantă pentru că dreptul
civil accesoriu depinde de dreptul civil principal, potrivit cunoscutului adagiu:
accesorium sequitur principale, în sensul că soarta dreptului accesoriu este determinată
de cea a dreptului principal.
Drepturile nepatrimoniale, în principal, sunt drepturi principale.
Aceasta înseamnă că împărţirea drepturilor subiective civile în principale şi
accesorii se aplică drepturilor patrimoniale.
Principalul domeniu de aplicaţie a clasificării în drepturi principale şi accesorii
este cel al drepturilor reale, distingându-se drepturile reale principale şi drepturile reale
accesorii (reamintim că drepturile reale sunt limitate ca număr, numai legii fiindu-i
permis să instituie asemenea drepturi subiective).
Drepturile reale principale sunt:
1. dreptul de proprietate, în ambele forme adică:
- dreptul de proprietate publică ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale, asupra bunurilor din domeniul public care potrivit legii sau prin natura lor, sunt
de uz sau de interes public (art. 1 din Legea nr. 213/1998);
- dreptul de proprietate privată, în toate formele sale, adică:
a) dreptul de proprietate privată sau particulară aparţinând persoanelor fizice;
b) dreptul de proprietate aparţinând persoanelor juridice de stat, cum sunt regiile
autonome de interes naţional ori societăţile comerciale cu acţionar unic tul român (art. 5 şi
art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990);

3
2
 c) dreptul de proprietate al persoanelor juridice cooperatiste sau obşteşti legea nr.
1/2005;
d) dreptul de proprietate al persoanelor juridice particulare (cum sunt societăţile
comerciale potrivit art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată);
e) dreptul de proprietate al persoanelor juridice mixte, cum sunt societăţile cu
participare străină din România (art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997
pentru stimularea investiţiilor directe, combinat cu art. 65 1 din Legea nr. 31/1990);
f) dreptul de proprietate al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra
bunurilor din domeniul lor privat (art. 4 din Legea nr. 213/1998).
2. drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată,
consacrate de Codul civil; dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul
de superficie şi dreptul de servitute (pe scurt: uzul, uzufructul, abitaţia, superficia şi
servitutea);
3. dreptul de administrare (folosinţă) al regiilor autonome şi instituţiilor publice,
ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale (art. 135 din Constituţie, art. 12 din Legea nr. 213/1998 etc.);
4. dreptul de folosinţă al persoanelor care şi-au construit locuinţe proprietate
personală pe terenuri atribuite de stat este tot un drept real principal corespunzător
dreptului de proprietate al statului, şi are ca obiect terenul de sub locuinţă şi cel aferent
locuinţei; prin efectul Legii nr. 18/1991, acest drept s-a transformat la cerere în drept de
proprietate privată (art. 36);
5. dreptul de folosinţă gratuită al persoanelor juridice fără scop lucrativ care
desfăşoară activităţi de binefacere sau de utilitate publică ori al serviciilor publice asupra
unor imobile proprietate publică sau privată de stat ori a unităţilor administrativ-teritoriale
(art. 17 din Legea nr. 213/1998);
6. dreptul de folosinţă, conferit de stat persoanelor juridice cooperatiste, obşteşti,
asupra unor bunuri proprietate de stat;
7. dreptul de folosinţă, conferit de persoanele juridice cooperatiste, obşteşti,
particulare ori mixte persoanelor juridice anexe;
8. dreptul de concesiune, reglementat de: Constituţie (art. 135); Legea nr. 18/1991
(art. 17 alin. 3 şi art. 26 alin. 1); Legea nr. 50/1991 (art. 10 şi urm.); OUG nr. 54/2006;
9. dreptul de preempţiune, reglementat de Legea nr. 17/2014 privind vânzarea-
cumpărarea terenurilor agricole din extravilan; art. 1849 Cod civil privind dreptul de
preemțiune a arendașului

II. Drepturile reale accesorii sunt:

1. dreptul de ipotecă (care este drept de garanţie reală imobiliară);
2. dreptul de gaj (amanetul, care este garanţie reală mobiliară);
3. privilegiile;
4. dreptul de retenţie.

3
3
 După cum se poate observa toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept
principal, un drept de creanţă.

D. În funcție de gradul de certitudine conferit titularilor avem drepturi subiective

civile pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
Este pur şi simplu acel drept subiectiv civil care conferă maximă certitudine
titularului său, întrucât nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depinde de vreo împrejurare
viitoare: un asemenea drept poate fi exercitat de îndată după naşterea lui necondiţionat.
Este un asemenea drept, spre exemplu, dreptul de proprietate dobândit de donator, printr-
un „dar manual".
Este afectat de modalităţi acel drept subiectiv civil a cărui existenţă ori exercitare
depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Cum „modalităţile actului juridic civil" sunt termenul, condiţia şi sarcina,
înseamnă că este afectat de modalitate acel drept subiectiv care este însoţit de o
împrejurare viitoare care se subsumează acestor „modalităţi".
Menționăm noțiunile de „drept eventual" ori „drept viitor" reprezintă, după părerea
noastră, nu drepturi subiective civile, concrete, ci simple elemente ale capacităţii de
folosinţă (adică aptitudine, abstractă, de a deveni titular al unui drept subiectiv civil
veritabil).

6.3.Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului
economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi
contrar bunei-credinţe.
În stabilirea scopului, a destinaţiei drepturilor subiective, legiuitorul ia în
considerare, mai întâi, interesele proprii titularilor lor, care alcătuiesc scopul oricărui
drept subiectiv, iar apoi are în vedere concordanţa acestora cu cele generale, astfel încât
prin exercitarea unui drept subiectiv să nu se aducă atingere dreptului celorlalte subiecte
de drept.
Exercitarea dreptului se face în alt scop atunci când urmăreşte a prejudicia pe altul
sau a obţine foloase ilicite. Pentru existenţa abuzului de drept trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- să existe un drept subiectiv civil; Abuzul de drept nu există în afara unui drept
subiectiv civil; dacă este încălcată legea sau regulile, de convieţuire socială, prin
săvârşirea unei fapte ilicite care nu are legătură cu un drept subiectiv, are loc un delict
civil, şi nu un abuz de drept.;
- dreptul subiectiv civil să fie exercitat cu rea-credinţă şi contrar scopului
economico-social m care a fost recunoscut de lege; titularul dreptului trebuie să aibă o
atitudine subiectivă negativă, de ignorare a normelor juridice.
Exercitarea dreptului contrar scopului economico-social înseamnă exercitarea lui
în alt scop decât cei recunoscut de lege, în scopul de a păgubi pe altul

3
4
 - exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil să conducă la producerea unui
prejudiciu.
Modul obişnuit de sancţionare a abuzului de drept îl constituie refuzul concursului
forţei de constrângere a statului, în sensul că, organul de jurisdicţie, constatând că este în
prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea
reclamantului, aşa cum a fost formulată, iar dacă exerciţiul abuziv provine de la pârât, în
apărarea sa, va înlătura o astfel de apărare.
Prin urmare, nu orice abuz de drept civil atrage răspunderea autorului exerciţiului
abuziv.
Neîndoielnic, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudiciu (material ori moral), va interveni şi răspunderea civilă pentru
repararea prejudiciului faţă de cel vătămat într-un drept al său.
Deci, reprimarea abuzului de drept, în domeniul dreptului civil, se realizează fie
pe calea pasivă a refuzului „ocrotirii" unui drept exercitat abuziv, fie pe cale ofensivă, a
unei acţiuni în răspundere civilă, formulată de persoana vătămată printr-o faptă ce conţine
exerciţiul abuziv al dreptului.

7. Obiectul raportului juridic civil

Prin noțiunea de obiect al raportului juridic civil ca fiind acțiunea sau abstențiunea
la care este îndrituit subiectul activ si de care este ținut subiectul pasiv, in alți termeni
conduita subiectelor acestui raport. De altfel, este firesc ca obiectul acestor raporturi sa fie
acțiunile sau abstențiunile părților, atâta timp cat raporturile juridice sunt raporturi intre
oameni, privitoare la acțiunile lor.
Ținând cont de caracterul patrimonial al obiectului raportului juridic civil care nu
poate fi separat de existenta obiectiva a lucrurilor perceptibile ca si bunuri cu valoare
economica, se folosește de regula exprimarea potrivit căreia obiectul raportului juridic îl
constituie un anumit bun. Din aceasta privință, bunul este privit ca si un obiect derivat al
raportului juridic civil.
Bunurile nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil dat fiind natura
socială a acestui raport. Totuşi, pentru uşurinţa exprimării, se spune că „obiectul
raportului juridic civil îl formează un bun ori nişte bunuri.

7.1. Definiția ”bunului” în dreptul civil

Noţiunea de bun este utilizată atât în legislaţie, cât şi în literatura juridică, într-un
dublu sens.
În sens larg, prin bun se înţelege atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la lucruri.
Altfel spus, noţiunea de bun, în sens larg, include atât bunurile corporale (lucrurile), cât şi
bunurile necorporale (drepturile).
În sens restrâns, prin bun se înţeleg numai lucrurile asupra cărora. pot exista
drepturi patrimoniale. Noţiunea de bun în sens restrâns este frecvent utilizată; bunul în

3
5
sens restrâns este definit în doctrină ca fiind valoarea economică, ce este utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului și care poate fi însușită sub forma
drepturilor patrimoniale.
Deci, pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul dreptului civil este necesar să fie
întrunite, cumulativ, condiţiile:
- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material ori
spiritual a omului;
- să fie susceptibilă de apropriaţiune (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Aerul, spre exemplu, deşi este absolut necesar existenţei biologice a omului, nu
este un „bun" în sensul dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe aer.
Bunurile pot fi privite izolat, separat sau global, ca o universalitate de bunuri, când
formează latura activă a unei universalităţi juridice, adică a unui patrimoniu. Patrimoniul
reprezintă averea unei persoane, adică totalitatea drepturilor patrimoniale şi a obligaţiilor
cu un conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane.
Potrivit art. 31 alin. (1) C. civ., „Orice persoană fizică sau persoană juridică este
titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în
bani şi aparţin acesteia". Drepturile patrimoniale se referă la bunuri.
Deci, între patrimoniu şi bun există o relaţie de tipul întreg – parte.

7.2. Clasificarea bunurilor

A. În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în
mobile şi imobile.
Bunurile imobile sunt de trei feluri:
- bunuri imobile prin natura lor, care conform art. 537 Cod civil sunt: terenurile,
izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări
fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a
resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural
sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent;
- bunuri imobile prin destinația lor sunt acele materiale separate în mod provizoriu
de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă,
precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă
sunt destinate spre a fi reintegrate. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul
celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Așadar aceste bunuri sunt considerate fictive imobile datorită faptului că ele sunt destinate
exploatării unui imobil;
- bunuri imobile prin obiectul la care se aplică, Este vorba de drepturile care se
referă la bunuri imobile. Potrivit art. 542 alin.1 Cod civil: dacă nu se prevede altfel, sunt
supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.
Bunurile mobile sunt acelea care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele
care se mişcă de sine precum sunt animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din
loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite.

3
6
 Și bunurile mobile se împart în:
- bunuri mobile prin natura lor. Conform art. 539 Cod civil Bunurile pe care legea
nu le consideră imobile sunt bunuri mobile. Sunt bunuri mobile şi undele
electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi
transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de
natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
- bunurile mobile prin anticipație sunt bogăţiile de orice natură ale solului şi
subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin
mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detaşării lor. Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea
în cartea funciară.
- bunuri mobile prin obiectul la care se aplică. Este vorba de drepturile care se
referă la bunuri mobile. Potrivit art. 542 Cod civil: dacă nu se prevede altfel, sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. Celelalte
drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la
bunurile mobile.
Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic al bunurilor imobile şi
al celor mobile, care este diferit, ca de exemplu:
- în ceea ce priveşte înstrăinarea lor, formele de publicitate se aplică, în principal,
actelor juridice având ca obiect bunuri imobile; la înstrăinarea unor bunuri imobile se cere
respectarea formei solemne (terenuri cu sau fără construcții);
- în ceea ce priveşte efectul posesiei, bunurile mobile se prezumă că se află în
proprietatea posesorului de bună-credinţă; bunurile imobile pot fi dobândite prin posesia
îndelungată, adică prin uzucapiune;
- în ce priveşte competenţa teritorială: litigiul cu privire la un imobil se judecă de
instanţa în raza căreia se află bunul, pe când cu privire la un mobil este competentă
instanţa domiciliului pârâtului, ca regulă (actor sequitur forum rei);
- în ce priveşte prescripţia extinctivă, există termene diferite pentru împlinirea
prescripției extinctive în funcție de natura bunului: mobil sau imobil.

B. După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunuri care se află în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice; în
alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte din
bunurile ce se află în circuitul civil.
De reţinut că regula o formează aceste bunuri; deci, legea trebuie să vadă, expres,
excepţiile.
Există bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional, adică în
condiţii restrictive, cum sunt: a) armele de foc şi muniţiile; b) materiile explozive; c) pro-
dusele şi substanţele stupefiante; d) deşeurile toxice; e) metalele şi pietrele preţioase şi
semipreţioase; f) obiectele de cult, etc

3
7
 Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului
juridic civil: se spune că asemenea bunuri sunt inalienabile. Un asemenea bun este
teritoriul României [art.. 3(1) din Constituţie].Potrivit art. 5 din legea nr. 18/1991 a
fondului funciar, „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din
circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel"

C. După modul în care sunt determinate, deosebim între bunuri individual

determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera)
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei
exprimată în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale.
Prin excelenţă, sunt individual determinate acele bunuri ce sunt unicate.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însuşirile
speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare,
numărare etc.
Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte:
- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale; în
principiu, când obiectul actului îl formează res certa, dreptul real se transmite în
momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul, pe când în cazul
în care obiectul actului îl constituie res genera, dreptul real se transmite în momentul
individualizării ori predării (în lipsa unei stipulaţii contrare);
- suportarea riscului contractului: dacă obiectul actului este res certa, iar bunul
piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul nu este liberat de obligaţia predării, cu
excepția situației în care creditorul este pus în întârziere (art. 1274 alin. 1 Cod civil) ; dacă
obiectul actului este res genera, care piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este
liberat de obligaţia de predare, el trebuind să procure alte bunuri de gen, căci genera non
pereunt;
- locul predării bunului: în lipsă de stipulaţie contrarie, bunul individual determinat
trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării, pe când în cazul bunurilor de gen
regula este că locul predării este al domiciliul sau sediul debitorului obligației de predare,
conform principiului conform căruia plata este cherabilă și nu portabilă.

D. După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Conform art. 543 Cod civil sunt fungibile bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei
obligaţii. Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate
generic sunt fungibile.
După cum rezultă din chiar definirea lor, împărţirea aceasta a bunurilor are
semnificaţie juridică practică în aprecierea valabilităţii plăţii.

3
8
 Astfel, dacă debitorul datorează un bun fungibil, el se poate elibera de obligaţie
dacă predă creditorului un bun de acelaşi gen şi aceeaşi calitate; de exemplu, în cazul
contractului de depozit, în art. 2105 alin. (1) C. civ. se arată că atunci când sunt remise
fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibiie prin natura lor,
acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în
individualitatea lor; dacă debitorul datorează un bun nefungibil, el face o plată valabilă
numai dacă predă bunul nefungibil, care face obiectul raportului juridic dintre ei şi
creditor.

E. După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor, distingem
bunurile consumptibile şi neconsumptibile
Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să
nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie
necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.
Ca bunuri consumptibile sunt de menţionat banii, combustibilii, alimentele etc, iar
ca bunuri neconsumptibile pot fi indicate construcţiile, terenurile, maşinile.
Această clasificare este utilă în materie de uzufruct şi de împrumut.
Când obiectul uzufructului este un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să
restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligaţia conservării substanţei lui -
salva substantia rei - pe când în situaţia în care e vorba de un bun consumptibil, e vorba
de un cvasiuzufruct . Obiectul împrumutului de folosinţă - numit comodat - îl constituie
un bun neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumaţie - numit mutuum - îl
formează bunuri consumptibile.
F. După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere și
nefrugifere.
Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea substanţei
sale, alte bunuri ori produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără
consumarea substanţei sale.
Distingem trei categorii de fructe:
- fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi
sporul animalelor.
- fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
- Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor
şi dividendele.
Fructele trebuie deosebite de producte.

3
9
 Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea.
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanţă juridică sub
aspectul modului lor de dobândire (adică de intrare în patrimoniu) fructele naturale şi
cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), pe când cele civile se dobândesc
zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Distincţia între fructe, de o parte, şi producte, de cealaltă parte, este importantă în
materie de uzufruct şi de posesie mobiliară:
- uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului
proprietar;
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu
şi a productelor.

G. După posibilitatea împărțirii bunurilor, fără a li se schimba destinația

Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt
bunuri indivizibile
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Spre exemplu, o bucată de stofa poate fi împărţită, fiind bun divizibil, pe când un
autoturism este un bun indivizibil.
Această împărţire a bunurilor prezintă utilitate juridică în materie de partaj şi de
obligaţii.
Partajul se aplică în caz de proprietate comună: coproprietate, indiviziune şi
devălmăşie. Dacă bunul este indivizibil, fie se atribuie unuia din proprietari, cu obligarea
lui la o sultă către ceilalţi, fie este scos în vânzare prin licitaţie şi se împarte preţul.
Bunul indivizibil, care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte
(pluralitate pasivă), determină o indivizibilitate naturală.

H. După corelația dintre bunuri identifică bunuri principale și bunuri accesorii.

Este principal acel bun care poate fi folosit independent fără a servi la
întrebuinţarea altui bun.
Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea unui alt bun,
principal.
Ca bunuri accesorii pot fi menţionate: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor,
husa pentru un autoturism, beţele pentru sky, cutia pentru vioară.
Această clasificare este importantă juridic, în executarea obligaţiilor civile: când se
datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu
(în lipsă de stipulaţie contrarie expresă), în virtutea principiului accesorium sequitur
principale.

I. După modul lor de percepere, identificăm bunuri corporale şi bunuri incorporale

4
0
 Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil
simţurilor omului.
Este incorporală valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi
percepută cu „ochii minţii". Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri. Face excepţie
dreptul de proprietate care în concepţia Codului civil şi în vorbirea obişnuită se confundă
cu bunul care formează obiectul său (fiind încorporat, materializat în chiar obiectul asupra
căruia îl poartă), întrucât el conferă titularului cele mai întinse prerogative posibile asupra
unui lucru (usus, fructus şi abusus).
Se disting trei categorii de bunuri incorporale, astfel: a) proprietăţile incorporale;,
cum ar fi fondul de comerț; b) titlurile de valoare: acțiuni, obligații și alte instrumente
financiare derivate; c) drepturile de creanţă.
Această clasificare a bunurilor este importantă, juridic, în ce priveşte:
- dobândirea proprietăţii prin uzucapiune operează doar pentru mobilele corporale;
- dobândirea proprietăţii prin simplă tradiţie (remitere), care operează cu privire la
bunurile corporale, iar nu şi incorporale;
- titlurile de valoare, care se transmit diferit, după cum sunt: la purtător (prin
tradiţiune), nominale (prin cesiune) ori la ordin (prin gir ori andosament).

4
1
 CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiția actului juridic civil

Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil
concret.
Din această definiţie rezultă că elementele definitorii ale actului juridic civil sunt
următoarele:
- prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept
civil (persoană fizică ori persoană juridică);
- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a se produce efecte
juridice civile, întrucât legea civilă califică act juridic civil numai o astfel de manifestare
de voinţă;
- efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a da naştere, a
modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.
Noţiunea de act juridic civil are două accepţiuni, şi anume:
- actul juridic, în sens de operaţiune juridică (negotium); de exemplu,
acordul de voinţe realizat pentru încheierea unui contract de vânzare;
- actul juridic, în sens de instrument de probă (instrumentum), adică de
înscris constatator al manifestării de voinţă; de exemplu, înscrisul autentic
care constată încheierea contractului de vânzare.

2. Clasificarea actelor juridice civile

A. După numărul părților, actele juridice sunt:
Este unilateral acel act juridic care este rezultatul voinţei unei singure părţi. Sunt
acte civile unilaterale: testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire,
denunţarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui
act anulabil, purga.
Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două părţi.
Exemplul tipic de act civil bilateral este contractul civil, precum: vânzarea-
cumpărarea, donaţia, mandatul, împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral actul juridic care este rodul acordului de voinţă ce provine de la
trei sau mai multe părţi. Este un asemenea act contractul civil de societate.
De reţinut că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale
şi bilaterale (făcută după criteriul numărului părţilor), cu clasificarea contractelor civile în
unilaterale (cele care dau naştere la obligaţii numai pentru una din părţi, cum este donaţia,
împrumutul) şi bilaterale sau sinalagmatice (cele care dau naştere la obligaţii pentru
ambele părţi, precum vânzarea-cumpărarea, antrepriza, renta viageră).

4
2
 Această primă clasificare a actelor juridice civile - în uni, bi şi multilaterale -
prezintă importanţă juridică în ce priveşte: 1) aprecierea valabilităţii actului (la cel
unilateral se verifică o singură voinţă juridică, pe când la cel bilateral trebuie cercetată
fiecare dintre cele două voinţe juridice); 2) regimul juridic - diferenţiat - al viciilor de
consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).

B. După scopul urmărit la încheierea lor, identifică acte cu titlu oneros și acte cu
titlu gratuit.
Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. Este un
asemenea act contractul de vânzare-cumpărare în care, vânzătorul urmăreşte preţul în
schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul urmăreşte obţinerea bunului cumpărat în
schimbul preţului. Tot cu titlu oneros sunt şi: contractul de antrepriză, contractul de
locaţiune (şi cel de închiriere), contractul de rentă viageră (şi cel de vânzare cu clauză de
întreţinere), împrumutul cu dobândă etc.
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial
fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
Ca exemple de acte cu titlul gratuit pot fi menţionate: donaţia, comodatul,
împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, legatul.
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit are
importanţa sa juridică, manifestată în diferenţe de regim juridic, între ele, în ce priveşte:
1) capacitatea de a le încheia (în general, legea civilă este mai pretenţioasă atunci când e
vorba de actele cu titlu gratuit); 2) aplicarea viciilor de consimţământ (bunăoară, leziunea
nu priveşte actele cu titlu gratuit).

Subclasificarea actelor cu titlu oneros în comutative şi aleatorii

Este comutativ acel act cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile cunosc existenţa
şi întinderea obligaţiilor lor. Un asemenea act este contractul de vânzare-cumpărare ori
contractul de antrepriză.
Este aleatoriu acel act cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile nu cunosc,
întinderea obligaţiilor, existând şansa unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei
împrejurări viitoare incertă. Sunt aleatorii: contractul de rentă viageră, contractul de
vânzare cu clauza întreţinerii, jocul sau prinsoarea.

Subclasificarea actelor cu titlu gratuit în liberalităţi şi acte dezinteresate

Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Sunt liberalităţi donaţiile şi legatele.
Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul
gratuit, depozitul neremunerat, comodatul etc.

4
3
 C. După efectele pe care le produc actele juridice sunt:
- acte constitutive. acel act juridic civil care dă naştere la un drept subiectiv civil
care n-a existat anterior. Ca exemple pot fi citate ipoteca convenţională (care creează
dreptul real accesoriu numit ipotecă), amanetul ori gajul sau instituirea unui uzufruct.
- acte translative adică actul civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt translative, spre exemplu, contractele de
vânzare-cumpărare, de donaţie etc.
- acte declarative actul juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea
unui drept subiectiv preexistent. O specie aparte de act declarativ este actul
confirmativ, adică acel act prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu
acţiunea în anulabilitate (adică în nulitate relativă) un act juridic civil, la a cărui încheiere
a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un interes personal, individual. Prin actul
confirmativ este înlăturată cauza de anulabilitate, actul juridic civil în cauză devenind
valabil.

D. După importanța actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu,

identificăm acte de conservare, de administrare și de dispoziție.
Este act de conservare acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos pentru autorul
său deoarece, cu o cheltuială mică, se salvează un drept de o valoare mai mare.
Ca acte de conservare pot fi menţionate: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea
în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia.
Actul de administrare (iar nu administrativ sau de administraţie) este acel act
juridic civil prin care realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui
patrimoniu. Deci, după obiectul său, actul de administrare poate privi un bun (ut
singuli) ori un patrimoniu.
Ca exemple de acte de administrare pot fi menţionate: închirierea unui bun, în
anumite condiţii, culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun etc.
Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a
unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj).
Sunt acte de dispoziţie, spre exemplu, vânzarea-cumpărarea şi donaţia. Această
clasificare prezintă importanţă juridică în materia capacităţii de a încheia actele juridice
civile, în materie de reprezentare, precum şi în ce priveşte acceptarea moştenirii.

E. După modul lor de formare, identificăm acte juridice:

- consensuale, când actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă. Actul consensual reprezintă, regula, din punctul de vedere al formei în care se
încheie actele juridice civile.

4
4
 - solemne, când la încheierea actului juridic, manifestarea de voinţă trebuie să
îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Forma specială, solemnă pentru un asemenea
act este o condiţie de valabilitate (e forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Ca
acte solemne, menţionăm donaţia, ipoteca convenţională şi testamentul.
- reale, când actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de
voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Ca acte reale menţionăm:
împrumutul, depozitul, darul manual.
De menţionat că acelaşi act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regulă) şi alteori
solemn (cum este vânzarea-cumpărarea unui teren); de asemenea, acelaşi act poate fi, ca
regulă, act solemn (ex. donaţia) iar altă dată să fie act real (ex. darul manual).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte aprecierea
valabilităţii actelor civile din punct de vedere al formei de încheiere.

F. După momentul în care își produc efecte, actele juridice se împart în: acte
juridice între vii și acte juridice pentru cauză de moarte.
Actul între vii - inter vivos - este actul juridic civil care-şi produce efectele
necondiţionat de moartea autorului ori autorilor lui. Majoritatea actelor civile este formată
din actele între vii.
Actul pentru cauză de moarte - mortis causa — este actul juridic civil de a cărui
esenţă este faptul că nu-şi produce efectele decât la moartea autorului.
Este act - mortis causa - testamentul.
Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte capacitatea de a fi
încheiate, ca şi în ce priveşte forma în care se pot încheia.

G. După rolul recunoscut voinței părților în determinarea conținutului actelor

juridice distingem acte juridice subiective și acte juridice condiție.
Este act subiectiv acel act juridic civil al cărui conţinut este determinat prin voinţa
autorului ori autorilor lui. Marea majoritate a actelor civile intră în această categorie.
Este act-condiţie acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar
în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile
nu pot deroga (ex. căsătoria).
Această împărţire a actelor juridice civile prezintă importanţă în ce priveşte
aprecierea condiţiilor lor de valabilitate.

H. După corelația dintre ele întâlnim acte juriidce principale și acte accesorii.
Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic.
Majoritatea actelor juridice este formată din acte principale.
Este accesoriu acel act juridic a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act
juridic, principal. Ca acte accesorii menţionăm: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca
convenţională, arvuna.

4
5
 Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte aprecierea valabilităţii şi
eficacităţii actelor juridice civile; raportului dintre actul accesoriu şi cel principal i se
aplică adagiul: accesorium sequitur principale.

I. În funcție de posibilitatea încadrării lor juridice în unul din tipurile de acte

juridice reglementate expres de lege identificăm:
Actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde unui anumit tip
abstract de act prevăzut de actele normative civile şi care poartă o anumită
denumire; de exemplu, contractul de vânzare, de donaţie, testamentul etc.
Actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se încadrează în
vreun tip abstract de act prevăzut de lege, fiind încheiat de părţi potrivit voinţei
şi intereselor lor, conform principiului consensualismului şi al libertăţii actelor
juridice (art. 1169 C. civ.).
Importanţa clasificării constă în determinarea regulilor aplicabile acestor categorii
de acte juridice. Astfel, pentru actele juridice tipice, dispoziţiile supletive care
reglementează actul juridic abstract din care fac parte, sunt aplicabile în mod automat,
dacă părţile nu au derogat de la ele, fără a fi necesară reproducerea lor în conţinutul
actelor. Pentru actele juridice atipice se aplică regulile stabilite de părţi, iar dacă au lăsat
aspecte nereglementate, se aplică în primul rând regulile gerale care cârmuiesc materia
obligațiilor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, se aplică regulile speciale privitoare la
contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

J. După modul de executare, actele juridice sunt: acte cu executare imediată (dintr-
o dată) și acte cu executare succesivă:
Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare presupune
o singură prestaţie din partea debitorului. Se mai numeşte şi act cu executare instantanee.
Darul manual, spre exemplu, ca varietate de donaţie, este un asemenea act.
Cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe
prestaţii eşalonate în timp. Ca exemple de asemenea acte menţionăm contractul de
închiriere şi contractul de rentă viageră.
Această clasificare îşi manifestă importanţa în ce priveşte: 1) consecinţele
neexecutării culpabile (rezoluţiunea se aplică contractelor sinalagmatice cu executare
dintr-o dată, iar rezilierea celor cu executare succesivă ); 2) efectele nulităţii la cele cu
executare succesivă, de regulă, efectele nulităţii sunt numai pentru viitor (ex nunc), iar nu
şi pentru trecut (ex tunc).

K. Acte juridice pure și simple și acte juridice afectate de modalități

Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate: termen,
condiţie ori sarcină. Unele acte civile sunt incompatibile cu modalităţile; este cazul
actului de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire) ori actul de
recunoaştere a filiaţiei.

4
6
 Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Unele acte
civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi; cităm, în acest sens: contractul de
împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere (în care este prezent termenul),
contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină (donaţia sub-modo).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii şi pe
acela al producerii efectelor actelor juridice civile.

L. După legătura lor cu cauza (scopul), actele juridice se împart în acte cauzale și
acte abstracte.
Este cauzal acel act juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului
său; dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.
Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză,
valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.
Sunt abstracte actele juridice constatate prin titlurile de valoare, adică înscrisuri
(instrumentum) care încorporează operaţiuni juridice (negotium): avantajul practic al
acestor titluri constă tocmai în faptul că executarea lor nu cere o analiză a scopului sau
cauzei actului juridic, debitorul neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a
refuza executarea. Titlurile de valoare sunt: la purtător (cum este obligaţiunea CEC),
nominative ori la ordin.

M. După modul de încheiere a actelor juridice civile, identificăm acte juridice

strict personale şi acte juridice prin reprezentare.
Actele juridice personale sau intuitu personae, care se încheie în considerarea
calităţilor persoanei, pot fi strict personale şi simplu personale.
Cele strict personale pot fi încheiate exclusiv în considerarea calităţilor subiective
ale unei persoane (de exemplu, testamentul încheiat în favoarea concubinei).
În actele juridice simplu personale calităţile persoanei sunt importante la înche-
ierea actului, dar nu mai condiţionează consimţământul ca în cazul actelor strict
personale. În această categorie intră: contractul de donaţie, de mandat, de antrepriză, de
editare etc. (de exemplu, contractul de mandat prin care un anumit avocat este angajat
pentru reprezentarea clientului într-un proces).
Actul juridic strict personal este acela care, prin natura lui sau potrivit
legii, nu poate fi încheiat prin reprezentare; de exemplu, căsătoria,
testamentul,
Actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi încheiat nu numai
personal, ci şi prin intermediul unui reprezentant.
Regula este că actele juridice se pot încheia prin reprezentare. Actele juridice strict
personale reprezintă excepţia. Actele juridice simplu personale pot fi încheiate prin
reprezentare.
Importanţa clasificării reiese din aprecierea validităţii încheierii acestor categorii
de acte. Astfel, actele strict personale nu pot fi încheiate decât de persoanele fizice, expres

4
7
prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii. Validitatea actelor juridice încheiate prin
reprezentant se va determina şi în funcţie de persoana reprezentantului. Actele strict
personale, de regulă, se sting prin moartea uneia dintre părţi, nefiind susceptibilă
continuarea lor pe cale succesorală.

3. Condițiile acului juridic civil

3.1. Noțiunea și clasificarea condițiilor actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un
asemenea act.
Conform art. 1179 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
sunt:
1.capacitatea de a contracta;
2.consimţământul părţilor;
3.un obiect determinat şi licit;
4.o cauză licită şi morală.
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
De reținut, în acelaşi timp, faptul că termenul „condiţie" este polivalent, el având,
în afară de înţelesul arătat (element al actului juridic), încă două sensuri, şi anume: 1)
condiţie = modalitate a actului juridic civil (adică eveniment viitor şi nesigur ca realizare
de care depinde naşterea ori desfiinţarea unui act juridic civil); 2) condiţie = clauză a
actului juridic civil.
Din contextul în care apare termenul „condiţie" poate fi dedus sensul ce i se
atribuie de fiecare dată.
Cuvântul „condiţie" poate fi înlocuit şi cu acela de „cerinţă", vorbindu-se despre
„cerinţele actului juridic civil".

3.2. Clasificarea condițiilor actului juridic civil

1. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting: condiţiile de fond (cele care
privesc conţinutul actului juridic civil) şi condiţiile de formă (cele care se referă la
exteriorizarea voinţei). Această clasificare mai este desemnată şi prin distincţia între
condiţii intrinseci şi condiţii extinseci.
2. După criteriul obligativităţii ori neobligativităţii lor, condiţiile actului juridic se
împart în esenţiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea actului) şi neesenţiale (sau
întâmplătoare, adică cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuţie
valabilitatea actului).
3. După sancţiunea nerespectării lor, se disting condiţiile de validitate (a căror
nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil) şi condiţiile de eficacitate (a
căror nerespectare atrage mopozabilitatea, spre exemplu).

4
8
 Desigur, fiecare condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele trei
puncte de vedere (criterii) menţionate. Astfel, „capacitatea de a încheia actul" este, în
acelaşi timp, o condiţie: de fond, esenţială şi de validitate. „Forma solemnă", în schimb,
este: de formă, esenţială (pentru actele solemne, dar nu şi pentru cele consensuale şi reale)
şi de validitate.

3.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Capacitatea de a incheia acte juridice este acea condiţie generală, de fond,
esenţială pentru încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectului de drept de
a deveni titular de drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice. In dreptul civil,
regula o reprezinta capacitatea, iar excepţia incapacitatii este de strictă reglementare.
Potrivit art. 1180 din Codul civil, poate contracta orice persoană care nu este
declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, iar dispoziţiile art.
1181 din Codul civil fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la
dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului Civil („Despre persoane").
Astfel, potrivit art. 28 alin (1) din Codul civil, „Capacitatea civilă este recunoscută
tuturor persoanelor. Alin (2): Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu. Art. 29 din Codul civil dispune: (1)
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. (2)
Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea
de exerciţiu".
Este reglementata dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul
căsătoriei prin art 39 din Codul civil, capacitatea de exerciţiu anticipată a minorului, când
pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (în art. 40 Cod civil), capacitatea de
exerciţiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. În cazul minorului care
a împlinit vârsta de 15 ani este recunoscută posibilitatea întocmirii de către acesta a
anumitor acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la
profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, cazuri în care minorul exercită
singur drepturile şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute din aceste acte (art. 42 Cod
civil).
Persoanele fizice incapabile de a contracta, sunt, potrivit art. 43 din Codul civil,
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, întrucât nu pot
exprima un consimţământ valabil, situaţii în care actele se încheie prin reprezentanţii lor
legali, în condiţiile prevăzute de lege.
În privinţa persoanelor juridice, regula este, de asemenea, a capacităţii, in sensul ca
persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206 din
Codul civil).

4
9
 În situația persoanelor juridice fără scop patrimonial, potrivit art. 206 alin (2) din
Codul civil, principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului
specialităţii capacităţii, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut". Se recunoaște in cazul persoanelor juridice o capacitate de
folosință anticipată, în sensul ca aceasta poate, chiar de la data actului de înfiinţare, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil, conform dispozițiilor cuprinse in art. 205 alin
3 din Codul civil.
Art. 208 din Codul civil cuprinde o derogare de la capacitatea de folosinţă
anticipată privitoare la nașterea valabila, reglementată în legătură cu liberalităţile
care pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în
cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi
în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil.
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor
de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de
administrare ale persoanei juridice, de la data constituirii lor. Potrivit art. 209 din Codul
civil, au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care,
prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu
terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
În situația nerespectării unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a
contractului, sancţiunea care intervine, în principiu, este cea a nulităţii actului încheiat cu
neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
Potrivit art. 44 din Codul civil, in cazul persoanei fizice, actele incheiate de cel
lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele
făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este
cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu.
Sancțiunea nulităţii este determinată de natura interesului ocrotit, unul personal.
Actul anulabil poate fi confirmat de către minor la implinirea varstei majoratului.
Prin art. 48 din Codul civil, se recunoaste tutorelui posibilitatea de a confirma actul
anulabil făcut fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă,
după ce a avut loc descărcarea tutorelui.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de mai multe persoane: reprezentantul legal,
de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal, iar în situaţia în
care actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta
va sesiza procurorul pentru promovarea acţiunii.
Pentru persoanele juridice, sunt sancţionate cu nulitatea absolută lipsa capacităţii
de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru
persoanele juridice fără scop patrimonial.

5
0
 Intervine nulitatea relativa in situația actelor încheiate de organele de administrare
ale persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum
şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel
de funcţie. Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru simpla împrejurare
că persoanele care au făcut parte din organele de administrare şi de control au fost
incapabile sau incompatibile, dacă nu s-a produs o vătămare, conform art. 211
din Codul civil.

3.4. Consimțământul
Actul juridic civil este manifestarea de voinţă cu intenţia de a produce efecte
juridice. Voinţa este de natură psihologică. Ea formează obiect special de preocupare
pentru psihologie, dar interesează şi dreptul, în general, dreptul civil în special. Doar
unghiurile sub care este analizată diferă.
Sub aspect psihologic, voinţa este un fenomen complex.
Şi sub aspect juridic, însă, voinţa este complexă, în structura sa intrând două
elemente: consimţământul şi cauza sau scopul.
De aici rezultă că, între consimţământ şi voinţă există corelaţia de tipul: parte-
întreg.
Formarea voinţei, în general, deci şi a celei juridice, reprezintă un proces
psihologic complex.
Punctul de pornire în acest proces îl reprezintă nevoia simţită de om, pe care acesta
tinde, vrea să, o satisfacă. Această nevoie e reflectată în mintea omului.
Odată reflectată nevoia, se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a acelei
nevoi. Dobândeşte contur, astfel, dorinţa satisfacerii nevoii.
De cele mai multe ori, însă, o dorinţă nu rămâne singură; ea se întâlneşte cu alte
dorinţe şi tendinţe ale omului; unele din acestea pot fi în acord cu nevoia, iar altele pot fi
potrivnice.
În acest context, începe a doua fază a procesului psihologic, care este deliberarea;
aceasta reprezintă cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă dorinţele şi
mijloacele de realizare a lor, aflate în concurs.
Ca urmare a apariţiei unui motiv determinat, de la deliberare se trece la nașterea
hotărârii încheierii actului juridic civil, act care apare ca mijloc de realizare a scopului
propus.
Din procesul acesta complex, stufos al formării voinţei, dreptul civil reţine doar
două elemente: hotărârea exteriorizată şi motivul determinant; primul element este însuşi
consimţământul, iar cel de-al doilea constituie cauza ori scopul actului juridic civil.
Principiile care guvernează voinţa juridică în dreptul civil sunt:
1) Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat, indirect în cel puţin
două texte din Codul civil, respectiv:

5
1
 - art. 1270 alin. 1: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante." şi
- art. 11: - „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la
legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.".
Din interpretarea per ă contrario a acestor dispoziţii, rezultă concluzia următoare:
dacă se respectă legea şi bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt libere să încheie
convenţii ori să facă acte unilaterale." Acesta este, sintetic, conţinutul principiului
libertăţii actelor juridice.:
Subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil; dacă
încheie, trebuie să respecte legea şi morala;
Părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul (clauzele) actului
juridic civil;
Părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să pună capăt actului juridic
civil pe care l-au încheiat.

2) Principiul voinţei reale (interne). Voinţa juridică cuprinde elementul intern

(psihologic) şi cel extern (social). Când între aceste două elemente există concordanţă,
identitate, nu se pune nici o problemă, teoretică ori practică, de determinare a principiului
aplicabil, căci voinţa este aceeaşi.
Pot exista, însă, situaţii în care, între cele două elemente - intern şi extern - să nu
existe concordanţă. În asemenea situaţii se pune problema următoare: căruia, dintre cele
două elemente, îi dăm prioritate. Soluţionarea problemei depinde de concepţia cu
privire la raportul dintre voinţa internă, reală şi voinţa declarată, exteriorizată.
În această privinţă, există două concepţii:
- concepţia subiectivă, care dă prioritate voinţei interne, reale şi
- concepţia obiectivă care, dimpotrivă preferă voinţa declarată, exteriorizată.
Fiecare concepţie prezintă avantaje şi dezavantaje.
Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau reale.
În acest sens avem în vedere următoarele dispoziții legale: art. 1266 alin. (1) C.
civ. contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul
literal al termenilor. De asemenea, art. 1206 C. civ. arată: consimţământul nu este valabil
dacă este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violenţă, ori în caz de leziune; asta
înseamnă că el trebuie să corespundă voinţei reale, şi nu aceleia exprimate, care nu
corespunde realităţii, deoarece este viciată.
Există însă şi excepții de la acest principiu, situaţii când se dă prioritate voinţei
declarate şi nu voinţei reale a părţilor şi anume atunci când se pune problema securităţii şi
stabilităţii raporturilor juridice civile. De exemplu, nu se poate dovedi cu martori
împotriva şi peste cuprinsul unui înscris,nici împotriva sau peste ceea ce s-ar pretinde că
s-ar fi spus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui [art. 309 alin. (5) NCPC,
asemănător cu art. 1191 alin. (2) C. civ. 1864], deşi este posibil ca voinţa declarată şi con-
semnată în înscris să nu corespundă voinţei interne, reale a părţilor. De asemenea, în cazul

5
2
simulaţiei, terţilor de bună-credinţă le este opozabil actul public, aparent (şi mincinos) şi
nu cel secret, care corespunde voinţei reale a părţilor.
A. Condițiile de validitate a consimțământului
Plecându-se de la dispozițiile art. 1204 din Codul civil conform căruia
consimţământ trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză, s-au
identificat următoarele condiții de validitate ale acestuia:
 să provină de la o persoană cu discernământ
Condiţia aceasta decurge din caracterul conştient al actului juridic civil; subiectul
de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se
produc în baza manifestării sale de voinţă.
De reţinut că, dacă capacitatea de a încheia actul juridic civil este, aşa cum am
arătat, o stare de drept — de jure —, prezenţa ori lipsa discernământului este, în primul
rând, o stare de fapt - de fado. De aici necesitatea de a nu confunda condiţia capacităţii cu
această primă cerinţă de valabilitate a consimţământului: să provină de la o persoană cu
discernământ.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are
discernământ juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub
interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei
fragede, fie stării de sănătate mintală.
Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridică nu se pun probleme deoarece reprezentantul ei legal este,
întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
 să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.
Această condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (a crea, a modifica ori a stinge un
raport juridic civil concret).
Această condiţie de valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită: , - când
manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau
pură complezenţă;
- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă, „din partea celui care se obligă" (art.
1010 C. civ.), adică: „mă oblig dacă vreau" - si voluero;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis),
cunoscută de contractant (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate de
simulaţie).
 să fie exteriorizat
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al
consensualismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a
voinţei lor; în alţi termeni, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi
suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punct de vedere al formei sale.

5
3
 De la acest principiu există şi excepţii, cum e cazul actelor solemne, în cazul
cărora manifestarea voinţei trebuie să îmbrace o formă specială (de regulă, forma
autentică).
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită
(implicită). Pentru anumite acte este necesară manifestarea expresă a voinţei (cum e
cazul actelor solemne), pe când alte acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori
tacită de voinţă (cum e cazul acceptării moştenirii).
Potrivit art. 1196 alin. (2) C. civ., tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu
valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din
practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. Astfel, în funcţie de
anumite împrejurări, tăcerea poate valora manifestare de voinţă pozitivă şi anume:
- atunci când legea prevede în mod expres acest lucru; de exemplu, în
cazul tacitei relocaţiuni prevăzute de art. 1810 C. civ. (corespunzător art. 1437
C. civ. 1864);
- atunci când din raporturile juridice anterioare dintre părţi reiese că tăcerea
echivalează cu exprimarea consimţământului;
- atunci când tăcerea produce efecte juridice conform uzanţelor, obiceiului.

 consimțământul să nu fie viciat

În cuprinsul art. 1206 din Codul civil sunt enumerate viciile de consimțământ,
astfel: consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau
smuls prin violenţă. De asemenea consimţământul este viciat în caz de leziune.

3.4.1. Eroarea-viciu de consimţământ

Eroarea reprezintă falsă reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului.
În Codul civil, sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213),
care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului
(eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de
transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni.
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare
esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia
a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Prezintă caracter esenţial eroarea care :
- poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in
corpore);
- poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);
- poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate
intuitu personae).

5
4
 Este considerată esenţială eroarea de drept care priveşte o normă juridică
determinantă pentru încheierea contractului, potrivit voinţei părţilor. Conform art 1208
alin al doilea din Codul civil, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile. Codul civil reglementează eroarea
nescuzabilă, căreia nu i se recunoaşte caracterul de viciu de consimţământ, sancţionabil cu
anularea, întrucât aceasta ar fi incompatibilă cu buna-credinţă şi cerinţele unei conduite
corecte şi oneste, care trebuie să caracterizeze pe omul diligent. Intalnim eroarea
nescuzabilă, când ea este consecinţa unei conduite culpabile a celui care reclamă anularea
actului.
Prin dispoziţiile art 1207 alin 1 din Codul civil se prevede anulabilitatea actului
pentru eroarea esenţială, care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând
nulitatea relativă, pe considerentul ca în fapt, nu este pus în pericol interesul general, ci
sunt puse în cauză interesele părţilor contractante, existând riscul de a fi lezate

3.4.2. Dolul este definit in art 1214 din Codul civil viciul de consimţământ care
constă în inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau
dolosive ori prin omisiunea, în mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra
unor împrejurări care se cuvenea să fie dezvăluite. Dolul presupune un element material şi
unul intenţional ori subiectiv.
În privința elementului material se acordă atenţie atât faptului comisiv (folosirea de
manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), cat şi faptului omisiv (atitudinea
negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să fie
dezvăluite).
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre
obligaţia de informare ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine
informaţii privilegiate, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa" care incumbă fiecărei
părţi contractante.
Din art. 1214 din Codul civil se desprind condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească dolul pentru a atrage anulabilitatea actului, respectiv:
- dolul să provină de la cocontractant ori de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi;
- prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea
celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia;
- dolul să fie dovedit, deoarece nu se presupune.
Prima condiție se refera la proveniența dolului, din partea celeilalte părți
contractante sau de la reprezentantul acesteia.
Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe persoane, străine de contract, în
principiu nu poate fi sancţionat contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o soluţie
injustă. În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul în care se
dovedeşte că a cunoscut manoperele dolosive ale terţului şi totuşi, nu a avertizat cealaltă
parte asupra erorii ce i-a fost provocată.

5
5
 În această situaţie, potrivit art. 1215 alin (2) din Codul civil, independent de
anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar putea rezulta.
A doua condiție vizează provocarea unei erori, chiar dacă nu a fost esențială (art.
1214 alin 2 din Codul civil), fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părții să fi
fost provocată o eroare.
Se pune așadar accentul pe dimensiunea delictuala a dolului, fiind suficient că a
existat o asemenea atitudine a părţii, în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat acel contract ori
el s-ar fi încheiat în condiţii diferite, rămânând victimei dolului să aleagă dacă solicită
anularea contractului sau despăgubiri.
A treia condiție a dolului se refera la necesitatea probării dolului. Astfel, dolul
trebuie să fie dovedit de către victima acestuia, întrucât el nu rezultă din conţinutul
actului, nici măcar dintr-un eventual dezechilibru între prestaţiile la care s-au obligat
părţile actului.
Fiind o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite orice
mijloc de probă. Potrivit art. 1214 alin. 4 din Codul civil, dolul nu se presupune.
Fiind un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine in cazul dolului este
aceea a anulabilităţii actului.
Totodată, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul dolului a
cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport
de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi să
obţină repararea prejudiciului.
Dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia
anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea
acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri. Dispoziţiile art. 1257 din Codul
civil stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui consimţământ a fost surprins prin dol, să
pretindă, în afară de anularea actului şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţit.

3.4.3. Violența
Potrivit art. 1216 Cod civil este temerea justificată indusă fără drept de cealaltă
parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după
împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale
ar fi expuse unui pericol grav şi iminent". Așadar, nu violenţa în sine este cu adevărat
viciu de consimţământ, ci sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost indusă
victimei şi care a împiedicat-o să-şi manifeste, în mod liber, voinţa de a contracta.
Cu alte cuvinte, victima violenţei ştie că încheie un contract dezavantajos pentru
ea, dar cu toate acestea, îşi exprimă consimţământul pentru a scăpa de un rău mult
mai grav care i-ar putea fi cauzat.
Din art. 1216 alin 4 din Codul civil tragem concluzia ca aceasta temere
poate exista nu numai în raport cu persoana contractantului sau cu bunurile

5
6
acesteia, ci şi în legătură cu persoane apropiate părţii (soţul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii).
Pentru a atrage anularea actului, violenţa trebuie:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
- să fie injustă.
Prima condiție a violentei (caracterul determinant) reiese din dispozițiile art. 1216
din Codul civil, conform carora temerea trebuie să fie „justificată" şi de aşa natură încât
partea putea să creadă că, în absenţa consimţământului, era expusă unui pericol grav şi
iminent. În alineatul al patrulea al art. 1216 din Codul civil
sunt cuprinse criteriile pentru stabilirea caracterului determinant al violentei: „vârsta,
starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi
de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului".
Toate aceste elemente de fapt vor fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru a
se stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii
contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.
A doua condiție a violenței se referă la caracterul injust al ameninţării victimei.
Întrucât nu orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de consimţământ, se
cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a atrage
nevalabilitatea actului. Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul cu bună-credinţă al
unui drept subiectiv, ea nu se poate constitui în viciu de consimţământ, întrucât partea
tinde doar la realizarea beneficiului pe care legea i-l recunoaşte. Potrivit art. 1217 din
Codul civil, reprezintă violenţă „temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui
drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate".
În acest caz, exercitarea dreptului este deturnată de la scopul său şi capătă un
caracter abuziv, ceea ce este de natură să-l scoată de sub haina legii Simpla temere
reverenţiară, izvorâtă din respect, fără ca acesta sa fie însoțită de violenta nu constituie un
viciu de consimțământ, potrivit art 1219 din Codul civil.
Tot astfel, ameninţarea cu un rău nu este considerată constitutivă de violenţă,
atunci când ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a
profitat de această împrejurare (art. 1218 din Codul civil) Prin dispoziţiile art. 1220 din
Codul civil, este este reglementată situaţia violenţei exercitate de un terţ faţă de contract,
însă ea constituie viciu de consimţământ numai atunci când partea al cărei consimţământ
nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa exercitată de terţ.
Partea va putea cere şi repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, independent
de anularea contractului, ca si in situatia dolului. In situaţia în care autorul violenţei este
cealaltă parte contractantă, partea prejudiciată va avea la îndemână două acţiuni împotriva
acesteia: una în anularea contractului şi, dacă repunerea în situaţia anterioară nu este
suficientă pentru acoperirea prejudiciului, şi o acţiune în răspundere civilă.

5
7
 În cazul in care autorul violenţei este un terţ, partea se va putea îndrepta împotriva
acestuia cu acţiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părţi contractante, cu acţiune în
anulare.

3.4.4. Leziunea este definita potrivit art. 1221 din Codul civil in cazul in care una
dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe
a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil
mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă
în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor este
inegală. In actuala reglementare (art 1222 alin 2 din Codul civil), leziunea este
recunoscută şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească
jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia
promisă sau executată de partea lezată. Conform art 1224 din Codul civil, "Nu pot fi
atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume
prevăzute de lege".
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile
dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni la contractele mai sus-amintite.
Pentru existenta leziunii ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste
până la data cererii de anulare;
- disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă.
In cazul minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la
ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3 Cod civil).
În cazul persoanei majore, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există
doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia
promisă sau executată de partea lezată.
Leziunea ca viciu de consimțământ este sancţionată cu anularea actului lezionar.
Partea prejudiciată are însă posibilitatea să aleagă menţinerea contractului, dar cu
reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
În conformitate cu dispozițiile art 1222 alin 3 din Codul civil, daca partea alege să
promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte
oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei
obligaţii. Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se
prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului, conform art 1223 din Codul
civil.

5
8
 3.5. Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act
juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care
sunt ţinute.
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat ori determinabil;
- să fie posibil;
- să fie ilicit şi moral.
Acestea sunt condiţii generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.
Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice le şi anume:
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

A. Obiectul trebuie să existe

Aceasta este condiţia primordială pentru valabilitatea obiectului actului juridic
civil, în sensul că dacă obiectul lipseşte, nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte
condiţii.
Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun ori lucru, această condiţie implică
cunoaşterea următoarelor reguli: 1) dacă bunul a existat, dar nu mai există la data
încheierii actului juridic, condiţia nu este îndeplinită şi, deci, actul nu este valabil; 2)
bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte condiţia „să existe"; 3)
un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o excepţie; succesiunea
viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul
unilateral care este renunţarea la succesiune.
B. Obiectul să fie în circuitul civil
Prin „bunuri aflate în circuitul civil" vom înţelege acele bunuri susceptibile să facă
obiectul unor acte translative sau constitutive, sau altfel spus, bunurile care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Din acest punct de vedere, aceste
bunuri (numite alienabile) formează regula, iar cele inalienabile constituie excepţia.
Este de remarcat şi faptul că bunurile aflate în circuitul civil (stricto sensu), se
împart la rândul lor, după modul de circulaţie a lor, în două subcategorii: a) bunuri
care pot circula liber, neîngrădit (intră în această primă subcategorie bunurile
alienabile); b) bunurile care pot circula în condiţii restrictive.

C. Obiectul să fie determinat sau determinabil

Dacă obiectul se referă la un bun cert (individual determinat), atunci în actul
juridic trebuie să existe elemente suficiente pentru individualizarea lui. Dacă obiectul se

5
9
referă la un bun de gen, atunci trebuie să fie determinat cei puţin în specia şi cantitatea
lui.
Dacă obiectul actului juridic (preţul sau orice alt element al contractului) urmează
să fie determinat de către un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi
echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod
manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul
sau elementul nedeterminat de către părţi (art. 1232 C. civ.). Potrivit art. 1233 C. civ.,
dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţui şi nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat
în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii
comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. Atunci când, potrivit
contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor
nu există, a încetat să mai existe ori ou mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa
unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cei mai apropiat.

D. Obiectul actului juridic civil să fie posibil

Această condiţie decurge din principiul că nimeni nu poate fi obligat la imposibil,
imposibilitatea obiectului atrage nulitatea actului juridic pentru lipsă de obiect. Pentru
aceasta este necesar ca imposibilitatea să aibă caracter absolut, adică obiectul să fie
imposibil nu numai pentru cel care se obligă (pentru debitor), ci şi pentru orice altă
persoană.
Dacă imposibilitatea este relativă - adică numai pentru un anumit debitor - atunci
obiectul actului este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului
este angajată răspunderea sa civilă.
Imposibilitatea poate fi de ordin material ori de ordin juridic. Condiţia aceasta
trebuie apreciată dinamic, adică în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific (deoarece, ceea
ce azi nu e posibil, mâine poate deveni posibil).

E. Această condiţie rezultă din art. 1225 alin. (2) şi (3) şi art. 1226 alin. (2). C. civ.
Deci obiectul actului juridic trebuie să fie conform cu legea, adică licit. Este licit, dacă
nu este prohibit de lege şi nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

F. În cazul actelor juridice al căror obiect implică o acţiune de a da sau de a face,

se cere ca obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă.
O persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa proprie. Dacă nu există repre-
zentare, nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia.
Este valabilă, însă, promisiunea faptei altuia, cunoscută şi sub denumirea de
convenţie de porte-fort. Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană -
debitorul sau promitentul - se obligă fată de creditor să determine pe o terţă persoană să-
şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.
Promisiunea faptei altuia este reglementată în art, 1283 C. civ.

6
0
 Astfel, cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act
este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a
obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă. Cu toate acestea,
promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, prin fapta sa sau prin
fapta altei persoane, astfel încât creditorul să nu fie prejudiciat. Intenţia promitentului de
a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din
împrejurările în care acesta a fost încheiat.
În cazul actelor juridice intuitu personae, care se încheie în considerarea calităţilor
cocontractantului, obiectul reprezintă întotdeauna un fapt personal al celui ce se obligă;
de exemplu, în cazul unui contract de mandat încheiat cu un avocat, în căzui unui
contract de prestări servicii încheiat cu o anumită casă de modă etc.

G. Cei care se obligă trebuie să fie titularul dreptului

Regula este că în cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi
reale, cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului real asupra lucrului care
formează obiectul material al actului juridic.
Nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau nu se poate obliga să
transmită drepturi pe care nu ie are [aşa cum rezultă din art. 17 alin. (1) C. civ.].
Este valabil, însă, actul juridic care are ca obiect bunul altuia.
Potrivit art. 1230 C. civ., intitulat „Bunurile care aparţin altuia", „Dacă prin lege
nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind
obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul
terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Dacă obiectul actului juridic constă în bunuri de gen, aplicarea art. 1230 Cod civil
nu este necesară; actul juridic este valabil, chiar dacă în momentul încheierii actului,
bunurile nu se aflau în proprietatea aceluia care le transmite, deoarece proprietatea
asupra bunurilor de gen nu se transferă în momentul încheierii actului, ci în momentul
individualizării bunurilor, astfel încât ele pot fi procurate pana atunci.
Atunci când un-coproprietar a vândut bunul-proprietate comună şi ulterior nu
asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate
cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-
parte pe care nu-a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi
cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun

3.6. Cauza actului juridic civil

Codul civil ne oferă in art 1235 o definitie a cauzei contractului, in sensul ca prin
cauza se înțelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul".
Din dispozițiile art. 1236 si art. 1237 din Codul civil, desprindem condițiile ce
trebuiesc a fi îndeplinite cumulativ pentru a fi valabila cauza:
a) să existe;
b) să fie licită;

6
1
 c) să fie morală.
Referitor la inexistenţa cauzei, ea se poate datora lipsei de discernământ sau lipsei
contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele reale),
lipsei intenţiei de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului imediat la
încheierea actului.
Din interpretarea per a contrario a art. 1236 alin 2 din Codul civil, rezulta faptul ca
legalitatea cauzei presupune ca ea să fie conformă legii şi
ordinii publice Cauza este considerată ilicită şi atunci când contractul este doar
mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. În sfârşit, cauza
trebuie să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de
convieţuire socială.
Referitor la proba cauzei, dispoziţiile art. 1239 din Codul civil păstrează o dublă
prezumţie în privinţa cauzei:
- prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci când
cauza nu este prevăzută expres, ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu
trebuie să fie dovedită, demonstrată direct;
- prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze valabile se prezumă
până la proba contrară care funcţionează indiferent de faptul că acest element este
menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile.
Ambele prezumţii instituite au însă caracter relativ (iuris tantum) si pot fi
înlăturate prin proba contrară şi orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea
cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale.
Conform art. 1238 alineatul 1 din Codul civil, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă
a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate
produce alte efecte juridice.
În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută a
contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după împrejurări, trebuia să o cunoască, potrivit art. 1238 alin 2 din Codul civil.
Pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute este necesar să existe caracterul
ilicit sau imoral al angajamentului contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop
de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice şi bunelor moravuri),
pentru că, altfel, ar însemna ca partea să se prevaleze de comportamentul său imoral şi
să obţină desfiinţarea actului („nemo auditur propriam turpitudinem allegans").
În felul acesta, se asigură protecţia părţii contractante de bună-credinţă, care nu
este pusă în situaţia de a suporta consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi întâmplat
în ipoteza în care mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi, care ar fi
putut să invoce nulitatea actului dezavantajând astfel partea care a contractat cu bună-
credinţă).

3.7. Forma actului juridic civil

6
2
 Forma actului juridic civil este subordonată principiul libertăţii de voinţa a
părţilor, în sensul că părţile au libertatea de a încheia orice acte juridice civile, în orice
formă aleasă, în condiţiile stabilite de ele, reglementând, efectele actelor juridice pe care
le încheie.
Legea impune respectarea anumitor conditii de forma pentru anumite acte
juridice, merespectarea acestora ducand la nevalabilitatea actului juridic. Sintagma
„forma actului juridic" este folosită într-o dublă accepţiune, una restrânsă (stricto sensu),
care vizează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice şi cealaltă, în sens larg
(lato sensu), care priveşte diferitele cerinţe de formă necesare unui act juridic pentru a-şi
produce efectele (forma cerută ad validitatem, forma cerută pentru opozabilitate faţă de
terţi, forma cerută ad probationem, pentru probarea actului).
Vom defini „forma actului juridic civil" ca acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcuta cu intenţia de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Menționam ca forma actului juridic civil este cârmuită de principiul
consensualismului, care prevede că simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil,
respectiv pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să
îmbrace o formă specială.
După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în: -
forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad
validitatem ori ad solemnitatem); nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolută a
actului juridic;
- forma cerută pentru probarea actului juridic civil (numită şi forma
cerută ad probationem); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci
imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil;
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai inopozabilitatea,
terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de actul respectiv ca şi când n-ar
exista din punct de vedere juridic.

3.7.1. Forma ad valididatem

În cazuri expres prevăzute de lege, libertatea părţilor de a-şi manifesta voinţa este
limitată, îngrădită.
Pentru a fi vaiabile, anumite acte juridice trebuie să îmbrace o anumită formă, cu
o anumită solemnitate.
Aceste acte juridice se numesc solemne. Actele juridice solemne sunt acelea care
se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o anumită
formă, expres prevăzută de lege [art, 1174 alin. (3) C. civ.].
Forma solemnă a unui act juridic civil este impusă de lege. Dacă părţile, potrivit
libertăţii contractuale, dau prin voinţa lor o anumită formă actului juridic, formă

6
3
neimpusă de lege, acel act juridic este valabil, chiar dacă forma aleasă nu a fost
respectată [art, 1242 alin. (2) C. civ.].
Numai nerespectarea formei solemne legale este sancţionată cu nulitatea absolută.
Nerespectarea formei convenţionale nu este sancţionată.
Prin urmare, un act juridic este solemn numai în temeiul legii, nu şi prin convenţia
părţilor.
Prin forma cerută pentru validitatea actului juridic se înţeleg formalităţile pe care
trebuie să le îndeplinească actul juridic, în absenţa cărora actul juridic nu poate fi valabil
încheiat. De exemplu, contractul de întreţinere este valabil încheiat numai în formă
autentică, așa cum arată art. 2255 C. civ. Sunt acte solemne, de exemplu: contractul de
donaţie (art. 1011 alin.1 C. civ.), testamentul (art. 1041 C. civ.), contractul de ipotecă
imobiliară (art. 2378 afin. 1 C. civ.).
Cerinţa formei solemne în cazul anumitor acte juridice are ca scop ocrotirea
intereselor părţilor, asigurarea deplinei libertăţi a consimţământului, sau chiar, în anumite
cazuri, ocrotirea unor interese generale.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic presupune îndeplinirea,
următoarelor condiţii:
- întregul conţinut al actului juridic civil trebuie să fie îmbrăcat în forma
solemnă cerută de lege, nefiind permisă determinarea conţinutului actului prin
trimiterea, la o sursă externă acestuia (de exemplu, prin trimiterea la anumite
condiţii generale, care nu se regăsesc în actul juridic);
- actul juridic aflat în raport de interdependenţă cu un act solemn, trebuie
să îmbrace şi el forma solemnă, chiar dacă nu este un act solemn; se aplică
principiul simetriei de formă;
- potrivit ari. 1243 C, civ., orice modificare a contractului este supusă
condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa;
- nu se admite echivalenţa diferitelor forme ad validitatem, adică atunci când
legiuitorul impune o anumită formă, actul juridic trebuie încheiat în acea formă, şi nu în
alta (excepţie face doar testamentul, care poate fî încheiat valabil în oricare formă
prevăzută de lege);
- actul juridic care determină ineficacitatea unui act solemn, trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă [există şi excepţii; de exemplu, un legat cuprins
într-un testament poate fi revocat şi tacit, prin vânzarea bunului care formează
obiectul legatului.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic are următoarele caractere:
- este un element constitutiv al actului, în absenţa căruia actul juridic civil
este lovit de nulitate absolută;
- în principiu, este invariabilă, pentru acelaşi tip de act solemn;
- exclude manifestarea tacită de voinţă;

6
4
 - este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act juridic,
părţile nu au de ales între mai multe posibilităţi, fiind obligate să se conformeze
unei anumite forme;
Sancţiunea nerespectării formei, ca o condiţie de validitate a actului juridic, este
nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.
În Codul civil, sancţiunea nulităţii absolute este prevăzută în mod expres în art.
1242 alin. (1): „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care,
în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă".

3.7.2. Forma cerută ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic se înţelege întocmirea unui
înscris, în scopul de a dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic.
Această formă poate fi impusă de lege sau de părţi, prin voinţa lor.
De exemplu, conform art. 309 alin. (2) prima parte C. pr. civ. proba actelor
juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu se poate face, în principiu,
decât printr-un înscris. Alte exemple când se cere o anumită formă pentru probarea
actului juridic: contractul de depozit voluntar (art. 2104 C. civ.,), contractul de tranzacţie
(art. 2272 C. civ.) ş.a.
Actul juridic consensual este valabil indiferent de forma sa şi nu se pune problema
probei acestuia, dacă părţile sunt de bună-credinţă şi nu contestă existenţa operaţiunii
juridice. !n eventualitatea unui litigiu, însă, pentru ca părţile să fie sigure că vor dovedi
existenţa şi conţinutul actului juridic, de regulă, preferă încheierea lui sub forma unui
înscris.
Forma cerută pentru probarea actului juridic este obligatorie şi nu facultativă.
Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic, dar conduce, în principiu, la
imposibilitatea de a dovedi actul juridic cu alt mijloc de probă.
Sancţiunea constă, deci, în imposibilitatea probării existenţei sau conţinutului
actului juridic cu alt mijloc de probă.

3.7.3. Forma pentru opozabilitate față de terți

În principiu, actul juridic civil produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil
faţă de terţi.
Un act juridic este opozabil terţilor şi trebuie respectat de aceştia, dacă a ajuns la
cunoştinţa lor, prin intermediul anumitor formalităţi.
De aceea, în anumite cazuri, legea stabileşte condiţii de publicitate, pentru ca actul
încheiat de părţi să fie opozabil şi terţilor care nu au participat la încheierea iui, în scopul
de a le proteja interesele sau de a le ocroti drepturile. Este căzui actelor juridice civile
care constituie sau transmit drepturi reale. De exemplu, constituirea unei ipoteci asupra
unui imobil trebuie înscrisă în cartea funciară (art. 2377 alin.1 C. civ.), astfel încât terţii
care ar intenţiona să cumpere imobilul să ia cunoştinţă că acesta este grevat de o sarcină
reală.

6
5
 Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este obligatorie şi nu facultativă.
Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic şi nici nu este sancţionată cu
imposibilitatea probării actului cu alt mijloc de probă, ci sancţiunea care se aplică este
inopozabilitatea actului faţă de terţi, adică posibilitatea terţilor de a ignora actul juridic
încheiat de părţi şi invocat împotriva acestora.

4. Modalitățile actului juridic civil

De regulă, actele juridice civile sunt pure şi simple. Este posibil ca prin voinţa
părţilor, a legii, sau a instanţelor judecătoreşti, aceste acte să se nască şi sub forme mai
complexe prin includerea unor elemente, numite modalităţi, care afectează fie executarea
fie existenţa actelor.
Modalităţile actului juridic civil semnifica anumite elemente sau împrejurări
viitoare care influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din
actul juridic. Aceste elemente sau împrejurări ulterioare momentului încheierii actului
pot consta fie în scurgerea timpului (în cazul modalităţii numită termen), fie într-un
eveniment natural sau într-o acţiune omenească (în cazul modalităţii numită condiţie şi a
celei numită sarcină).

4.1. Termenul
Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde
producerea sau stingerea efectelor unui act juridic civil.
Împlinirea termenului poarta denumirea de scadenţă; până la scadenţă
termenul curge; după scadenţă, obligaţia devine exigibilă şi se poate cere executarea ei.
Clasificarea termenului:
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei
împlinirii sale, termenul poate fi:
- cert (precis) când se cunoaşte dinainte data împlinirii lui, adică ziua scadenţei
- incert (imprecis), când deşi este sigur că se va împlini, nu se ştie data exactă, are
o scadenţă imprecisă.
În funcţie de efectele pe care le produce asupra actului juridic, termenul poate fi:
-suspensiv când suspendă producerea efectelor actului juridic; până la împlinirea
lui, actul nu produce efecte, adică drepturile nu pot fi exercitate şi obligaţiile nu trebuie
executate; ele există, dar producerea lor este amânată până la împlinirea termenului;
-extinctiv, când amână stingerea efectelor unui act juridic civil; drepturile se
exercită şi obligaţiile se execută până la împlinirea termenului (până la scadenţă), după
care se sting, pentru viitor; deci actul juridic îşi produce efectele sale specifice de la
încheierea lui şi până la împlinirea termenului, după care actul juridic încetează;
În funcţie de interesul părţii în favoarea căreia este stipulat termenul, întalnim:
- termen stipulat în favoarea debitorului,
- termen stipulat în favoarea creditorului

6
6
- termen stipulat în favoarea ambelor părţi.
Clasificarea termenului în funcţie de acest criteriu prezintă interes deoarece numai
cel în interesul căruia este stipulat termenul poate renunţa la el; În
consecinţă, el îşi poate exercita dreptul sau îşi poate îndeplini obligaţia înainte de
împlinirea termenului, dacă termenul este suspensiv sau poate
pune capăt actului juridic, în sensul încetării efectelor acestuia, dacă termenul este
extinctiv.
Regula este că termenul este stipulat în favoarea debitorului (art. 1413 din Codul
civil).
Dar legea sau părţile pot stabili ca termenul să fie stipulat în favoarea creditorului
sau în favoarea ambelor părţi.
În funcţie de sursa sa, termenul poate fi:
-voluntar, când este stabilit prin voinţa părţilor actului juridic civil; el este
denumit şi termen convenţional
-legal fiind stabilit printr-o normă juridică
-judiciar, când judecătorul poate să acorde debitorului strâmtorat mici termene de
plată, întârziind astfel plata, independent de ceea ce au convenit părţile sau de ceea ce
rezultă din reglementarea legală a actului juridic respectiv. Aceste mici termene de plată
se numesc termene de graţie.
Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa sa. Efectele
termenului sunt diferite, după cum acesta este suspensiv sau extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv şi
îndeplinirii, executării obligaţiei corelative.
De subliniat că dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă, afectate de un termen
suspensiv, au o existenţă certă, adică ele există; de aici, următoarele consecinţe: 1) dacă
debitorul execută obligaţia sa înainte de termen (scadenţă), el face o plată valabilă,
echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului 2) înainte de împlinirea termenului,
titularului dreptului poate lua măsuri de conservare a dreptului său; 3) în actele
translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat (res certa), termenul
suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut expres,
contrariul; 4) până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la
debitor; 5) înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune
debitorului compensaţia; 6) înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze
acţiunea oblică (subrogatorie) ori cea pauliană (revocatorie); 7) prescripţia dreptului la
acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv.
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative.
Bunăoară, moartea credirentierului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde
renta viageră şi obligaţiei de a o plăti. Tot aşa, împlinirea termenului închirierii
marchează încetarea dreptului de a folosi bunul ce formează obiectul şi obligaţiei de a
asigura liniştita folosinţă.

6
7
 4.2. Condiția
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde naşterea
sau stingerea retroactivă a efectelor unui act juridic civil. „Este afectată de condiţie
obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur"
(art. 1399 C. civ.).
Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe
unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit. Renunţarea la condiţie face
ca obligaţia să fie simplă (art. 1406 C. civ.).
Clasificare:
- în funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă
sau rezolutorie (extinctivă).
Este suspensivă, când de evenimentul viitor şi
nesigur depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Conform art. 1400
C. civ., „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde
eficacitatea obligaţiei".
Condiţia este rezolutorie, când de evenimentul viitor şi nesigur depinde
desfiinţarea actului juridic, cu efect retroactiv, ca şi cum acesta n-ar fi existat vreodată.
Conform art. 1401 C. cîv., „(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei
determină desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi
rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care
condiţia s-ar putea îndeplini". De exemplu, X face o donaţie lui Y, stipulând în contract
că donaţia se va desfiinţa dacă donatarul moare înaintea donatorului; condiţia
rezolutorie constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă
a donatarului (art. 1016 C. civ.).
- în funcţie de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului
viitor şi nesigur, condiţia poate fi cazuală, mixtă şi potestativă.
Condiția este cazuală, atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard
(întâmplare) şi este independentă de voinţa părţilor. De exemplu, condiţia constă în
faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă a donatarului, ceea ce depinde
de întâmplare; în acest caz, condiţia este cazuală şi rezolutorie.
Condiţia este mixtă, atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa
uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate. De exemplu, X îi vinde lui
Y, casa din strada Culturii nr. 4, cu condiţia ca unchiul său, proprietarul imobilului, să i-o
doneze.
Condiţia este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa
uneia dintre părţile actului juridic. Condiţia potestativă poate fi, la rândul ei, pură sau
simplă.
Condiţia potestativă pură (sau pur potestativă) este condiţia a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi (debitor sau creditor); ea se poate reduce la
formula „dacă vreau". Regula este că obligaţiile asumate sub condiţie suspensivă pur
potestativă sunt lovite de nulitate absolută, deoarece o asemenea condiţie înseamnă,

6
8
practic, lipsa intenţiei de a se obliga. Astfel, din art. 1403 C. civ. reiese că obligaţia
asumată sub condiţie pur potestativă din partea debitorului nu este valabilă şi numai dacă
acea condiţie este în acelaşi timp suspensivă.
În consecință, este valabilă condiţia suspensivă pur potestativă din partea
creditorului (de exemplu, X se obligă să îi acorde un împrumut de bani fiului său, dacă
acesta îi va solicita împrumutul promis), precum şi condiţia rezolutorie pur potestativă
din partea debitorului sau a creditorului [de exemplu, conform art. 1031 C. civ.,
donaţiile între soţi sunt revocabile în timpul căsătoriei, în orice moment, prin voinţa
soţului donator).
Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde, în aceiaşi timp,
de voinţa uneia dintre părţi şi de un element exterior (de împrejurări obiective sau de
fapta unui terţ nedeterminat).
- în funcţie de posibilitatea realizării evenimentului, condiţia poate fi posibilă şi
imposibilă.
Condiţia este imposibilă când evenimentul nu se poate realiza, fie sub aspect
material, fie juridic, imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic şi
aceasta pentru că, ulterior încheierii actului juridic, o condiţie imposibilă poate deveni
posibilă. Condiţia imposibilă este nulă şi conduce la nulitatea actului juridic, care
depinde de ea (art. 1402 C. civ.). Dacă nu reprezintă însăşi cauza contractului, este
considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu, neafectat de
modalităţi.
- în funcţie de conformitatea condiţiei cu legea şi morala, condiţia poate fi
licită sau morală ori condiţie ilicită sau imorală. Condiţia ilicită contravine legii,
iar condiţia imorală, contravine bunelor moravuri. Condiţia ilicită sau imorală este
sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage desfiinţarea actului juridic care depinde de
acea condiţie, dacă este însăşi cauza actului juridic astfel încheiat; altfel, condiţia ilicită
sau imorală este considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu,
neafectat de modalităţi.
- în funcţie de modul în care este formulată - afirmativ sau negativ - condiţia poate
fi pozitivă sau negativă. Condiţia este pozitivă dacă este formulată
în sens afirmativ. Condiţia este negativă dacă este formulată
în sens negativ. De exemplu, tatăl se obligă să-i doneze fiului un autoturism,
de ziua lui, dacă acesta din urmă nu va abandona studiile.
În legătură cu această clasificare, momentul realizării condiției pozitive, respectiv
negative se apreciază diferit după cum părțile au fixat sau nu un termen pentru
nerealizarea ei.
Dacă părțile nu au fixat nici un termen, și condiția este aceea a producerii unui
eveniment, condiția este îndeplinită când este sigur că evenimentul nu se mai poate
produce (Ex. decesul celui obligat sub condiție să se căsătorească).
Dacă părţile au fixat un termen pentru realizarea condiţiei şi condiţia este aceea a
producerii unui eveniment, condiţia se consideră neîndeplinită atunci când termenul s~a

6
9
împlinit fără ca evenimentul să se producă. (de exemplu, când condiția constă în
finalizarea studiilor în termenul convenit de către părți).
Condiţia se consideră îndeplinită atunci când debitorul, obligat sub condiţie, a
împiedicat îndeplinirea ei (art. 1405 alin.1 C. civ). Şi invers, condiţia se consideră
neîndeplinită, dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă,
realizarea evenimentului (art. 1405 alin.2 C. civ.).
Efectele condiției:
Efectele condiţiei sunt diferite, după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie
şi în funcţie de intervalul de timp în care se analizează efectele, adică pendente
conditione (intervalul cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în
care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură) sau eveniente conditione
(perioada ulterioară momentului îndeplinirii sau neîndepiinirii condiţiei),
a) Efectele condiţiei suspensive:
Pendente conditione, specific condiţiei suspensive este că în toată această
perioadă actul juridic civil nu îşi produce efectele. Mai mult, drepturile şi obligaţiile sub
condiţie suspensivă nu numai că nu produc efecte, dar nici nu s-au născut încă; de
exemplu, o persoană care are un drept de proprietate sau de creanţă sub condiţie
suspensivă, nu are niciun drept actual, nu este încă proprietar sau creditor. Totuşi, există
posibilitatea unui drept viitor, a unui drept condiţional. Acest drept este transmisibil, atât
prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte. Titularul dreptului
condiţional poate face acte de conservare pentru păstrarea sa (art. 1408 şi
art. 1409 C. civ., corespunzătoare art. 1016 C. civ. 1864). De exemplu, poate
înscrie o ipotecă, poate întrerupe o prescripţie.
Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum acesta s-a
realizat sau nu. Dacă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost simplu de
la început. Dreptul născut în realitate numai în momentul realizării condiţiei se
consideră, printr-o ficţiune a legii, că s-a născut de la data încheierii actului juridic.
Potrivit art. 1407 alin, (3) C. civ., atunci când condiţia suspensivă produce efecte
retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar
fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în
cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor. Când condiţia
suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic nu este eficace, nu-şi produce efectele în viitor,
după cum nu a produs efecte nici în trecut. Se va considera că actul juridic nu a fost
niciodată încheiat.

b) Efectele condiţiei rezoiutorii.

Pendente conditione, actul juridic civil afectat de condiţia rezolutorie îşi produce
efectele ca şi cum ar fi simplu, deoarece condiţia rezolutorie (la fel ca termenul extinctiv)
nu condiţionează efectele actuale ale actului juridic, ci numai pierderea viitoare şi
stingerea efectelor actului juridic.

7
0
 Eveniente conditione, efectele condiţiei rezolutorii diferă după cum aceasta s-a
realizat sau nu.
Dacă s-a realizat, actul juridic se desfiinţează cu efect retroactiv. Se consideră că
actul s-a stins de la început şi n-a produs niciodată efecte. Iar efectele produse în
realitate, sunt şterse în mod retroactiv, părţile fiind puse în situaţia anterioară, dinaintea
încheierii actului juridic. Conform art. 1407 alin. (4) C. civ., atunci când condiţia
rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este
obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum
aceasta nu ar fi existat niciodată.
De la această regulă sunt două excepţii:
- fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului
sub condiţie rezolutorie (art. 1410 C. civ.); după îndeplinirea condiţiei, acesta nu are
obligația să le restituie, decât pe cele culese ori încasate după îndeplinirea condiției
rezolutorii;
- în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie
rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect
asupra prestaţiilor deja executate; deci acestea nu se restituie. Referitor la restituirea
prestaţiilor se aplică dispoziţiile art. 1635-1649 C. civ.
Când condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează definitiv. El
continuă să-şi producă efectele în viitor, ca şi cum ar fi fost de la început simplu.

4.3. Sarcina
Sarcina - ca modalitate a actului juridic civil — este o obligaţie, de a da, a face sau
a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit - liberalităţi.
În funcţie de persoana beneficiarului, sarcinile se clasifică în:
- sarcina în favoarea dispunătorului: nu poate fi stipulată decât prin donaţie, nu şi
prin testament; astfel, prin donaţie, dispunătorul îl poate obliga pe gratificat să execute o
obligaţie în cursul vieţii sale;
- sarcina în favoarea gratificatului, de exemplu, obligaţia pentru acesta să
finalizeze studiile superioare începute;
- sarcina în favoarea unei terţe persoane; de exemplu, gratificatul este
obligat să plătească avansul pentru cumpărarea unui apartament pe numele
unei terţe persoane numită de dispunător.
Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală.
Astfel, sancţiunea pentru sarcina imposibilă, ilicită sau imorală este nulitatea
absolută şi totală, dacă sarcina respectivă a fost cauza încheierii actului juridic. În situaţia
în care dispunătorul ar fi făcut liberalitatea chiar dacă sarcina nu ar fi fost executată,
atunci sarcina imposibilă, ilicită sau imorală se consideră nescrisă.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei, ci
numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principal,

7
1
revocarea (mai precis, rezoluţiunea) actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost
instituită.
Totuşi, datorită caracterului pro parte sinalagmatic, conferit de sarcină actului cu
titlu gratuit, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere
rezoluţiunea (revocarea) actului juridic civil pentru neexecutare sau a pretinde obligarea
debitorului la executarea în natură a sarcinii.

5. Interpretarea actului juridic civil

Interpretarea poate avea ca scop fie calificarea juridică a actului, fie stabilirea
înţelesului unei sau unor clauze, în funcţie de care vor fi stabilite drepturile subiective şi
obligaţiile civile ce revin părţilor, fie atât calificarea juridică a actului, cât şi stabilirea
înţelesului unei sau unor clauze ale acestuia.
Aşadar, un prim rezultat al interpretării actului juridic civil este calificarea
acestuia, adică încadrarea actului juridic civil concret într-un anumit tip de acte juridice.
Corecta calificare juridică a actului prezintă o importanţă de necontestat,
deoarece, dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba despre un act juridic civil
numit (tipic), atunci vor fi incidente regulile stabilite în mod expres de lege pentru acel
tip de act juridic, iar dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba de un act juridic
civil nenumit (atipic), atunci se vor aplica regulile generale în materie de acte juridice,
iar dacă acestea nu sunt suficiente, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult (art. 1168 C.civ.).
De cele mai multe ori, operaţiunea de interpretare nu se opreşte la calificarea
actului juridic civil, fiind necesară lămurirea înţelesului exact al unor clauze, prin
cercetarea manifestării de voinţă a părţii sau a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa
internă.
În aceste sens dispozițiile art. 1266 - 1269 C.civ. şi art. 1272 C.civ. stabilesc
anumite reguli referitoare la interpretarea contractelor, iar, în baza art. 1325 C.civ.,
aceste reguli se aplică şi în cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu
excepţia celor care, prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral sau plurilateral.
Regulile de interpretare stabilite, cu caracter supletiv, de Codul civil sunt
următoarele:
- actul juridic se interpretează după voinţa concordantă a părților, iar nu după
sensul literal al termenilor, la stabilirea voinţei concordante a părţilor ţinându-se seama,
între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile
statornicite între acestea şi de comportamentul ulterior încheierii contractului (art. 1266
C.civ.);
- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice, deci se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul
actului (art. 1267 C.civ.);

7
2
 - clauzele îndoielnice se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine
naturii şi obiectului actului juridic (art. 1268 alin. 1 C.civ.);
- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura
contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de
părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe;
- dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect
(art. 1268 alin.3 C.civ.) - actus inter-pretandus estpotius ut valeat quam ut pereat,
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, actul juridic nu cuprinde decât
lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta (art. 1268 alin. 4 C.civ.) - actus non
debent operări ultra intentionem agentos;
- clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării
contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost
expres prevăzute (art. 1268 alin. 5 C.civ.);
- dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta
se interpretează în favoarea celui care se obligă, cu excepţia stipulaţiilor înscrise în
contractele de adeziune, care se interpretează împotriva celui care le-a propus (art. 1269
C.civ.) - in dubio pro reo
- actul juridic valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar
şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea
le dau actului, după natura lui (art. 1272 alin. 1 C.civ.);
- clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod
expres (art. 1272 alin. (2) C.civ.).

6. Efectele actului juridic civil

Putem defini efectele actului juridic civil ca fiind drepturile şi obligaţiile, la care
dă naştere, pe care modifică sau stinge actul juridic. Ceea ce pentru raportul juridic
reprezintă conţinutul său, pentru actul juridic, care este izvorul acelui raport, reprezintă
efectele sale.
Sunt considerate principii ale efectelor contractului între părţi şi ele rezultă din
textele menţionate anterior (art. 1270-1279 din Codul civil), următoarele:
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii.

6.1. Principiul forței obligatorii

Conform art. 1270 alin. 1 C. civ. „Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante".

7
3
 Pornind de la acest text de lege, principiul forţei obligatorii (sau pacta sunt
servanda) reprezintă regula potrivit căreia actul juridic încheiat valabil se impune părţilor
(părţii - în actele juridice unilaterale) întocmai ca legea.
Deci actul juridic, odată încheiat, trebuie respectat de către părţi, fiind obligatoriu
şi nu facultativ, pentru ele.
Nu numai părţile sunt obligate să-l respecte, ci şi instanţa de judecată. Aceasta,
atunci când are de soluţionat un litigiu referitor la un act juridic, trebuie să-l interpreteze
în funcţie de voinţa părţilor şi să asigure executarea lui, neavând posibilitatea de a
modifica efectele ori conţinutul acestuia.
Fundamentul principiului forţei obligatorii este reprezentat de necesitatea
asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile (care au ca izvor actele
juridice civile) şi de principiul respectării cuvântului dat.
Excepții:
- reglementarea prin art. 1271 din Codul civil relativ la teoria impreviziunii.
"Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii
valorii contraprestaţiei." Potrivit acestei dispoziții, o modificare a împrejurărilor care a
avut ca urmare doar caracterul mai oneros al executării, nu va exonera părţile de
îndeplinirea obligaţiilor asumate. Însă, daca executarea devine excesiv de oneroasa
pentru una dintre părți ca urmare a schimbării împrejurărilor inițiale, părțile vor fi
obligate sa negocieze in vederea adaptării contractului. Pentru a determina o renegociere
a contractului, împrejurările modificatoare trebuie sa prezinte următoarele caracteristici:
a survenit după încheierea contractului; nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la
data încheierii contractului; partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii
unor asemenea modificări.
În situația in care părţile nu ajung la un acord de renegociere a contractului într-un
termen rezonabil, instanţa de judecată este cea care poate să dispună, la cererea acestora,
adaptarea contractului, în aşa fel încât să fie distribuite în mod echitabil, între părţi,
pierderile şi beneficiile care rezultă din schimbarea împrejurărilor iniţiale.
- prelungirea efectelor unor contracte, prin lege, peste termenul convenit de părţi
(este cazul prelungirii contractelor de închiriere la care se referă art. 1 din Legea nr.
17/1994, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 (ambele stabilesc un termen de 5 ani) sau
art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 (care stabileşte un termen de 5 ani în cazul contractelor de
închiriere pentru suprafeţele locative deţinute de stat sau de unităţile administrativ-
teritoriale ale acestuia pentru suprafeţele cu destinaţia de locuinţă sau folosite de unităţi
de învăţământ, de aşezăminte social-culturale ori ca sedii de partide politice legal
înregistrate, de sindicate sau de către organizaţii neguvernamentale).

6.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Principiul irevocabilității actului juridic este o consecinţă a principiului
forţei obligatorii a actului juridic.

7
4
 Conform acestui principiu, actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa
numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea
de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.
Consacrarea acestui principiu se regăsește în art. 1270 alin 2 din Codul civil :"
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate
de lege."
In privinţa actului unilateral nu există un text asemănător, cu caracter de principiu,
care să stipuleze regula irevocabilităţii. Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325 din
Codul civil, conform cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale
privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii se prezintă sub forma posibilității
denunțării unilaterale in materia actelor bilaterale.
Astfel, potrivit art. 1276 alin 1 din Codul civil, "Dacă dreptul de a denunţa
contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât
executarea contractului nu a început"
In cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, dreptul de denunţare
poate fi exercitat şi după începerea executării, dar denunţarea nu va produce efect în
privinţa prestaţiilor executate sau aflate în curs de executare. Și in cazul contractului
încheiat pe o perioada nedeterminata există posibilitatea denunţării unilaterale de
către oricare din părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
În cuprinsul sau, Codul civil reglementează aplicații ale excepțiilor de la
principiul irevocabilității contractelor:
- art. 2030 alin 1 lit e) C.civ., in materia contractului de mandat: contractul
de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant
- art. 2115 alin 1 C.civ. privind contractul de depozit, deponentul poate să
solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit
- art. 1816 C.civ. in materia contractului de locațiune, dacă locaţiunea a fost
făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin
notificare adresata celeilalte părți.

6.3. Principiul relativității efectelor actului juridic civil

Esența principiului relativității efectelor actului juridic civil este înțeleasă
ca regula conform căreia căreia un act produce efecte numai faţă de autorii sau
autorul său, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.
În alte cuvinte, actul bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai
pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios
a c t a , a l i i s n e q u e n o c e r e , n e q u e prodesse potest).

7
5
 Principiul relativitatii efectelor actului juridic este consacrat în art. 1280
din Codul civil: "Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu
se prevede altfel."
Justificarea principiului relativităţii se găseşte în două idei de bază: pe de o parte,
el este impus de însăşi natura voliţională a actului juridic civil - dacă este firesc ca cineva
să devină debitor ori creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, este tot aşa de
firesc ca altcineva să nu devină creditor sau debitor fără voia sa - şi, pe de altă parte,
soluţia contrară ar fi de natură să aducă atingere libertăţii persoanei.
Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii, ca şi a excepţiilor, presupune
precizarea noţiunilor de părţi, avânzi-cauză şi terţi deoarece, în raport cu un anumit act
juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează în una din aceste trei noţiuni.
Parte înseamnă persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin
reprezentare, şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic
întrucât a exprimat un interes personal în acel act.
Termenul „parte" desemnează atât pe una din părţile actului bi ori multilateral, cât
şi pe autorul actului unilateral.
Spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de A cu B, fiecare este
parte a contractului - vânzător, respectiv cumpărător - dar şi autor al ofertei, respectiv al
acceptării ofertei.
Important de reţinut este că, din punct de vedere juridic, parte nu este numai
persoana care încheie direct şi personal actul juridic civil, ci şi aceea care îl încheie prin
reprezentantul său (legal ori convenţional).
Părţile reprezintă categoria de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce
efectele în virtutea principiului relativităţii.
Având-cauză este persoana care, deşi n-a participat la încheierea actului, totuşi,
suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părţile actului.
Există trei categorii de avânzi-cauză: 1) succesorii universali şi succesorii cu titlu
universal; 2) succesorii cu titlu particular; 3) creditorii chirografari.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal formează o singură categorie de
avânzi-cauză deoarece între ei există numai o deosebire cantitativă, iar nu calitativă.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu în întregime,
adică o universalitate (universitas bonorum), precum: moştenitorul legal unic, legatarul
universal, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării
(fuziune şi absorbţie).
Este succesor cu titlu universal persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu, precum: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică
dobânditoare, a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizată (total ori parţial).
Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universal sunt
continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu,
respectiv o fracţiune de patrimoniu.

7
6
 Calitatea succesorilor universali, şi cu titlu universal de a fi avânzi-cauză constă
în aceea că actul juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei; în
principiu, aceşti succesori preiau toate drepturile şi obligaţiile autorului, respectiv o parte
a lor; spunem „în principiu" deoarece nu se transmit succesorilor drepturile incesibile,
strâns legate de persoana autorului.
Succesorii cu titlu particular - a doua categorie de avânzi-cauză - sunt persoanele
care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli), precum: cumpărătorul,
donatorul, legatarul cu titlu particular, persoana juridică dobânditoare a activului net, ca
efect al dizolvării altei persoane juridice.
De reţinut că, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea sa de având-cauză
nu se apreciază în raport cu actul prin care a dobândit un anumit drept - în acest act
având poziţia juridică de parte -, ci în raport cu acte anterioare ale autorului,
referitoare la acelaşi drept ori bun, încheiate cu alte persoane, respectându-se şi
cerinţele de publicitate, dacă legea le cere.
Creditorii chirografari - a treia categorie de avânzi-cauză - sunt acei creditori care
nu au o garanţie reală pentru creanţa lor (gaj ori ipotecă). Aceşti creditori au garantată
creanţa doar cu un drept de „gaj general", la care se referă art. 2324 alin. 1 C. civ.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză al debitorilor lor în sensul că ei suportă
influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care
activul patrimonial (gajul general) se măreşte ori se micşorează. Asemenea acte trebuie
respectate de creditorul chirografar, el neavând dreptul de ingerinţă în actele debitorului
său.
Totuşi, calitatea de având-cauză a creditorului încetează faţă de actele încheiate de
debitor în frauda intereselor sale. Împotriva acestor acte - faţă de care devine terţ -
creditorul chirografar poate intenta acţiunea revocatorie sau pauliană sau acţiunea în
declararea simulaţiei.
Terţii sunt persoanele străine de actul juridic - penitus extranei.
De menţionat că, între „avânzi-cauză" şi „terţi" poate exista un „transfer", în
sensul că, aceeaşi persoană poate fi având-cauză în raport cu un anumit act juridic civil
al autorului său şi să fie terţ în raport cu alt act juridic, încheiat de acelaşi autor.

Excepții:
Excepțiile de la relativitatea efectelor contractului reprezintă situaţiile în care
acestea se produc faţă de persoane care nu au participat nici direct şi nici prin
reprezentant la încheierea actului juridic.
În categoria excepţiilor considerate aparente de la principiul relativităţii intră:
situaţia avânzilor- cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea,
acţiunile directe.
Este considerata o veritabilă excepţie stipulaţia pentru altul sau „contractul în
favoarea unei terţe persoane".

7
7
 Promisiunea faptei altuia reprezinta un contract prin care o persoană-debitorul
promitent se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul
unei terţe persoane de a încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract sau să
ratifice actul încheiat în absenţa sa.
Art. 1283 din Codul civil arată că: „acela care se angajează la a determina un terţ
să încheie sau să ratifice un act, este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză
să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia
promisă".
Simulaţia reprezintă operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar
nereal (denumit simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act
juridic ascuns, secret, dar adevărat.
Între părți va produce efecte contractul secret, in schimb, fata de terții de bună-
credință, va produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să invoce simulaţia
împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile.
Reprezentarea semnifică procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită
reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana
reprezentatului.
În acest caz, contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în
numele reprezentatului produce direct efecte între reprezentat şi cealaltă parte, acesta
fiind motivul pentru care reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la
principiul relativităţii.
Stipulaţia pentru altul constituie veritabila excepţie de la principiul relativităţii
întrucât constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cealaltă
parte, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a
treia persoane (terţ beneficiar).
Conform dispozițiilor cuprinse în art. 1284 din Codul civil, „oricine poate stipula
în numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei". În cazul
stipulației pentru altul, dreptul terţului se naşte direct şi în puterea convenţiei dintre
stipulant şi promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este
considerată excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţul beneficiar poate refuza
stipulația si nici nu i se poate impune însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este
de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 alin 1
din Codul civil).
Acţiunile directe: reprezintă dreptul la acţiune al creditorului, care poate pretinde
executarea creanţei saîe de la un debitor al debitorului său, deşi nu este legat contractual cu
acesta; de o acţiune directă beneficiază următorii: în materia contractului de antrepriză,
lucrătorii angajaţi de antreprenor; care pot cere plata drepturilor lor (băneşti) direct de la clientul
pentru care se execută lucrarea, în măsura în care acesta este dator antreprenorului (art. 1856 Cod
civil0 ; în materia contractului de mandat, dacă mandatarul şi-a substituit o terţă persoană
(un sub-mandatar) pentru îndeplinirea mandatului său, mandantul poate să intenteze o acţiune
7
8
direct împotriva acesteia (art. 2023 alin. 6 Cod civil); în materia contractului de locaţiune, dacă
locatarul a încheiat o sublocaţiune, locatorul poate urmări direct pe sublocatar pentru plata
chiriei neplătită de locatarul principal, până la concurenţa chiriei pe care sublocatarui o datorează
locatarului principal (art. 1807 Cod civil).
Dreptul la acţiune în aceste cazuri este rodul prevederilor legale, și nu al voinței părţilor
şi de aceea este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii.

7. Nulitatea actului juridic civil

7.1. Definiție. Funcții.
Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte
juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond sau de formă, impuse de lege
pentru încheierea sa valabilă.
Actul juridic sancţionat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în vederea
cărora a fost încheiat.
El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea nu-i
recunoaşte valabilitatea.
În art. 1246 alin. 1 C. civ. se arată: „Orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege
nu se prevede o altă sancţiune".
Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcţii:
- funcţia preventivă, care constă în efectul inhibitor pe care îl exercită asupra
subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor
sale de valabilitate: ştiind că un act încheiat cu încălcarea legii privind valabilitatea sa va
fi lipsit de efecte, subiectele de drept civil sunt descurajate şi îndemnate să respecte legea
civilă;
- funcţia sancţionatorie; dacă prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa, intră în
acţiune această a doua funcţie, care înseamnă tocmai înlăturarea efectelor contrare legii;
- funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii, în domeniul actelor
juridice civile; prin realizarea celor două funcţii de mai sus, se asigură respectarea
normelor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic
civil. Totodată, nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii
publice şi bunelor moravuri.

7.2. Delimitarea nulității față de alte cauze de ineficacitate ale actului juridic civil.
A. Nulitate – rezoluțiune
Dacă nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu
nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate, rezoluţiunea constă în
desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu (dintr-o dată), pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
7
9
 - ambele produc efecte retroactiv (ex tunc):
- ambele sunt (în principiu) judiciare (presupunând o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent).
Deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune sunt, în principal, următoarele:
- o deosebire de ipoteză: dacă nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţiunea
presupune un act valabil încheiat;
- o deosebire de domeniu sau sferă de aplicare; dacă nulitatea se aplică oricărui
act juridic civil, rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice, cu executare uno
ictu;
- o deosebire privind data cauzelor: dacă la nulitate cauzele sunt contemporane
momentului încheierii actului, la rezoluţiune cauza - neexecutarea culpabilă de către una
dintre părţi - este ulterioară momentului încheierii;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce priveşte începutul ei,
în cele două cazuri.

B. Nulitate – reziliere
Rezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic, cu executarea
succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Între nulitate şi reziliere există, în esenţă, aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi în
cazul nulitate - rezoluţiune, cu menţiunea că efectele rezilierii, nu sunt retroactive, ci
numai pentru viitor - ex nune.

C. Nulitate - caducitate
Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de
orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de
voinţa autorului actului. Bunăoară, neacceptarea ofertei de către destinatarul ei sau
predecesul legatarului ori pieirea bunului ce formează obiectul legatului cu titlu
particular determină caducitatea ofertei, respectiv a legatului.
Nulitatea şi caducitatea se aseamănă prin aceea că sunt cauze de ineficacitate, dar
se deosebesc prin:
- ipotezele pe care le presupun: nulitatea presupune un act nevalabil, pe când
caducitatea presupune un act valabil încheiat;
- modul de producere a efectelor: dacă nulitatea retroactivează (ex tunc),
caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nune), întrucât pentru trecut nu s-au
produs nici un fel de efecte ale actului;
- cauze: dacă nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului,
caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii şi străină de voinţa autorului actului.

D. Nulitate - revocare
„Revocarea" este un termen cu mai multe înţelesuri în domeniul dreptului civil.
Aici, prin „revocare" desemnăm acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor

8
0
actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a
sarcinii.
Între nulitate şi revocare există asemănarea de a fi - ambele - cauze de
ineficacitate a actului juridic civil, dar există şi deosebiri, precum:
- cea de ipoteze: pe când nulitatea presupune un act nevalabil, revocarea
presupune un act valabil încheiat;
- cea de dată a cauzelor: dacă nulitatea presupune cauze contemporane
momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului;
- cea de domeniu: dacă nulitatea e aplicabilă oricărui act juridic civil, revocarea
se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalităţi);
- cea privind prescripţia extinctivă a acţiunilor (supuse unor reguli diferite).

E. Nulitatea – reducțiune
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă actelor juridice încheiate cu
nerespectarea interdicţiilor stabilite de lege în materia liberalităţilor sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ.
Spre deosebire de nulitate, reducțiunea este aplicabilă numai anumitor acte
juridice: liberalităților (acte juridice cu titlu gratuit prin care se transferă sau se constituie
un drept patrimonial) sau actelor sinalgmatice și comutative pentru în caz de
impreviziune, respectiv leziune.

F. Nulitatea – Inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care determină ca efectele unui act juridic
sau a unei situaţii juridice generată prin acest act să nu fie opozabile terţilor, adică aceştia
să le poată ignora, datorită nerespectării de către părţi a unor condiţii de publicitate
prevăzute de lege.
Inpozabilitatea spre desoebire de nulitate implică existența valabilă a actului
juridic civil, dar eficacitatea acestuia față de terți este supusă unor condiții de
opozabilitate, care constau în publicitatea actului juridic, pentru a se asigura înștiințarea
terților despre existența actului juridic: Exmple: notificarea cesiunii de creanță,
publicitatea efectuată prin Registrul Comerțului, înscrierea în cartea funciară a
drepturilor reale, etc.; în materia acțiunii revocatorii prevăzute de art. 1562 Cod civil,
potrivit căruia creditorului îi sunt inopozabiie actele juridice ale debitorului prin care
acesta îşi creează o stare de insolvabilitate, adică acesta le poate ignora, ca și cum nu ar fi
încheiate deloc.

G. Nulitatea – Clauze nescrise

8
1
 Clauzele nescrise au fost calificate în doctrină ca fiind o formă de nulitate de
drept, parțială a actului juridic civil. Așadar clauzele considerate ca nescrise se aseamnă
până la confuzie cu nulitatea, putând avea regimul juridic al nulității absolute sau relative
în funcție de caracterul interesului ocrotit al normei încălcate.
Indiferent de caracterul nul sau nescris al unei clauze ilicite, în principiu,
ineficacitatea acesteia nu influențează restul contractului. Totuși, dacã aceste clauze sunt
esențiale, respectiv constituie motivul determinant pentru care s-a încheiat contractul,
atunci acesta este nul de plin drept în întregul său.
Dacă o clauză considerată nescrisă a fost executată, se impune restituirea
prestaţiilor, aplicându-se prin analogie efectele nulității referitoare la restituirea
prestațiilor.
În doctrină, se poartă discuții dacă clauzele considerate nescrise pot fi confirmate,
refăcute, adaptate sau convertite.

7.3. Clasificarea nulității

Criteriile de clasificare şi categoriile de nulităţi, în funcţie de aceste criterii, sunt
următoarele:
1) în funcţie de natura interesului ocrotit - general ori individual -, prin dispoziţia
legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea este de două feluri: absolută
şi relativă;
2) în funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este tot de două feluri: parţială
şi totală;
3) după modul de consacrare legislativă, distingem între: nulitatea expresă şi
nulitatea virtuală; acestor nulităţi li se mai spune şi textuale, respectiv implicite;
4) după felul condiţiei de validitate nerespectată, se deosebeşte între: nulitate de
fond şi nulitate de formă;
5) după modul de valorificare, nulităţile se împart în nulitate judiciară şi nulitate
amiabilă. Întrucât, în principiu, nulităţile presupun darea unei hotărâri a unui organ
jurisdicţional, (fiind, deci, judiciare, iar nu de drept), cazurile de nulitate amiabilă fiind
rare în practică, nu vom insista asupra acestei din urmă clasificări, rămânând să precizăm
conţinutul, înţelesul celorlalte categorii de nulităţi, rezultate din aplicarea primelor patru
criterii de clasificare.

7.3.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Nulitatea absolută este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la momentul
încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale imperative, care ocroteşte un interes
general, obştesc. Prin dispozițiile art. 1246 din Codul civil se prevede ca: „este nul
contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes general".
Nulitatea relativa reprezintă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular sau

8
2
individual. Conform art. 1248 din Codul civil „contractul încheiat cu încălcarea unei
dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil".
Prin art. 1252 din Codul civil se instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce
înseamnă că, în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă.
Putem spune ca nulitatea absolută actului juridic are, in general, următoarele
cauze:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă, atunci când este nesocotită o
incapacitate specială de exerciţiu a persoanei fizice, instituită pentru ocrotirea
unui interes general; de exemplu, art. 1653 alin. (1), art. 1654 alin. (1) iit. c) C. civ.;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic, în sensul că nu este determinat
sau cel puţin determinabil ori nu este licit;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic, atunci când cauza este ilicită (şi în
situaţia fraudei la lege) sau imorală;
- nerespectarea formei cerute la încheierea actului juridic, ca o condiţie
de validitate;
- încălcarea ordinii publice.
Cauze de nulitate relativă sunt, de exemplu:
- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă atunci când
se ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu; de exemplu, actul juridic
a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea
ocrotitorului legal ori când se ignoră prevederile referitoare la anumite
incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare; de
exemplu, art. 1854 alin. (1) Iit a) şi b) C. civ.;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ;
- lipsa cauzei.
În ce privește regimul juridic al nulității absolute, Codul civil a consacrat art.
1247 și art. 1249, care dispun următoarele:
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de
acţiune sau de excepţie. Astfel, oricine pretinde şi reclamă un interes (deci nu numai
părţile şi avânzii lor cauză, dar şi procurorul, autorităţile publice competente, alte terţe
persoane prejudiciate prin actul încheiat şi deci, interesate să obţină desfiinţarea actului)
poate invoca nulitatea absolută. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea
actului. Această obligaţie a instanţei derivă din funcţia organului jurisdicţional de a
restabili ordinea de drept încălcată.
- Nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege (de exemplu în cazul căsătoriei nule sau fictive – art. 294 și 295 Cod
civil). Regula are ca rațiune natura interesului ocrotit de norma a cărei încălcare atrage
nulitatea absolută. Inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu

8
3
validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale, nerespectate în momentul
încheierii actului.
- Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie, dacă prin lege nu se prevede altfel. În cazul nulității absolute
funcţionează regula imprescriptibilităţii, indiferent de calea procedurală folosită pentru
valorificarea ei, cu rezerva situaţiilor expres prevăzute de lege, când nulitatea
absolută poate fi prescriptibilă.
Regimul juridic al nulităţii relative este reglementat de dispoziţiile art. 1248 şi
1249 din Codul civil, după cum urmează:
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată, ceea ce înseamnă că, de principiu, nulitatea
relativă poate fi pretinsă numai de către partea interesată, prejudiciată prin încheierea
respectivului act.
Există situaţii în care, în afara persoanei interesate şi tocmai în ideea asigurării
unei reale protecţii a acesteia, nulitatea relativă mai poate fi invocată şi
de către alte persoane, cum ar fi: creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice;
reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu; ocrotitorul legal al
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau consiliul de familie; succesorii părţii
ocrotite.
- potrivit art. 1248 alin 2 din Codul civil, nulitatea relativă nu poate fi invocată
din oficiu de către instanţa de judecată.
- nulitatea relativă poate fi confirmată. Confirmarea nulităţii se poate face
de către persoana interesată sau de succesorii ei în drepturi, în mod expres ori tacit.
- Sub aspectul prescripţiei extinctive, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de
acţiune numai în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Dacă invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune este supusă prescripţiei
extinctive, în schimb, atunci când este vorba de valorificarea pe cale de excepţie,
anulabilitatea actului poate fi opusă întotdeauna de cel căruia i se cere executarea actului.
Potrivit art. 1249 alin 2 din Codul civil prevăd: că „partea căreia i se cere executarea
contractului poate opune oricând nulitatea relativă a
contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea
în anulare".

7.3.2. Nulitatea totală şi nulitatea parţială

Nulitatea totală este nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în totalitatea lui.
De exemplu,, nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma
autentică cerută de lege.
Nulitatea parţială este nulitatea care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, acelea care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Potrivit art. 1255 alin. (1) C. civ., „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri(s.n.) şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul

8
4
său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-
ar fi încheiat". Într-un contract de vânzare, de exemplu, poate fi nulă numai o clauză
accesorie, clauza de arvună, clauzele principale fiind valabile.
Dar, de nulitate parţială poate fi vorba numai dacă actul juridic are un conţinut
complex, adică are mai multe clauze şi deci mai multe efecte; numai în această situaţie se
desfiinţează unele clauze, care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și se
mențin altele.
În cazul contractelor cu mai multe părți în care prestația fiecărei părți este făcută
în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu
atrage desființarea în întregime a contractului, deci intervine nulitatea parțială, în afară
de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului, caz în
care intervine nulitatea totală.
Nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală reprezintă excepția.

7.4. Efectele nulității

Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii
nulităţii.
Esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii: lipsirea actului
juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul
juridic civil lovit de nulitate şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii.
După cum se ştie, efectele nulităţii sunt mai restrânse ori mai întinse, după cum e
vorba de o nulitate parţială, ori de una totală.
Efectele nulităţii mai diferă, însă, în funcţie şi de ceea ce s-a întâmplat după
încheierea actului juridic, putându-se distinge următoarele ipoteze:
1) actul nu a fost executat încă; aplicarea nulităţii va însemna că actul fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat; deci, părţile se află în situaţia în care n-ar fi încheiat
actul;
2) actul a fost executat total sau parţial, până la hotărârea de anulare; în această
ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea, retroactivă a actului; b) restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;
3) actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis la rândul său,
unor terţi subdobânditori, până la intervenirea hotărârii de anulare a actului; în această
ipoteză, efectele nulităţii presupun; a) desfiinţarea actului executat; b) restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; c) desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Din cele de mai sus rezultă că, în esenţă, efectul nulităţii se exprimă în adagiul:
quod nulum est, nullum producit effectum. Pentru a opera, însă, acea regulă, este necesar
să fie aplicate principiile efectelor nulităţii, şi anume: 1) retroactivitatea nulităţii; 2)
restabilirea situaţiei anterioare - restitutio in integrum - care se realizează prin restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a actului iniţial,
primar, ci şi a actului subsecvent - resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

8
5
 7.4.1. Principiul retroactivității efectelor nulității
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înseamnă că nulitatea produce efecte
nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic civil, ca şi când acesta nu ar fi fost niciodată încheiat.
Efectele actului juridic nul, care deja s-au produs, între momentul încheierii
actului şi momentul declarării nulităţii iui, sunt înlăturate, se desfiinţează, iar părţile
ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic.
Retroactivitatea nulităţii îşi are explicaţia în necesitatea restabilirii legalităţii
încălcate la încheierea actului juridic şi în înlăturarea efectelor produse în temeiul actului
juridic nul.
Excepții:
- căsătoria putativă, adică situația căsătoriei nule, la încheierea căreia cel
puţin unui dintre soţi a fost de bună-credinţă. faţă de soţul de bună-credinţă efectele
nulităţii se produc numai pentru viitor, la fel ca în cazul divorţului; până în momentul
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, soţul de bună-
credinţă păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă; prin această dispoziţie este
ocrotit soţul de bună-credinţă, potrivit principiului ocrotirii bunei-credinţe;
- în cazul minorului de bună-credinţă ia încheierea căsătoriei, care păstrează
capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie, în cazul în care
căsătoria, este anulată;
- nulitatea persoanei juridice; „de la data la care hotărârea judecătorească de
constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana
juridică încetează şi intră în lichidare.

7.4.2. Principiul repunerii părților în situația anterioară

Acest principiu înseamnă că prestaţiile executate în temeiul unui act juridic nul
trebuie restituite reciproc şi integral astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în
situaţia dinaintea încheierii actului juridic. Acţiunea în restituirea prestaţiilor poate fi
introdusă împreună cu în nulitatea actului juridic, caz în care acţiunea va avea două
capete de cerere unul principal, în declararea nulităţii şi unul accesoriu, pentru restituirea
pre staţiilor; sau, poate fi introdusă separat, după ce acţiunea în nulitate este admisă.
Excepții:
- posesorul de bună-credinţă păstrează sub nume de proprietar fructele culese în
intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Posesorul va păstra fructele
culese, dacă a fost de bună-credinţă, adică dacă a avut convingerea că a
dobândit valabil dreptul de proprietate; posesorul va restitui fructele culese
ulterior încetării bunei sale credinţe, adică, cel mai târziu din momentul introducerii
cererii de chemare în judecată; nulitatea va produce efecte pentru
viitor, astfel încât, el va restitui fructele culese ulterior precum şi bunul, care face
obiectul contractului, indiferent de buna sau de reaua lui credinţă;

8
6
 - cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, care este obligat să restituie prestaţiile primite numai dacă a profitat,
integral sau parţial, de ceea ce a primit; poate fi obligat la restituirea integrală
numai dacă, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă;

Reguli referitoare la restituirea prestațiilor

Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.
Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui
impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate,
restituirea se face prin echivalent. Valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care
debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligaţiei
de restituire este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii
sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste
valori. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa,
atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare.
Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este
liberat de această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie
indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul
de a primi această indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de
restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că
bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o
deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl
indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa
normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza
restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în
starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de
cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.
Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este
supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau,
dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă,
regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă.
Dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse
de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu
datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această
folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura
lui, supus unei deprecieri rapide.
Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii
îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea

8
7
lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl
indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor
care se restituie. Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credinţă
ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat.
Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne
întotdeauna supusă restituirii.

7.4.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)
Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi.
El este atât o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii -
retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară - cât şi a unui alt mare principiu de
drept şi anume: nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transferre potest,
quam ipse habet, în sensul că, dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea transmite un
drept, deoarece s-a desfiinţat titlul său, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult.
Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea
căreia, anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor,
datorită legăturii sale cu primul.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două situaţii
specifice, şi anume: 1) în cazul „actelor autorizate", la anularea şi a actului civil care se
întemeia pe acea autorizaţie; 2) în cazul a două acte, din care unul este principal, iar
celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului accesoriu,
prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale.
Acest principiu este consacrat de art. 1254 alin. 2 Cod civil conform căruia
desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui.
Excepţiile de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului
iniţial reies, mai ales, din art. 1648 şi art. 1849 C. civ. Astfel, în anumite cazuri, anularea
actului iniţial nu atrage şi anularea actului subsecvent, deşi se află în strânsă legătură cu
actul desfiinţat. Aceste cazuri se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credințe a
subdobânditorului cu titlu oneros şi pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii
circuitului civil:
- cel care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun
din momentul luării sale în posesie efectivă (art. 987 alin. 1 Cod civil);
- cel care a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, mobile sau imobile,
totuşi subdobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă (care a dobândit bunurile de la
moştenitori) nu este obligat să le înapoieze, decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor
în materie de carte funciară, se dovedeşte că la data dobândirii ştia ori trebuia

8
8
să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă, adică era de rea-credinţă (art. 54 alin. 2
teza a II-a Cod civil);
- cazul prevăzut de art. 1649 teza a II-a C.civ,, potrivit căruia contractele
cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată
de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului,
sub condiţie respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege; în acest sens art.
1819-alin. 2 C.civ. prevede că locaţiunea (contract cu executare succesivă) va
continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata
stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă
numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii;
- când sunt aplicabile regulile de carte funciară: dacă dobânditorul unui bun
imobil, îşi înscrie dreptul real în cartea, funciară şi ulterior îl transmite printr-un act
juridic cu titlu oneros sau gratuit (donaţie sau legat cu titlu particular) unui terţ de bună-
credinţă (care îi înscrie şi el în cartea funciară), iar după încheierea actului juridic cu
terţul, intervine nulitatea actului juridic iniţial, (prin care dobânditorul a
obţinut bunul imobil), cel care a înstrăinat iniţial imobilul îl poate acţiona şi pe
terţ în judecată, cu o acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară (cu
termen de decădere diferit după cum terţul a obţinut imobilul printr-un act
juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit); după împlinirea termenului de decădere, dacă
acţiunea nu a fost exercitată, dreptul terţului devine opozabil tuturor,
chiar şi celui care l-a înstrăinat prin actul iniţial, şi prin urmare actul subsecvent
nu se desfiinţează. Conform art. 902 alin. 2 C.civ. faţă de terţele persoane care au
dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea
în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea
introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere. De
asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, se
va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real,
dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul
unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste cazuri,
termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de
către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului
când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare,
a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea
acesteia.
- în cazul intervenirii uzucapiunii, când actul juridic subsecvent nu se desfiinţează
deoarece terţul dobânditor invocă uzueapiunea; uzucapiunea este reglementată în art.
930-934 (uzucapiunea imobiliară) şi art. 939 (uzucapiunea mobiliară) C. civ.

7.4.4. Principii care înlătură efectele nulității

A. Principiul conversiei actului juridic civil

8
9
 Conversiunea actului juridic înseamnă, în esenţă, înlocuirea actului nul, cu un act
juridic valabil; în altă exprimare, conversiunea înseamnă considerarea manifestării de
voinţă ca producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca
alt act juridic. În doctrină conversiunea este desemnată şi prin formula următoare:
„principiul potrivit căruia manifestarea unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora,
independent de soarta acelui act, ca alt act juridic".
Pentru a opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiţii: 1) să existe un
element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; 2) unul din acte să fie anulat efectiv şi
total; 3) actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste
condiţii să se regăsească în chiar cuprinsul actului anulat; 4) din manifestarea de voinţă a
părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Din aplicarea acestor condiţii, rezultă că nu va fi conversiune: 1) cazul în care
unele clauze sunt anulate, iar altele menţinute (aici fiind vorba de o nulitate parţială, iar
nu de conversiune); 2) actul nu este încă anulat, bucurându-se de prezumţia de validitate;
3) actul apare ca nul numai datorită denumirii, greşite, date de părţi (aici este o problemă
de calificare, iar nu de conversiune); 4) cazul novaţiei; 5) refacerea actului; 6) validarea
actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectată la
încheierea actului juridic.
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă, care, nulă ca şi vânzare-cumpărare valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare
anulat;
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul
de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a
succesiunii.

B. Principiul validității aparenței de drept (error communis facit jus)

Acest principiu beneficiază de o reglementare expresă în conținutul art. 17 Cod
civil conform căruia: Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât
are el însuşi. Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă,
a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa
judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această
stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară
de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. Eroarea comună şi
invincibilă nu se prezumă. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în materie de carte
funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.

C. Principiul răspunderii delictuale

9
0
 Acest principiu justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, şi anume,
atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului produs prin fapta co-contractantului,
este tocmai menţinerea efectelor acestuia. Acest principiu al răspunderii civile delictuale,
care înlătură nulitatea, se aplică numai în situaţia minorului şi a interzisului, care, cu
ocazia încheierii unui act juridic cu un major, săvârşesc un delict civil, adică, prin
manopere dolosive, îl induc în eroare, creând aparenţa că au capacitatea de a contracta.
Este vorba de art. 45 Cod civil denumit Frauda comisă de minor, conform căruia,
simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă
însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate
menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată.

9
1
 CAPITOLUL 4 - DOVADA DREPTURILOR CIVILE

1. Înscrisurile
Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act
sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi
stocare.
Înscrisurile pe suport informatic: este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca
înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Rolul semnăturii:
- Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre
existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul
acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă
autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii.
- Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este
reprodusă în condiţiile prevăzute de lege.

1.1. Înscrisul autentic

Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o
autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu
autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se
referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la
conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.
Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi
căruia legea îi conferă acest caracter.
Putere doveditoare: Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană,
până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a
autentificat înscrisul, în condiţiile legii.
Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba
contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane. Aceste dispoziții sunt
aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul
juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni
constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă.

Nulitatea şi conversiunea înscrisului autentic

Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea
sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei
este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel.

9
2
 Acest înscris face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este
semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de
dovadă scrisă.

1.2. Înscrisul sub semnătură privată

Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor,
indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara
excepţiilor anume prevăzute de lege.

Putere doveditoare:
- Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau,
după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba
contrară.
- Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al
părţilor fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte
menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de
dovadă scrisă.

1.3. Pluralitatea de exemplare

Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere
doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese
contrare sunt.
Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având acelaşi
interes.
Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre numărul originalelor ce
au fost făcute. Lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în
ceea ce îl priveşte, obligaţia constatată în acel înscris.
Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile, de comun acord, au
depus singurul original la un terţ ales de ele.

1.4. Formalitatea "bun şi aprobat"

Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i
plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime
scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu
mâna sa "bun şi aprobat pentru...", cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate.
Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula
"bun şi aprobat", se prezumă că obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar
dacă înscrisul şi formula "bun şi aprobat" sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel
obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte este greşeală sau dacă prin lege se
prevede altfel.
Sancţiunea nerespectării formalităţilor speciale:

9
3
 Înscrisurile sub semnătură privată pentru care nu s-au îndeplinit cerinţele
prevăzute la art. 274 şi 275 C.pr.civ vor putea fi socotite ca început de dovadă scrisă.

1.5 Înscrisurile întocmite de profesionişti

Dispoziţiile privind pluralitatea de exemplare și formalitatea ”bun și aprobat” nu
se aplică în raporturile dintre profesionişti.
Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia
cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.
Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi
este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data
înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
Dacă înscrisul descris mai sus nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în
raporturile dintre părţi cu orice mijloc de probă.

1.6. Data certă

Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor
care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile
prevăzute de lege, respectiv:
- din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către
notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în
această privinţă;
- din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-
se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;
- din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
- din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui
care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
- din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri
autentice întocmite în condiţiile art. 269 C.pr.civ., precum încheieri,
procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
- din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în
chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, instanţa, ţinând seama de împrejurări,
poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispoziţiilor alin. (1) în privinţa
chitanţelor liberatorii.
Registrele şi hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a scris. Ele fac
dovadă împotriva lui:
1. în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;
2. când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui
arătat drept creditor, pentru a ţine loc de titlu.

9
4
 Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale,
pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de
activitatea lor profesională.
Registrele, chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, fac dovadă contra
celor care le-au ţinut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda
conţinutul lor.
În toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului
registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la
această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să atribuie
o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.
Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu care
a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici
datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are
menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris
sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului.

1.7. Înscrisurile recognitive sau reînnoitoare

Putere doveditoare: Înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii
preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în
drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că
recunoaşterea este eronată sau inexactă.

1.8. Regimul altor înscrisuri

Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând
condiţii generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă
legea nu prevede altfel.
Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele şi alte asemenea documente,
utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite
prestaţii, au forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt
semnate.
Telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost
semnate de expeditor, fac aceeaşi dovadă ca şi înscrisul sub semnătură privată.
Planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente anexate au aceeaşi
putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu
înscrisul şi poartă semnătura, după caz, a părţii sau a persoanei competente care a
întocmit înscrisul.

1.9. Modificările înscrisului

Ştersăturile, radierile, corecturile şi orice alte modificări, menţiuni sau adăugiri,
făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub

9
5
semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul,
după caz.

2. Proba cu martori
2.1. Admisibilitatea probei
Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este
mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui
profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în
exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă
scrisă.
În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta
nu poate fi dovedit cu martori.
De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act
juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:
- partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris
pentru dovedirea actului juridic;
- există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 C.pr.civilă;
- partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă
majoră;
- părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună;
- actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de
nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
- se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un
înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma
întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic
respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute mai sus.

2.2. Începutul de dovadă scrisă (art. 310 C.pr.civilă)

Se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată,
care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor
în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.
Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia
acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că
declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.
Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este
completat de alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii.

9
6
 3. Mărturisirea
Constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă
sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază
pretenţia sau, după caz, apărarea.
Mărturisirea este de două feluri:
- Mărturisirea judiciară făcută în cadrului procesului. Aceasta face deplină
dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură
special. Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile
când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele. Mărturisirea judiciară nu
poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de
fapt scuzabile. Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană
lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face
recunoaşterea nu poate dispune.
- Mărturisirea extrajudiciară, mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt
supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune. Mărturisirea
extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este
admisă.

4. Prezumţiile
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt
cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
Prezumțiile sunt de două feluri:
- Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot
ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea
căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care
se întemeiază aceasta. Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea
nu dispune altfel.
- Prezumţia judiciară - este lăsată la lumina şi înţelepciunea judecătorului, acesta
se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea
faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu
martori.
Prezumțiile legale se subclasifica, in funcţie de forţa lor probantă in:
a) prezumţii relative (juris tantum), care pot fi combătute prin proba
contrară, (ex.: puterea lucrului judecat, prezumţia timpului legal al concepţiei, etc);
b) prezumţii absolute (juris et de jure), care nu pot fi răsturnate prin proba
contrară.
Prezumţii legate relative sunt, de exemplu:
- prezumţia cauzei; potrivit art. 1239 alin. (2) C. civ. existenţa unei cauze valabile
este prezumată până la proba contrară; astfel, cel care invocă un raport de obligaţie nu
trebuie să dovedească existenţa cauzei morale şi licite, ci acela care pretinde lipsa cauzei

9
7
sau caracterul ei ilicit ori imoral trebuie să facă această dovadă prin orice mijloace de
probă;
- prezumţia de bună-credinţă; conform art. 14 alin. (2) C. civ buna-credinţă se
prezumă până la proba contrară; cel care invocă reaua-credinţă trebuie să o dovedească;
- prezumţia în favoarea proprietarului imobilului, art. 579 alin. (1) C. civ. arată:
„Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că
este a lui, până la proba contrară";
- prezumţia de coproprietate; art, 633 C. civ. prevede: „Dacă bunul este stăpânit în
comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară";
- prezumţia de titlu de proprietate: art. 935 C. civ, stabileşte că „Oricine se află la
un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a
dreptului de proprietate asupra bunului";
- prezumţia de paternitate; potrivit art. 414 alin. 1 C. civ., copilul născut sau
conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Paternitatea poate fi tăgăduită,
daca este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului;
- prezumţia de culpă; conform art. 1548 C. civ., „Culpa debitorului unei obligaţii
contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării";
- prezumția de renunţare la moştenire: este prezumat, până la proba contrară, că a
renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea
lui de succesibil ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în
termen conform art. 1112 alin. 1 C. civ.
Prezumţiile judiciare sunt acelea care nu sunt stabilite prin lege, și sunt lăsate la la
lumina şi înţelepciunea judecătorului. Aceste prezumţii sunt nelimitate, deoarece legea
permite judecătorului să folosească experienţa sa proprie, să facă uz de puterea sa de
judecată şi înţelegere.
Prezumţia judiciară se poate întemeia pe mijloace de probă directe, pe un început
de dovadă scrisă ori pe concluziile trase din anumite situaţii, permiţând judecătorului să
tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului ce formează obiectul procesului
Prezumţiiior judiciare li se aplică toate excepţiile de la regulile restrictive ale
probei testimoniale.
Prezumţia judiciară se poate întemeia pe orice împrejurări probatorii directe sau
indirecte, chiar şi incomplete sau incerte, precum şi pe concluziile trase de judecător din
anumite situaţii.

9
8
 CAPITOLUL 5 – PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ

1. Noțiunea prescripției extinctive

Timpul, care ocupă un rol deosebit de important in viaţa social juridică, sub
denumirea generală termen, poate să conducă la producerea unor efecte juridice în sensul
dobândirii unor drepturi sau în sensul stingerii unor drepturi.
Ideea de sancţiune în sensul stingerii unor drepturi poate viza deopotrivă greşeala,
neglijenţa sau imprudenţa celor în cauză de a respecta dispoziţiile legale, în ceea ce
priveşte unităţile de timp în care drepturile lor trebuie să fie exercitate.
Sancţiunile nerespectării termenelor prevăzute de lege în care drepturile subiective
trebuiau să fie exercitate, sunt prescripţia şi decăderea.
Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului la acţiune neexercitat în
termenul prevăzut de lege, și este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului
dreptului subiectiv civil. Sub aspect terminologic, prin prescripţia extinctivă urmează a
se înţelege nu numai sancţiunea de drept civil, ci şi totalitatea normelor de drept civil
care reglementează stingerea dreptului la acţiune în materia raporturilor juridice civile.
Sensul si înțelegerea noţiunii de prescripție extinctivă se va face pornind
de la prevederea legală ce consacră obiectul şi efectul prescripţiei extinctive. Astfel,
potrivit art. 2500 alin. 1 din Codul civil: Dreptul material la acţiune, denumit în
continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege.
In sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge
o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o
anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune, după caz.
Referitor la justificarea rolului prescripţiei extinctive, a stingerii dreptului la
acţiune se pot formula doua criterii: referitor la consecinţele la care s-ar putea ajunge în
cazul în care prescripţia dreptului la acţiune nu ar fi reglementată si la funcţiile pe care
prescripţia dreptului la acţiune le are de împlinit ca instituţie juridică. De exemplu, in
cazul persoanelor fizice, consecinţele negative se pot exprima prin dificultatea
administrării probelor în cazurile devenite litigioase cu mult timp în urmă; nesiguranţă şi
incertitudine în ceea ce priveşte circuitul civil în general; punerea persoanelor obligate în
situaţia de a nu-şi mai achita datoriile pe care nu le aveau în vedere, datorită scurgerii
unei perioade prea mari de timp.
Numai limitarea în timp a dreptului de a obţine pe cale judecătorească apărarea
drepturilor civile subiective încălcate sau nerecunoscute poate înlătura consecințele
amintite mai sus. Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o sancţiune a
neglijenţei titularului acestui drept care nu l-a exercitat în termenul prevăzut de lege.
Astfel, titularii drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute sunt nevoiţi să se adreseze
organelor de jurisdicţie competente pentru a obţine aprobarea drepturilor lor.

9
9
 Având in vedere că prin prescripţia extinctivă se stinge dreptul la
acţiune, putem formula următoarele consecinţe juridice: - dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativa corespunzătoare se transformă din perfecte devenind
imperfecte, în sensul că nu se mai bucură de o sancţiune în justiţie; - imprescriptibilitatea
dreptului la acţiune în sens procesual, ceea ce înseamnă că, deşi s-a împlinit termenul de
prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate totuşi sesiza organul
jurisdicţional.

2. Domeniul prescripției extinctive

Prin domeniul prescripţiei extinctive vom înțelege sfera drepturilor subiective
civile, ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, altfel spus, determinarea sferei
drepturilor subiective civile prescriptibile, care trebuie deosebite de cele imprescriptibile
extinctiv.
Sub aspectul prescripţiei extinctive, vom face distincţie între drepturi
prescriptibile şi drepturi imprescriptibile extinctiv.
Pentru stabilirea domeniului prescripției extinctive, vom folosi ca criteriu de
delimitare natura drepturilor subiective civile, distingând intre:
a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
b) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale
nepatrimoniale.

2.1. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor patrimoniale

Conform art. 2501 alin 1 din Codul civil: „Drepturile la acţiune având un obiect
patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar
dispune altfel"
Drepturile patrimoniale reprezintă principalul domeniu al prescripţiei, alcătuit
îndeosebi din drepturile de creanţă.
În alin. 2 al art 2501 din Codul civil, se arată că sunt supuse prescripţiei extinctive
şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege.
Prin aceasta ultimă dispoziție se prevede ca prin lege se pot stabili și alte categorii de
drepturi care sunt prescriptibile.
Prin alineatul al doilea al art 2502 din Codul civil se prevede ca .,dreptul la
acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin
natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Sunt considerate, prin raportare la acest criteriu, al naturii şi obiectului dreptului
subiectiv ocrotit, ca având caracter imprescriptibil:
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate publică (art. 865 alin. 3 cu referire la art. 563 alin. 2 din Codul
civil);

1
0
 - acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată(art.563 alin.2 din Codul civil);
- acţiunea de partaj (art. 669 din Codul civil);
- acţiunea negatorie, prin care proprietarul bunului cheamă în judecată pe cel
care pretinde că este titularul unui drept real asupra bunului respectiv
(art. 564 alin. 2 din Codul civil.);
Se prescrie extinctiv în termen de un an acţiunea în revendicare imobiliară în
cazul reglementat de art. 572 din Codul civil referitor la avulsiune.
Potrivit textului de lege amintit anterior, proprietarul terenului de la care o apă
curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar
riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse, dacă o revendică în
termen de un an de la data faptului.
Tot astfel, in cazul acțiunii confesorii prin care se urmăreşte apărarea unui drept
de uzufruct, de uz sau de abitaţie, dreptul la acțiune este supus termenului general de
prescripţie de 10 ani, menționat în art. 2518 alin 1 pct 1 din Codul civil.
Dispozițiile alin. 2 al art. 2502 din Codul civil stabilesc caracterul imprescriptibil
al drepturilor referitoare la :
1. acţiunea privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia
cazului în care prin lege se dispune altfel;
2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor,
dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie
partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de
lege.
În privința drepturilor reale accesorii, prin dispoziţiile art. 2503 alin.1 din Codul
civil se stabilește că, în măsura în care dreptul principal este prescriptibil, atunci şi aceste
drepturi accesorii sunt supuse aceluiaşi regim.
Regula este fundamentata pe principiul de drept accesorium sequitur principale,
din care decurg două consecinţe principale:
1) imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu şi
2) prescripţia dreptului la acţiune privind un drept accesoriu nu atrage şi
prescripţia dreptului la acţiune privind un drept principal.
Conform dispozițiilor art. 2503 alin. 2 din Codul civil „ în cazul în care un debitor
este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste
prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute
una sau alta dintre prestaţiile datorate".
In acest caz este vorba de prescrierea succesivă a prestaţiilor ca în cazul chiriilor,
arenzilor, dobânzilor, rentelor, indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extra-
contractual. Potrivit alin 3 al art. 2503 din Codul civil, dispoziţiile referitoare la curgerea

1
0
distinctă a prescripţiei nu sunt aplicabile atunci când prestaţiile succesive
alcătuiesc prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenţie, un tot unitar. De
exemplu, in cazul contractului de antrepriză, când sunt stabilite termene pentru diferite
faze de execuţie a lucrărilor sau a contractului de vânzare cu plata preţului în rate, când
părţile pot stabili diferite modalităţi de plată, interesând finalmente să aibă loc achitarea
integrală a preţului.
Referitor la creanța garantată, conform art. 2504 alin.1 din Codul civil, prescripţia
dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage stingerea dreptului la acţiunea
ipotecară.
Creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile şi
imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri. Acest text prezintă o
excepţie de la regula potrivit căreia „accesoriul urmează soarta principalului", fiind vorba
despre o prescripţie specială a acţiunii ipotecare.
Aşadar, deşi acţiunea principală referitoare la valorificarea creanţei s-a stins prin
efectul prescripţiei, aceasta nu are consecinţe asupra prescripţiei garanţiei ipotecare, ce
supravieţuieşte stingerii prin prescripţie a acţiunii principale.
Potrivit art. 2505 din Codul civil privind creanţele reciproce, prescripția nu
este de natură să împiedice stingerea lor prin compensaţie, după cum nu este de natură să
împiedice exercitarea dreptului de retenţie, dar cu condiţia ca dreptul de acţiune să nu fi
fost stins în momentul în care s-ar fi putut opune fie compensaţia, fie dreptul de
retenţie.

2.2. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor nepatrimoniale

În privința drepturilor nepatrimoniale, întâlnim principiul imprescriptibilității
acestor drepturi in sensul că protecția acestora pe calea acțiunii in justiție este nelimitata
in timp, fiind întemeiată pe caracterul perpetuu al drepturilor.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, acţiunea prin
care se tinde la protecţia acestora nefiind limitată în timp, tocmai avându-se în vedere
caracterul de a fi inseparabile de persoana umană.
Conform art. 2502 alin 2 pct. 1 din Codul civil, se arată că este imprescriptibilă
acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel. Fata de prevederea anterioara, acţiunile nepatrimoniale sunt prescriptibile
extinctive în următoarele exemple:
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei sau de mama
copilului, termenul de prescripţie fiind de 3 ani, conform art 430 alin 1 respectiv, art
431 alin 1 din Codul civil.;
- acţiunea în anularea adopţiei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la
descoperirea erorii sau a dolului, dar nu mai târziu de 2 ani de la data
încheierii adopţiei (art. 479 alin. 2 din Codul civil);
- acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni (art. 301
alin. 1 din Codul civil.)

1
0
 3. Termenele de prescripție extinctivă
Definim termenul de prescripție extinctiva ca fiind intervalul de timp înăuntrul
căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune.
Termenul de prescripție extinctiva are un început, o durata și un sfârșit (împlinirea
termenului de prescripție).
3.1. Clasificarea termenelor de prescripție
Clasificam termenul de prescripție, după sfera de aplicare, in termen general de
prescripție extinctiva si termen special de prescripție extinctivă.
Reglementarea termenului general de prescripție extinctiva este prevăzută în art.
2517 din Codul civil, conform căruia: "Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu
prevede un alt termen". Termenele speciale de prescripție extinctiva sunt reglementate in
art. 2518 din Codul civil cu privire la termenul de prescripție de 10 ani, art. 2519 din
Codul civil privind termenul de prescripție de 2 ani, art. 2520 din Codul civil privind
termenul de prescripție de 1 an.

3.2 Termenul general de prescripţie extinctivă

Prin art.2517 din Codul civil se prevede că: „Termenul prescripţiei este de
3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".
Termenul general este aplicabil însă numai raporturilor juridice obligaţionale
(adică acelora care au în conţinutul lor drepturi de creanţă cu îndatoriri corelative) şi în
măsura în care nu există reglementate termene speciale prin alte dispoziţii.

3.3. Termenele speciale de prescripţie extinctivă

Termenul de 10 ani este prevăzut in art. 2518 din Codul civil şi se refera la
prescrierea dreptului la acţiune privitor la:
1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori
nu sunt supuse altui termen de prescripţie; Prin această dispoziţie este modificat, în
sensul reducerii duratei, termenul de prescripţie instituit anterior în materia drepturilor
reale imobiliare
2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură
ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni
sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Termenul de prescripţie de 2 ani este reglementata prin art. 2519 din Codul
civil, potrivit caruia, dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau
reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.
Termenul de prescripţie de 1 an este reglementat prin dispoziţiile art.2520 din
Codul civil si priveste prescrierea dreptului la acţiune în cazul:

1
0
 1. ospătarilor sau hotelierilor pentru serviciile pe care le prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna;
3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente;
4. vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute şi a
furniturilor livrate;
5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata
onorariilor şi cheltuielilor;
7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor
ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor;
8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti,
pentru plata sumelor ce li se cuvin.
Prin dispoziţiile art. 2521 alin 1 din Codul civil este reglementat termenul de un
an cu privire la dreptul la acţiune pentru restituirea sumelor încasate din vânzarea
biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.
Prin al doilea alineat al art. 2521 din Codul civil se prevede un termen de un
pentru acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru,
aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului, cu rezerva situaţiei în care
contractul de transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz,
combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

4. Cursul prescripției extinctive

Termenul de prescripţie extinctivă are un început, marcat de data la care începe să
curgă prescripţia extinctivă, o durată, precum şi un sfârşit, marcat de data împlinirii
prescripţiei extinctive.

4.1. Începutul prescripției extinctive

Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive este prevăzută în art.
2523 C, civ., potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului
la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Spre deosebire de vechea reglementare, care conţinea un criteriu obiectiv de
determinare a momentului de la care începea să curgă prescripţia, adică data naşterii
dreptului la acţiune, noul Cod civil prevede două criterii: unul subiectiv, greu de dovedit,
şi anume data de la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut naşterea lui şi altul
parţial obiectiv, şi anume data de la care, după împrejurări, titularul dreptului la acţiune
trebuia să cunoască naşterea lui.
Reguli speciale:

1
0
 - Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face. Potrivit art.
2524 C. civ., în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să
curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.
Dacă obligaţia nu este simplă, ci este afectată de o modalitate, un termen sau o condiţie,
prescripţia începe sa curgă astfel: dacă este afectată de o condiţie rezolutorie sau de un
termen extinctiv, se aplică aceeaşi regulă ca pentru obligaţia simplă; în cazul în care
obligaţia este afectată de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la
împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv în favoarea creditorului; daca obligaţia este afectată de o condiţie suspensivă,
prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.
- Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor. Conform art. 2525 C. civ.,
prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act
anulabil ori desfiinţat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă
de la data rămânerii, definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, ori, după caz, de
la data la care declaraţia de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă;
- Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive. La fel ca în vechea
reglementate, noul Cod civil prevede în art. 2526 că, atunci când este vorba de prestaţii
succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare
prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei
prestaţii neexecutate;
- în materia asigurării contractuale, termenul de prescripție a dreptului la acţiune
în materia asigurărilor (art. 2527 C. civ.) începe să curgă de la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru
plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător;
- Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită sau licită.
Potrivit art. 2526 C. civ., la fel ca în vechea reglementare, prescripţia dreptului la acţiune
în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, contractuală sau
delictuală, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască
atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (nu numai pe cel care a cauzat-o).
- Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic, art. 2529 C.civ, prevede că
prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă la momente
diferite, în funcţie de cauza de anulabilitate:
 în caz de violenţă, prescripţia curge din ziua când aceasta a încetat,
indiferent de felul violenţei - fizică, morală, continuă sau instantanee;
acesta este un moment obiectiv de ia care începe să curgă prescripţia.
 în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; este un moment subiectiv
de la care victima dolului poate efectiv să acţioneze.
 în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare (de exemplu, lipsa cauzei,
incapacitatea), din ziua când cei îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel
chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze actele a cunoscut cauza
anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii

1
0
 actului juridic; legiuitorul stabileşte două momente: unul subiectiv, ai
cunoaşterii cauzei de anulare şi unul obiectiv, subsidiar, al împlinirii celor
18 luni de da data încheierii actului juridic. Termenul de 18 luni nu este un
termen de prescripţie, ci un termen legal, stabilit în scopul de a nu se
prelungi prea mult durata cuprinsă între încheierea actului juridic şi
începutul prescripţiei; în acest termen de 18 luni se prezumă că trebuie să
fie cunoscută cauza de anulare; cunoscută sau nu, după împlinirea lui
începe să curgă prescripţia.
 în raporturile dintre părţi şi terţi, în cazurile în care nulitatea relativă poate
fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege
nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de
nulitate.
- Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente în situaţia în care legea
sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii. Astfel, prescripţia dreptului la
acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii
aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea
vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau,
după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilii prin procesul
verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.
Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor
cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără
cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.
- dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse.În cazul unui bun transmis
sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data
predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost
descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii. În
cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a
construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va
începe să curgă de la data descoperirii. Pentru executarea unor lucrări curente, termenele
sunt de o lună, respectiv de 3 luni, în cazul când acestea se referă la o construcție. Aceste
termene sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se
ivească. Prin aceste dispoziţii legale nu se aduce însă nicio atingere termenelor de
garanţie speciale, legale sau convenţionale. Aceste dispoziţii se aplică, în mod
corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate,
ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru
buna funcţionare.

4.2. Suspendarea prescripției extinctive

Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului
acestei prescripţii care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe

1
0
timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a
acţiona pe titularul dreptului la acţiune.
Pentru ca prescripţia să-şi producă efectul său extinctiv, adică sancţionator este
necesar ca, pentru titularul dreptului la acţiune, să existe, pe lângă voinţa de a acţiona, şi
posibilitatea reală de a acţiona, adică de a se adresa organului competent pentru
protecţia dreptului său.
Realităţile vieţii demonstrează că, în timpul curgerii prescripţiei pot interveni
anumite împrejurări ori cauze care îl pun pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitate
- materială, morală ori juridică - de a acţiona.
Dacă, pe timpul cât durează asemenea împrejurări, prescripţia nu ar fi oprită, adică
suspendată, s-ar ajunge la situaţia în care titularul dreptului la acţiune să i se aplice
efectul extinctiv, fără a i se putea imputa pasivitatea ori neglijenţa în a acţiona; într-o
asemenea situaţie, prescripţia ar fi deturnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter
real.
Sediul materiei pentru cauzele de suspendare generală sunt instituite prin
dispoziţiile art. 2532 din Codul civil.
Astfel, prescripţia este considerată că nu începe să curgă, iar dacă a început să
curgă, ea se suspendă, în următoarele situaţii:
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă;
În aceasta situație, prescripţia era considerată că nu curge, atunci când este vorba
de incapabil, datorită necesităţii de a asigura o deplină ocrotire unor astfel de persoane,
cărora nu li se putea opune sancţiunea prescripţiei, cât timp se afla într-o astfel de stare
de incapacitate.
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al
unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel
administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu
au fost date şi aprobate; situaţia vizează raporturile între cel care administrează bunurile
altora, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti (lichidator judiciar,
administratorul-sechestru), suspendarea operand până la darea şi aprobarea socotelilor de
către organul competent, fiind vorba de o imposibilitate morală de a acţiona, dată fiind
natura raporturilor dintre părţi.
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care
există o dispoziţie legală contrară; În cazul acesta, suspendarea prescripţiei operează
pe durata lipsei reprezentantului sau a ocrotitorului legal şi este determinată de
imposibilitatea juridică de a acţiona a celui care se află într-o asemenea situaţie.
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului
existenţa datoriei şi exigibilitatea acesteia; Acest caz de suspendare poate viza situaţia în

1
0
care este vorba de un moştenitor al creditorului, care nu a cunoscut despre existenţa unei
creanţe a autorului său, iar debitorul îi ascunde în mod deliberat această realitate.
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni
înainte de expirarea termenului de prescripţie; Aceasta cauză de suspendare nou instituită
are ca rațiune împrejurarea că părţile care încearcă rezolvarea amiabilă a neînţelegerilor
dintre ele nu pot fi sancţionate prin opunerea prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce ar
însemna ca atitudinea lor de a urma calea unei soluționări fără a se mai recurge la forţa
coercitivă a statului, să se întoarcă împotriva lor.
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă,
încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să
cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la înregistrarea
cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele
armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt
avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de
serviciu impuse de necesităţile războiului. Cauza de suspendare se fundamenteaza pe
raţiuni vizând imposibilitatea materială, fizică de a acţiona a titularului dreptului a cărui
acţiune se prescrie.
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este
împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp
nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este
temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în
ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie. Potrivit art. 1352 alin. 2 din
Codul civil, forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil. Se recunoaște forţei majore caracterul de eveniment care creează un obstacol
de neînlăturat pentru efectuarea unor acte de întrerupere a cursului prescripţiei. Pentru a
fi o cauza de suspendare a prescripției extinctive, forţa majoră trebuie să privească pe cel
împotriva căruia curge prescripţia şi, totodată, să survină în ultimele 6 luni dinaintea
expirării termenului.

Efectele suspendării prescripţiei extinctive

Conform art. 2534 alin 1 din Codul civil, efectul general al prescripţiei extinctive
este cel al opririi de drept a cursului prescripţiei atât timp cat durează cauza de
suspendare. După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul, avându-se în
vedere şi perioada de timp scursă anterior.
Prin al doilea alineat al art. 2534 din Codul civil, suspendarea prescripţiei produce
şi un efect special, constând în prorogarea momentului
împlinirii termenului de prescripţie cu o perioadă de 6 luni, termen considerat necesar de
legiuitor pentru ca titularul dreptului la acţiune să aibă timp

1
0
îndestulător pentru a face acte de întrerupere. În cazul prescripţiilor mai mici de 6 luni,
împlinirea prescripţiei intervine după trecerea unui termen de o lună de la încetarea
suspendării.

4.3. Întreruperea prescripției extinctive

Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia,
constând în înlăturarea, prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi
începerea unei alte prescripţii extinctive.
Fundamentul întreruperii prescripţiei constă în aceea că nu se mai justifică
producerea efectului extinctiv al prescripţiei, ori de câte ori, fie titularul dreptului
material la acţiune iese din pasivitate şi introduce o acţiune în justiţie, fie cel în folosul
căruia curge prescripţia (debitorul) renunţă ia atitudinea de împotrivire faţă de titularul
dreptului (creditorul) prin recunoaşterea, datoriei sale ori este pus în întârziere.
Cauzele de întrerupere (la fel ca acelea de suspendare) sunt legale, limitativ
prevăzute de lege şi produc efecte de drept, instanţa doar constatând producerea lor.
Potrivit art. 2515 alin. (3) C. civ., părţile pot, prin acord expres, să modifice cauzele
legale de întrerupere; nu le pot suprima, înlocui sau crea altele noi.
Cauzele legale generale de întrerupere sunt prevăzute în art. 2537 C. civ. sunt
următoarele:
1) recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căruia curge prescripţia. Întreruperea prescripţiei are loc printr-un act
voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a
cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.
Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional (prin acordul părţilor, de
exemplu, prin convenţia de eşalonare a datoriei sau de acordare de către creditor a unui
termen de graţie) şi poate fi expresă sau tacită;
2) introducerea unei cereri de chemare în judecată (ori de arbitrare). Prescripţia
se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrate, prin
înscrierea creanţei la masa credală în cadru! procedurii insolvenţei, prin depunerea
cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori, ori prin invocarea,
pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; prescripţia se întrerupe, de
asemenea, prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa
instanţei de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti prescripţia se întrerupe
numai dacă cererea este admisă printr-o hotărâre cu autoritate de lucru judecat. In cazul
în care este admisă, dar s~a prescris dreptul de a cere executarea silită, se consideră că
hotărârea nu are autoritate de lucru judecat, iar cel îndreptăţit poate face o nouă cerere,
când dreptul lui la acţiune este imprescriptibil ori când nu s-a prescris încă.
Dacă cererea este respinsă sau anulată, ea nu întrerupe prescripţia, dovedind lipsa
de temeinicie a pretenţiei, ori formularea unei cereri nule, anufabiie sau inadmisibile 111.
Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de
respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este

1
0
considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu
condiţia, insă, ca noua cerere să fie admisă. „Dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C.
ctv. sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act
de renunţarea ia judecată ori s-a constatat perimarea cererii.
3) punerea în întârziere. Potrivit art. 2540 C. civ., prescripţia este considerată
întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge, numai dacă aceasta
este urmată de chemarea lui în judecată, în termen de 6 luni de la data punerii în
întârziere. Cele două condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca punerea în întârziere să
aibă efect întreruptiv sunt destinate să împiedice pe titularul dreptului la acţiune să
abuzeze de această cauză, fără a avea, în realitate, intenţia de a-l acţiona în judecată pe
cei pus în întârziere.
Efectele întreruperii prescripției extinctive constau în şterge prescripţia începută
înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă
prescripţie. Natura noii prescripţii, care începe să curgă, diferă în funcţie de cauza de
întrerupere.
Conform art. 2541 alin 3 din Codul civil, daca întreruperea s-a produs prin
efectul recunoaşterii, va începe să curgă o prescripţie de acelaşi fel cu
cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acțiune.
Dacă prescripţia s-a întrerupt prin efectul cererii de chemare în judecată sau de
arbitrare, începe să curgă o prescripţie având un alt obiect decât dreptul material la
acţiune (respectiv, dreptul de a cere şi de a obţine executarea silită) şi aceasta, de la
momentul la care hotărârea de admitere a acţiunii a rămas definitivă, conform art. 2541
alin. 4 din Codul civil.

4.4. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă

Repunerea în termen poate fi definită ca beneficiul acordat de lege titularului
dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie
înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să
soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după
împlinirea termenului de prescripţie.
În esenţă, deci, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este un beneficiu al
legii şi, totodată, o piedică în calea producerii efectelor prescripţiei extinctive,
nejustificat.
Prin „cauze temeinic justificate" trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări,
care, fără a avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea), sunt exclusive de
culpă. Asemenea împrejurări se caracterizează prin aceea că sunt piedici relative, iar nu
absolute (ca forţă majoră), în sensul că „au acest caracter pentru reclamant şi pentru cei
ce se află în condiţii asemănătoare dar nu necesarmente pentru un om diligent...", cu
precizarea că neexercitarea în termen a acţiunii, din cauza unor asemenea împrejurări, să
nu poată fi „imputată unei culpe a titularului acţiunii".

1
1
 Într-o altă formulare, mai sugestivă, domeniul repunerii în termen a fost conturat
astfel: „Repunerea în termen este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa.
Domeniul ei începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră".
Repunerea în termen, potrivit art. 2522 alin. (2) C. civ., nu poate fi dispusă decât
dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de
zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care
au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Termenul de 30 zile priveşte atât cererea de repunere în termen, cât şi
introducerea cererii de chemare în judecată, privind valorificarea dreptului subiectiv
civil. De regulă, mai întâi se introduce cererea de chemare în judecată şi după aceea,
când se invocă prescripţia, se solicită repunerea în termen; sau, poate fi introdusă de ia
început o acţiune cu două capete de cerere, dintre care unul este repunerea în termenul de
prescripţie.
Repunerea în termen are ca efect considerarea prescripţiei extinctive ca
neîmplinită, deşi termenul de prescripţie extinctivă a expirat, astfel încât instanţa poate
trece la soluţionarea cauzei pe fond. Repunerea în termen are caracter judiciar, adică
presupune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, după ce instanţa a fost sesizată şi s-a
făcut, dovada împrejurării care a condus la depăşirea justificată a termenului de
prescripţie.

4.5. Împlinirea termenului de prescripție

Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determinarea momentului în care
expiră termenul de prescripţie.
Această determinare implică un calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor
elemente: 1) termenul de prescripţie aplicabil în cazul dat; 2) începutul acestui termen; 3)
dacă a intervenit, ori nu, vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei; 4)
regulile de calcul ale termenului de prescripţie.
Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit
regulilor stabilite de art. 2551 -2556 Cod civil.
Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să
curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii se socoteşte a
cincisprezecea zi.
Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate,
cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.
Când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a
termenului.
Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de
muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

1
1
 Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit
la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează.
Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a
termenului.
Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată
au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului,
până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

5. Decăderea
Decăderea reprezintă sancţiunea de drept civil care constă în stingerea dreptului
subiectiv prin neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de
lege sau de părţi.
Decăderea este o sancţiune care operează de drept, independent de vreo culpă a
titularului, prin simpla împlinire a termenului de decădere.
Potrivit dispoziţiilor art. 2545 din Codul civil: „Prin lege sau prin voinţa părţilor
se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte
unilaterale. Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage
pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a
săvârşirii lor".
Este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un termen de
decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de
către partea interesată.
Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un
anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie.
Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege
nu se dispune altfel.
Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar
dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind
aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit
decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.
De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni
în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau
de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea
prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.
Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o
dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori
instituit poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă
renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului, sunt aplicabile regulile privitoare
la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.

1
1
 Părţile nu pot însă renunţa, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la
termenele de decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau
mărindu-le, după caz.
Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art. 2.513, conform
cărora Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa
invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de
decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia
cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.
Termenele de decădere pot fi expres prevăzute sau implicite, natura lor reieşind
din lege sau din voinţa părţilor, în mod neîndoielnic (art. 2547 C. civ.). Un exemplu de
termen de decădere expres este termenul de 3 ani prevăzut de art. 937 alin. (2) C. civ.
(„bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă
acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului"); un exemplu de termen de
decădere implicit este termenul de 1 an pentru exercitarea dreptului de opţiune
succesorală, aşa cum este prevăzut în art. 1103 C. civ.
Decăderea, ca sancţiune de drept material, nu trebuie confundată cu decăderea, ca
sancţiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii
actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege.

CAPITOLUL I - CARACTERIZAREA GENERALĂ

A DREPTULUI CIVIL

1. Definiția dreptului civil român

1
1
 Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de
puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor
în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale
societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este
asigurată, la nevoie, de forţa de coerciție a statului.
Accepțiunile noțiunii de "drept":
e) Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului, adică
totalitatea ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul
f) Prin „drept obiectiv", dreptul este definit ca ansamblul normelor
juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a
oamenilor.
g) În accepţiunea de „drept subiectiv", termenul de drept desemnează
prerogativa recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un
alt subiect de drept. Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept
subiectiv) există o legătură logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot
exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv.
h) În accepţiunea de drept pozitiv, termenul de drept se înfăţişează ca fiind
totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, în societate.
Dreptul pozitiv este, în concret, dreptul care se aplică imediat şi continuu, obligatoriu şi
susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forța coercitivă a
statului.
Dreptul pozitiv se împarte în drept naţional şi drept internaţional, care la rândul
lor se împart în public şi privat. Obiectul de studiu ai dreptului privat îl formează
raporturile dintre oameni în legătură cu interesele lor individuale. Raporturile dintre
oameni şi societate, precum şi raporturile dintre state, sunt reglementate de dreptul
public.
O ramură a dreptului privat, şi anume baza acestuia, este dreptul civil Prin ramură
de drept se înţelege acel grup de norme juridice care reglementează o anumită categorie
de relaţii sociale.
Dreptul civil poate îi definit ca fiind acea ramură a dreptului privat care
reglementează raporturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale dintre persoanele
fizice şi juridice, aflate într-o poziţie de egalitate juridică.
Din definiţia dreptului civil rezultă care este obiectul dreptului civil, care sunt
subiectele şi care este metoda iui de reglementare.
Prin obiect al ramurii dreptului civil înțelegem acele raporturi sociale de natură
patrimonială şi personal nepatrimonială care se stabilesc între persoanele fizice şi
persoanele juridice (art. 2 C. civ.).
Raporturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, evaluabil în
bani (de exemplu, raporturile care se nasc dintr-un contract de vânzare).

1
1
 Raporturile personale nepatrimoniale sunt acelea al căror conţinut nu poate fi
evaluat în bani (de exemplu, raporturile care privesc viaţa privată a unei persoane:
dreptul la nume, la domiciliu, la reputaţie).
Persoana fizică reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii
civile [art. 25 alin. (2) C. civ.].
Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare, care odată ce îndeplineşte
condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile [art. 25 alin. (3) C.
civ.].
Raporturile civile se stabilesc între subiectele de drept civil, adică între persoanele
fizice, între persoanele juridice sau între persoanele fizice şi persoanele juridice.
Prin metoda, de reglementare a unei ramuri de drept se înţelege poziţia părţilor
participante la raportul juridic, care poate fi de egalitate sau de subordonare.
În dreptul civil, poziţia părţilor este de egalitate juridică, ceea ce înseamnă că una
dintre părţi nu se subordonează celeilalte.
Dreptul civil nu reglementează, însă, toate raporturile patrimoniale şi personale
nepatrimoniale din societate. O parte a acestora este reglementată de alte ramuri de drept,
precum; dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul muncii.

2. Rolul dreptului civil

Din definiția data anterior, desprindem concluzia ca dreptul civil este ramura de
drept ce aparține sistemului de drept unitar al tarii noastre, care reglementează raporturi
juridice patrimoniale si personal nepatrimoniale, la care participa persoane fizice si
persoane juridice aflate intre ele pe poziție de egalitate juridica.
În sistemul nostru de drept, dreptul civil ocupa un rol deosebit de important,
deoarece, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective)
patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. Dreptul civil
reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi
întăririi moralei.
Pe de alta parte, un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil
în sistemul dreptului românesc constă în funcţia dreptului civil de a fi drept comun faţă
de alte ramuri de drept. Aceasta se traduce prin faptul ca, ori de câte ori o altă ramură de
drept învecinată nu conţine reglementari proprii care să se aplice la un anumit aspect al
raportului juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma
corespunzătoare din dreptul civil. Putem spune ca dreptul civil "împrumuta" normele
sale altor ramuri de drept, când acestea nu au norme proprii pentru un anumit aspect.

3. Delimitarea dreptului civil de celelalte ramuri de drept

Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept constituie o necesitate,
izvorâtă atât din raţiuni practice, cât şi teoretice.

1
1
 Într-adevăr, în practică se pune problema apartenenţei unui raport juridic concret
la o ramură sau alta de drept; este, deci, o problemă de calificare juridică a unui anumit
raport de drept. Corecta calificare a unui raport concret este de maximă importanţă
practică, deoarece numai o astfel de calificare asigură o aplicare corectă a legii.
Teoretic, problema delimitării dreptului civil faţă de celelalte ramuri, de drept este
impusă de faptul că există multe asemănări (iar nu numai deosebiri) între raporturile
reglementate de ramuri diferite de drept.
În operaţia delimitării se utilizează diferite criterii.
Asemenea criterii folosesc atât la constituirea ramurilor de drept, cât şi la
delimitarea lor.
Asemenea criterii sunt: obiectul de reglementare; metoda de reglementare;
calitatea subiectelor; caracterul normelor; specificul sancţiunilor; principiile.
Prin obiect de reglementare se înţelege o categorie omogenă, unitară de relaţii
sociale care sunt reglementate de un mănunchi de norme juridice care, la rândul lor, sunt
unitare, uniforme. Obiectul de reglementare este criteriul determinant, hotărâtor, în
constituirea şi delimitarea ramurilor de drept.
După cum am arătat, obiectul dreptului civil este format din două mari categorii
de raporturi sociale: patrimoniale şi nepatrimoniale.
Nu toate raporturile patrimoniale, însă, intră în obiectul dreptului civil, ci numai
cele reale (care au în conţinutul lor drepturile reale) şi obligaţionale (care au în
conţinutul lor drepturile de creanţă).
Tot astfel, nu toate raporturile nepatrimoniale constituie obiect de reglementare
pentru dreptul civil, ci numai cele care privesc: 1) existenţa şi integritatea persoanelor; 2)
individualizarea ori identificarea persoanelor; 3) creaţia intelectuală, realizată de
subiectele individuale şi cele colective, de drept civil
Metoda de reglementare este criteriul de delimitare şi constă în modalitatea de
influenţare a raporturilor sociale de către societate, prin stat, care edictează normele de
drept.
Specifică şi generală, pentru dreptul civil, este metoda egalităţii juridice a
părţilor: în raportul juridic civil, o parte nu este subordonată celeilalte, ci ele sunt pe
picior de egalitate.
Există şi alte ramuri de drept care folosesc această metodă.
Nu mai puţin, există destule ramuri de drept care folosesc o metodă total diferită,
şi anume aceea a subordonării părţilor: o parte a raportului e obligată „să asculte" de
cealaltă sau, altfel spus, o parte comandă, iar cealaltă trebuie să execute.
Alt criteriu, luat uneori în considerare în opera de delimitare a ramurilor de drept
este acela al caracterului normelor; în unele ramuri de drept sunt specifice,
preponderente normele dispozitive (permisive ori supletive), iar în altele, normele
imperative (onerative ori prohibitive).
Pentru dreptul civil, sunt caracteristice normele dispozitive.

1
1
 Caracterul sancţiunii este un criteriu care prezintă utilitate practică, putând servi
la calificarea, într-un anumit fel, a unui raport juridic, îndeosebi în ipoteza în care, în
legătură cu acel raport, se naşte un conflict de interese, declanşându-se un proces.
Încălcarea oricărei norme juridice atrage o consecinţă negativă pentru autorul
încălcării. O astfel de consecinţă, însă, are conţinut diferit, în ramuri diferite de drept.
Pentru dreptul civil este specifică restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat -
adesea printr-un proces civil - constând fie în repararea prejudiciului cauzat, fie în
încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
În fine, delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept apelează, uneori, la
principii. în genere, fiecare ramură de drept îşi are cristalizate principiile care-i
orientează acţiunea într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale.
Dacă, într-un caz determinat, pot fi identificate principiile: proprietăţii, egalităţii
în faţa legii, îmbinării intereselor personale cu cele generale şi garantării dreptului
subiectiv, se poate trage concluzia - până la proba contrarie - că ne găsim în faţa unui
raport de drept civil.

A. Dreptul constituţional şi dreptul civil

Dreptul constituţional este ramura de drept care conţine norme fundamentale
pentru existenţa şi dăinuirea statului de drept român, din care se inspiră celelalte ramuri
de drept, deci şi dreptul civil.
Dreptul constituţional reuneşte normele care reglementează: bazele statului
român, organele statului (potrivit principiului separaţiei puterilor în stat), drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului român, însemnele statului român.
Deşi, la prima vedere, legătura dreptului constituţional cu dreptul civil nu se
evidenţiază, totuşi trebuie reţinut că, în realitate, această legătură se manifestă pe mai
multe planuri, dintre care menţionăm:
- Constituţia conţine norme care consacră principii ale dreptului civil (cum ar fi
principiul proprietăţii şi principiul egalităţii în faţa legii);
- principalele drepturi şi libertăţi ale omului - care sunt şi. drepturi subiective
civile ale cetăţeanului — sunt consacrate în legea fundamentală a ţării (ele fiind
dezvoltate în normele cuprinse şi în legi civile);
- instituțiile și autoritățile publice, reglementate în Constituţie, sunt, din punctul
de vedere al dreptului civil, persoane juridice (în majoritatea lor);
- garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt stabilite de Constituţie.
Privite comparativ, dreptul constituţional şi dreptul civil conţin atât asemănări, cât
şi deosebiri, dacă luăm în considerare criteriile de delimitare. Într-o exprimare sintetică,
asemenea asemănări şi deosebiri sunt:
- dacă în dreptul civil majoritare sunt raporturile patrimoniale, în dreptul
constituţional sunt dominante raporturile nepatrimoniale; chiar dacă unele raporturi
nepatrimoniale sunt vizate de normele ambelor ramuri de drept, dreptul constituţional le
are în vedere în măsura în care conţinutul lor este format din drepturi ori libertăţi

1
1
fundamentale ale cetăţeanului, pe când dreptul civil le reţine în măsura în care conţinutul'
lor este alcătuit din drepturi subiective civile cu caracter nepatrimonial;
- pe când subiectele raportului de drept constituţional se află pe poziţii de
subordonare - ca regulă - în dreptul civil funcţionează egalitatea de poziţie juridică a
părţilor;
- dacă normele dreptului constituţional cer subiectelor sale o calitate specială -
organ de stat (al puterii legislative, executive ori judecătoreşti) ori cetăţean român -
dreptul civil nu cere subiectelor sale decât simpla calitate de persoană fizică ori persoană
juridică;
- majoritatea normelor dreptului constituţional sunt imperative, pe când în dreptul
civil majoritatea o constituie normele dispozitive;
- dreptul constituţional are sancţiuni specifice - cum ar fi suspendarea din funcţie,
care nu presupun un proces; restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat se realizează,
cel mai des, prin proces;
- pe lângă principii comune, există principii specifice, proprii, atât pentru dreptul
constituţional, cât şi pentru dreptul civil.
Corelaţia dreptului civil cu dreptul constituţional poate fi uşor observată in
practica Curţii Constituţionale. Mai mult, de curând se vorbeşte despre „dreptul civil
constituţional român"

B. Dreptul administrativ şi dreptul civil

Dreptul administrativ este ramura de drept care reglementează raporturile sociale
născute în cadrul administraţiei publice; într-o altă formulare, am putea spune că dreptul
administrativ este ramura de drept ce conţine normele care reglementează condiţiile
realizării puterii executive în statul nostru.
Între dreptul civil şi dreptul administrativ există unele asemănări, dar mai multe
deosebiri.
În delimitarea dreptului civil fată de dreptul administrativ e nevoie să se ţină
seama de următoarele aspecte mai semnificative:
- dacă în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în dreptul administrativ
sunt majoritare raporturile nepatrimoniale;
- pe când în dreptul civil părţile sunt pe poziţii de egalitate juridică, în raporturile
de drept administrativ subiectele se află în poziţie de subordonare, ca regulă;
- în raporturile de drept administrativ e necesar ca măcar un subiect să fie un
organ al administraţiei publice, pe când în dreptul civil, după cum am arătat, raporturile
pot fi: numai între persoane fizice, numai între persoane juridice, între persoane fizice şi
persoane juridice; mai subliniem că, un organ al administraţiei de stat poate apare şi în,
raporturi de drept civil, numai că. în astfel de cazuri, el se manifestă ca persoană juridică,
iar nu ca purtător al puterii de stat;
- dacă în dreptul civil predomină normele dispozitive. în dreptul administrativ
sunt preponderente normele imperative:

1
1
 - dreptul administrativ are sancţiuni proprii, precum amenda contravenţională ori
confiscarea.
Apropierea dreptului civil faţă de dreptul administrativ se manifestă, în practică,
în cazurile în care, potrivit legii, încheierea unui act civil este precedată de emiterea unui
act administrativ individual - de regulă autorizaţie.
În practică, adesea, delimitarea dreptului civil faţă de dreptul administrativ este
întâlnită în materia contenciosului administrativ.

C. Dreptul civil şi dreptul financiar

Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează raporturile sociale
născute în procesul constituirii şi utilizării sumelor cuprinse în bugetul de stat.
Principalul obiect de reglementare al dreptului financiar îl constituie raporturile stabilite
în legătură cu ceea ce se numeşte „finanţe publice". Sursa principală a veniturilor la
buget este impozitul, iar principala cheltuială a bugetului o constituie întreţinerea
aparatului de stat.
În linii mari, delimitarea dreptului civil faţă de dreptul financiar se pune în
termeni asemănători celor de la delimitarea faţă de. dreptul administrativ. Sunt de
menţionat:
- marea majoritate a raporturilor de drept financiar este formată din raporturi
patrimoniale (cum indică şi denumirea lor, de altfel);
- părţile, în raporturile de drept financiar, sunt în poziţie de subordonare;
- în raportul de drept financiar, întotdeauna o parte este un organ al statului cu
atribuţii fiscale;
- normele dreptului financiar sunt, ca regulă, norme imperative;
- dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii, distingându-se majorarea pentru
întârziere în plata impozitelor;
- în afară de principii comune, atât în dreptul financiar, cât şi în dreptul civil,
există principii proprii, specifice.

D. Dreptul civil şi dreptul familiei

Dreptul familiei este ramura „care reglementează raporturile personale şi
patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege
sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi intrării familiei".
Între dreptul civil şi dreptul familiei există atât asemănări, cât şi deosebiri, într-o
formulare concisă, sunt de menţionat următoarele:
- dacă ambele ramuri au ca obiect de reglementare atât raporturi patrimoniale, cât
şi nepatrimoniale, raportul dintre ele este invers: pe când în dreptul civil dominante,
majoritare sunt cele patrimoniale, în dreptul familiei cele mai multe sunt nepatrimoniale;
- ambele ramuri utilizează metoda egalităţii juridice; o nuanţă aparte există în
dreptul familiei, atunci când e vorba de raportul părinte-copil minor;

1
1
 - în dreptul familiei se cere - după cum reiese chiar din definiţie - o calitate
specială subiectelor sale (soţ, părinte, copil etc);
- fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii (ex. decăderea din puterea
părintească este specifică dreptului familiei);
- normele majoritare în dreptul familiei sunt cele imperative, pe când în dreptul
civil domină cele dispozitive;
-pe lângă principii comune, fiecare ramură are şi principii specifice, proprii.

E. Dreptul civil şi dreptul muncii şi securităţii sociale

Dreptul muncii este ramura care reglementează raporturile generate de contractul
individual de muncă, inclusiv cele conexe.
Asemănări şi deosebiri există şi între dreptul civil şi dreptul muncii.
În esență, acestea sunt următoarele:
- obiectul ambelor ramuri este format atât din raporturi patrimoniale
(majoritatea), cât şi personale nepatrimoniale;
- dacă în dreptul civil poziţia de egalitate juridică a părţilor se menţine tot timpul,
în dreptul muncii această poziţie este caracteristică doar încheierii contractului de muncă;
pe parcursul raportului de muncă există o disciplină a muncii, care implică subordonarea
salariatului;
- sfera subiectelor dreptului muncii este mai restrânsă decât în dreptul civil (ex.
minorii sub 14 ori 15 ani);
- în dreptul muncii există, pe lângă răspunderea patrimonială, şi răspunderea
disciplinară;
- dominante, în dreptul muncii, sunt normele imperative, pe când în dreptul civil,
cum se ştie, sunt majoritare cele dispozitive;
- pe lângă principii comune, cele două ramuri au şi principii specifice, proprii.

F. Dreptul civil şi dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil este definit ca sistemul de norme care reglementează
modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile,
precum şi modul de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Într-o formulare concisă, corelaţia dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil a
fost exprimată, în literatura de specialitate, astfel: „Dreptul procesual reprezintă tocmai
cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său sancţionator care, evident intervine numai
în caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă, pe calea procesului civil, nu
s-ar asigura realizarea lui şi, tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa
unui drept material pe care să-1 apere şi să-1 valorifice".

G. Dreptul civil şi dreptul internaţional privat

Ca obiect de reglementare, dreptul internaţional privat se referă la aceleaşi
raporturi ca şi dreptul civil şi dreptul familiei, cu deosebirea că le priveşte sub aspectul

1
2
lor internaţional, adică sub aspectul pe care îl prezintă când ele conţin un element de
extraneitate. Asemenea elemente sunt: cetăţenia străină, naţionalitatea străină, situarea în
străinătate a unor bunuri, încheierea ori executarea în străinătate a unui contract etc.
Metoda de reglementare specifică dreptului internaţional privat este aceea de
indicare - prin „norma conflictuală" ori „de trimitere" - a legii aplicabile unui raport cu
element străin.
Lato sensu, dreptul internaţional privat cuprinde şi „dreptul comerţului
internaţional".
Corelaţia dreptului civil cu dreptul internaţional privat se desprinde, cu uşurinţă,
din analiza textelor Cărții a VII-a din Codul Civil cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat (art. 2557-2663).

4. Principiile dreptului civil român

Principiile de drept sunt reguli de bază, idei călăuzitoare, care stau la baza
activităţii judiciare. Există trei categorii de principii: principii care se aplică în toate
ramurile de drept (adică generale, care stau, la baza întregului sistem de drept); principii
caracteristice pentru fiecare ramură de drept: în cadrul ramurilor, principii specifice
anumitor instituţii din ramura de drept respectivă.
Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei de; bază comune tuturor
ramurilor de drept şi care se regăsesc în toată legislaţia. Dintre acestea pot fi enumerate:
principiul egalităţii în faţa legii, principiu! separaţiei puterilor în stat ş.a. ele se aplică şi
în dreptul civil.
Principiile specifice dreptului civil se aplică în întreaga ramură, tuturor
instituţiilor, constituind temeiul de apreciere şi de evaluare a normelor juridice civile.
Aceasta înseamnă că, ori de câte ori normele civile sunt supuse interpretării, deoarece
conţin reguli neclare sau care sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, interpretarea se
face astfel încât normele să corespundă principiilor dreptului civil.
Principiile specifice dreptului civil sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii
în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale,
principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
Principiile specifice anumitor instituţii din ramura dreptului civil sunt reguli de
bază care se aplică numai într-o instituţie sau în mai multe instituţii ale dreptului civil. O
instituţie de drept civil reuneşte un grup de norme juridice civile, care reglementează
subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, precum: raportul juridic civil, actul juridic
civil, dreptul de proprietate, succesiunea, contractele, prescripţia extinctivă ş.a.
Pot fi enumerate următoarele principii specifice anumitor instituţii ale dreptului
civil:
- principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil;
- principiile forţei obligatorii, irevocabilității şi relativităţii actului juridic civil,
care privesc efectele actului juridic civil;

1
2
 - principiul ocrotirii bunei-credinţe, care se regăseşte în mai multe instituţii
ale dreptului civil, precum drepturile reale, răspunderea civilă etc.

5. Izvoarele dreptului civil

Noţiunea de izvor de drept prezintă două înţelesuri:
a) în sens material, izvoarele de drept civil desemnează condiţiile
materiale de existenţă care generează normele juridice;
b) în sens formal, izvoarele de drept civil reprezintă forma de
exteriorizare (de exprimare) a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se
găsesc normele juridice într-un sistem de drept dat. În dreptul civil, normele juridice
îmbracă forma actelor normative, adică acte ce emană de la organele de stat
investite cu prerogativa legiferării. În alte cuvinte, norma de drept civil reprezintă
regula generală şi abstractă cere glementează conduita subiectelor în raporturile
juridice civile.
Izvoarele dreptului sunt forme specifice de exprimare a normelor
juridice.
Codul civil actual conţine o dispoziţie expresă referitoare ia izvoarele dreptului
civil, în art. 1: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale
ale dreptului. (2) în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziţii, principiile generale aie dreptului. (3) în materiile reglementate prin lege,
uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres ia acestea. (4)
Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de drept, (5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului
uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele
autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară; (6) în sensul
prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale".
1. Legea, în sensul ei larg, nu există diferenţe faţă de reglementarea anterioară.
Astfel, actele normative se împart în:
a) legi, adică acte normative care sunt edictate de organul legiuitor al statului,
Parlamentul; fegiie se clasifică în constituţionale, organice şi
Legile constituţionale sunt, conform art 73 alin. 2 din Constituţia României, legile
de revizuire a Constituţiei, precum şi Constituţia însăşi (care este legea fundamentală a
statului).
Legile organice sunt acelea care dezvoltă şi detaliază anumite domenii, cuprinse
în Constituţie, de mare importanţă pentru societate; art. 73 alin. (3) din Constituţie arată,
în mod expres, care sunt aceste domenii.
Legile ordinare sunt toate celelalte legi, edictate de Parlament, care reglementează
o sferă restrânsă de reiaţii sociale, De exemplu, Legea fondului funciar (Legea nr.
18/1991, cu modificările ulterioare). Tot în această categorie intră şi codurile. Codul este

1
2
o grupare sistematizată de norme juridice, care reglementează totalitatea sau majoritatea
relaţiilor sociale specifice unei anumite ramuri. Noul Cod civil (legea nr. 287/2009 a
intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, conform legii nr. 71/2011).
În ceea ce priveşte tratatele internaţionale la care România este parte, acestea
devin drept intern prin legea de ratificare (care înglobează conţinutul actului internaţional
ratificat) şi urmează regimul legilor ordinare. Aceasta rezultă din art. 11 alin. (2) din
Constituţie („Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern"). Conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, „Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile". O prevedere
asemănătoare se regăseşte în Codul civil. Astfel, conform art. 4, întitulat „Aplicarea
prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului", „(1) în materiile
reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor
fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia, Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.”
b) hotărâri şi ordonanţe ale guvernului (inclusiv cele de urgenţă); acestea sunt
acte normative emise de către Guvern, conform art. 108 din Constituţie, în scopul
organizării executării legilor (hotărârile) sau în temeiul unei legi speciale de abilitare
(ordonanţele): de exemplu, O.G. nr. 21/1992 cu privire la protecţia consumatorilor, H.G.
nr. 1259/2001 privind aprobarea Normelor tehnice şi metodologice pentru aplicarea
Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
c) Dreptul Uniunii Europene. După aderarea României la Uniunea Europeană,
dreptul U.E. a devenit izvor de drept. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt
obligate să-l respecte, iar judecătorul naţional să-l aplice din oficiu.
Aplicabilitatea directă a dreptului U.E. înseamnă că normele acestuia se aplică în
mod direct şi uniform în toate statele membre, de la data intrării lor în vigoare.
Prioritatea dreptului U.E. înseamnă că normele de drept aie U.E. se aplică cu întâietate
faţă de dreptul naţional; astfel, dacă există reguli interne, de drept naţional, care
contravin ordinii juridice U.E,. ele devin inaplicabile.
În acest sens sunt și prevederile art. 5 Cod civil conform cărora normele dreptului
U.E. se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.
d) Uzanţele. Prin uzanţe se înţelege obiceiul sau cutuma, la care se adaugă uzurile
profesionale. Obiceiul (sau cutuma) reprezintă o practică îndelungată, continuă şi
generală, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie.
„Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite
între membrii unei profesii sau, după caz, între membri şi clienţi, cu ocazia exercitării
profesiei". Uzurile profesionale au fost incluse printre izvoarele de drept civil pentru că,

1
2
aşa cum se prevede în art. 3 alin. (1), dispoziţiile Codului civil se aplică şi
profesioniştilor.
Pentru a fi izvor de drept, uzanţele trebuie să fie conforme cu ordinea publică şi cu
bunele moravuri [art. 1 alin. (4) C. civ.j. Ordinea publică în dreptul civil reprezintă
normele juridice care se impun din motive de moralitate sau de securitate socială, ceea ce
este imperativ în relaţiile dintre oameni.
Uzanţele se pot proba prin orice mijloc de probă. Dacă sunt publicate - şi aceasta
se referă, mai ales, la uzurile profesionale, se prezumă că există. Acela care contestă
existenţa lor trebuie să facă dovada. Sarcina probei în ceea ce priveşte existenţa şi
conţinutul uzanţei revine părţii interesate să o folosească.
e) Principiile generale ale dreptului. Potrivit art. 5 alin. (3) Cod procedură civilă,
„în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în
lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare ia situaţii juridice
asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în
vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".
Nu sunt izvoare de drept jurisprudența, doctrina și nici bunele moravuri.
Jurisprudenţa (sau precedentul judiciar ori practica judiciară) reprezintă
ansamblul soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor judecătoreşti. Judecătorul nu
creează legea, ci doar o aplică. Hotărârile pe care le dă sunt obligatorii numai pentru
părţile în cauză, neavând caracter generat şi impersonal (cum trebuie să aibă legile).
Doctrina, (sau literatura juridică) reprezintă lucrările şi studiile de spe
cialitate scrise de jurişti, care explică, comentează şi interpretează normele
juridice. Ea nu este recunoscută ca izvor de drept, dar are un rol activ în
crearea şi perfecţionarea normelor de drept.
Morala sau regulile de convieţuire socială reprezintă o etică, adaptată
anumitor locuri şi anumitor timpuri. Morala poate fi considerată izvor neformal
de drept în măsura în care este încorporată în lege. Regulile moralei nu pot
fi impuse prin forţa de constrângere a statului.

6. Clasificarea normelor de drept civil

Normele de drept civil pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
a) După posibilitatea părţilor de a deroga sau nu de la ele, normele de drept civil
se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.
Normele de drept civil dispozitive suplinesc sau chiar interpretează voinţa
neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil si permit derogarea
de la dispoziţiile pe care le conţine.
Normele dispozitive se subclasifică în norme permisive şi norme supletive.
Normele dispozitive permisive dau posibilitatea subiectelor de drept să aibă a
anumită conduită.

1
2
 Normele dispozitive supletive stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este
obligatorie doar dacă părţile nu au prevăzut o altă conduită. Cu titlu de exemplu,
amintim: dispoziţiile art. 1666 din Codul Civil, potrivit căruia „În lipsă de stipulaţie
contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina
cumpărătorului."
Normele de drept imperative se subclasifică în norme onerative şi norme
prohibitive.
Normele imperative onerative obligă părţile la o anumită conduită, ex. art. 1747
din Codul Civil, conform căruia „Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului,
vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică".
Normele imperative prohibitive interzic în mod expres părţilor să aibă o anumită
conduită, ex. art 1902 din Codul civil „(1) Participarea la profitul societăţii implică şi
contribuţia la pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate, ale
prezentului capitol sau ale legii speciale aplicabile, după caz. Partea fiecărui asociat la
profituri şi pierderi este proporţională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s-a
convenit altfel. Partea la profituri şi pierderi a asociatului al cărui raport constă în
prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu
aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel.
b) După natura interesului ocrotit de norma civilă, deosebim normele juridice
civile de ordine publică şi normele juridice civile de ordine privată.
Norma juridică civilă de ordine publică este acea normă care ocroteşte un
interes general public. Având în vedere faptul că normele de ordine publică ocrotesc un
interes general public, acestea sunt şi norme imperative. Nu este obligatoriu ca toate
normele de drept civil imperative să fie şi norme de ordine publică.
Norma juridică civilă de ordine privată urmăreşte ocrotirea unui interes individual.
Normele juridice civile de ordine privata nu sunt întotdeauna şi norme dispozitive, dar
normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată.
c) După întinderea câmpului de aplicare, normele juridice de drept civil se
împart în: norme juridice civile generale şi norme juridice civile speciale. Normele de
drept civil generale se aplică în toate cazurile şi orice materie, dacă o altă normă nu
prevede altfel.
Normele de drept civil speciale se aplică doar în cazurile expres stabilite de lege.
Normele generale constituie situaţia de drept comun, în timp ce normele speciale
constituie excepţia, norma specială aplicându-se cu prioritate faţă de norma generală,
fără a se lua în considerare faptul că norma specială este mai veche decât norma
generală.
Norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi aplicată prin
analogie la situaţii pentru care nu face referire, acestea fiindu-le aplicabile dispoziţiile
din normele generale, avand in vedere că norma speciala derogă de la dreptul comun.

1
2
 7. Aplicarea legii civile
7.1. Aplicarea legii civile în timp
Norma juridică civilă se aplică în intervalul de timp cuprins între data intrării în
vigoare şi data ieşirii sale din vigoare.
Conform ari. 78 din Constituţie, legea, în sensul ei larg (adică, norma juridică)
intră în vigoare la, 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficiai ai României sau la o
dată ulterioară, prevăzută în textui ei. După intrarea în vigoare, operează prezumţia
absolută că ea este cunoscută de toate persoanele cărora se adresează şi care sunt obligate
să o respecte.
Norma juridică civilă iese din vigoare prin abrogare. Abrogarea poate fi expresă,
directă sau indirectă, sau tacită (implicită). Este abrogare expresă directă atunci când, în
legea nouă, cu acelaşi obiect ca şi cea (cele) veche (vechi), se precizează care legi
urmează a fi abrogate la data intrării în vigoare a ceiei noi (abrogare totală), sau care
dispoziţii din anumite legi se abrogă (abrogare parţială). Abrogarea, expresă indirectă
operează atunci când, în cuprinsul legii noi, se arată că se abrogă toate dispoziţiile
contrare acesteia. Abrogarea tacită (implicită) intervine când legea nouă conţine
dispoziţii contrare unor legi anterioare, cu acelaşi obiect, fără a preciza că se abrogă
În aplicarea legilor civile în timp trebuie să se ţină cont de două principii care
se suprapun şi se completează reciproc:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Cu privire la primul principiu, al neretroactivităţii legii civile, menționăm ca
acesta este regula conform căreia o lege civilă se aplică doar acelor situaţii care se ivesc
în practică după adoptarea ei. Potrivit acestui principiu, legea nu se aplică şi situaţiilor
anterioare adoptării ei, în conformitate cu prevederile art. 6 din Codul Civil: „Legea
civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă" şi cu
prevederile art. 15 alin. 2 din Constituţia României: „Legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."
În baza acestui principiu o situație în desfășurare va fi supusă legii noi. Însă, o
situație juridică se poate afla în diferite faze ale desfășurării ei, în momentul intrării în
vigoare a unei legi noi. Pentru a afla legea aplicabilă în asemenea situații, Noul cod civil
a valorificat doctrina și practica judiciară existentă în materie, stabilind următoarele
norme juridice tranzitorii:
- art. 6 alin. 2 Cod civil prevede că ”actele și faptele juridice încheiate ori,
după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera
alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după
caz, a săvârșirii ori producerii lor”;
- art. 6 alin 5 și 6 Cod civil prevede că dacă o situație juridică și-a produs o
parte din efecte până la intrarea în vigoare a legii noi, legea nouă nu le afectează:
”Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute
1
2
după intrarea sa în vigoare. Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din
starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de
întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a
legii noi;
- Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la
data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi
considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept conform
căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite, intrarea
ei în vigoare înlăturând aplicare legii vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii noi există o excepţie, şi anume
ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi.
Excepţia poate fi prevăzută în mod expres de legiuitor în cuprinsul legii noi sau
poate fi dedusă din redactarea acesteia. Justificarea acestei excepţii constă în necesitatea
aplicării legii vechi, abrogate, unor situaţii juridice, cu anumite particularităţi, în curs de
desfăşurare, până la consumarea lor, adică până la stingerea tuturor raporturilor care s-au
născut în legătură cu ele. De exemplu, în art. 201 al Legii nr. 71/2011 de punere în
aplicare a noului Cod civil, se prevede că prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite
la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legase care
le-au instituit, adică legii vechi. O prevedere similară este cuprinsă în art. 6 alin. (4) C.
civ.. care dispune ca prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la
data intrării în vigoare a legii noi să fie supuse legii vechi, care le-a instituit.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a noului Cod civil, normele tranzitorii
cuprinse de Legea nr. 71/2011 stabilesc regula supraviețuirii (ultraactviității) legii vechi
în cazul situaţiilor juridice în curs de desfăşurare (facta pendentia) la data intrării în
vigoare a noului Cod civil, până la stingerea, consumarea lor.

7.2. Aplicarea legii civile în spațiu

Aplicarea legii civile în spaţiu trebuie privită atât sub aspect intern, cât şi sub
aspect internațional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite pe teritoriul României,
între subiectele de drept civil de cetăţenie sau după caz, de naţionalitate română, şi se
rezolvă, ţinându-se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la
organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării, iar reglementările civile care
provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi
administrativ - teritoriale.
Principiul teritorialității legii civile este reglementat de art. 7 Cod civil, potrivit
căruia actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. Actele normative adoptate,

1
2
în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică
numai în raza lor de competenţă teritorială.
Aspectul internaţional se referă la raporturile civile cu element de extraneitate,
raporturi care se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat.
Principiul extrateritorialității legii civile se regăsește în art. 8 C.civil potrivit
căruia ”în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile
aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în
cartea a VII-a din prezentul cod”.

7.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca subiecte
de drept civil. Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, legile civile pot
fi împărţite în trei categorii:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, adică cele aplicabile atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice. De exemplu, art. 1357-1371 din Codul
Civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice. De exemplu, Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă etc.;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice, de exemplu,
Legea nr. 31/1990 privind societăţile.

8. Interpretarea normelor de drept civil

Interpretarea normelor juridice civile este o activitate necesara, legata nemijlocit
de procesul de aplicare a dreptului. Interpretarea este o etapă premergătoare aplicării
normei, al cărei conținut este dat de activitatea rațională de cunoaștere a voinței
legiuitorului exprimată in norme si care are ca scop, încadrarea corectă a situațiilor de
fapt si ca rezultat final justa aplicare a legii civile. Definim interpretarea normelor
juridice ca fiind o operație logico-rațională prin care se precizează conținutul si sensul
unor norme juridice civile, în vederea aplicării ei la un caz concret. Interpretarea
normelor juridice civile este o etapa a procesului aplicării legii civile ce nu presupune,
întotdeauna, intervenția unui organ de jurisdicție civila.
Un exemplu de interpretare a legii civile intervine la încheierea unui contract civil
prin voința exclusiva a părților, părțile procedând la o ,,interpretare" a normelor civile
aplicabile acelui contract pentru stabilirea exacta a drepturilor si obligațiilor lor
contractuale.
Interpretarea normelor de drept civil se dovedește inevitabila și in următoarele
situații: când apar eventuale contradicții intre dispozițiile aceluiași act normativ, intre
dispozițiile unui act normativ si principiile fundamentale ale legislației; in cazul
imposibilității de prevedere a tuturor situațiilor la care ar putea sa se aplice;
insuficienta claritate a unei dispoziții legată de redactarea gramaticală a textului de

1
2
lege sau de înțelesul unor termeni al căror sens diferă de cel obișnuit; când este necesar
a se determina intinderea normelor prin care se instituie excepții, pentru a evita
anihilarea normei generale printr-o aplicare neverificata a excepțiilor care nu pot fi decat
limitate.
În procesul de interpretare, esențial este sa desprindem care este intenția
legiuitorului. Interpretarea reprezintă un proces de clarificare a sensului normelor
juridice si, in principiu, nu poate sa difere de la o ramura de drept la alta, deoarece
principiile si regulile generale ale interpretării au o aplicabilitate comuna in toate
ramurile de drept.

1
2
 Clasificarea interpretării normelor juridice:
a) in raport de forta juridică, intalnim:
- interpretarea oficială: este realizata de organul de stat legislativ, executiv,
judecătoresc;
- interpretarea neoficială (doctrinară): este efectuată de persoane care nu
actionează in calitate de organ de stat (juriști, teoreticieni, avocați).
b) in raport de rezultatul interpretării:
- literală (în litera legii) - cand există identitate intre formulare si continutul
real;
- extensivă (în spiritul legii) - prin continutul ei norma civilă acoperă
mai multe cazuri decat lasă să se inteleagă textul ei;
- restrictivă (în sprijinul legii) - formularea textului este amplă fata de continutul său
c) dupa metoda folosită:
- interpretarea gramaticala
- interpretarea sistematica
- interpretarea istorica
- interpretarea teleologica
- interpretarea logica

Interpretarea oficială - se realizează de catre organul de stat in exercitarea

atributiilor ce ii revin. In cazul in care interpretarea provine de la organul de stat care a
edictat actul normativ, suntem in prezenta unei interpretari oficiale autentice. Tot o
interpretare oficiala este cea realizata de organele puterii judecatoresti, obligatorie insa
numai la speta respectiva.
Interpretarea neoficială se întâlnește in situația interpretării legii civile in
literatura de specialitate ori cea a unui jurist. O astfel de interpretare nu prezinta
caracter obligatoriu.
Interpretarea literală se caracterizeaza prin faptul ca exista concordanta intre
textul legal si cazul din practica. In astfel de situatie, textele legale sunt clare sau
dispozitiile contin enumerari limitative, astfel ca se va face aplicarea intocmai a
continutului normei civile.
Interpretarea extensivă devine necesara atunci cand intre formularea textului legal
intepretat si cazurile din practica la care se aplica acest text nu exista concordanta. In
acest caz textul trebuie extins si asupra unor cazuri care nu se incadreaza in litera
textului.In raport de intentia reala a legiuitorului, text legal este formulat mult prea
restrictiv.
Interpretarea restrictivă este intalnita in cazul in care exista neconcordante intre
formularea unui text legal si cazurile de aplicare in practica, in sensul ca formularea
textului legal este prea larga fata de situatiile care se pot incadra in text (ex. art.1 din
L.31/1990 : "Societățile cu sediul in Romania sunt persoane juridice romane"; in sensul
ca privește doar societățile comerciale înființate potrivit acestei legi).

1
3
 Interpretarea gramaticală se face atât sub aspectul înțelesului in care este
exprimată norma, cat si al conținutului și succesiunii propozițiilor și al frazelor (legătura
dintre cuvinte, cazul, numărul, genul substantivelor). Interpretarea sistematica presupune
lămurirea înțelesului unei dispoziții legale civile pe baza regulilor gramaticii, ținându-se
seama de sinteza si morfologia propoziției ori frazei, cat si de semnele de punctuație.
Interpretarea sistematică se realizează prin comparație cu alte norme din același
ori alt act normativ. O astfel de interpretare presupune lămurirea înțelesului unei dispoziții
legale ținându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziții din același act normativ ori din
alt act normativ.
Interpretarea logică se realizează prin aplicarea regulilor si argumentelor de logică
formală.
Cele mai utilizate reguli sunt:
Excepţia este de strictă interpretare (excepţia est strictissimae interpretationis),
ceea ce înseamnă că dacă în norma juridică civilă este prevăzută o excepţie, aplicarea
normei nu poate fî extinsă şi la alte situaţii juridice.
Unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să
distingă (ubi lex non disting uit, nec nos distinguere debemus), ceea ce
înseamnă că dacă norma juridică civilă se referă la anumite situaţii juridice,
în termeni generali, interpretul nu poate face distincţii pe care aceasta nu le
conţine.
Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei. iar nu în sensul înlăturării
ei (actus interpretandus estpotius ut valeat, quam utpereaf), ceea ce înseamnă
că, ori de câte ori o normă juridică civilă are mai muîte sensuri, ea trebuie
interpretată în acela în care produce efecte (se aplică), şi nu în sensui în care
este înlăturată aplicarea ei.
Argumentele de interpretare sunt raţionamente care ajută Sa determinarea sensului
unor norme juridice civile şi care au o valoare relativă. Cele mai folosite argumente sunt:
Argumentul per a contrario (dimpotrivă), care înseamnă că, ori de câte
ori o normă juridică civilă prevede (afirmă) un anumit lucru, se presupune că
neagă contrariul.
Argumentul a fortiori (cu atât mai puternică raţiune), care înseamnă că aplicarea
normei juridice civile trebuie extinsă şi la o altă situaţie juridică, neprevăzută în textul ei,
pentru raţionamentul că acele considerente care au fost avute în vedere la elaborarea
normei se justifică cu mai multă tărie în acea situaţie juridică.
Argumentul reductio ad ahsurdum (reducerii ia absurd) înseamnă că soluţia, ce se
desprinde din interpretarea normei juridice civile este singura posibilă şi că susţinerea
unei alte soluţii ar conduce la consecinţe absurde, inadmisibile. De exemplu, dacă
debitorul devine moştenitorul unic al creditorului, datoria acestuia se stinge.
Argumentul de analogie (a pari - de la egal) sintetizat in adagiul ubi eadem
est ratio, eadem lex esse debet (unde este aceeași rațiune a legii, acolo
trebuie aplicată aceeași dispoziție a legii).Analogia operează in cazul in care nu există o

1
3
normă juridică care să reglementeze cazul dat, se aplică o altă
normă, care reglementează un caz asemănător. Acest argument are in vedere faptul
ca, unde exista aceleași rațiuni trebuie aplicata aceeași soluție. Acest argument
este folosit îndeosebi, pentru rezolvarea "lacunelor legii" ceea ce se realizează
prin aplicarea "prin analogiei" a normelor de drept civil.
Interpretarea istorică se întâlnește când pentru stabilirea înțelesului normei se
vor analiza condițiile concrete care au determinat emiterea ei.
Interpretarea teologică urmărește aflarea scopului urmărit de legiuitor la
adoptarea normei respective. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziții legale,
ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ.

1
3
 CAPITOLUL II - RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiție
Raportul juridic civil este o relaţie socială -patrimonială ori nepatrimonială -
reglementată de norma de drept civil.
Dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, nu orice relaţie socială, prin ea
însăşi, este raport juridic civil; pentru a avea această calitate este" absolut necesar ca să
„îmbrace haină juridică", ceea ce se realizează prin reglementarea ei de către norma de
drept civil.

2. Caracterele raportului juridic civil

A. Caracter social.
Pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relaţia dintre
oameni nu-şi pierde trăsătura sa de a fi relaţie socială şi, pe de altă parte, norma de drept
civil (ca orice normă juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în
calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune.
Legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri. Chiar în situaţiile în care
se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor", în realitate, se are în vedere conduita
oamenilor — ei între ei - cu privire la lucruri ori bunuri.

B. Caracter voliţional
Acest caracter trebuie înţeles astfel: o relaţie socială devine raport de drept civil
pentru că acest lucru s-a voit, de către legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică
civilă.
Există, însă, şi un al doilea aspect - specific - pentru raporturile juridice civile care
izvorăsc din actele juridice civile; actul juridic civil înseamnă manifestare de voinţă în
scopul de a se produce efecte juridice. Prin urmare, la această categorie de raporturi
juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil care reglementează actul
juridic civil, este necesară și voinţa autorilor ori autorului actului juridic civil. Pentru
această categorie de raporturi juridice civile se vorbeşte, în doctrină, de caracterul dublu
voliţional (ori „dublu caracter voliţional").

C. Poziţia de egalitate juridică a părţilor

Egalitatea juridică a părţilor este nu numai metoda de reglementare a dreptului
civil ci, în acelaşi timp, şi un caracter propriu raportului juridic civil.
Conţinutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de
cealaltă.

1
3
 De reţinut că acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental al
dreptului civil care este „principiul egalităţii în faţa legii civile", întrucât, în cazul
„caracterului" e vorba de poziţia unei părţi faţă de cealaltă - care este de nesubordonare -,
pe când în cazul „principiului" este vorba de poziţia subiectelor de drept civil faţă de
legea civilă. Totodată, acest caracter al raportului juridic civil nu trebuie înţeles că
subiectele dreptului civil ar fi egale ca patrimonii sau că, în orice raport civil, părţile ar
avea un număr egal de drepturi subiective civile şi de obligaţii.

3. Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil elementele constitutive ale raportului juridic civil: părţile,
conţinutul şi obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi persoanele juridice
care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la care sunt
îndrituite părţile ori de care acestea sunt ţinute să le respecte; în alţi termeni, obiectul
raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile.
Fiind constitutive, adică esenţiale, aceste trei elemente trebuie să fie întrunite
cumulativ, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil.

4. Izvoarele raportului juridic concret

Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare (act sau faptă)
de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.
Actul sau fapta care este izvor al unui raport juridic civil concret constituie, în
acelaşi timp, şi izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile care formează
conţinutul raportului juridic respectiv.
Pentru existenţa raportului juridic civil abstract sunt necesare două premise,
anume: subiectele de drept civil (persoanele fizice sau juridice intre care se stabileşte
relaţia socială), precum şi norma de drept civil care reglementează relaţia socială
respectivă.
Pentru existenţa unui raport juridic civil concret, la cele două premise menţionate
mai sus este necesar să se mai adauge o a treia, anume o împrejurare (un anumit act sau o
anumită faptă) de care legea civilă să condiţioneze naşterea unui asemenea raport.
După cum depind sau sunt independente de voinţa umană, izvoarele raporturilor
juridice civile concrete se împart în fapte omeneşti şi evenimente, acestea din urmă fiind
numite uneori şi fapte naturale.
Înţelegem prin fapte omeneşti acele fapte (comisive sau omisive) săvârşite de
subiectele de drept civil cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea
leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Aşadar,
1
3
această categorie reuneşte atât acţiunile sau inacţiunile voluntare (dorite), cât şi cele
involuntare (nedorite).
După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil de
existenţa intenţiei producerii acestui efect, deosebim, pe de o parte, faptele săvârşite cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică actele juridice civile, iar, pe de altă parte,
faptele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în
temeiul legii, adică faptele juridice (stricto sensu).
După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem faptele licite şi faptele ilicite.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa subiectului de
drept civil şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice. Spre exemplu,
inundaţia poate fi forţă majoră, care, potrivit legii, suspendă curgerea termenelor de
prescripţie extinctivă şi decădere, exonerează de răspundere civilă; moartea înseamnă
încetarea capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu, marchează momentul deschiderii
succesiunii etc.
După sfera lor, deosebim între fapt juridic în sens larg (lato sensu) şi fapt juridic în
sens restrâns (stricto sensu).
În sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât faptele omeneşti, săvârşite cu sau
fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele.
În sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite
fără intenţia de a se produce efecte juridice, dar care se produc în temeiul legii, precum şi
evenimentele (faptele naturale).
Se observă că diferenţa de sferă între fapt juridic în sens larg şi fapt juridic în sens
restrâns o reprezintă actele juridice.

5. Părțile raportului juridic civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, stabilit intre oameni, părțile sale nu pot
fi decât ființele umane, privite fie in mod individual, in calitate de persoane fizice, fie
grupate in anumite colective, in cazul persoanelor juridice. Părțile raportului juridic civil
sunt purtătoarele drepturilor si obligațiilor care constituie conținutul acestui raport juridic.
Prin parte ale raportului juridic civil înţelegem calitatea de a fi titular al drepturilor
şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic. Sunt parţi ale raportului juridic
civil, persoanele fizice sau persoanele juridice între care se leagă un raport juridic şi care
au una faţă de cealaltă fie drepturi subiective, fie obligaţii civile corelative acestor
drepturi.
Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este un subiect
activ, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este un subiect pasiv.
De cele mai multe ori, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este deopotrivă
atât subiect activ (titular al unor drepturi), cât şi subiect pasiv (ţinut de anumite obligaţii).
Subliniem așadar ca in raporturile juridice civile născute din contractele bilaterale sau
sinalagmatice, drepturile subiective sunt însoțite de obligațiile corelative, motiv pentru

1
3
care in asemenea raporturi de drept fiecare parte are atât calitatea de subiect activ, cat si
calitatea de subiect pasiv. Exemplu: în raporturile juridice ce se nasc din încheierea unui
contract de vânzare, o parte - vânzătorul - are dreptul de a cere cumpărătorului plata
preţului şi are obligaţia de a-i transmite acestuia dreptul de proprietate asupra bunului
vândut; cealaltă parte - cumpărătorul - are dreptul de a pretinde să i se transmită lucrul
vândut şi are obligaţia de a plăti preţul. Evident, dreptului vânzătorului de a pretinde
preţul îi este corelativă obligaţia cumpărătorului de a plăti acest preţ, iar obligaţia
vânzătorului de a transmite proprietatea lucrului este corelativă dreptului cumpărătorului
de a pretinde această transmitere.
Oamenii pot participa la raporturile juridice civile atât individual cat si ca subiecte
colective, in calitate de persoane juridice.
Definim persoana juridica ca fiind un colectiv de oameni cu o organizare de sine
stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop in acord cu interesele
obștești, dobândind potrivit legii, calitatea de subiect de drept.
Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt următoarele:
a) o organizare de sine stătătoare, care să exprime unitatea acestui colectiv, detașat
de individualizarea fiecărui membru al lui, cu o funcționalitate organizatorica bine
stabilita prin structura interna, organele de conducere, modul de înființare si modul de
încetare;
b) un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atât ale persoanelor
juridice, cat si ale persoanelor fizice membre. Important este ca patrimoniul distinct
sa ofere posibilitatea persoanei juridice sa participe in nume propriu la raporturile juridice
si sa-si angajeze răspunderea proprie,
devenind subiect de drept;
c) un anumit scop in acord cu interesele publice, care explica rațiunea existentei
persoanei juridice, precum si necesitatea satisfacerii intereselor
personale in acord cu cele publice.

5.1. Pluralitatea de subiecte

În marea majoritate a cazurilor raportul juridic civil se stabileşte între o persoană -
ca subiect activ - şi o altă persoană - ca subiect pasiv. Un asemenea raport este simplu,
sub aspectul subiectelor sale.
Există, însă, şi cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe
persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive.
Pe categorii de raporturi de drept civil, pluralitatea de subiecte se înfăţişează
astfel:
 în raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv
- nedeterminat - este constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte subiecte de drept
civil, în afară de titularul dreptului de proprietate; subiectul activ, însă, poate fi o persoană
- în cazul proprietăţii exclusive -, ori să fie alcătuit din mai multe persoane, determinate,
în cazul proprietăţii comune; deci, pluralitatea activă există, în cazul raporturilor reale pe

1
3
care le avem în vedere, sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra
unui bun ori asupra unei mase de bunuri; proprietatea comună există, de lege lata, în una
din următoarele trei forme:
- coproprietatea: mai multe persoane deţin în proprietate un bun ori câteva bunuri
determinate, fiecare având calitatea de coproprietar; fiecare îşi cunoaşte cota ideală de
drept (1/2, 1/4 etc), dar nu are o parte determinată din bunul privit în materialitatea lui,
astfel că dreptul său se întâlneşte cu al celorlalţi în orice părticică a bunului;
- indiviziunea: mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri, fiecare
având calitatea de coindivizar; fiecare îşi cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are un
anumit bun ori anumite bunuri, pe care să le deţină în exclusivitate; e cazul, spre exemplu,
al moştenitorilor, care succed defunctului, dobândind masa succesorală;
- devălmăşia: soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, cu acest
titlu juridic; „partea" fiecăruia e determinată, prin lege, generic, prin folosirea criteriului
„gradul de contribuţie" la dobândirea bunurilor comune.
Această pluralitate activă - în cele trei forme - încetează prin împărţire ori partaj.
 în raporturile nepatrimoniale, decurgând din creaţia intelectuală (operă şi
invenţie), pluralitatea activă se înfăţişează drept coautorat; „opera comună" a fost creată
de mai multe persoane, cu contribuţia fiecăreia determinată (opera comună divizibilă) ori
nedeterminată (opera comună indivizibilă);
 în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:
• activă, când există mai mulţi creditori;
• pasivă, când există mai mulţi debitori;
• mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
Regula şi excepţiile în caz de pluralitate, în domeniul raporturilor obligaţionale.
Regula o reprezintă divizibilitatea, spunându-se că, în principiu, obligaţiile civile
sunt conjuncte, care înseamnă: 1) în caz de pluralitate activă: fiecare dintre creditori nu
poate pretinde de la debitor decât partea sa; 2) în caz de pluralitate pasivă: fiecare
codebitor nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria comună.
Spre exemplu, A şi B împrumută, cu 10000 lei, pe C şi D; divizibilitatea, în acest
caz, înseamnă că, în lipsă de stipulaţie expresă contrarie, A şi B nu pot cere decât 5 000
lei, fiecare, respectiv C şi D nu pot fi obligaţi decât în restituirea a 5000 lei, fiecare.
Fiind regula sau principiul, divizibilitatea nu trebuie prevăzută expres, ea
subînţelegându-se.
Excepţiile de la divizibilitate sunt: solidaritatea şi indivizibilitatea.
Solidaritatea poate fi atât activă (mai mulţi creditori), cât şi pasivă (mai mulţi
debitori).
În caz de solidaritate activă, oricare dintre creditori este în drept să pretindă
întreaga datorie de la debitor; debitorul plătitor se liberează faţă de toţi creditorii solidari.
În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori poate fi obligat la plata întregii
datorii; dacă unul dintre debitori plăteşte, creanţa se stinge faţă de creditor, încetând şi
solidaritatea, rămânându-i, însă, dreptul de regres contra celorlalţi codebitori.

1
3
 Şi în caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ţinut de întreaga datorie.
Deşi, la prima vedere, între solidaritatea pasivă şi indivizibilitate nu ar exista
deosebiri, în realitate există deosebiri însemnate, în ce priveşte:
- izvorul lor; dacă există un izvor comun - convenţia - există şi izvorul propriu:
solidaritatea poate naşte (şi) din lege (solidaritate legală), pe când indivizibilitatea poate
izvorî (şi) din natura bunului care formează obiectul obligaţiei;
- întinderea lor: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut
(faţă de moştenitori obligaţia transmiţându-se fracţionată, divizată), pe când
indivizibilitatea se transmite şi către succesori.

5.2. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

În analiza acestei probleme trebuie să distingem între raporturile nepatrimoniale şi
cele patrimoniale.
În prima categorie de raporturi civile - nepatrimoniale - nu se pune problema
schimbării, nici a subiectului activ, care este titularul dreptului, întrucât drepturile
nepatrimoniale sunt inalienabile, şi nici a subiectului pasiv, care este nedeterminat (fiind
format din toate celelalte subiecte de drept civil, în afară de subiectul activ).
Pentru a doua categorie de raporturi civile - cele patrimoniale - e necesară
distincţia între raporturile reale şi raporturile obligaţionale (de creanţă).
În cazul raporturilor reale poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-un
mod legal de transmitere a bunului ce formează obiectul dreptului real spre exemplu,
proprietarul A îşi vinde bunul cumpărătorului B, care devine proprietar). Nu intervine o
asemenea schimbare în cazul bunurilor scoase din circuitul civil.
În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil absolut,mai
precis un drept real, cum ar fi dreptul de proprietate, se poate schimba numai subiectul
activ, nu şi subiectul pasiv, care este nedeterminat. Subiectul activ se schimbă prin
modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale. Potrivit art. 557 alin. (1) C. civ.
dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin: convenţie, moştenire
legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în
cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre
judecătorească atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși”:
- contractul sau convenția este un acord de voință între două sau mai multe
persoane prin care se constituie, modifică sau se stinge un raport juridic. În cazul
contractelor translative de proprietate, transferul are loc prin efectul consimțământului
părților.
- prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una sau mi multe persoane în ființă. Prin efectul succesiunii legale sau
testamentare are loc schimbarea subiectului activ: proprietatea asupra bunurilor din masa
succesorală trece de la persoana decedată la moștenitori.
- accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate (sau
a unui alt drept real) prin unirea, sau încorporarea materială a unui bun accesoriu, cu sau

1
3
într-un bun principal, care are ca efect, fie direct, fie mediat,
stingerea dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu şi mărirea bunului
principal, în cazul în care cele două bunuri aparţin unor proprietari diferiţi. proprietarul
bunului principal devine şi proprietarul bunului accesoriu;
- uzucapiunea este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altor
drepturi reale, prin posedarea neîntreruptă a, unui bun în termenul şi condiţiile
prevăzute de lege. Proprietarul iniţial, care a manifestat dezinteres faţă de obiectul
dreptului de proprietate, adică a fost neglijent, este sancţionat, astfel încât el pierde
dreptul de proprietate în favoarea, posesorului;
- ocupațiunea constă în luarea în posesie de către o persoană a unui lucru care nu
aparține nimănui, cu intenția de a deveni proprietar. Ocupațiunea este un mod originar de
dobândire a dreptului de proprietate. Pot fi dobândite prin ocupațiune lucrurile
abandonate sau lucrurile care prin natura lor nu au un proprietar, cum sunt animalele
sălbatice, fructele de pădure, etc.;
- Tradițiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului, moment în care
are loc și transferul proprietății. Potrivit art. 1011 alin. 4 C.civil Bunurile mobile
corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de
voință al părților însoțit de tradițiunea bunului;
- hotărârea judecătorească joacă rolul de mod de dobândire a dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale atunci când este translativă de drepturi prin ea însăși
(hotărârea prin care se dispune exproprierea unui imobil pentru utilitate publică.
În cazul raporturilor obligaţionale poate interveni o schimbare atât a subiectului
activ (creditorul), cât şi a subiectului pasiv (debitorul).
Subiectul activ poate fi schimbat prin: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală,
novaţia prin schimbare de creditor.
Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa
unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către
care transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte
debitor cedat. Ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.
Subrogaţia personală (adică subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă,
către un terţ, care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului. Deci drepturile
creditorului vor trece asupra celui care plăteşte.
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o
obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor
are loc prin substituirea unui nou creditor celui vechi. Debitorul va fi eliberat faţă de
creditorul iniţial şi, ca efect al novaţiei, se va obliga faţă de noul creditor. Potrivit art.
1809 alin. (3) C. civ., „Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt
creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel
obligaţia veche", Spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia în drepturile

1
3
creditorului prin plata creanţei, când obligaţia iniţială rămâne aceeaşi, la novaţie, obligaţia
iniţială se stinge si se transformă într-o nouă obligaţie, care conţine un element nou faţă
de vechea obligaţie.
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin: stipulaţia pentru altul, novaţia prin
schimbare de debitor, preluarea datoriei şi poprire.
Novaţia prin schimbarea de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de
creditor să plătească datoria, fără ca pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului
iniţial. Conform art. 1809 alin. (2) C. civ., novaţia se produce atunci când un debitor nou
îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia
iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.
Preluarea datoriei este o instituţie care înseamnă cesiune de datorie
(nereglementată în legislaţia anterioară). Potrivit art. 1599 C. civ., obligaţia de a plăti o
sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte
persoane, fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, fie printr-un
contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă
obligaţia. Articolul 1600 Cod civil prevede că prin încheierea contractului de preluare a
datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel, este
liberat. Preluarea datoriei se face întotdeauna cu consimţământul creditorului (art. 1605 C.
civ.).
Poprirea este o formă de executare silită indirectă, prin care creditorul urmăreşte
sumele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană. Creditorul care
urmăreşte sumele se numeşte creditor popritor, debitorul urmărit se numeşte debitor
poprit, iar terţul, care este debitorul debitorului poprit, se numeşte terţ poprit. Terţul poprit
devine debitor direct al creditorului popritor, operând o schimbare a subiectului pas
Aceste mijloace de „transmitere ori transformare" a obligaţiilor civile fac obiectul
analizei detaliate de către „Teoria generală a obligaţiilor".

5.3. Capacitatea subiectelor

Calitatea de subiect de drept civil presupune capacitatea civilă, cu cele două
elemente fundamentale: capacitatea de folosință (aptitudinea de a avea drepturi si
obligații) si capacitatea de exercițiu, (aptitudinea de a-si exercita drepturile si a-si asuma
obligații, săvârșind acte juridice in nume propriu).
Capacitatea de folosință reprezintă aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii civile, adică aptitudinea de a fi subiect de drept civil, de a intra ca atare în
raporturi juridice civile, este vocaţia de a participa la viaţa juridică.
Capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice,
fără nicio discriminare; ea este generală (adică cuprinde toate drepturile subiective şi toate
obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv) şi este egală pentru toate persoanele
fizice.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă (în calitatea sa de subiect
de drept) decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege; de asemenea, nimeni

1
4
nu poate renunţa, nici în tot şi nici în parte, la capacitatea sa de folosinţă. Evident, se
poate renunţa la un drept subiectiv civil, dar nu se poate renunţa la însăşi aptitudinea de a
avea drepturi, adică la capacitatea de folosinţă.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice începe odată cu naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea sa. În ce priveşte dobândirea de drepturi (dar nu şi
asumarea de obligaţii), capacitatea civilă de folosinţă a omului începe chiar în momentul
concepţiei, cu condiţia de a se naşte viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de
commodis eius agitur).
În privința persoanelor juridice, capacitatea civilă de folosinţă ia naştere odată cu
înfiinţarea sau, după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei
juridice şi încetează odată cu desfiinţarea sau încetarea existenţei sale prin fuziune,
divizare sau dizolvare.
Această capacitate nu este însă generală şi egală, aşa cum este la persoanele fizice,
ci dimpotrivă, potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice fiecare asemenea persoană are capacitatea de a dobândi numai acele drepturi şi a-
şi asuma doar acele obligaţii care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut.
Capacitatea civila de exercițiu este aptitudinea persoanelor de a dobândi drepturi
şi de a-şi asuma obligaţii prin săvârșirea de fapte juridice proprii. Dacă toate persoanele
fizice au capacitatea de folosinţă recunoscută de lege pe simplul considerent că ele există
ca fiinţe umane, nu toate persoanele fizice au capacitatea de exerciţiu, ci doar persoanele
care au discernământul faptelor lor, deoarece numai acestea îşi pot da seama de
consecinţele actelor lor producătoare de efecte juridice.
De principiu, persoanele fizice dobândesc deplină capacitate civilă de exerciţiu la
vârsta majoratului (18 ani), vârstă la care legiuitorul presupune că ele au o voinţă
conştientă şi dispun de discernământul necesar aprecierii însemnătăţii şi consecinţelor
actelor juridice pe care le săvârşesc. Prin excepţie, persoanele minore care se căsătoresc
dobândesc prin însuşi acest fapt deplină capacitate de exerciţiu.
Până la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu, fiind
prezumaţi de lege a nu avea discernământ. Întrucât însă au capacitatea de folosinţă ei pot
deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar actele juridice din care acestea izvorăsc vor
trebui să fie încheiate, în numele minorului incapabil, de către reprezentanţii săi legali.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dobândesc o capacitate civilă de exerciţiu
restrânsă care le îngăduie să încheie acte juridice prin care dobândesc drepturi şi îşi asumă
obligaţii, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui chemat potrivit legii să
le asigure ocrotirea.
Persoanele majore pot fi uneori lipsite de capacitatea de exerciţiu atunci când,
suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală sunt puse sub interdicţie prin
hotărâre judecătorească. Interzişii sunt complet lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, ca şi
minorii sub 14 ani, dar, la fel ca şi aceştia, bucurându-se de capacitatea de folosinţă, vor
putea deveni titulari de drepturi şi obligaţii prin intermediul reprezentării lor legale de

1
4
către un tutore numit în acest scop, care va încheia în numele şi în contul lor actele
juridice necesare.
Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii prin organele lor,
adică prin persoanele fizice încredinţate cu conducerea lor potrivit legii, actului de
înfiinţare sau statutului. Actele juridice făcute de organe în limita puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi, iar faptele săvârşite de organele sale obligă
însăşi persoana juridică. Mai mult decât atât, faptele ilicite atrag însă şi răspunderea
personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

6. Conținutul raportului juridic civil

6.1. Noțiune
Conţinutul raportului juridic civil este format din drepturile şi obligaţiile
subiectelor participante la raport.
Într-un raport juridic civil simplu, adică atunci când raportul juridic are în
conţinutul său drepturi reale sau drepturi nepatrimoniale, subiectul activ are, în principiu,
numai drepturi, iar subiectul pasiv, care nu este determinat, are numai o obligaţie negativă
şi generală, de a nu face.
În raporturile juridice complexe, adică în cazul raporturilor obligaţionale, fiecare
subiect are atât drepturi cât şi obligaţii.
Indiferent dacă raportul juridic este simplu sau complex, fiecare drept al unui
subiect, adică fiecare drept subiectiv, are o obligaţie corelativă.
Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind prerogativa recunoscută subiectului
activ, de a avea , în limitele legii, el însuşi o conduită, precum şi de a pretinde de la
subiectul pasiv o conduită, putând apela, la nevoie, la forţa, de constrângere a statului.
Din definiția data reies aspectele importante ale dreptului subiectiv, şi anume:
- acesta constituie o prerogativă individuală ce îi conferă titularului o anumită
sferă de activitate;
- această prerogativă individuală se află sub ocrotirea dreptului obiectiv.
Dreptul obiectiv asigură respectarea dreptului subiectiv; dar protecţia asigurată de
dreptul obiectiv nu este nelimitată, absolută.
- conduita subiectului activ și comportarea corespunzătoare a subiectului
pasiv se desfășoară intr-un anumit cadru juridic, care nu este altceva
decât raportul social reglementat de norma de drept, adică raportul juridic;
- oferă titularului dreptului putința de a pretinde subiectului pasiv sa aibă
o comportare corespunzătoare, deci să-și îndeplinească obligația;
- in caz de opunere, conferă titularului dreptului posibilitatea de a recurge la
forța coercitiva a statului;
- dreptul subiectiv ia ființă la data nașterii raportului juridic, chiar dacă titularul său
încă nu îl exercită, întrucât el se definește ca fiind posibilitatea juridică a unei conduite, pe
când exercițiul dreptului este posibilitatea concretizata în săvârșirea unor acte.

1
4
 Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil poate fi definită ca fiind
îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ, adică de
a da, de a face sau de a nu face ceva, această conduită putând fi impusă, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statului. Potrivit art. 1164 C. civ,, „Obligaţia este o legătură de
drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta
are dreptul să obţină prestaţia datorată".

6.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

A. După sfera persoanelor obligate şi după conţinutul obligaţiilor corespunzătoare,
drepturile civile se clasifică în două categorii: drepturi absolute şi drepturi relative.
Drepturile absolute sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaţia generală a
tuturor persoanelor de a se abţine de a le încălca. Drepturile absolute prezintă următoarele
caractere specifice:
- raportul juridic care are în conţinutul său un drept absolut se stabileşte între
titularul dreptului (ca subiect activ, determinat) şi toate celelalte persoane (ca subiect
pasiv universal, nedeterminat în momentul stabilirii
raportului juridic);
- conţinutul obligaţiei corelative care revine subiecţilor pasivi
nedeterminaţi îl constituie îndatorirea lor generală şi negativă de a se abţine de la orice
act sau fapt care ar putea aduce atingere dreptului subiectiv, respectiv obligaţia de a nu
face nimic de natură a încălca sau stânjeni exercitarea
dreptului;
- drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).

Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute sunt cele cărora le corespunde

obligaţia uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii
raportului juridic, de a da (de a constitui sau strămuta un drept real asupra unui lucru), de
a face (de a săvârşi anumite acte sau fapte juridice) sau de a nu face ceva (de a se abţine
de la săvârşirea anumitor acte sau fapte juridice). Drepturile relative prezintă următoarele
caractere juridice:
- raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între
titularul dreptului (subiect activ) şi una sau mai multe persoane
determinate (ca subiect pasiv);
- conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determina este obligaţia de a da, de a face
sau de a nu face ceva (de a se abţine de la anumite acte sau fapte);
- drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana (sau persoanele) care
constituie subiectul pasiv determinat al raportului juridic respectiv (debitor); ele sunt
erga certam personam.
Sunt drepturi relative toate drepturile de creanţă, adică cele care rezultă din acte
juridice sau din fapte juridice, în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate,
în calitate de creditor, au dreptul de a pretinde şi obţine de la una sau mai multe persoane

1
4
determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau de
a nu face ceva. Un exemplu este dreptul vânzătorului de a primi preţul şi al
cumpărătorului de a primi lucrul cumpărat.
În funcție de natura conținutului drepturilor subiective civile, identifică drepturi
patrimoniale și drepturi nepatrimoniale:
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat răneşte,
pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real şi dreptul de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui
conţinut nu poate fi exprimat în bani.

B. Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi de creanţă.

Dreptul real - jus in re -este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi
poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă - jus ad personam - (numit şi „drept personal", pentru a-1
deosebi de cel „real") este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ - numit
creditor - poate pretinde subiectului pasiv - numit debitor - să dea, să facă sau să nu facă
ceva.
Comparaţie între dreptul real şi dreptul de creanţă. Asemănările dintre dreptul real
şi dreptul de creanţă sunt următoarele:
- ambele sunt patrimoniale;
- ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active. Deosebirile dintre drepturile
reale şi drepturile de creanţă sunt:
- sub aspectul subiectului pasiv: pe când în cazul dreptului real nu este cunoscut
subiectul pasiv, fiind nedeterminat, în cazul dreptului de creanţă este cunoscut titularul
obligaţiei corelative, care este debitorul;
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dacă dreptului real îi corespunde
o obligaţie generală şi negativă, de non facere, adică de abţinere a tuturor de a aduce
atingere dreptului real, dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie al cărei obiect poate
consta, după caz, în: a da (aut dare), a face aut facere) ori a nu face (aut non facere); dar
„a nu face" ceva înseamnă, de data aceasta, obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva
ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- ca număr: pe când drepturile reale sunt limitate, drepturile de creanţă sunt
nelimitate;
- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei, iar
nu şi dreptul de creanţă. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului
real de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi, iar prerogativa preferinţei constă în
posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul său cu întâietate ori preferinţă.
Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale

1
4
 1. Drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei,
precum: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori reputaţie; dreptul
la demnitatea umană.
2. Drepturi care privesc identificarea persoanei, cum sunt: a) pentru persoana
fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu şi reşedinţă, dreptul la
o stare civilă; b) pentru persoana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu ş.a.
Pentru persoana fizică, drepturile menţionate mai sus sunt consacrate atât de
legislaţia internă, cât şi de reglementările internaţionale (Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului; Convenţia internaţională privind drepturile
copilului).
3. Drepturile decurgând din creaţia intelectuală, adică drepturile (numai)
nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică şi din invenţie. Un
asemenea drept este acela de a fi recunoscut ca autor al operei ori invenţiei.
C. În funcție de corelația dintre drepturile subiective civile deosebim drepturi
subiective civile principale și accesorii.
Este principal acel drept subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de existenţa
altui drept subiectiv civil, cii rol de drept principal.
Această împărţire a drepturilor subiective civile este importantă pentru că dreptul
civil accesoriu depinde de dreptul civil principal, potrivit cunoscutului adagiu:
accesorium sequitur principale, în sensul că soarta dreptului accesoriu este determinată
de cea a dreptului principal.
Drepturile nepatrimoniale, în principal, sunt drepturi principale.
Aceasta înseamnă că împărţirea drepturilor subiective civile în principale şi
accesorii se aplică drepturilor patrimoniale.
Principalul domeniu de aplicaţie a clasificării în drepturi principale şi accesorii
este cel al drepturilor reale, distingându-se drepturile reale principale şi drepturile reale
accesorii (reamintim că drepturile reale sunt limitate ca număr, numai legii fiindu-i
permis să instituie asemenea drepturi subiective).
Drepturile reale principale sunt:
1. dreptul de proprietate, în ambele forme adică:
- dreptul de proprietate publică ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale, asupra bunurilor din domeniul public care potrivit legii sau prin natura lor, sunt
de uz sau de interes public (art. 1 din Legea nr. 213/1998);
- dreptul de proprietate privată, în toate formele sale, adică:
a) dreptul de proprietate privată sau particulară aparţinând persoanelor fizice;
b) dreptul de proprietate aparţinând persoanelor juridice de stat, cum sunt regiile
autonome de interes naţional ori societăţile comerciale cu acţionar unic tul român (art. 5 şi
art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990);

1
4
 c) dreptul de proprietate al persoanelor juridice cooperatiste sau obşteşti legea nr.
1/2005;
d) dreptul de proprietate al persoanelor juridice particulare (cum sunt societăţile
comerciale potrivit art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată);
e) dreptul de proprietate al persoanelor juridice mixte, cum sunt societăţile cu
participare străină din România (art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997
pentru stimularea investiţiilor directe, combinat cu art. 65 1 din Legea nr. 31/1990);
f) dreptul de proprietate al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra
bunurilor din domeniul lor privat (art. 4 din Legea nr. 213/1998).
2. drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată,
consacrate de Codul civil; dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul
de superficie şi dreptul de servitute (pe scurt: uzul, uzufructul, abitaţia, superficia şi
servitutea);
3. dreptul de administrare (folosinţă) al regiilor autonome şi instituţiilor publice,
ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale (art. 135 din Constituţie, art. 12 din Legea nr. 213/1998 etc.);
4. dreptul de folosinţă al persoanelor care şi-au construit locuinţe proprietate
personală pe terenuri atribuite de stat este tot un drept real principal corespunzător
dreptului de proprietate al statului, şi are ca obiect terenul de sub locuinţă şi cel aferent
locuinţei; prin efectul Legii nr. 18/1991, acest drept s-a transformat la cerere în drept de
proprietate privată (art. 36);
5. dreptul de folosinţă gratuită al persoanelor juridice fără scop lucrativ care
desfăşoară activităţi de binefacere sau de utilitate publică ori al serviciilor publice asupra
unor imobile proprietate publică sau privată de stat ori a unităţilor administrativ-teritoriale
(art. 17 din Legea nr. 213/1998);
6. dreptul de folosinţă, conferit de stat persoanelor juridice cooperatiste, obşteşti,
asupra unor bunuri proprietate de stat;
7. dreptul de folosinţă, conferit de persoanele juridice cooperatiste, obşteşti,
particulare ori mixte persoanelor juridice anexe;
8. dreptul de concesiune, reglementat de: Constituţie (art. 135); Legea nr. 18/1991
(art. 17 alin. 3 şi art. 26 alin. 1); Legea nr. 50/1991 (art. 10 şi urm.); OUG nr. 54/2006;
9. dreptul de preempţiune, reglementat de Legea nr. 17/2014 privind vânzarea-
cumpărarea terenurilor agricole din extravilan; art. 1849 Cod civil privind dreptul de
preemțiune a arendașului

II. Drepturile reale accesorii sunt:

1. dreptul de ipotecă (care este drept de garanţie reală imobiliară);
2. dreptul de gaj (amanetul, care este garanţie reală mobiliară);
3. privilegiile;
4. dreptul de retenţie.

1
4
 După cum se poate observa toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept
principal, un drept de creanţă.

D. În funcție de gradul de certitudine conferit titularilor avem drepturi subiective

civile pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
Este pur şi simplu acel drept subiectiv civil care conferă maximă certitudine
titularului său, întrucât nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depinde de vreo împrejurare
viitoare: un asemenea drept poate fi exercitat de îndată după naşterea lui necondiţionat.
Este un asemenea drept, spre exemplu, dreptul de proprietate dobândit de donator, printr-
un „dar manual".
Este afectat de modalităţi acel drept subiectiv civil a cărui existenţă ori exercitare
depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Cum „modalităţile actului juridic civil" sunt termenul, condiţia şi sarcina,
înseamnă că este afectat de modalitate acel drept subiectiv care este însoţit de o
împrejurare viitoare care se subsumează acestor „modalităţi".
Menționăm noțiunile de „drept eventual" ori „drept viitor" reprezintă, după părerea
noastră, nu drepturi subiective civile, concrete, ci simple elemente ale capacităţii de
folosinţă (adică aptitudine, abstractă, de a deveni titular al unui drept subiectiv civil
veritabil).

6.3.Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului
economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi
contrar bunei-credinţe.
În stabilirea scopului, a destinaţiei drepturilor subiective, legiuitorul ia în
considerare, mai întâi, interesele proprii titularilor lor, care alcătuiesc scopul oricărui
drept subiectiv, iar apoi are în vedere concordanţa acestora cu cele generale, astfel încât
prin exercitarea unui drept subiectiv să nu se aducă atingere dreptului celorlalte subiecte
de drept.
Exercitarea dreptului se face în alt scop atunci când urmăreşte a prejudicia pe altul
sau a obţine foloase ilicite. Pentru existenţa abuzului de drept trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- să existe un drept subiectiv civil; Abuzul de drept nu există în afara unui drept
subiectiv civil; dacă este încălcată legea sau regulile, de convieţuire socială, prin
săvârşirea unei fapte ilicite care nu are legătură cu un drept subiectiv, are loc un delict
civil, şi nu un abuz de drept.;
- dreptul subiectiv civil să fie exercitat cu rea-credinţă şi contrar scopului
economico-social m care a fost recunoscut de lege; titularul dreptului trebuie să aibă o
atitudine subiectivă negativă, de ignorare a normelor juridice.
Exercitarea dreptului contrar scopului economico-social înseamnă exercitarea lui
în alt scop decât cei recunoscut de lege, în scopul de a păgubi pe altul

1
4
 - exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil să conducă la producerea unui
prejudiciu.
Modul obişnuit de sancţionare a abuzului de drept îl constituie refuzul concursului
forţei de constrângere a statului, în sensul că, organul de jurisdicţie, constatând că este în
prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea
reclamantului, aşa cum a fost formulată, iar dacă exerciţiul abuziv provine de la pârât, în
apărarea sa, va înlătura o astfel de apărare.
Prin urmare, nu orice abuz de drept civil atrage răspunderea autorului exerciţiului
abuziv.
Neîndoielnic, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudiciu (material ori moral), va interveni şi răspunderea civilă pentru
repararea prejudiciului faţă de cel vătămat într-un drept al său.
Deci, reprimarea abuzului de drept, în domeniul dreptului civil, se realizează fie
pe calea pasivă a refuzului „ocrotirii" unui drept exercitat abuziv, fie pe cale ofensivă, a
unei acţiuni în răspundere civilă, formulată de persoana vătămată printr-o faptă ce conţine
exerciţiul abuziv al dreptului.

7. Obiectul raportului juridic civil

Prin noțiunea de obiect al raportului juridic civil ca fiind acțiunea sau abstențiunea
la care este îndrituit subiectul activ si de care este ținut subiectul pasiv, in alți termeni
conduita subiectelor acestui raport. De altfel, este firesc ca obiectul acestor raporturi sa fie
acțiunile sau abstențiunile părților, atâta timp cat raporturile juridice sunt raporturi intre
oameni, privitoare la acțiunile lor.
Ținând cont de caracterul patrimonial al obiectului raportului juridic civil care nu
poate fi separat de existenta obiectiva a lucrurilor perceptibile ca si bunuri cu valoare
economica, se folosește de regula exprimarea potrivit căreia obiectul raportului juridic îl
constituie un anumit bun. Din aceasta privință, bunul este privit ca si un obiect derivat al
raportului juridic civil.
Bunurile nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil dat fiind natura
socială a acestui raport. Totuşi, pentru uşurinţa exprimării, se spune că „obiectul
raportului juridic civil îl formează un bun ori nişte bunuri.

7.1. Definiția ”bunului” în dreptul civil

Noţiunea de bun este utilizată atât în legislaţie, cât şi în literatura juridică, într-un
dublu sens.
În sens larg, prin bun se înţelege atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la lucruri.
Altfel spus, noţiunea de bun, în sens larg, include atât bunurile corporale (lucrurile), cât şi
bunurile necorporale (drepturile).
În sens restrâns, prin bun se înţeleg numai lucrurile asupra cărora. pot exista
drepturi patrimoniale. Noţiunea de bun în sens restrâns este frecvent utilizată; bunul în

1
4
sens restrâns este definit în doctrină ca fiind valoarea economică, ce este utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului și care poate fi însușită sub forma
drepturilor patrimoniale.
Deci, pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul dreptului civil este necesar să fie
întrunite, cumulativ, condiţiile:
- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material ori
spiritual a omului;
- să fie susceptibilă de apropriaţiune (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Aerul, spre exemplu, deşi este absolut necesar existenţei biologice a omului, nu
este un „bun" în sensul dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe aer.
Bunurile pot fi privite izolat, separat sau global, ca o universalitate de bunuri, când
formează latura activă a unei universalităţi juridice, adică a unui patrimoniu. Patrimoniul
reprezintă averea unei persoane, adică totalitatea drepturilor patrimoniale şi a obligaţiilor
cu un conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane.
Potrivit art. 31 alin. (1) C. civ., „Orice persoană fizică sau persoană juridică este
titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în
bani şi aparţin acesteia". Drepturile patrimoniale se referă la bunuri.
Deci, între patrimoniu şi bun există o relaţie de tipul întreg – parte.

7.2. Clasificarea bunurilor

A. În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în
mobile şi imobile.
Bunurile imobile sunt de trei feluri:
- bunuri imobile prin natura lor, care conform art. 537 Cod civil sunt: terenurile,
izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări
fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a
resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural
sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent;
- bunuri imobile prin destinația lor sunt acele materiale separate în mod provizoriu
de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă,
precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă
sunt destinate spre a fi reintegrate. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul
celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Așadar aceste bunuri sunt considerate fictive imobile datorită faptului că ele sunt destinate
exploatării unui imobil;
- bunuri imobile prin obiectul la care se aplică, Este vorba de drepturile care se
referă la bunuri imobile. Potrivit art. 542 alin.1 Cod civil: dacă nu se prevede altfel, sunt
supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.
Bunurile mobile sunt acelea care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele
care se mişcă de sine precum sunt animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din
loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite.

1
4
 Și bunurile mobile se împart în:
- bunuri mobile prin natura lor. Conform art. 539 Cod civil Bunurile pe care legea
nu le consideră imobile sunt bunuri mobile. Sunt bunuri mobile şi undele
electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi
transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de
natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
- bunurile mobile prin anticipație sunt bogăţiile de orice natură ale solului şi
subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin
mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detaşării lor. Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea
în cartea funciară.
- bunuri mobile prin obiectul la care se aplică. Este vorba de drepturile care se
referă la bunuri mobile. Potrivit art. 542 Cod civil: dacă nu se prevede altfel, sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. Celelalte
drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la
bunurile mobile.
Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic al bunurilor imobile şi
al celor mobile, care este diferit, ca de exemplu:
- în ceea ce priveşte înstrăinarea lor, formele de publicitate se aplică, în principal,
actelor juridice având ca obiect bunuri imobile; la înstrăinarea unor bunuri imobile se cere
respectarea formei solemne (terenuri cu sau fără construcții);
- în ceea ce priveşte efectul posesiei, bunurile mobile se prezumă că se află în
proprietatea posesorului de bună-credinţă; bunurile imobile pot fi dobândite prin posesia
îndelungată, adică prin uzucapiune;
- în ce priveşte competenţa teritorială: litigiul cu privire la un imobil se judecă de
instanţa în raza căreia se află bunul, pe când cu privire la un mobil este competentă
instanţa domiciliului pârâtului, ca regulă (actor sequitur forum rei);
- în ce priveşte prescripţia extinctivă, există termene diferite pentru împlinirea
prescripției extinctive în funcție de natura bunului: mobil sau imobil.

B. După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunuri care se află în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice; în
alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte din
bunurile ce se află în circuitul civil.
De reţinut că regula o formează aceste bunuri; deci, legea trebuie să vadă, expres,
excepţiile.
Există bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional, adică în
condiţii restrictive, cum sunt: a) armele de foc şi muniţiile; b) materiile explozive; c) pro-
dusele şi substanţele stupefiante; d) deşeurile toxice; e) metalele şi pietrele preţioase şi
semipreţioase; f) obiectele de cult, etc

1
5
 Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului
juridic civil: se spune că asemenea bunuri sunt inalienabile. Un asemenea bun este
teritoriul României [art.. 3(1) din Constituţie].Potrivit art. 5 din legea nr. 18/1991 a
fondului funciar, „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din
circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel"

C. După modul în care sunt determinate, deosebim între bunuri individual

determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera)
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei
exprimată în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale.
Prin excelenţă, sunt individual determinate acele bunuri ce sunt unicate.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însuşirile
speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare,
numărare etc.
Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte:
- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale; în
principiu, când obiectul actului îl formează res certa, dreptul real se transmite în
momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul, pe când în cazul
în care obiectul actului îl constituie res genera, dreptul real se transmite în momentul
individualizării ori predării (în lipsa unei stipulaţii contrare);
- suportarea riscului contractului: dacă obiectul actului este res certa, iar bunul
piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul nu este liberat de obligaţia predării, cu
excepția situației în care creditorul este pus în întârziere (art. 1274 alin. 1 Cod civil) ; dacă
obiectul actului este res genera, care piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este
liberat de obligaţia de predare, el trebuind să procure alte bunuri de gen, căci genera non
pereunt;
- locul predării bunului: în lipsă de stipulaţie contrarie, bunul individual determinat
trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării, pe când în cazul bunurilor de gen
regula este că locul predării este al domiciliul sau sediul debitorului obligației de predare,
conform principiului conform căruia plata este cherabilă și nu portabilă.

D. După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Conform art. 543 Cod civil sunt fungibile bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei
obligaţii. Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate
generic sunt fungibile.
După cum rezultă din chiar definirea lor, împărţirea aceasta a bunurilor are
semnificaţie juridică practică în aprecierea valabilităţii plăţii.

1
5
 Astfel, dacă debitorul datorează un bun fungibil, el se poate elibera de obligaţie
dacă predă creditorului un bun de acelaşi gen şi aceeaşi calitate; de exemplu, în cazul
contractului de depozit, în art. 2105 alin. (1) C. civ. se arată că atunci când sunt remise
fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibiie prin natura lor,
acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în
individualitatea lor; dacă debitorul datorează un bun nefungibil, el face o plată valabilă
numai dacă predă bunul nefungibil, care face obiectul raportului juridic dintre ei şi
creditor.

E. După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor, distingem
bunurile consumptibile şi neconsumptibile
Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să
nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie
necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.
Ca bunuri consumptibile sunt de menţionat banii, combustibilii, alimentele etc, iar
ca bunuri neconsumptibile pot fi indicate construcţiile, terenurile, maşinile.
Această clasificare este utilă în materie de uzufruct şi de împrumut.
Când obiectul uzufructului este un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să
restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligaţia conservării substanţei lui -
salva substantia rei - pe când în situaţia în care e vorba de un bun consumptibil, e vorba
de un cvasiuzufruct . Obiectul împrumutului de folosinţă - numit comodat - îl constituie
un bun neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumaţie - numit mutuum - îl
formează bunuri consumptibile.
F. După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere și
nefrugifere.
Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea substanţei
sale, alte bunuri ori produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără
consumarea substanţei sale.
Distingem trei categorii de fructe:
- fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi
sporul animalelor.
- fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
- Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor
şi dividendele.
Fructele trebuie deosebite de producte.

1
5
 Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea.
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanţă juridică sub
aspectul modului lor de dobândire (adică de intrare în patrimoniu) fructele naturale şi
cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), pe când cele civile se dobândesc
zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Distincţia între fructe, de o parte, şi producte, de cealaltă parte, este importantă în
materie de uzufruct şi de posesie mobiliară:
- uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului
proprietar;
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu
şi a productelor.

G. După posibilitatea împărțirii bunurilor, fără a li se schimba destinația

Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt
bunuri indivizibile
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Spre exemplu, o bucată de stofa poate fi împărţită, fiind bun divizibil, pe când un
autoturism este un bun indivizibil.
Această împărţire a bunurilor prezintă utilitate juridică în materie de partaj şi de
obligaţii.
Partajul se aplică în caz de proprietate comună: coproprietate, indiviziune şi
devălmăşie. Dacă bunul este indivizibil, fie se atribuie unuia din proprietari, cu obligarea
lui la o sultă către ceilalţi, fie este scos în vânzare prin licitaţie şi se împarte preţul.
Bunul indivizibil, care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte
(pluralitate pasivă), determină o indivizibilitate naturală.

H. După corelația dintre bunuri identifică bunuri principale și bunuri accesorii.

Este principal acel bun care poate fi folosit independent fără a servi la
întrebuinţarea altui bun.
Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea unui alt bun,
principal.
Ca bunuri accesorii pot fi menţionate: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor,
husa pentru un autoturism, beţele pentru sky, cutia pentru vioară.
Această clasificare este importantă juridic, în executarea obligaţiilor civile: când se
datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu
(în lipsă de stipulaţie contrarie expresă), în virtutea principiului accesorium sequitur
principale.

I. După modul lor de percepere, identificăm bunuri corporale şi bunuri incorporale

1
5
 Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil
simţurilor omului.
Este incorporală valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi
percepută cu „ochii minţii". Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri. Face excepţie
dreptul de proprietate care în concepţia Codului civil şi în vorbirea obişnuită se confundă
cu bunul care formează obiectul său (fiind încorporat, materializat în chiar obiectul asupra
căruia îl poartă), întrucât el conferă titularului cele mai întinse prerogative posibile asupra
unui lucru (usus, fructus şi abusus).
Se disting trei categorii de bunuri incorporale, astfel: a) proprietăţile incorporale;,
cum ar fi fondul de comerț; b) titlurile de valoare: acțiuni, obligații și alte instrumente
financiare derivate; c) drepturile de creanţă.
Această clasificare a bunurilor este importantă, juridic, în ce priveşte:
- dobândirea proprietăţii prin uzucapiune operează doar pentru mobilele corporale;
- dobândirea proprietăţii prin simplă tradiţie (remitere), care operează cu privire la
bunurile corporale, iar nu şi incorporale;
- titlurile de valoare, care se transmit diferit, după cum sunt: la purtător (prin
tradiţiune), nominale (prin cesiune) ori la ordin (prin gir ori andosament).

1
5
 CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiția actului juridic civil

Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil
concret.
Din această definiţie rezultă că elementele definitorii ale actului juridic civil sunt
următoarele:
- prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept
civil (persoană fizică ori persoană juridică);
- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a se produce efecte
juridice civile, întrucât legea civilă califică act juridic civil numai o astfel de manifestare
de voinţă;
- efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a da naştere, a
modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.
Noţiunea de act juridic civil are două accepţiuni, şi anume:
- actul juridic, în sens de operaţiune juridică (negotium); de exemplu,
acordul de voinţe realizat pentru încheierea unui contract de vânzare;
- actul juridic, în sens de instrument de probă (instrumentum), adică de
înscris constatator al manifestării de voinţă; de exemplu, înscrisul autentic
care constată încheierea contractului de vânzare.

2. Clasificarea actelor juridice civile

A. După numărul părților, actele juridice sunt:
Este unilateral acel act juridic care este rezultatul voinţei unei singure părţi. Sunt
acte civile unilaterale: testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire,
denunţarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui
act anulabil, purga.
Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două părţi.
Exemplul tipic de act civil bilateral este contractul civil, precum: vânzarea-
cumpărarea, donaţia, mandatul, împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral actul juridic care este rodul acordului de voinţă ce provine de la
trei sau mai multe părţi. Este un asemenea act contractul civil de societate.
De reţinut că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale
şi bilaterale (făcută după criteriul numărului părţilor), cu clasificarea contractelor civile în
unilaterale (cele care dau naştere la obligaţii numai pentru una din părţi, cum este donaţia,
împrumutul) şi bilaterale sau sinalagmatice (cele care dau naştere la obligaţii pentru
ambele părţi, precum vânzarea-cumpărarea, antrepriza, renta viageră).

1
5
 Această primă clasificare a actelor juridice civile - în uni, bi şi multilaterale -
prezintă importanţă juridică în ce priveşte: 1) aprecierea valabilităţii actului (la cel
unilateral se verifică o singură voinţă juridică, pe când la cel bilateral trebuie cercetată
fiecare dintre cele două voinţe juridice); 2) regimul juridic - diferenţiat - al viciilor de
consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).

B. După scopul urmărit la încheierea lor, identifică acte cu titlu oneros și acte cu
titlu gratuit.
Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. Este un
asemenea act contractul de vânzare-cumpărare în care, vânzătorul urmăreşte preţul în
schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul urmăreşte obţinerea bunului cumpărat în
schimbul preţului. Tot cu titlu oneros sunt şi: contractul de antrepriză, contractul de
locaţiune (şi cel de închiriere), contractul de rentă viageră (şi cel de vânzare cu clauză de
întreţinere), împrumutul cu dobândă etc.
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial
fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
Ca exemple de acte cu titlul gratuit pot fi menţionate: donaţia, comodatul,
împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, legatul.
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit are
importanţa sa juridică, manifestată în diferenţe de regim juridic, între ele, în ce priveşte:
1) capacitatea de a le încheia (în general, legea civilă este mai pretenţioasă atunci când e
vorba de actele cu titlu gratuit); 2) aplicarea viciilor de consimţământ (bunăoară, leziunea
nu priveşte actele cu titlu gratuit).

Subclasificarea actelor cu titlu oneros în comutative şi aleatorii

Este comutativ acel act cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile cunosc existenţa
şi întinderea obligaţiilor lor. Un asemenea act este contractul de vânzare-cumpărare ori
contractul de antrepriză.
Este aleatoriu acel act cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile nu cunosc,
întinderea obligaţiilor, existând şansa unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei
împrejurări viitoare incertă. Sunt aleatorii: contractul de rentă viageră, contractul de
vânzare cu clauza întreţinerii, jocul sau prinsoarea.

Subclasificarea actelor cu titlu gratuit în liberalităţi şi acte dezinteresate

Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Sunt liberalităţi donaţiile şi legatele.
Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul
gratuit, depozitul neremunerat, comodatul etc.

1
5
 C. După efectele pe care le produc actele juridice sunt:
- acte constitutive. acel act juridic civil care dă naştere la un drept subiectiv civil
care n-a existat anterior. Ca exemple pot fi citate ipoteca convenţională (care creează
dreptul real accesoriu numit ipotecă), amanetul ori gajul sau instituirea unui uzufruct.
- acte translative adică actul civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt translative, spre exemplu, contractele de
vânzare-cumpărare, de donaţie etc.
- acte declarative actul juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea
unui drept subiectiv preexistent. O specie aparte de act declarativ este actul
confirmativ, adică acel act prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu
acţiunea în anulabilitate (adică în nulitate relativă) un act juridic civil, la a cărui încheiere
a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un interes personal, individual. Prin actul
confirmativ este înlăturată cauza de anulabilitate, actul juridic civil în cauză devenind
valabil.

D. După importanța actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu,

identificăm acte de conservare, de administrare și de dispoziție.
Este act de conservare acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos pentru autorul
său deoarece, cu o cheltuială mică, se salvează un drept de o valoare mai mare.
Ca acte de conservare pot fi menţionate: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea
în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia.
Actul de administrare (iar nu administrativ sau de administraţie) este acel act
juridic civil prin care realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui
patrimoniu. Deci, după obiectul său, actul de administrare poate privi un bun (ut
singuli) ori un patrimoniu.
Ca exemple de acte de administrare pot fi menţionate: închirierea unui bun, în
anumite condiţii, culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun etc.
Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a
unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj).
Sunt acte de dispoziţie, spre exemplu, vânzarea-cumpărarea şi donaţia. Această
clasificare prezintă importanţă juridică în materia capacităţii de a încheia actele juridice
civile, în materie de reprezentare, precum şi în ce priveşte acceptarea moştenirii.

E. După modul lor de formare, identificăm acte juridice:

- consensuale, când actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă. Actul consensual reprezintă, regula, din punctul de vedere al formei în care se
încheie actele juridice civile.

1
5
 - solemne, când la încheierea actului juridic, manifestarea de voinţă trebuie să
îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Forma specială, solemnă pentru un asemenea
act este o condiţie de valabilitate (e forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Ca
acte solemne, menţionăm donaţia, ipoteca convenţională şi testamentul.
- reale, când actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de
voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Ca acte reale menţionăm:
împrumutul, depozitul, darul manual.
De menţionat că acelaşi act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regulă) şi alteori
solemn (cum este vânzarea-cumpărarea unui teren); de asemenea, acelaşi act poate fi, ca
regulă, act solemn (ex. donaţia) iar altă dată să fie act real (ex. darul manual).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte aprecierea
valabilităţii actelor civile din punct de vedere al formei de încheiere.

F. După momentul în care își produc efecte, actele juridice se împart în: acte
juridice între vii și acte juridice pentru cauză de moarte.
Actul între vii - inter vivos - este actul juridic civil care-şi produce efectele
necondiţionat de moartea autorului ori autorilor lui. Majoritatea actelor civile este formată
din actele între vii.
Actul pentru cauză de moarte - mortis causa — este actul juridic civil de a cărui
esenţă este faptul că nu-şi produce efectele decât la moartea autorului.
Este act - mortis causa - testamentul.
Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte capacitatea de a fi
încheiate, ca şi în ce priveşte forma în care se pot încheia.

G. După rolul recunoscut voinței părților în determinarea conținutului actelor

juridice distingem acte juridice subiective și acte juridice condiție.
Este act subiectiv acel act juridic civil al cărui conţinut este determinat prin voinţa
autorului ori autorilor lui. Marea majoritate a actelor civile intră în această categorie.
Este act-condiţie acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar
în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile
nu pot deroga (ex. căsătoria).
Această împărţire a actelor juridice civile prezintă importanţă în ce priveşte
aprecierea condiţiilor lor de valabilitate.

H. După corelația dintre ele întâlnim acte juriidce principale și acte accesorii.
Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic.
Majoritatea actelor juridice este formată din acte principale.
Este accesoriu acel act juridic a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act
juridic, principal. Ca acte accesorii menţionăm: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca
convenţională, arvuna.

1
5
 Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte aprecierea valabilităţii şi
eficacităţii actelor juridice civile; raportului dintre actul accesoriu şi cel principal i se
aplică adagiul: accesorium sequitur principale.

I. În funcție de posibilitatea încadrării lor juridice în unul din tipurile de acte

juridice reglementate expres de lege identificăm:
Actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde unui anumit tip
abstract de act prevăzut de actele normative civile şi care poartă o anumită
denumire; de exemplu, contractul de vânzare, de donaţie, testamentul etc.
Actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se încadrează în
vreun tip abstract de act prevăzut de lege, fiind încheiat de părţi potrivit voinţei
şi intereselor lor, conform principiului consensualismului şi al libertăţii actelor
juridice (art. 1169 C. civ.).
Importanţa clasificării constă în determinarea regulilor aplicabile acestor categorii
de acte juridice. Astfel, pentru actele juridice tipice, dispoziţiile supletive care
reglementează actul juridic abstract din care fac parte, sunt aplicabile în mod automat,
dacă părţile nu au derogat de la ele, fără a fi necesară reproducerea lor în conţinutul
actelor. Pentru actele juridice atipice se aplică regulile stabilite de părţi, iar dacă au lăsat
aspecte nereglementate, se aplică în primul rând regulile gerale care cârmuiesc materia
obligațiilor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, se aplică regulile speciale privitoare la
contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

J. După modul de executare, actele juridice sunt: acte cu executare imediată (dintr-
o dată) și acte cu executare succesivă:
Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare presupune
o singură prestaţie din partea debitorului. Se mai numeşte şi act cu executare instantanee.
Darul manual, spre exemplu, ca varietate de donaţie, este un asemenea act.
Cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe
prestaţii eşalonate în timp. Ca exemple de asemenea acte menţionăm contractul de
închiriere şi contractul de rentă viageră.
Această clasificare îşi manifestă importanţa în ce priveşte: 1) consecinţele
neexecutării culpabile (rezoluţiunea se aplică contractelor sinalagmatice cu executare
dintr-o dată, iar rezilierea celor cu executare succesivă ); 2) efectele nulităţii la cele cu
executare succesivă, de regulă, efectele nulităţii sunt numai pentru viitor (ex nunc), iar nu
şi pentru trecut (ex tunc).

K. Acte juridice pure și simple și acte juridice afectate de modalități

Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate: termen,
condiţie ori sarcină. Unele acte civile sunt incompatibile cu modalităţile; este cazul
actului de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire) ori actul de
recunoaştere a filiaţiei.

1
5
 Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Unele acte
civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi; cităm, în acest sens: contractul de
împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere (în care este prezent termenul),
contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină (donaţia sub-modo).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii şi pe
acela al producerii efectelor actelor juridice civile.

L. După legătura lor cu cauza (scopul), actele juridice se împart în acte cauzale și
acte abstracte.
Este cauzal acel act juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului
său; dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.
Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză,
valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.
Sunt abstracte actele juridice constatate prin titlurile de valoare, adică înscrisuri
(instrumentum) care încorporează operaţiuni juridice (negotium): avantajul practic al
acestor titluri constă tocmai în faptul că executarea lor nu cere o analiză a scopului sau
cauzei actului juridic, debitorul neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a
refuza executarea. Titlurile de valoare sunt: la purtător (cum este obligaţiunea CEC),
nominative ori la ordin.

M. După modul de încheiere a actelor juridice civile, identificăm acte juridice

strict personale şi acte juridice prin reprezentare.
Actele juridice personale sau intuitu personae, care se încheie în considerarea
calităţilor persoanei, pot fi strict personale şi simplu personale.
Cele strict personale pot fi încheiate exclusiv în considerarea calităţilor subiective
ale unei persoane (de exemplu, testamentul încheiat în favoarea concubinei).
În actele juridice simplu personale calităţile persoanei sunt importante la înche-
ierea actului, dar nu mai condiţionează consimţământul ca în cazul actelor strict
personale. În această categorie intră: contractul de donaţie, de mandat, de antrepriză, de
editare etc. (de exemplu, contractul de mandat prin care un anumit avocat este angajat
pentru reprezentarea clientului într-un proces).
Actul juridic strict personal este acela care, prin natura lui sau potrivit
legii, nu poate fi încheiat prin reprezentare; de exemplu, căsătoria,
testamentul,
Actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi încheiat nu numai
personal, ci şi prin intermediul unui reprezentant.
Regula este că actele juridice se pot încheia prin reprezentare. Actele juridice strict
personale reprezintă excepţia. Actele juridice simplu personale pot fi încheiate prin
reprezentare.
Importanţa clasificării reiese din aprecierea validităţii încheierii acestor categorii
de acte. Astfel, actele strict personale nu pot fi încheiate decât de persoanele fizice, expres

1
6
prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii. Validitatea actelor juridice încheiate prin
reprezentant se va determina şi în funcţie de persoana reprezentantului. Actele strict
personale, de regulă, se sting prin moartea uneia dintre părţi, nefiind susceptibilă
continuarea lor pe cale succesorală.

3. Condițiile acului juridic civil

3.1. Noțiunea și clasificarea condițiilor actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un
asemenea act.
Conform art. 1179 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
sunt:
1.capacitatea de a contracta;
2.consimţământul părţilor;
3.un obiect determinat şi licit;
4.o cauză licită şi morală.
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
De reținut, în acelaşi timp, faptul că termenul „condiţie" este polivalent, el având,
în afară de înţelesul arătat (element al actului juridic), încă două sensuri, şi anume: 1)
condiţie = modalitate a actului juridic civil (adică eveniment viitor şi nesigur ca realizare
de care depinde naşterea ori desfiinţarea unui act juridic civil); 2) condiţie = clauză a
actului juridic civil.
Din contextul în care apare termenul „condiţie" poate fi dedus sensul ce i se
atribuie de fiecare dată.
Cuvântul „condiţie" poate fi înlocuit şi cu acela de „cerinţă", vorbindu-se despre
„cerinţele actului juridic civil".

3.2. Clasificarea condițiilor actului juridic civil

1. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting: condiţiile de fond (cele care
privesc conţinutul actului juridic civil) şi condiţiile de formă (cele care se referă la
exteriorizarea voinţei). Această clasificare mai este desemnată şi prin distincţia între
condiţii intrinseci şi condiţii extinseci.
2. După criteriul obligativităţii ori neobligativităţii lor, condiţiile actului juridic se
împart în esenţiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea actului) şi neesenţiale (sau
întâmplătoare, adică cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuţie
valabilitatea actului).
3. După sancţiunea nerespectării lor, se disting condiţiile de validitate (a căror
nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil) şi condiţiile de eficacitate (a
căror nerespectare atrage mopozabilitatea, spre exemplu).

1
6
 Desigur, fiecare condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele trei
puncte de vedere (criterii) menţionate. Astfel, „capacitatea de a încheia actul" este, în
acelaşi timp, o condiţie: de fond, esenţială şi de validitate. „Forma solemnă", în schimb,
este: de formă, esenţială (pentru actele solemne, dar nu şi pentru cele consensuale şi reale)
şi de validitate.

3.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Capacitatea de a incheia acte juridice este acea condiţie generală, de fond,
esenţială pentru încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectului de drept de
a deveni titular de drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice. In dreptul civil,
regula o reprezinta capacitatea, iar excepţia incapacitatii este de strictă reglementare.
Potrivit art. 1180 din Codul civil, poate contracta orice persoană care nu este
declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, iar dispoziţiile art.
1181 din Codul civil fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la
dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului Civil („Despre persoane").
Astfel, potrivit art. 28 alin (1) din Codul civil, „Capacitatea civilă este recunoscută
tuturor persoanelor. Alin (2): Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu. Art. 29 din Codul civil dispune: (1)
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. (2)
Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea
de exerciţiu".
Este reglementata dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul
căsătoriei prin art 39 din Codul civil, capacitatea de exerciţiu anticipată a minorului, când
pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (în art. 40 Cod civil), capacitatea de
exerciţiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. În cazul minorului care
a împlinit vârsta de 15 ani este recunoscută posibilitatea întocmirii de către acesta a
anumitor acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la
profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, cazuri în care minorul exercită
singur drepturile şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute din aceste acte (art. 42 Cod
civil).
Persoanele fizice incapabile de a contracta, sunt, potrivit art. 43 din Codul civil,
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, întrucât nu pot
exprima un consimţământ valabil, situaţii în care actele se încheie prin reprezentanţii lor
legali, în condiţiile prevăzute de lege.
În privinţa persoanelor juridice, regula este, de asemenea, a capacităţii, in sensul ca
persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206 din
Codul civil).

1
6
 În situația persoanelor juridice fără scop patrimonial, potrivit art. 206 alin (2) din
Codul civil, principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului
specialităţii capacităţii, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut". Se recunoaște in cazul persoanelor juridice o capacitate de
folosință anticipată, în sensul ca aceasta poate, chiar de la data actului de înfiinţare, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil, conform dispozițiilor cuprinse in art. 205 alin
3 din Codul civil.
Art. 208 din Codul civil cuprinde o derogare de la capacitatea de folosinţă
anticipată privitoare la nașterea valabila, reglementată în legătură cu liberalităţile
care pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în
cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi
în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil.
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor
de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de
administrare ale persoanei juridice, de la data constituirii lor. Potrivit art. 209 din Codul
civil, au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care,
prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu
terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
În situația nerespectării unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a
contractului, sancţiunea care intervine, în principiu, este cea a nulităţii actului încheiat cu
neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
Potrivit art. 44 din Codul civil, in cazul persoanei fizice, actele incheiate de cel
lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele
făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este
cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu.
Sancțiunea nulităţii este determinată de natura interesului ocrotit, unul personal.
Actul anulabil poate fi confirmat de către minor la implinirea varstei majoratului.
Prin art. 48 din Codul civil, se recunoaste tutorelui posibilitatea de a confirma actul
anulabil făcut fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă,
după ce a avut loc descărcarea tutorelui.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de mai multe persoane: reprezentantul legal,
de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal, iar în situaţia în
care actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta
va sesiza procurorul pentru promovarea acţiunii.
Pentru persoanele juridice, sunt sancţionate cu nulitatea absolută lipsa capacităţii
de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru
persoanele juridice fără scop patrimonial.

1
6
 Intervine nulitatea relativa in situația actelor încheiate de organele de administrare
ale persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum
şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel
de funcţie. Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru simpla împrejurare
că persoanele care au făcut parte din organele de administrare şi de control au fost
incapabile sau incompatibile, dacă nu s-a produs o vătămare, conform art. 211
din Codul civil.

3.4. Consimțământul
Actul juridic civil este manifestarea de voinţă cu intenţia de a produce efecte
juridice. Voinţa este de natură psihologică. Ea formează obiect special de preocupare
pentru psihologie, dar interesează şi dreptul, în general, dreptul civil în special. Doar
unghiurile sub care este analizată diferă.
Sub aspect psihologic, voinţa este un fenomen complex.
Şi sub aspect juridic, însă, voinţa este complexă, în structura sa intrând două
elemente: consimţământul şi cauza sau scopul.
De aici rezultă că, între consimţământ şi voinţă există corelaţia de tipul: parte-
întreg.
Formarea voinţei, în general, deci şi a celei juridice, reprezintă un proces
psihologic complex.
Punctul de pornire în acest proces îl reprezintă nevoia simţită de om, pe care acesta
tinde, vrea să, o satisfacă. Această nevoie e reflectată în mintea omului.
Odată reflectată nevoia, se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a acelei
nevoi. Dobândeşte contur, astfel, dorinţa satisfacerii nevoii.
De cele mai multe ori, însă, o dorinţă nu rămâne singură; ea se întâlneşte cu alte
dorinţe şi tendinţe ale omului; unele din acestea pot fi în acord cu nevoia, iar altele pot fi
potrivnice.
În acest context, începe a doua fază a procesului psihologic, care este deliberarea;
aceasta reprezintă cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă dorinţele şi
mijloacele de realizare a lor, aflate în concurs.
Ca urmare a apariţiei unui motiv determinat, de la deliberare se trece la nașterea
hotărârii încheierii actului juridic civil, act care apare ca mijloc de realizare a scopului
propus.
Din procesul acesta complex, stufos al formării voinţei, dreptul civil reţine doar
două elemente: hotărârea exteriorizată şi motivul determinant; primul element este însuşi
consimţământul, iar cel de-al doilea constituie cauza ori scopul actului juridic civil.
Principiile care guvernează voinţa juridică în dreptul civil sunt:
1) Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat, indirect în cel puţin
două texte din Codul civil, respectiv:

1
6
 - art. 1270 alin. 1: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante." şi
- art. 11: - „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la
legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.".
Din interpretarea per ă contrario a acestor dispoziţii, rezultă concluzia următoare:
dacă se respectă legea şi bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt libere să încheie
convenţii ori să facă acte unilaterale." Acesta este, sintetic, conţinutul principiului
libertăţii actelor juridice.:
Subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil; dacă
încheie, trebuie să respecte legea şi morala;
Părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul (clauzele) actului
juridic civil;
Părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să pună capăt actului juridic
civil pe care l-au încheiat.

2) Principiul voinţei reale (interne). Voinţa juridică cuprinde elementul intern

(psihologic) şi cel extern (social). Când între aceste două elemente există concordanţă,
identitate, nu se pune nici o problemă, teoretică ori practică, de determinare a principiului
aplicabil, căci voinţa este aceeaşi.
Pot exista, însă, situaţii în care, între cele două elemente - intern şi extern - să nu
existe concordanţă. În asemenea situaţii se pune problema următoare: căruia, dintre cele
două elemente, îi dăm prioritate. Soluţionarea problemei depinde de concepţia cu
privire la raportul dintre voinţa internă, reală şi voinţa declarată, exteriorizată.
În această privinţă, există două concepţii:
- concepţia subiectivă, care dă prioritate voinţei interne, reale şi
- concepţia obiectivă care, dimpotrivă preferă voinţa declarată, exteriorizată.
Fiecare concepţie prezintă avantaje şi dezavantaje.
Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau reale.
În acest sens avem în vedere următoarele dispoziții legale: art. 1266 alin. (1) C.
civ. contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul
literal al termenilor. De asemenea, art. 1206 C. civ. arată: consimţământul nu este valabil
dacă este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violenţă, ori în caz de leziune; asta
înseamnă că el trebuie să corespundă voinţei reale, şi nu aceleia exprimate, care nu
corespunde realităţii, deoarece este viciată.
Există însă şi excepții de la acest principiu, situaţii când se dă prioritate voinţei
declarate şi nu voinţei reale a părţilor şi anume atunci când se pune problema securităţii şi
stabilităţii raporturilor juridice civile. De exemplu, nu se poate dovedi cu martori
împotriva şi peste cuprinsul unui înscris,nici împotriva sau peste ceea ce s-ar pretinde că
s-ar fi spus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui [art. 309 alin. (5) NCPC,
asemănător cu art. 1191 alin. (2) C. civ. 1864], deşi este posibil ca voinţa declarată şi con-
semnată în înscris să nu corespundă voinţei interne, reale a părţilor. De asemenea, în cazul

1
6
simulaţiei, terţilor de bună-credinţă le este opozabil actul public, aparent (şi mincinos) şi
nu cel secret, care corespunde voinţei reale a părţilor.
A. Condițiile de validitate a consimțământului
Plecându-se de la dispozițiile art. 1204 din Codul civil conform căruia
consimţământ trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză, s-au
identificat următoarele condiții de validitate ale acestuia:
 să provină de la o persoană cu discernământ
Condiţia aceasta decurge din caracterul conştient al actului juridic civil; subiectul
de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se
produc în baza manifestării sale de voinţă.
De reţinut că, dacă capacitatea de a încheia actul juridic civil este, aşa cum am
arătat, o stare de drept — de jure —, prezenţa ori lipsa discernământului este, în primul
rând, o stare de fapt - de fado. De aici necesitatea de a nu confunda condiţia capacităţii cu
această primă cerinţă de valabilitate a consimţământului: să provină de la o persoană cu
discernământ.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are
discernământ juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub
interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei
fragede, fie stării de sănătate mintală.
Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridică nu se pun probleme deoarece reprezentantul ei legal este,
întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
 să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.
Această condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (a crea, a modifica ori a stinge un
raport juridic civil concret).
Această condiţie de valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită: , - când
manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau
pură complezenţă;
- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă, „din partea celui care se obligă" (art.
1010 C. civ.), adică: „mă oblig dacă vreau" - si voluero;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis),
cunoscută de contractant (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate de
simulaţie).
 să fie exteriorizat
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al
consensualismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a
voinţei lor; în alţi termeni, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi
suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punct de vedere al formei sale.

1
6
 De la acest principiu există şi excepţii, cum e cazul actelor solemne, în cazul
cărora manifestarea voinţei trebuie să îmbrace o formă specială (de regulă, forma
autentică).
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită
(implicită). Pentru anumite acte este necesară manifestarea expresă a voinţei (cum e
cazul actelor solemne), pe când alte acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori
tacită de voinţă (cum e cazul acceptării moştenirii).
Potrivit art. 1196 alin. (2) C. civ., tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu
valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din
practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. Astfel, în funcţie de
anumite împrejurări, tăcerea poate valora manifestare de voinţă pozitivă şi anume:
- atunci când legea prevede în mod expres acest lucru; de exemplu, în
cazul tacitei relocaţiuni prevăzute de art. 1810 C. civ. (corespunzător art. 1437
C. civ. 1864);
- atunci când din raporturile juridice anterioare dintre părţi reiese că tăcerea
echivalează cu exprimarea consimţământului;
- atunci când tăcerea produce efecte juridice conform uzanţelor, obiceiului.

 consimțământul să nu fie viciat

În cuprinsul art. 1206 din Codul civil sunt enumerate viciile de consimțământ,
astfel: consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau
smuls prin violenţă. De asemenea consimţământul este viciat în caz de leziune.

3.4.1. Eroarea-viciu de consimţământ

Eroarea reprezintă falsă reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului.
În Codul civil, sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213),
care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului
(eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de
transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni.
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare
esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia
a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Prezintă caracter esenţial eroarea care :
- poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in
corpore);
- poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);
- poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate
intuitu personae).

1
6
 Este considerată esenţială eroarea de drept care priveşte o normă juridică
determinantă pentru încheierea contractului, potrivit voinţei părţilor. Conform art 1208
alin al doilea din Codul civil, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile. Codul civil reglementează eroarea
nescuzabilă, căreia nu i se recunoaşte caracterul de viciu de consimţământ, sancţionabil cu
anularea, întrucât aceasta ar fi incompatibilă cu buna-credinţă şi cerinţele unei conduite
corecte şi oneste, care trebuie să caracterizeze pe omul diligent. Intalnim eroarea
nescuzabilă, când ea este consecinţa unei conduite culpabile a celui care reclamă anularea
actului.
Prin dispoziţiile art 1207 alin 1 din Codul civil se prevede anulabilitatea actului
pentru eroarea esenţială, care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând
nulitatea relativă, pe considerentul ca în fapt, nu este pus în pericol interesul general, ci
sunt puse în cauză interesele părţilor contractante, existând riscul de a fi lezate

3.4.2. Dolul este definit in art 1214 din Codul civil viciul de consimţământ care
constă în inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau
dolosive ori prin omisiunea, în mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra
unor împrejurări care se cuvenea să fie dezvăluite. Dolul presupune un element material şi
unul intenţional ori subiectiv.
În privința elementului material se acordă atenţie atât faptului comisiv (folosirea de
manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), cat şi faptului omisiv (atitudinea
negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să fie
dezvăluite).
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre
obligaţia de informare ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine
informaţii privilegiate, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa" care incumbă fiecărei
părţi contractante.
Din art. 1214 din Codul civil se desprind condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească dolul pentru a atrage anulabilitatea actului, respectiv:
- dolul să provină de la cocontractant ori de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi;
- prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea
celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia;
- dolul să fie dovedit, deoarece nu se presupune.
Prima condiție se refera la proveniența dolului, din partea celeilalte părți
contractante sau de la reprezentantul acesteia.
Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe persoane, străine de contract, în
principiu nu poate fi sancţionat contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o soluţie
injustă. În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul în care se
dovedeşte că a cunoscut manoperele dolosive ale terţului şi totuşi, nu a avertizat cealaltă
parte asupra erorii ce i-a fost provocată.

1
6
 În această situaţie, potrivit art. 1215 alin (2) din Codul civil, independent de
anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar putea rezulta.
A doua condiție vizează provocarea unei erori, chiar dacă nu a fost esențială (art.
1214 alin 2 din Codul civil), fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părții să fi
fost provocată o eroare.
Se pune așadar accentul pe dimensiunea delictuala a dolului, fiind suficient că a
existat o asemenea atitudine a părţii, în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat acel contract ori
el s-ar fi încheiat în condiţii diferite, rămânând victimei dolului să aleagă dacă solicită
anularea contractului sau despăgubiri.
A treia condiție a dolului se refera la necesitatea probării dolului. Astfel, dolul
trebuie să fie dovedit de către victima acestuia, întrucât el nu rezultă din conţinutul
actului, nici măcar dintr-un eventual dezechilibru între prestaţiile la care s-au obligat
părţile actului.
Fiind o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite orice
mijloc de probă. Potrivit art. 1214 alin. 4 din Codul civil, dolul nu se presupune.
Fiind un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine in cazul dolului este
aceea a anulabilităţii actului.
Totodată, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul dolului a
cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport
de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi să
obţină repararea prejudiciului.
Dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia
anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea
acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri. Dispoziţiile art. 1257 din Codul
civil stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui consimţământ a fost surprins prin dol, să
pretindă, în afară de anularea actului şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţit.

3.4.3. Violența
Potrivit art. 1216 Cod civil este temerea justificată indusă fără drept de cealaltă
parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după
împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale
ar fi expuse unui pericol grav şi iminent". Așadar, nu violenţa în sine este cu adevărat
viciu de consimţământ, ci sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost indusă
victimei şi care a împiedicat-o să-şi manifeste, în mod liber, voinţa de a contracta.
Cu alte cuvinte, victima violenţei ştie că încheie un contract dezavantajos pentru
ea, dar cu toate acestea, îşi exprimă consimţământul pentru a scăpa de un rău mult
mai grav care i-ar putea fi cauzat.
Din art. 1216 alin 4 din Codul civil tragem concluzia ca aceasta temere
poate exista nu numai în raport cu persoana contractantului sau cu bunurile

1
6
acesteia, ci şi în legătură cu persoane apropiate părţii (soţul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii).
Pentru a atrage anularea actului, violenţa trebuie:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
- să fie injustă.
Prima condiție a violentei (caracterul determinant) reiese din dispozițiile art. 1216
din Codul civil, conform carora temerea trebuie să fie „justificată" şi de aşa natură încât
partea putea să creadă că, în absenţa consimţământului, era expusă unui pericol grav şi
iminent. În alineatul al patrulea al art. 1216 din Codul civil
sunt cuprinse criteriile pentru stabilirea caracterului determinant al violentei: „vârsta,
starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi
de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului".
Toate aceste elemente de fapt vor fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru a
se stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii
contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.
A doua condiție a violenței se referă la caracterul injust al ameninţării victimei.
Întrucât nu orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de consimţământ, se
cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a atrage
nevalabilitatea actului. Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul cu bună-credinţă al
unui drept subiectiv, ea nu se poate constitui în viciu de consimţământ, întrucât partea
tinde doar la realizarea beneficiului pe care legea i-l recunoaşte. Potrivit art. 1217 din
Codul civil, reprezintă violenţă „temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui
drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate".
În acest caz, exercitarea dreptului este deturnată de la scopul său şi capătă un
caracter abuziv, ceea ce este de natură să-l scoată de sub haina legii Simpla temere
reverenţiară, izvorâtă din respect, fără ca acesta sa fie însoțită de violenta nu constituie un
viciu de consimțământ, potrivit art 1219 din Codul civil.
Tot astfel, ameninţarea cu un rău nu este considerată constitutivă de violenţă,
atunci când ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a
profitat de această împrejurare (art. 1218 din Codul civil) Prin dispoziţiile art. 1220 din
Codul civil, este este reglementată situaţia violenţei exercitate de un terţ faţă de contract,
însă ea constituie viciu de consimţământ numai atunci când partea al cărei consimţământ
nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa exercitată de terţ.
Partea va putea cere şi repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, independent
de anularea contractului, ca si in situatia dolului. In situaţia în care autorul violenţei este
cealaltă parte contractantă, partea prejudiciată va avea la îndemână două acţiuni împotriva
acesteia: una în anularea contractului şi, dacă repunerea în situaţia anterioară nu este
suficientă pentru acoperirea prejudiciului, şi o acţiune în răspundere civilă.

1
7
 În cazul in care autorul violenţei este un terţ, partea se va putea îndrepta împotriva
acestuia cu acţiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părţi contractante, cu acţiune în
anulare.

3.4.4. Leziunea este definita potrivit art. 1221 din Codul civil in cazul in care una
dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe
a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil
mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă
în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor este
inegală. In actuala reglementare (art 1222 alin 2 din Codul civil), leziunea este
recunoscută şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească
jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia
promisă sau executată de partea lezată. Conform art 1224 din Codul civil, "Nu pot fi
atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume
prevăzute de lege".
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile
dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni la contractele mai sus-amintite.
Pentru existenta leziunii ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste
până la data cererii de anulare;
- disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă.
In cazul minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la
ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3 Cod civil).
În cazul persoanei majore, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există
doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia
promisă sau executată de partea lezată.
Leziunea ca viciu de consimțământ este sancţionată cu anularea actului lezionar.
Partea prejudiciată are însă posibilitatea să aleagă menţinerea contractului, dar cu
reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
În conformitate cu dispozițiile art 1222 alin 3 din Codul civil, daca partea alege să
promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte
oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei
obligaţii. Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se
prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului, conform art 1223 din Codul
civil.

1
7
 3.5. Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act
juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care
sunt ţinute.
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat ori determinabil;
- să fie posibil;
- să fie ilicit şi moral.
Acestea sunt condiţii generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.
Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice le şi anume:
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

A. Obiectul trebuie să existe

Aceasta este condiţia primordială pentru valabilitatea obiectului actului juridic
civil, în sensul că dacă obiectul lipseşte, nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte
condiţii.
Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun ori lucru, această condiţie implică
cunoaşterea următoarelor reguli: 1) dacă bunul a existat, dar nu mai există la data
încheierii actului juridic, condiţia nu este îndeplinită şi, deci, actul nu este valabil; 2)
bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte condiţia „să existe"; 3)
un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o excepţie; succesiunea
viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul
unilateral care este renunţarea la succesiune.
B. Obiectul să fie în circuitul civil
Prin „bunuri aflate în circuitul civil" vom înţelege acele bunuri susceptibile să facă
obiectul unor acte translative sau constitutive, sau altfel spus, bunurile care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Din acest punct de vedere, aceste
bunuri (numite alienabile) formează regula, iar cele inalienabile constituie excepţia.
Este de remarcat şi faptul că bunurile aflate în circuitul civil (stricto sensu), se
împart la rândul lor, după modul de circulaţie a lor, în două subcategorii: a) bunuri
care pot circula liber, neîngrădit (intră în această primă subcategorie bunurile
alienabile); b) bunurile care pot circula în condiţii restrictive.

C. Obiectul să fie determinat sau determinabil

Dacă obiectul se referă la un bun cert (individual determinat), atunci în actul
juridic trebuie să existe elemente suficiente pentru individualizarea lui. Dacă obiectul se

1
7
referă la un bun de gen, atunci trebuie să fie determinat cei puţin în specia şi cantitatea
lui.
Dacă obiectul actului juridic (preţul sau orice alt element al contractului) urmează
să fie determinat de către un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi
echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod
manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul
sau elementul nedeterminat de către părţi (art. 1232 C. civ.). Potrivit art. 1233 C. civ.,
dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţui şi nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat
în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii
comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. Atunci când, potrivit
contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor
nu există, a încetat să mai existe ori ou mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa
unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cei mai apropiat.

D. Obiectul actului juridic civil să fie posibil

Această condiţie decurge din principiul că nimeni nu poate fi obligat la imposibil,
imposibilitatea obiectului atrage nulitatea actului juridic pentru lipsă de obiect. Pentru
aceasta este necesar ca imposibilitatea să aibă caracter absolut, adică obiectul să fie
imposibil nu numai pentru cel care se obligă (pentru debitor), ci şi pentru orice altă
persoană.
Dacă imposibilitatea este relativă - adică numai pentru un anumit debitor - atunci
obiectul actului este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului
este angajată răspunderea sa civilă.
Imposibilitatea poate fi de ordin material ori de ordin juridic. Condiţia aceasta
trebuie apreciată dinamic, adică în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific (deoarece, ceea
ce azi nu e posibil, mâine poate deveni posibil).

E. Această condiţie rezultă din art. 1225 alin. (2) şi (3) şi art. 1226 alin. (2). C. civ.
Deci obiectul actului juridic trebuie să fie conform cu legea, adică licit. Este licit, dacă
nu este prohibit de lege şi nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

F. În cazul actelor juridice al căror obiect implică o acţiune de a da sau de a face,

se cere ca obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă.
O persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa proprie. Dacă nu există repre-
zentare, nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia.
Este valabilă, însă, promisiunea faptei altuia, cunoscută şi sub denumirea de
convenţie de porte-fort. Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană -
debitorul sau promitentul - se obligă fată de creditor să determine pe o terţă persoană să-
şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.
Promisiunea faptei altuia este reglementată în art, 1283 C. civ.

1
7
 Astfel, cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act
este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a
obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă. Cu toate acestea,
promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, prin fapta sa sau prin
fapta altei persoane, astfel încât creditorul să nu fie prejudiciat. Intenţia promitentului de
a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din
împrejurările în care acesta a fost încheiat.
În cazul actelor juridice intuitu personae, care se încheie în considerarea calităţilor
cocontractantului, obiectul reprezintă întotdeauna un fapt personal al celui ce se obligă;
de exemplu, în cazul unui contract de mandat încheiat cu un avocat, în căzui unui
contract de prestări servicii încheiat cu o anumită casă de modă etc.

G. Cei care se obligă trebuie să fie titularul dreptului

Regula este că în cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi
reale, cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului real asupra lucrului care
formează obiectul material al actului juridic.
Nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau nu se poate obliga să
transmită drepturi pe care nu ie are [aşa cum rezultă din art. 17 alin. (1) C. civ.].
Este valabil, însă, actul juridic care are ca obiect bunul altuia.
Potrivit art. 1230 C. civ., intitulat „Bunurile care aparţin altuia", „Dacă prin lege
nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind
obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul
terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Dacă obiectul actului juridic constă în bunuri de gen, aplicarea art. 1230 Cod civil
nu este necesară; actul juridic este valabil, chiar dacă în momentul încheierii actului,
bunurile nu se aflau în proprietatea aceluia care le transmite, deoarece proprietatea
asupra bunurilor de gen nu se transferă în momentul încheierii actului, ci în momentul
individualizării bunurilor, astfel încât ele pot fi procurate pana atunci.
Atunci când un-coproprietar a vândut bunul-proprietate comună şi ulterior nu
asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate
cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-
parte pe care nu-a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi
cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun

3.6. Cauza actului juridic civil

Codul civil ne oferă in art 1235 o definitie a cauzei contractului, in sensul ca prin
cauza se înțelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul".
Din dispozițiile art. 1236 si art. 1237 din Codul civil, desprindem condițiile ce
trebuiesc a fi îndeplinite cumulativ pentru a fi valabila cauza:
d) să existe;
e) să fie licită;

1
7
 f) să fie morală.
Referitor la inexistenţa cauzei, ea se poate datora lipsei de discernământ sau lipsei
contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele reale),
lipsei intenţiei de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului imediat la
încheierea actului.
Din interpretarea per a contrario a art. 1236 alin 2 din Codul civil, rezulta faptul ca
legalitatea cauzei presupune ca ea să fie conformă legii şi
ordinii publice Cauza este considerată ilicită şi atunci când contractul este doar
mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. În sfârşit, cauza
trebuie să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de
convieţuire socială.
Referitor la proba cauzei, dispoziţiile art. 1239 din Codul civil păstrează o dublă
prezumţie în privinţa cauzei:
- prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci când
cauza nu este prevăzută expres, ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu
trebuie să fie dovedită, demonstrată direct;
- prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze valabile se prezumă
până la proba contrară care funcţionează indiferent de faptul că acest element este
menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile.
Ambele prezumţii instituite au însă caracter relativ (iuris tantum) si pot fi
înlăturate prin proba contrară şi orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea
cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale.
Conform art. 1238 alineatul 1 din Codul civil, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă
a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate
produce alte efecte juridice.
În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută a
contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după împrejurări, trebuia să o cunoască, potrivit art. 1238 alin 2 din Codul civil.
Pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute este necesar să existe caracterul
ilicit sau imoral al angajamentului contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop
de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice şi bunelor moravuri),
pentru că, altfel, ar însemna ca partea să se prevaleze de comportamentul său imoral şi
să obţină desfiinţarea actului („nemo auditur propriam turpitudinem allegans").
În felul acesta, se asigură protecţia părţii contractante de bună-credinţă, care nu
este pusă în situaţia de a suporta consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi întâmplat
în ipoteza în care mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi, care ar fi
putut să invoce nulitatea actului dezavantajând astfel partea care a contractat cu bună-
credinţă).

3.7. Forma actului juridic civil

1
7
 Forma actului juridic civil este subordonată principiul libertăţii de voinţa a
părţilor, în sensul că părţile au libertatea de a încheia orice acte juridice civile, în orice
formă aleasă, în condiţiile stabilite de ele, reglementând, efectele actelor juridice pe care
le încheie.
Legea impune respectarea anumitor conditii de forma pentru anumite acte
juridice, merespectarea acestora ducand la nevalabilitatea actului juridic. Sintagma
„forma actului juridic" este folosită într-o dublă accepţiune, una restrânsă (stricto sensu),
care vizează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice şi cealaltă, în sens larg
(lato sensu), care priveşte diferitele cerinţe de formă necesare unui act juridic pentru a-şi
produce efectele (forma cerută ad validitatem, forma cerută pentru opozabilitate faţă de
terţi, forma cerută ad probationem, pentru probarea actului).
Vom defini „forma actului juridic civil" ca acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcuta cu intenţia de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Menționam ca forma actului juridic civil este cârmuită de principiul
consensualismului, care prevede că simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil,
respectiv pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să
îmbrace o formă specială.
După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în: -
forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad
validitatem ori ad solemnitatem); nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolută a
actului juridic;
- forma cerută pentru probarea actului juridic civil (numită şi forma
cerută ad probationem); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci
imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil;
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai inopozabilitatea,
terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de actul respectiv ca şi când n-ar
exista din punct de vedere juridic.

3.7.1. Forma ad valididatem

În cazuri expres prevăzute de lege, libertatea părţilor de a-şi manifesta voinţa este
limitată, îngrădită.
Pentru a fi vaiabile, anumite acte juridice trebuie să îmbrace o anumită formă, cu
o anumită solemnitate.
Aceste acte juridice se numesc solemne. Actele juridice solemne sunt acelea care
se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o anumită
formă, expres prevăzută de lege [art, 1174 alin. (3) C. civ.].
Forma solemnă a unui act juridic civil este impusă de lege. Dacă părţile, potrivit
libertăţii contractuale, dau prin voinţa lor o anumită formă actului juridic, formă

1
7
neimpusă de lege, acel act juridic este valabil, chiar dacă forma aleasă nu a fost
respectată [art, 1242 alin. (2) C. civ.].
Numai nerespectarea formei solemne legale este sancţionată cu nulitatea absolută.
Nerespectarea formei convenţionale nu este sancţionată.
Prin urmare, un act juridic este solemn numai în temeiul legii, nu şi prin convenţia
părţilor.
Prin forma cerută pentru validitatea actului juridic se înţeleg formalităţile pe care
trebuie să le îndeplinească actul juridic, în absenţa cărora actul juridic nu poate fi valabil
încheiat. De exemplu, contractul de întreţinere este valabil încheiat numai în formă
autentică, așa cum arată art. 2255 C. civ. Sunt acte solemne, de exemplu: contractul de
donaţie (art. 1011 alin.1 C. civ.), testamentul (art. 1041 C. civ.), contractul de ipotecă
imobiliară (art. 2378 afin. 1 C. civ.).
Cerinţa formei solemne în cazul anumitor acte juridice are ca scop ocrotirea
intereselor părţilor, asigurarea deplinei libertăţi a consimţământului, sau chiar, în anumite
cazuri, ocrotirea unor interese generale.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic presupune îndeplinirea,
următoarelor condiţii:
- întregul conţinut al actului juridic civil trebuie să fie îmbrăcat în forma
solemnă cerută de lege, nefiind permisă determinarea conţinutului actului prin
trimiterea, la o sursă externă acestuia (de exemplu, prin trimiterea la anumite
condiţii generale, care nu se regăsesc în actul juridic);
- actul juridic aflat în raport de interdependenţă cu un act solemn, trebuie
să îmbrace şi el forma solemnă, chiar dacă nu este un act solemn; se aplică
principiul simetriei de formă;
- potrivit ari. 1243 C, civ., orice modificare a contractului este supusă
condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa;
- nu se admite echivalenţa diferitelor forme ad validitatem, adică atunci când
legiuitorul impune o anumită formă, actul juridic trebuie încheiat în acea formă, şi nu în
alta (excepţie face doar testamentul, care poate fî încheiat valabil în oricare formă
prevăzută de lege);
- actul juridic care determină ineficacitatea unui act solemn, trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă [există şi excepţii; de exemplu, un legat cuprins
într-un testament poate fi revocat şi tacit, prin vânzarea bunului care formează
obiectul legatului.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic are următoarele caractere:
- este un element constitutiv al actului, în absenţa căruia actul juridic civil
este lovit de nulitate absolută;
- în principiu, este invariabilă, pentru acelaşi tip de act solemn;
- exclude manifestarea tacită de voinţă;

1
7
 - este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act juridic,
părţile nu au de ales între mai multe posibilităţi, fiind obligate să se conformeze
unei anumite forme;
Sancţiunea nerespectării formei, ca o condiţie de validitate a actului juridic, este
nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.
În Codul civil, sancţiunea nulităţii absolute este prevăzută în mod expres în art.
1242 alin. (1): „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care,
în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă".

3.7.2. Forma cerută ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic se înţelege întocmirea unui
înscris, în scopul de a dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic.
Această formă poate fi impusă de lege sau de părţi, prin voinţa lor.
De exemplu, conform art. 309 alin. (2) prima parte C. pr. civ. proba actelor
juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu se poate face, în principiu,
decât printr-un înscris. Alte exemple când se cere o anumită formă pentru probarea
actului juridic: contractul de depozit voluntar (art. 2104 C. civ.,), contractul de tranzacţie
(art. 2272 C. civ.) ş.a.
Actul juridic consensual este valabil indiferent de forma sa şi nu se pune problema
probei acestuia, dacă părţile sunt de bună-credinţă şi nu contestă existenţa operaţiunii
juridice. !n eventualitatea unui litigiu, însă, pentru ca părţile să fie sigure că vor dovedi
existenţa şi conţinutul actului juridic, de regulă, preferă încheierea lui sub forma unui
înscris.
Forma cerută pentru probarea actului juridic este obligatorie şi nu facultativă.
Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic, dar conduce, în principiu, la
imposibilitatea de a dovedi actul juridic cu alt mijloc de probă.
Sancţiunea constă, deci, în imposibilitatea probării existenţei sau conţinutului
actului juridic cu alt mijloc de probă.

3.7.3. Forma pentru opozabilitate față de terți

În principiu, actul juridic civil produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil
faţă de terţi.
Un act juridic este opozabil terţilor şi trebuie respectat de aceştia, dacă a ajuns la
cunoştinţa lor, prin intermediul anumitor formalităţi.
De aceea, în anumite cazuri, legea stabileşte condiţii de publicitate, pentru ca actul
încheiat de părţi să fie opozabil şi terţilor care nu au participat la încheierea iui, în scopul
de a le proteja interesele sau de a le ocroti drepturile. Este căzui actelor juridice civile
care constituie sau transmit drepturi reale. De exemplu, constituirea unei ipoteci asupra
unui imobil trebuie înscrisă în cartea funciară (art. 2377 alin.1 C. civ.), astfel încât terţii
care ar intenţiona să cumpere imobilul să ia cunoştinţă că acesta este grevat de o sarcină
reală.

1
7
 Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este obligatorie şi nu facultativă.
Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic şi nici nu este sancţionată cu
imposibilitatea probării actului cu alt mijloc de probă, ci sancţiunea care se aplică este
inopozabilitatea actului faţă de terţi, adică posibilitatea terţilor de a ignora actul juridic
încheiat de părţi şi invocat împotriva acestora.

4. Modalitățile actului juridic civil

De regulă, actele juridice civile sunt pure şi simple. Este posibil ca prin voinţa
părţilor, a legii, sau a instanţelor judecătoreşti, aceste acte să se nască şi sub forme mai
complexe prin includerea unor elemente, numite modalităţi, care afectează fie executarea
fie existenţa actelor.
Modalităţile actului juridic civil semnifica anumite elemente sau împrejurări
viitoare care influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din
actul juridic. Aceste elemente sau împrejurări ulterioare momentului încheierii actului
pot consta fie în scurgerea timpului (în cazul modalităţii numită termen), fie într-un
eveniment natural sau într-o acţiune omenească (în cazul modalităţii numită condiţie şi a
celei numită sarcină).

4.1. Termenul
Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde
producerea sau stingerea efectelor unui act juridic civil.
Împlinirea termenului poarta denumirea de scadenţă; până la scadenţă
termenul curge; după scadenţă, obligaţia devine exigibilă şi se poate cere executarea ei.
Clasificarea termenului:
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei
împlinirii sale, termenul poate fi:
- cert (precis) când se cunoaşte dinainte data împlinirii lui, adică ziua scadenţei
- incert (imprecis), când deşi este sigur că se va împlini, nu se ştie data exactă, are
o scadenţă imprecisă.
În funcţie de efectele pe care le produce asupra actului juridic, termenul poate fi:
-suspensiv când suspendă producerea efectelor actului juridic; până la împlinirea
lui, actul nu produce efecte, adică drepturile nu pot fi exercitate şi obligaţiile nu trebuie
executate; ele există, dar producerea lor este amânată până la împlinirea termenului;
-extinctiv, când amână stingerea efectelor unui act juridic civil; drepturile se
exercită şi obligaţiile se execută până la împlinirea termenului (până la scadenţă), după
care se sting, pentru viitor; deci actul juridic îşi produce efectele sale specifice de la
încheierea lui şi până la împlinirea termenului, după care actul juridic încetează;
În funcţie de interesul părţii în favoarea căreia este stipulat termenul, întalnim:
- termen stipulat în favoarea debitorului,
- termen stipulat în favoarea creditorului

1
7
- termen stipulat în favoarea ambelor părţi.
Clasificarea termenului în funcţie de acest criteriu prezintă interes deoarece numai
cel în interesul căruia este stipulat termenul poate renunţa la el; În
consecinţă, el îşi poate exercita dreptul sau îşi poate îndeplini obligaţia înainte de
împlinirea termenului, dacă termenul este suspensiv sau poate
pune capăt actului juridic, în sensul încetării efectelor acestuia, dacă termenul este
extinctiv.
Regula este că termenul este stipulat în favoarea debitorului (art. 1413 din Codul
civil).
Dar legea sau părţile pot stabili ca termenul să fie stipulat în favoarea creditorului
sau în favoarea ambelor părţi.
În funcţie de sursa sa, termenul poate fi:
-voluntar, când este stabilit prin voinţa părţilor actului juridic civil; el este
denumit şi termen convenţional
-legal fiind stabilit printr-o normă juridică
-judiciar, când judecătorul poate să acorde debitorului strâmtorat mici termene de
plată, întârziind astfel plata, independent de ceea ce au convenit părţile sau de ceea ce
rezultă din reglementarea legală a actului juridic respectiv. Aceste mici termene de plată
se numesc termene de graţie.
Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa sa. Efectele
termenului sunt diferite, după cum acesta este suspensiv sau extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv şi
îndeplinirii, executării obligaţiei corelative.
De subliniat că dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă, afectate de un termen
suspensiv, au o existenţă certă, adică ele există; de aici, următoarele consecinţe: 1) dacă
debitorul execută obligaţia sa înainte de termen (scadenţă), el face o plată valabilă,
echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului 2) înainte de împlinirea termenului,
titularului dreptului poate lua măsuri de conservare a dreptului său; 3) în actele
translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat (res certa), termenul
suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut expres,
contrariul; 4) până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la
debitor; 5) înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune
debitorului compensaţia; 6) înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze
acţiunea oblică (subrogatorie) ori cea pauliană (revocatorie); 7) prescripţia dreptului la
acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv.
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative.
Bunăoară, moartea credirentierului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde
renta viageră şi obligaţiei de a o plăti. Tot aşa, împlinirea termenului închirierii
marchează încetarea dreptului de a folosi bunul ce formează obiectul şi obligaţiei de a
asigura liniştita folosinţă.

1
8
 4.2. Condiția
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde naşterea
sau stingerea retroactivă a efectelor unui act juridic civil. „Este afectată de condiţie
obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur"
(art. 1399 C. civ.).
Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe
unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit. Renunţarea la condiţie face
ca obligaţia să fie simplă (art. 1406 C. civ.).
Clasificare:
- în funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă
sau rezolutorie (extinctivă).
Este suspensivă, când de evenimentul viitor şi
nesigur depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Conform art. 1400
C. civ., „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde
eficacitatea obligaţiei".
Condiţia este rezolutorie, când de evenimentul viitor şi nesigur depinde
desfiinţarea actului juridic, cu efect retroactiv, ca şi cum acesta n-ar fi existat vreodată.
Conform art. 1401 C. cîv., „(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei
determină desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi
rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care
condiţia s-ar putea îndeplini". De exemplu, X face o donaţie lui Y, stipulând în contract
că donaţia se va desfiinţa dacă donatarul moare înaintea donatorului; condiţia
rezolutorie constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă
a donatarului (art. 1016 C. civ.).
- în funcţie de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului
viitor şi nesigur, condiţia poate fi cazuală, mixtă şi potestativă.
Condiția este cazuală, atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard
(întâmplare) şi este independentă de voinţa părţilor. De exemplu, condiţia constă în
faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă a donatarului, ceea ce depinde
de întâmplare; în acest caz, condiţia este cazuală şi rezolutorie.
Condiţia este mixtă, atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa
uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate. De exemplu, X îi vinde lui
Y, casa din strada Culturii nr. 4, cu condiţia ca unchiul său, proprietarul imobilului, să i-o
doneze.
Condiţia este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa
uneia dintre părţile actului juridic. Condiţia potestativă poate fi, la rândul ei, pură sau
simplă.
Condiţia potestativă pură (sau pur potestativă) este condiţia a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi (debitor sau creditor); ea se poate reduce la
formula „dacă vreau". Regula este că obligaţiile asumate sub condiţie suspensivă pur
potestativă sunt lovite de nulitate absolută, deoarece o asemenea condiţie înseamnă,

1
8
practic, lipsa intenţiei de a se obliga. Astfel, din art. 1403 C. civ. reiese că obligaţia
asumată sub condiţie pur potestativă din partea debitorului nu este valabilă şi numai dacă
acea condiţie este în acelaşi timp suspensivă.
În consecință, este valabilă condiţia suspensivă pur potestativă din partea
creditorului (de exemplu, X se obligă să îi acorde un împrumut de bani fiului său, dacă
acesta îi va solicita împrumutul promis), precum şi condiţia rezolutorie pur potestativă
din partea debitorului sau a creditorului [de exemplu, conform art. 1031 C. civ.,
donaţiile între soţi sunt revocabile în timpul căsătoriei, în orice moment, prin voinţa
soţului donator).
Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde, în aceiaşi timp,
de voinţa uneia dintre părţi şi de un element exterior (de împrejurări obiective sau de
fapta unui terţ nedeterminat).
- în funcţie de posibilitatea realizării evenimentului, condiţia poate fi posibilă şi
imposibilă.
Condiţia este imposibilă când evenimentul nu se poate realiza, fie sub aspect
material, fie juridic, imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic şi
aceasta pentru că, ulterior încheierii actului juridic, o condiţie imposibilă poate deveni
posibilă. Condiţia imposibilă este nulă şi conduce la nulitatea actului juridic, care
depinde de ea (art. 1402 C. civ.). Dacă nu reprezintă însăşi cauza contractului, este
considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu, neafectat de
modalităţi.
- în funcţie de conformitatea condiţiei cu legea şi morala, condiţia poate fi
licită sau morală ori condiţie ilicită sau imorală. Condiţia ilicită contravine legii,
iar condiţia imorală, contravine bunelor moravuri. Condiţia ilicită sau imorală este
sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage desfiinţarea actului juridic care depinde de
acea condiţie, dacă este însăşi cauza actului juridic astfel încheiat; altfel, condiţia ilicită
sau imorală este considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu,
neafectat de modalităţi.
- în funcţie de modul în care este formulată - afirmativ sau negativ - condiţia poate
fi pozitivă sau negativă. Condiţia este pozitivă dacă este formulată
în sens afirmativ. Condiţia este negativă dacă este formulată
în sens negativ. De exemplu, tatăl se obligă să-i doneze fiului un autoturism,
de ziua lui, dacă acesta din urmă nu va abandona studiile.
În legătură cu această clasificare, momentul realizării condiției pozitive, respectiv
negative se apreciază diferit după cum părțile au fixat sau nu un termen pentru
nerealizarea ei.
Dacă părțile nu au fixat nici un termen, și condiția este aceea a producerii unui
eveniment, condiția este îndeplinită când este sigur că evenimentul nu se mai poate
produce (Ex. decesul celui obligat sub condiție să se căsătorească).
Dacă părţile au fixat un termen pentru realizarea condiţiei şi condiţia este aceea a
producerii unui eveniment, condiţia se consideră neîndeplinită atunci când termenul s~a

1
8
împlinit fără ca evenimentul să se producă. (de exemplu, când condiția constă în
finalizarea studiilor în termenul convenit de către părți).
Condiţia se consideră îndeplinită atunci când debitorul, obligat sub condiţie, a
împiedicat îndeplinirea ei (art. 1405 alin.1 C. civ). Şi invers, condiţia se consideră
neîndeplinită, dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă,
realizarea evenimentului (art. 1405 alin.2 C. civ.).
Efectele condiției:
Efectele condiţiei sunt diferite, după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie
şi în funcţie de intervalul de timp în care se analizează efectele, adică pendente
conditione (intervalul cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în
care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură) sau eveniente conditione
(perioada ulterioară momentului îndeplinirii sau neîndepiinirii condiţiei),
a) Efectele condiţiei suspensive:
Pendente conditione, specific condiţiei suspensive este că în toată această
perioadă actul juridic civil nu îşi produce efectele. Mai mult, drepturile şi obligaţiile sub
condiţie suspensivă nu numai că nu produc efecte, dar nici nu s-au născut încă; de
exemplu, o persoană care are un drept de proprietate sau de creanţă sub condiţie
suspensivă, nu are niciun drept actual, nu este încă proprietar sau creditor. Totuşi, există
posibilitatea unui drept viitor, a unui drept condiţional. Acest drept este transmisibil, atât
prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte. Titularul dreptului
condiţional poate face acte de conservare pentru păstrarea sa (art. 1408 şi
art. 1409 C. civ., corespunzătoare art. 1016 C. civ. 1864). De exemplu, poate
înscrie o ipotecă, poate întrerupe o prescripţie.
Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum acesta s-a
realizat sau nu. Dacă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost simplu de
la început. Dreptul născut în realitate numai în momentul realizării condiţiei se
consideră, printr-o ficţiune a legii, că s-a născut de la data încheierii actului juridic.
Potrivit art. 1407 alin, (3) C. civ., atunci când condiţia suspensivă produce efecte
retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar
fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în
cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor. Când condiţia
suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic nu este eficace, nu-şi produce efectele în viitor,
după cum nu a produs efecte nici în trecut. Se va considera că actul juridic nu a fost
niciodată încheiat.

b) Efectele condiţiei rezoiutorii.

Pendente conditione, actul juridic civil afectat de condiţia rezolutorie îşi produce
efectele ca şi cum ar fi simplu, deoarece condiţia rezolutorie (la fel ca termenul extinctiv)
nu condiţionează efectele actuale ale actului juridic, ci numai pierderea viitoare şi
stingerea efectelor actului juridic.

1
8
 Eveniente conditione, efectele condiţiei rezolutorii diferă după cum aceasta s-a
realizat sau nu.
Dacă s-a realizat, actul juridic se desfiinţează cu efect retroactiv. Se consideră că
actul s-a stins de la început şi n-a produs niciodată efecte. Iar efectele produse în
realitate, sunt şterse în mod retroactiv, părţile fiind puse în situaţia anterioară, dinaintea
încheierii actului juridic. Conform art. 1407 alin. (4) C. civ., atunci când condiţia
rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este
obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum
aceasta nu ar fi existat niciodată.
De la această regulă sunt două excepţii:
- fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului
sub condiţie rezolutorie (art. 1410 C. civ.); după îndeplinirea condiţiei, acesta nu are
obligația să le restituie, decât pe cele culese ori încasate după îndeplinirea condiției
rezolutorii;
- în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie
rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect
asupra prestaţiilor deja executate; deci acestea nu se restituie. Referitor la restituirea
prestaţiilor se aplică dispoziţiile art. 1635-1649 C. civ.
Când condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează definitiv. El
continuă să-şi producă efectele în viitor, ca şi cum ar fi fost de la început simplu.

4.3. Sarcina
Sarcina - ca modalitate a actului juridic civil — este o obligaţie, de a da, a face sau
a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit - liberalităţi.
În funcţie de persoana beneficiarului, sarcinile se clasifică în:
- sarcina în favoarea dispunătorului: nu poate fi stipulată decât prin donaţie, nu şi
prin testament; astfel, prin donaţie, dispunătorul îl poate obliga pe gratificat să execute o
obligaţie în cursul vieţii sale;
- sarcina în favoarea gratificatului, de exemplu, obligaţia pentru acesta să
finalizeze studiile superioare începute;
- sarcina în favoarea unei terţe persoane; de exemplu, gratificatul este
obligat să plătească avansul pentru cumpărarea unui apartament pe numele
unei terţe persoane numită de dispunător.
Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală.
Astfel, sancţiunea pentru sarcina imposibilă, ilicită sau imorală este nulitatea
absolută şi totală, dacă sarcina respectivă a fost cauza încheierii actului juridic. În situaţia
în care dispunătorul ar fi făcut liberalitatea chiar dacă sarcina nu ar fi fost executată,
atunci sarcina imposibilă, ilicită sau imorală se consideră nescrisă.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei, ci
numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principal,

1
8
revocarea (mai precis, rezoluţiunea) actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost
instituită.
Totuşi, datorită caracterului pro parte sinalagmatic, conferit de sarcină actului cu
titlu gratuit, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere
rezoluţiunea (revocarea) actului juridic civil pentru neexecutare sau a pretinde obligarea
debitorului la executarea în natură a sarcinii.

5. Interpretarea actului juridic civil

Interpretarea poate avea ca scop fie calificarea juridică a actului, fie stabilirea
înţelesului unei sau unor clauze, în funcţie de care vor fi stabilite drepturile subiective şi
obligaţiile civile ce revin părţilor, fie atât calificarea juridică a actului, cât şi stabilirea
înţelesului unei sau unor clauze ale acestuia.
Aşadar, un prim rezultat al interpretării actului juridic civil este calificarea
acestuia, adică încadrarea actului juridic civil concret într-un anumit tip de acte juridice.
Corecta calificare juridică a actului prezintă o importanţă de necontestat,
deoarece, dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba despre un act juridic civil
numit (tipic), atunci vor fi incidente regulile stabilite în mod expres de lege pentru acel
tip de act juridic, iar dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba de un act juridic
civil nenumit (atipic), atunci se vor aplica regulile generale în materie de acte juridice,
iar dacă acestea nu sunt suficiente, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult (art. 1168 C.civ.).
De cele mai multe ori, operaţiunea de interpretare nu se opreşte la calificarea
actului juridic civil, fiind necesară lămurirea înţelesului exact al unor clauze, prin
cercetarea manifestării de voinţă a părţii sau a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa
internă.
În aceste sens dispozițiile art. 1266 - 1269 C.civ. şi art. 1272 C.civ. stabilesc
anumite reguli referitoare la interpretarea contractelor, iar, în baza art. 1325 C.civ.,
aceste reguli se aplică şi în cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu
excepţia celor care, prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral sau plurilateral.
Regulile de interpretare stabilite, cu caracter supletiv, de Codul civil sunt
următoarele:
- actul juridic se interpretează după voinţa concordantă a părților, iar nu după
sensul literal al termenilor, la stabilirea voinţei concordante a părţilor ţinându-se seama,
între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile
statornicite între acestea şi de comportamentul ulterior încheierii contractului (art. 1266
C.civ.);
- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice, deci se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul
actului (art. 1267 C.civ.);

1
8
 - clauzele îndoielnice se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine
naturii şi obiectului actului juridic (art. 1268 alin. 1 C.civ.);
- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura
contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de
părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe;
- dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect
(art. 1268 alin.3 C.civ.) - actus inter-pretandus estpotius ut valeat quam ut pereat,
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, actul juridic nu cuprinde decât
lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta (art. 1268 alin. 4 C.civ.) - actus non
debent operări ultra intentionem agentos;
- clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării
contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost
expres prevăzute (art. 1268 alin. 5 C.civ.);
- dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta
se interpretează în favoarea celui care se obligă, cu excepţia stipulaţiilor înscrise în
contractele de adeziune, care se interpretează împotriva celui care le-a propus (art. 1269
C.civ.) - in dubio pro reo
- actul juridic valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar
şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea
le dau actului, după natura lui (art. 1272 alin. 1 C.civ.);
- clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod
expres (art. 1272 alin. (2) C.civ.).

6. Efectele actului juridic civil

Putem defini efectele actului juridic civil ca fiind drepturile şi obligaţiile, la care
dă naştere, pe care modifică sau stinge actul juridic. Ceea ce pentru raportul juridic
reprezintă conţinutul său, pentru actul juridic, care este izvorul acelui raport, reprezintă
efectele sale.
Sunt considerate principii ale efectelor contractului între părţi şi ele rezultă din
textele menţionate anterior (art. 1270-1279 din Codul civil), următoarele:
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii.

6.1. Principiul forței obligatorii

Conform art. 1270 alin. 1 C. civ. „Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante".

1
8
 Pornind de la acest text de lege, principiul forţei obligatorii (sau pacta sunt
servanda) reprezintă regula potrivit căreia actul juridic încheiat valabil se impune părţilor
(părţii - în actele juridice unilaterale) întocmai ca legea.
Deci actul juridic, odată încheiat, trebuie respectat de către părţi, fiind obligatoriu
şi nu facultativ, pentru ele.
Nu numai părţile sunt obligate să-l respecte, ci şi instanţa de judecată. Aceasta,
atunci când are de soluţionat un litigiu referitor la un act juridic, trebuie să-l interpreteze
în funcţie de voinţa părţilor şi să asigure executarea lui, neavând posibilitatea de a
modifica efectele ori conţinutul acestuia.
Fundamentul principiului forţei obligatorii este reprezentat de necesitatea
asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile (care au ca izvor actele
juridice civile) şi de principiul respectării cuvântului dat.
Excepții:
- reglementarea prin art. 1271 din Codul civil relativ la teoria impreviziunii.
"Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii
valorii contraprestaţiei." Potrivit acestei dispoziții, o modificare a împrejurărilor care a
avut ca urmare doar caracterul mai oneros al executării, nu va exonera părţile de
îndeplinirea obligaţiilor asumate. Însă, daca executarea devine excesiv de oneroasa
pentru una dintre părți ca urmare a schimbării împrejurărilor inițiale, părțile vor fi
obligate sa negocieze in vederea adaptării contractului. Pentru a determina o renegociere
a contractului, împrejurările modificatoare trebuie sa prezinte următoarele caracteristici:
a survenit după încheierea contractului; nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la
data încheierii contractului; partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii
unor asemenea modificări.
În situația in care părţile nu ajung la un acord de renegociere a contractului într-un
termen rezonabil, instanţa de judecată este cea care poate să dispună, la cererea acestora,
adaptarea contractului, în aşa fel încât să fie distribuite în mod echitabil, între părţi,
pierderile şi beneficiile care rezultă din schimbarea împrejurărilor iniţiale.
- prelungirea efectelor unor contracte, prin lege, peste termenul convenit de părţi
(este cazul prelungirii contractelor de închiriere la care se referă art. 1 din Legea nr.
17/1994, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 (ambele stabilesc un termen de 5 ani) sau
art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 (care stabileşte un termen de 5 ani în cazul contractelor de
închiriere pentru suprafeţele locative deţinute de stat sau de unităţile administrativ-
teritoriale ale acestuia pentru suprafeţele cu destinaţia de locuinţă sau folosite de unităţi
de învăţământ, de aşezăminte social-culturale ori ca sedii de partide politice legal
înregistrate, de sindicate sau de către organizaţii neguvernamentale).

6.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Principiul irevocabilității actului juridic este o consecinţă a principiului
forţei obligatorii a actului juridic.

1
8
 Conform acestui principiu, actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa
numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea
de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.
Consacrarea acestui principiu se regăsește în art. 1270 alin 2 din Codul civil :"
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate
de lege."
In privinţa actului unilateral nu există un text asemănător, cu caracter de principiu,
care să stipuleze regula irevocabilităţii. Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325 din
Codul civil, conform cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale
privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii se prezintă sub forma posibilității
denunțării unilaterale in materia actelor bilaterale.
Astfel, potrivit art. 1276 alin 1 din Codul civil, "Dacă dreptul de a denunţa
contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât
executarea contractului nu a început"
In cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, dreptul de denunţare
poate fi exercitat şi după începerea executării, dar denunţarea nu va produce efect în
privinţa prestaţiilor executate sau aflate în curs de executare. Și in cazul contractului
încheiat pe o perioada nedeterminata există posibilitatea denunţării unilaterale de
către oricare din părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
În cuprinsul sau, Codul civil reglementează aplicații ale excepțiilor de la
principiul irevocabilității contractelor:
- art. 2030 alin 1 lit e) C.civ., in materia contractului de mandat: contractul
de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant
- art. 2115 alin 1 C.civ. privind contractul de depozit, deponentul poate să
solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit
- art. 1816 C.civ. in materia contractului de locațiune, dacă locaţiunea a fost
făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin
notificare adresata celeilalte părți.

6.3. Principiul relativității efectelor actului juridic civil

Esența principiului relativității efectelor actului juridic civil este înțeleasă
ca regula conform căreia căreia un act produce efecte numai faţă de autorii sau
autorul său, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.
În alte cuvinte, actul bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai
pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios
a c t a , a l i i s n e q u e n o c e r e , n e q u e prodesse potest).

1
8
 Principiul relativitatii efectelor actului juridic este consacrat în art. 1280
din Codul civil: "Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu
se prevede altfel."
Justificarea principiului relativităţii se găseşte în două idei de bază: pe de o parte,
el este impus de însăşi natura voliţională a actului juridic civil - dacă este firesc ca cineva
să devină debitor ori creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, este tot aşa de
firesc ca altcineva să nu devină creditor sau debitor fără voia sa - şi, pe de altă parte,
soluţia contrară ar fi de natură să aducă atingere libertăţii persoanei.
Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii, ca şi a excepţiilor, presupune
precizarea noţiunilor de părţi, avânzi-cauză şi terţi deoarece, în raport cu un anumit act
juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează în una din aceste trei noţiuni.
Parte înseamnă persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin
reprezentare, şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic
întrucât a exprimat un interes personal în acel act.
Termenul „parte" desemnează atât pe una din părţile actului bi ori multilateral, cât
şi pe autorul actului unilateral.
Spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de A cu B, fiecare este
parte a contractului - vânzător, respectiv cumpărător - dar şi autor al ofertei, respectiv al
acceptării ofertei.
Important de reţinut este că, din punct de vedere juridic, parte nu este numai
persoana care încheie direct şi personal actul juridic civil, ci şi aceea care îl încheie prin
reprezentantul său (legal ori convenţional).
Părţile reprezintă categoria de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce
efectele în virtutea principiului relativităţii.
Având-cauză este persoana care, deşi n-a participat la încheierea actului, totuşi,
suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părţile actului.
Există trei categorii de avânzi-cauză: 1) succesorii universali şi succesorii cu titlu
universal; 2) succesorii cu titlu particular; 3) creditorii chirografari.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal formează o singură categorie de
avânzi-cauză deoarece între ei există numai o deosebire cantitativă, iar nu calitativă.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu în întregime,
adică o universalitate (universitas bonorum), precum: moştenitorul legal unic, legatarul
universal, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării
(fuziune şi absorbţie).
Este succesor cu titlu universal persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu, precum: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică
dobânditoare, a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizată (total ori parţial).
Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universal sunt
continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu,
respectiv o fracţiune de patrimoniu.

1
8
 Calitatea succesorilor universali, şi cu titlu universal de a fi avânzi-cauză constă
în aceea că actul juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei; în
principiu, aceşti succesori preiau toate drepturile şi obligaţiile autorului, respectiv o parte
a lor; spunem „în principiu" deoarece nu se transmit succesorilor drepturile incesibile,
strâns legate de persoana autorului.
Succesorii cu titlu particular - a doua categorie de avânzi-cauză - sunt persoanele
care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli), precum: cumpărătorul,
donatorul, legatarul cu titlu particular, persoana juridică dobânditoare a activului net, ca
efect al dizolvării altei persoane juridice.
De reţinut că, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea sa de având-cauză
nu se apreciază în raport cu actul prin care a dobândit un anumit drept - în acest act
având poziţia juridică de parte -, ci în raport cu acte anterioare ale autorului,
referitoare la acelaşi drept ori bun, încheiate cu alte persoane, respectându-se şi
cerinţele de publicitate, dacă legea le cere.
Creditorii chirografari - a treia categorie de avânzi-cauză - sunt acei creditori care
nu au o garanţie reală pentru creanţa lor (gaj ori ipotecă). Aceşti creditori au garantată
creanţa doar cu un drept de „gaj general", la care se referă art. 2324 alin. 1 C. civ.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză al debitorilor lor în sensul că ei suportă
influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care
activul patrimonial (gajul general) se măreşte ori se micşorează. Asemenea acte trebuie
respectate de creditorul chirografar, el neavând dreptul de ingerinţă în actele debitorului
său.
Totuşi, calitatea de având-cauză a creditorului încetează faţă de actele încheiate de
debitor în frauda intereselor sale. Împotriva acestor acte - faţă de care devine terţ -
creditorul chirografar poate intenta acţiunea revocatorie sau pauliană sau acţiunea în
declararea simulaţiei.
Terţii sunt persoanele străine de actul juridic - penitus extranei.
De menţionat că, între „avânzi-cauză" şi „terţi" poate exista un „transfer", în
sensul că, aceeaşi persoană poate fi având-cauză în raport cu un anumit act juridic civil
al autorului său şi să fie terţ în raport cu alt act juridic, încheiat de acelaşi autor.

Excepții:
Excepțiile de la relativitatea efectelor contractului reprezintă situaţiile în care
acestea se produc faţă de persoane care nu au participat nici direct şi nici prin
reprezentant la încheierea actului juridic.
În categoria excepţiilor considerate aparente de la principiul relativităţii intră:
situaţia avânzilor- cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea,
acţiunile directe.
Este considerata o veritabilă excepţie stipulaţia pentru altul sau „contractul în
favoarea unei terţe persoane".

1
9
 Promisiunea faptei altuia reprezinta un contract prin care o persoană-debitorul
promitent se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul
unei terţe persoane de a încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract sau să
ratifice actul încheiat în absenţa sa.
Art. 1283 din Codul civil arată că: „acela care se angajează la a determina un terţ
să încheie sau să ratifice un act, este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză
să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia
promisă".
Simulaţia reprezintă operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar
nereal (denumit simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act
juridic ascuns, secret, dar adevărat.
Între părți va produce efecte contractul secret, in schimb, fata de terții de bună-
credință, va produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să invoce simulaţia
împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile.
Reprezentarea semnifică procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită
reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana
reprezentatului.
În acest caz, contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în
numele reprezentatului produce direct efecte între reprezentat şi cealaltă parte, acesta
fiind motivul pentru care reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la
principiul relativităţii.
Stipulaţia pentru altul constituie veritabila excepţie de la principiul relativităţii
întrucât constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cealaltă
parte, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a
treia persoane (terţ beneficiar).
Conform dispozițiilor cuprinse în art. 1284 din Codul civil, „oricine poate stipula
în numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei". În cazul
stipulației pentru altul, dreptul terţului se naşte direct şi în puterea convenţiei dintre
stipulant şi promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este
considerată excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţul beneficiar poate refuza
stipulația si nici nu i se poate impune însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este
de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 alin 1
din Codul civil).
Acţiunile directe: reprezintă dreptul la acţiune al creditorului, care poate pretinde
executarea creanţei saîe de la un debitor al debitorului său, deşi nu este legat contractual cu
acesta; de o acţiune directă beneficiază următorii: în materia contractului de antrepriză,
lucrătorii angajaţi de antreprenor; care pot cere plata drepturilor lor (băneşti) direct de la clientul
pentru care se execută lucrarea, în măsura în care acesta este dator antreprenorului (art. 1856 Cod
civil0 ; în materia contractului de mandat, dacă mandatarul şi-a substituit o terţă persoană
(un sub-mandatar) pentru îndeplinirea mandatului său, mandantul poate să intenteze o acţiune
1
9
direct împotriva acesteia (art. 2023 alin. 6 Cod civil); în materia contractului de locaţiune, dacă
locatarul a încheiat o sublocaţiune, locatorul poate urmări direct pe sublocatar pentru plata
chiriei neplătită de locatarul principal, până la concurenţa chiriei pe care sublocatarui o datorează
locatarului principal (art. 1807 Cod civil).
Dreptul la acţiune în aceste cazuri este rodul prevederilor legale, și nu al voinței părţilor
şi de aceea este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii.

7. Nulitatea actului juridic civil

7.1. Definiție. Funcții.
Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte
juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond sau de formă, impuse de lege
pentru încheierea sa valabilă.
Actul juridic sancţionat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în vederea
cărora a fost încheiat.
El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea nu-i
recunoaşte valabilitatea.
În art. 1246 alin. 1 C. civ. se arată: „Orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege
nu se prevede o altă sancţiune".
Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcţii:
- funcţia preventivă, care constă în efectul inhibitor pe care îl exercită asupra
subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor
sale de valabilitate: ştiind că un act încheiat cu încălcarea legii privind valabilitatea sa va
fi lipsit de efecte, subiectele de drept civil sunt descurajate şi îndemnate să respecte legea
civilă;
- funcţia sancţionatorie; dacă prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa, intră în
acţiune această a doua funcţie, care înseamnă tocmai înlăturarea efectelor contrare legii;
- funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii, în domeniul actelor
juridice civile; prin realizarea celor două funcţii de mai sus, se asigură respectarea
normelor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic
civil. Totodată, nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii
publice şi bunelor moravuri.

7.2. Delimitarea nulității față de alte cauze de ineficacitate ale actului juridic civil.
A. Nulitate – rezoluțiune
Dacă nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu
nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate, rezoluţiunea constă în
desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu (dintr-o dată), pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
1
9
 - ambele produc efecte retroactiv (ex tunc):
- ambele sunt (în principiu) judiciare (presupunând o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent).
Deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune sunt, în principal, următoarele:
- o deosebire de ipoteză: dacă nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţiunea
presupune un act valabil încheiat;
- o deosebire de domeniu sau sferă de aplicare; dacă nulitatea se aplică oricărui
act juridic civil, rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice, cu executare uno
ictu;
- o deosebire privind data cauzelor: dacă la nulitate cauzele sunt contemporane
momentului încheierii actului, la rezoluţiune cauza - neexecutarea culpabilă de către una
dintre părţi - este ulterioară momentului încheierii;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce priveşte începutul ei,
în cele două cazuri.

B. Nulitate – reziliere
Rezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic, cu executarea
succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Între nulitate şi reziliere există, în esenţă, aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi în
cazul nulitate - rezoluţiune, cu menţiunea că efectele rezilierii, nu sunt retroactive, ci
numai pentru viitor - ex nune.

C. Nulitate - caducitate
Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de
orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de
voinţa autorului actului. Bunăoară, neacceptarea ofertei de către destinatarul ei sau
predecesul legatarului ori pieirea bunului ce formează obiectul legatului cu titlu
particular determină caducitatea ofertei, respectiv a legatului.
Nulitatea şi caducitatea se aseamănă prin aceea că sunt cauze de ineficacitate, dar
se deosebesc prin:
- ipotezele pe care le presupun: nulitatea presupune un act nevalabil, pe când
caducitatea presupune un act valabil încheiat;
- modul de producere a efectelor: dacă nulitatea retroactivează (ex tunc),
caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nune), întrucât pentru trecut nu s-au
produs nici un fel de efecte ale actului;
- cauze: dacă nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului,
caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii şi străină de voinţa autorului actului.

D. Nulitate - revocare
„Revocarea" este un termen cu mai multe înţelesuri în domeniul dreptului civil.
Aici, prin „revocare" desemnăm acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor

1
9
actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a
sarcinii.
Între nulitate şi revocare există asemănarea de a fi - ambele - cauze de
ineficacitate a actului juridic civil, dar există şi deosebiri, precum:
- cea de ipoteze: pe când nulitatea presupune un act nevalabil, revocarea
presupune un act valabil încheiat;
- cea de dată a cauzelor: dacă nulitatea presupune cauze contemporane
momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului;
- cea de domeniu: dacă nulitatea e aplicabilă oricărui act juridic civil, revocarea
se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalităţi);
- cea privind prescripţia extinctivă a acţiunilor (supuse unor reguli diferite).

E. Nulitatea – reducțiune
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă actelor juridice încheiate cu
nerespectarea interdicţiilor stabilite de lege în materia liberalităţilor sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ.
Spre deosebire de nulitate, reducțiunea este aplicabilă numai anumitor acte
juridice: liberalităților (acte juridice cu titlu gratuit prin care se transferă sau se constituie
un drept patrimonial) sau actelor sinalgmatice și comutative pentru în caz de
impreviziune, respectiv leziune.

F. Nulitatea – Inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care determină ca efectele unui act juridic
sau a unei situaţii juridice generată prin acest act să nu fie opozabile terţilor, adică aceştia
să le poată ignora, datorită nerespectării de către părţi a unor condiţii de publicitate
prevăzute de lege.
Inpozabilitatea spre desoebire de nulitate implică existența valabilă a actului
juridic civil, dar eficacitatea acestuia față de terți este supusă unor condiții de
opozabilitate, care constau în publicitatea actului juridic, pentru a se asigura înștiințarea
terților despre existența actului juridic: Exmple: notificarea cesiunii de creanță,
publicitatea efectuată prin Registrul Comerțului, înscrierea în cartea funciară a
drepturilor reale, etc.; în materia acțiunii revocatorii prevăzute de art. 1562 Cod civil,
potrivit căruia creditorului îi sunt inopozabiie actele juridice ale debitorului prin care
acesta îşi creează o stare de insolvabilitate, adică acesta le poate ignora, ca și cum nu ar fi
încheiate deloc.

G. Nulitatea – Clauze nescrise

1
9
 Clauzele nescrise au fost calificate în doctrină ca fiind o formă de nulitate de
drept, parțială a actului juridic civil. Așadar clauzele considerate ca nescrise se aseamnă
până la confuzie cu nulitatea, putând avea regimul juridic al nulității absolute sau relative
în funcție de caracterul interesului ocrotit al normei încălcate.
Indiferent de caracterul nul sau nescris al unei clauze ilicite, în principiu,
ineficacitatea acesteia nu influențează restul contractului. Totuși, dacã aceste clauze sunt
esențiale, respectiv constituie motivul determinant pentru care s-a încheiat contractul,
atunci acesta este nul de plin drept în întregul său.
Dacă o clauză considerată nescrisă a fost executată, se impune restituirea
prestaţiilor, aplicându-se prin analogie efectele nulității referitoare la restituirea
prestațiilor.
În doctrină, se poartă discuții dacă clauzele considerate nescrise pot fi confirmate,
refăcute, adaptate sau convertite.

7.3. Clasificarea nulității

Criteriile de clasificare şi categoriile de nulităţi, în funcţie de aceste criterii, sunt
următoarele:
1) în funcţie de natura interesului ocrotit - general ori individual -, prin dispoziţia
legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea este de două feluri: absolută
şi relativă;
2) în funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este tot de două feluri: parţială
şi totală;
3) după modul de consacrare legislativă, distingem între: nulitatea expresă şi
nulitatea virtuală; acestor nulităţi li se mai spune şi textuale, respectiv implicite;
4) după felul condiţiei de validitate nerespectată, se deosebeşte între: nulitate de
fond şi nulitate de formă;
5) după modul de valorificare, nulităţile se împart în nulitate judiciară şi nulitate
amiabilă. Întrucât, în principiu, nulităţile presupun darea unei hotărâri a unui organ
jurisdicţional, (fiind, deci, judiciare, iar nu de drept), cazurile de nulitate amiabilă fiind
rare în practică, nu vom insista asupra acestei din urmă clasificări, rămânând să precizăm
conţinutul, înţelesul celorlalte categorii de nulităţi, rezultate din aplicarea primelor patru
criterii de clasificare.

7.3.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Nulitatea absolută este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la momentul
încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale imperative, care ocroteşte un interes
general, obştesc. Prin dispozițiile art. 1246 din Codul civil se prevede ca: „este nul
contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes general".
Nulitatea relativa reprezintă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular sau

1
9
individual. Conform art. 1248 din Codul civil „contractul încheiat cu încălcarea unei
dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil".
Prin art. 1252 din Codul civil se instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce
înseamnă că, în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă.
Putem spune ca nulitatea absolută actului juridic are, in general, următoarele
cauze:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă, atunci când este nesocotită o
incapacitate specială de exerciţiu a persoanei fizice, instituită pentru ocrotirea
unui interes general; de exemplu, art. 1653 alin. (1), art. 1654 alin. (1) iit. c) C. civ.;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic, în sensul că nu este determinat
sau cel puţin determinabil ori nu este licit;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic, atunci când cauza este ilicită (şi în
situaţia fraudei la lege) sau imorală;
- nerespectarea formei cerute la încheierea actului juridic, ca o condiţie
de validitate;
- încălcarea ordinii publice.
Cauze de nulitate relativă sunt, de exemplu:
- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă atunci când
se ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu; de exemplu, actul juridic
a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea
ocrotitorului legal ori când se ignoră prevederile referitoare la anumite
incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare; de
exemplu, art. 1854 alin. (1) Iit a) şi b) C. civ.;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ;
- lipsa cauzei.
În ce privește regimul juridic al nulității absolute, Codul civil a consacrat art.
1247 și art. 1249, care dispun următoarele:
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de
acţiune sau de excepţie. Astfel, oricine pretinde şi reclamă un interes (deci nu numai
părţile şi avânzii lor cauză, dar şi procurorul, autorităţile publice competente, alte terţe
persoane prejudiciate prin actul încheiat şi deci, interesate să obţină desfiinţarea actului)
poate invoca nulitatea absolută. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea
actului. Această obligaţie a instanţei derivă din funcţia organului jurisdicţional de a
restabili ordinea de drept încălcată.
- Nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege (de exemplu în cazul căsătoriei nule sau fictive – art. 294 și 295 Cod
civil). Regula are ca rațiune natura interesului ocrotit de norma a cărei încălcare atrage
nulitatea absolută. Inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu

1
9
validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale, nerespectate în momentul
încheierii actului.
- Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie, dacă prin lege nu se prevede altfel. În cazul nulității absolute
funcţionează regula imprescriptibilităţii, indiferent de calea procedurală folosită pentru
valorificarea ei, cu rezerva situaţiilor expres prevăzute de lege, când nulitatea
absolută poate fi prescriptibilă.
Regimul juridic al nulităţii relative este reglementat de dispoziţiile art. 1248 şi
1249 din Codul civil, după cum urmează:
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată, ceea ce înseamnă că, de principiu, nulitatea
relativă poate fi pretinsă numai de către partea interesată, prejudiciată prin încheierea
respectivului act.
Există situaţii în care, în afara persoanei interesate şi tocmai în ideea asigurării
unei reale protecţii a acesteia, nulitatea relativă mai poate fi invocată şi
de către alte persoane, cum ar fi: creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice;
reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu; ocrotitorul legal al
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau consiliul de familie; succesorii părţii
ocrotite.
- potrivit art. 1248 alin 2 din Codul civil, nulitatea relativă nu poate fi invocată
din oficiu de către instanţa de judecată.
- nulitatea relativă poate fi confirmată. Confirmarea nulităţii se poate face
de către persoana interesată sau de succesorii ei în drepturi, în mod expres ori tacit.
- Sub aspectul prescripţiei extinctive, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de
acţiune numai în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Dacă invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune este supusă prescripţiei
extinctive, în schimb, atunci când este vorba de valorificarea pe cale de excepţie,
anulabilitatea actului poate fi opusă întotdeauna de cel căruia i se cere executarea actului.
Potrivit art. 1249 alin 2 din Codul civil prevăd: că „partea căreia i se cere executarea
contractului poate opune oricând nulitatea relativă a
contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea
în anulare".

7.3.2. Nulitatea totală şi nulitatea parţială

Nulitatea totală este nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în totalitatea lui.
De exemplu,, nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma
autentică cerută de lege.
Nulitatea parţială este nulitatea care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, acelea care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Potrivit art. 1255 alin. (1) C. civ., „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri(s.n.) şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul

1
9
său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-
ar fi încheiat". Într-un contract de vânzare, de exemplu, poate fi nulă numai o clauză
accesorie, clauza de arvună, clauzele principale fiind valabile.
Dar, de nulitate parţială poate fi vorba numai dacă actul juridic are un conţinut
complex, adică are mai multe clauze şi deci mai multe efecte; numai în această situaţie se
desfiinţează unele clauze, care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și se
mențin altele.
În cazul contractelor cu mai multe părți în care prestația fiecărei părți este făcută
în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu
atrage desființarea în întregime a contractului, deci intervine nulitatea parțială, în afară
de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului, caz în
care intervine nulitatea totală.
Nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală reprezintă excepția.

7.4. Efectele nulității

Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii
nulităţii.
Esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii: lipsirea actului
juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul
juridic civil lovit de nulitate şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii.
După cum se ştie, efectele nulităţii sunt mai restrânse ori mai întinse, după cum e
vorba de o nulitate parţială, ori de una totală.
Efectele nulităţii mai diferă, însă, în funcţie şi de ceea ce s-a întâmplat după
încheierea actului juridic, putându-se distinge următoarele ipoteze:
1) actul nu a fost executat încă; aplicarea nulităţii va însemna că actul fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat; deci, părţile se află în situaţia în care n-ar fi încheiat
actul;
2) actul a fost executat total sau parţial, până la hotărârea de anulare; în această
ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea, retroactivă a actului; b) restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;
3) actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis la rândul său,
unor terţi subdobânditori, până la intervenirea hotărârii de anulare a actului; în această
ipoteză, efectele nulităţii presupun; a) desfiinţarea actului executat; b) restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; c) desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Din cele de mai sus rezultă că, în esenţă, efectul nulităţii se exprimă în adagiul:
quod nulum est, nullum producit effectum. Pentru a opera, însă, acea regulă, este necesar
să fie aplicate principiile efectelor nulităţii, şi anume: 1) retroactivitatea nulităţii; 2)
restabilirea situaţiei anterioare - restitutio in integrum - care se realizează prin restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a actului iniţial,
primar, ci şi a actului subsecvent - resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

1
9
 7.4.1. Principiul retroactivității efectelor nulității
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înseamnă că nulitatea produce efecte
nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic civil, ca şi când acesta nu ar fi fost niciodată încheiat.
Efectele actului juridic nul, care deja s-au produs, între momentul încheierii
actului şi momentul declarării nulităţii iui, sunt înlăturate, se desfiinţează, iar părţile
ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic.
Retroactivitatea nulităţii îşi are explicaţia în necesitatea restabilirii legalităţii
încălcate la încheierea actului juridic şi în înlăturarea efectelor produse în temeiul actului
juridic nul.
Excepții:
- căsătoria putativă, adică situația căsătoriei nule, la încheierea căreia cel
puţin unui dintre soţi a fost de bună-credinţă. faţă de soţul de bună-credinţă efectele
nulităţii se produc numai pentru viitor, la fel ca în cazul divorţului; până în momentul
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, soţul de bună-
credinţă păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă; prin această dispoziţie este
ocrotit soţul de bună-credinţă, potrivit principiului ocrotirii bunei-credinţe;
- în cazul minorului de bună-credinţă ia încheierea căsătoriei, care păstrează
capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie, în cazul în care
căsătoria, este anulată;
- nulitatea persoanei juridice; „de la data la care hotărârea judecătorească de
constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana
juridică încetează şi intră în lichidare.

7.4.2. Principiul repunerii părților în situația anterioară

Acest principiu înseamnă că prestaţiile executate în temeiul unui act juridic nul
trebuie restituite reciproc şi integral astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în
situaţia dinaintea încheierii actului juridic. Acţiunea în restituirea prestaţiilor poate fi
introdusă împreună cu în nulitatea actului juridic, caz în care acţiunea va avea două
capete de cerere unul principal, în declararea nulităţii şi unul accesoriu, pentru restituirea
pre staţiilor; sau, poate fi introdusă separat, după ce acţiunea în nulitate este admisă.
Excepții:
- posesorul de bună-credinţă păstrează sub nume de proprietar fructele culese în
intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Posesorul va păstra fructele
culese, dacă a fost de bună-credinţă, adică dacă a avut convingerea că a
dobândit valabil dreptul de proprietate; posesorul va restitui fructele culese
ulterior încetării bunei sale credinţe, adică, cel mai târziu din momentul introducerii
cererii de chemare în judecată; nulitatea va produce efecte pentru
viitor, astfel încât, el va restitui fructele culese ulterior precum şi bunul, care face
obiectul contractului, indiferent de buna sau de reaua lui credinţă;

1
9
 - cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, care este obligat să restituie prestaţiile primite numai dacă a profitat,
integral sau parţial, de ceea ce a primit; poate fi obligat la restituirea integrală
numai dacă, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă;

Reguli referitoare la restituirea prestațiilor

Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.
Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui
impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate,
restituirea se face prin echivalent. Valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care
debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligaţiei
de restituire este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii
sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste
valori. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa,
atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare.
Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este
liberat de această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie
indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul
de a primi această indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de
restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că
bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o
deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl
indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa
normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza
restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în
starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de
cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.
Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este
supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau,
dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă,
regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă.
Dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse
de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu
datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această
folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura
lui, supus unei deprecieri rapide.
Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii
îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea

2
0
lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl
indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor
care se restituie. Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credinţă
ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat.
Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne
întotdeauna supusă restituirii.

7.4.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)
Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi.
El este atât o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii -
retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară - cât şi a unui alt mare principiu de
drept şi anume: nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transferre potest,
quam ipse habet, în sensul că, dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea transmite un
drept, deoarece s-a desfiinţat titlul său, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult.
Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea
căreia, anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor,
datorită legăturii sale cu primul.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două situaţii
specifice, şi anume: 1) în cazul „actelor autorizate", la anularea şi a actului civil care se
întemeia pe acea autorizaţie; 2) în cazul a două acte, din care unul este principal, iar
celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului accesoriu,
prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale.
Acest principiu este consacrat de art. 1254 alin. 2 Cod civil conform căruia
desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui.
Excepţiile de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului
iniţial reies, mai ales, din art. 1648 şi art. 1849 C. civ. Astfel, în anumite cazuri, anularea
actului iniţial nu atrage şi anularea actului subsecvent, deşi se află în strânsă legătură cu
actul desfiinţat. Aceste cazuri se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credințe a
subdobânditorului cu titlu oneros şi pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii
circuitului civil:
- cel care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun
din momentul luării sale în posesie efectivă (art. 987 alin. 1 Cod civil);
- cel care a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, mobile sau imobile,
totuşi subdobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă (care a dobândit bunurile de la
moştenitori) nu este obligat să le înapoieze, decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor
în materie de carte funciară, se dovedeşte că la data dobândirii ştia ori trebuia

2
0
să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă, adică era de rea-credinţă (art. 54 alin. 2
teza a II-a Cod civil);
- cazul prevăzut de art. 1649 teza a II-a C.civ,, potrivit căruia contractele
cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată
de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului,
sub condiţie respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege; în acest sens art.
1819-alin. 2 C.civ. prevede că locaţiunea (contract cu executare succesivă) va
continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata
stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă
numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii;
- când sunt aplicabile regulile de carte funciară: dacă dobânditorul unui bun
imobil, îşi înscrie dreptul real în cartea, funciară şi ulterior îl transmite printr-un act
juridic cu titlu oneros sau gratuit (donaţie sau legat cu titlu particular) unui terţ de bună-
credinţă (care îi înscrie şi el în cartea funciară), iar după încheierea actului juridic cu
terţul, intervine nulitatea actului juridic iniţial, (prin care dobânditorul a
obţinut bunul imobil), cel care a înstrăinat iniţial imobilul îl poate acţiona şi pe
terţ în judecată, cu o acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară (cu
termen de decădere diferit după cum terţul a obţinut imobilul printr-un act
juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit); după împlinirea termenului de decădere, dacă
acţiunea nu a fost exercitată, dreptul terţului devine opozabil tuturor,
chiar şi celui care l-a înstrăinat prin actul iniţial, şi prin urmare actul subsecvent
nu se desfiinţează. Conform art. 902 alin. 2 C.civ. faţă de terţele persoane care au
dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea
în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea
introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere. De
asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, se
va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real,
dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul
unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste cazuri,
termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de
către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului
când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare,
a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea
acesteia.
- în cazul intervenirii uzucapiunii, când actul juridic subsecvent nu se desfiinţează
deoarece terţul dobânditor invocă uzueapiunea; uzucapiunea este reglementată în art.
930-934 (uzucapiunea imobiliară) şi art. 939 (uzucapiunea mobiliară) C. civ.

7.4.4. Principii care înlătură efectele nulității

A. Principiul conversiei actului juridic civil

2
0
 Conversiunea actului juridic înseamnă, în esenţă, înlocuirea actului nul, cu un act
juridic valabil; în altă exprimare, conversiunea înseamnă considerarea manifestării de
voinţă ca producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca
alt act juridic. În doctrină conversiunea este desemnată şi prin formula următoare:
„principiul potrivit căruia manifestarea unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora,
independent de soarta acelui act, ca alt act juridic".
Pentru a opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiţii: 1) să existe un
element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; 2) unul din acte să fie anulat efectiv şi
total; 3) actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste
condiţii să se regăsească în chiar cuprinsul actului anulat; 4) din manifestarea de voinţă a
părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Din aplicarea acestor condiţii, rezultă că nu va fi conversiune: 1) cazul în care
unele clauze sunt anulate, iar altele menţinute (aici fiind vorba de o nulitate parţială, iar
nu de conversiune); 2) actul nu este încă anulat, bucurându-se de prezumţia de validitate;
3) actul apare ca nul numai datorită denumirii, greşite, date de părţi (aici este o problemă
de calificare, iar nu de conversiune); 4) cazul novaţiei; 5) refacerea actului; 6) validarea
actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectată la
încheierea actului juridic.
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă, care, nulă ca şi vânzare-cumpărare valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare
anulat;
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul
de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a
succesiunii.

B. Principiul validității aparenței de drept (error communis facit jus)

Acest principiu beneficiază de o reglementare expresă în conținutul art. 17 Cod
civil conform căruia: Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât
are el însuşi. Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă,
a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa
judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această
stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară
de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. Eroarea comună şi
invincibilă nu se prezumă. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în materie de carte
funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.

C. Principiul răspunderii delictuale

2
0
 Acest principiu justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, şi anume,
atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului produs prin fapta co-contractantului,
este tocmai menţinerea efectelor acestuia. Acest principiu al răspunderii civile delictuale,
care înlătură nulitatea, se aplică numai în situaţia minorului şi a interzisului, care, cu
ocazia încheierii unui act juridic cu un major, săvârşesc un delict civil, adică, prin
manopere dolosive, îl induc în eroare, creând aparenţa că au capacitatea de a contracta.
Este vorba de art. 45 Cod civil denumit Frauda comisă de minor, conform căruia,
simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă
însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate
menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată.

2
0
 CAPITOLUL 4 - DOVADA DREPTURILOR CIVILE

1. Înscrisurile
Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act
sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi
stocare.
Înscrisurile pe suport informatic: este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca
înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Rolul semnăturii:
- Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre
existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul
acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă
autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii.
- Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este
reprodusă în condiţiile prevăzute de lege.

1.1. Înscrisul autentic

Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o
autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu
autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se
referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la
conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.
Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi
căruia legea îi conferă acest caracter.
Putere doveditoare: Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană,
până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a
autentificat înscrisul, în condiţiile legii.
Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba
contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane. Aceste dispoziții sunt
aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul
juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni
constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă.

Nulitatea şi conversiunea înscrisului autentic

Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea
sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei
este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel.

2
0
 Acest înscris face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este
semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de
dovadă scrisă.

1.2. Înscrisul sub semnătură privată

Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor,
indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara
excepţiilor anume prevăzute de lege.

Putere doveditoare:
- Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau,
după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba
contrară.
- Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al
părţilor fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte
menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de
dovadă scrisă.

1.3. Pluralitatea de exemplare

Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere
doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese
contrare sunt.
Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având acelaşi
interes.
Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre numărul originalelor ce
au fost făcute. Lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în
ceea ce îl priveşte, obligaţia constatată în acel înscris.
Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile, de comun acord, au
depus singurul original la un terţ ales de ele.

1.4. Formalitatea "bun şi aprobat"

Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i
plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime
scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu
mâna sa "bun şi aprobat pentru...", cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate.
Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula
"bun şi aprobat", se prezumă că obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar
dacă înscrisul şi formula "bun şi aprobat" sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel
obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte este greşeală sau dacă prin lege se
prevede altfel.
Sancţiunea nerespectării formalităţilor speciale:

2
0
 Înscrisurile sub semnătură privată pentru care nu s-au îndeplinit cerinţele
prevăzute la art. 274 şi 275 C.pr.civ vor putea fi socotite ca început de dovadă scrisă.

1.5 Înscrisurile întocmite de profesionişti

Dispoziţiile privind pluralitatea de exemplare și formalitatea ”bun și aprobat” nu
se aplică în raporturile dintre profesionişti.
Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia
cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.
Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi
este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data
înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
Dacă înscrisul descris mai sus nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în
raporturile dintre părţi cu orice mijloc de probă.

1.6. Data certă

Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor
care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile
prevăzute de lege, respectiv:
- din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către
notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în
această privinţă;
- din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-
se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;
- din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
- din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui
care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
- din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri
autentice întocmite în condiţiile art. 269 C.pr.civ., precum încheieri,
procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
- din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în
chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, instanţa, ţinând seama de împrejurări,
poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispoziţiilor alin. (1) în privinţa
chitanţelor liberatorii.
Registrele şi hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a scris. Ele fac
dovadă împotriva lui:
1. în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;
2. când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui
arătat drept creditor, pentru a ţine loc de titlu.

2
0
 Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale,
pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de
activitatea lor profesională.
Registrele, chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, fac dovadă contra
celor care le-au ţinut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda
conţinutul lor.
În toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului
registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la
această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să atribuie
o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.
Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu care
a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici
datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are
menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris
sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului.

1.7. Înscrisurile recognitive sau reînnoitoare

Putere doveditoare: Înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii
preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în
drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că
recunoaşterea este eronată sau inexactă.

1.8. Regimul altor înscrisuri

Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând
condiţii generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă
legea nu prevede altfel.
Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele şi alte asemenea documente,
utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite
prestaţii, au forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt
semnate.
Telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost
semnate de expeditor, fac aceeaşi dovadă ca şi înscrisul sub semnătură privată.
Planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente anexate au aceeaşi
putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu
înscrisul şi poartă semnătura, după caz, a părţii sau a persoanei competente care a
întocmit înscrisul.

1.9. Modificările înscrisului

Ştersăturile, radierile, corecturile şi orice alte modificări, menţiuni sau adăugiri,
făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub

2
0
semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul,
după caz.

2. Proba cu martori
2.1. Admisibilitatea probei
Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este
mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui
profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în
exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă
scrisă.
În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta
nu poate fi dovedit cu martori.
De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act
juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:
- partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris
pentru dovedirea actului juridic;
- există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 C.pr.civilă;
- partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă
majoră;
- părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună;
- actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de
nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
- se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un
înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma
întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic
respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute mai sus.

2.2. Începutul de dovadă scrisă (art. 310 C.pr.civilă)

Se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată,
care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor
în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.
Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia
acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că
declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.
Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este
completat de alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii.

2
0
 3. Mărturisirea
Constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă
sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază
pretenţia sau, după caz, apărarea.
Mărturisirea este de două feluri:
- Mărturisirea judiciară făcută în cadrului procesului. Aceasta face deplină
dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură
special. Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile
când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele. Mărturisirea judiciară nu
poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de
fapt scuzabile. Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană
lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face
recunoaşterea nu poate dispune.
- Mărturisirea extrajudiciară, mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt
supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune. Mărturisirea
extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este
admisă.

4. Prezumţiile
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt
cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
Prezumțiile sunt de două feluri:
- Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot
ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea
căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care
se întemeiază aceasta. Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea
nu dispune altfel.
- Prezumţia judiciară - este lăsată la lumina şi înţelepciunea judecătorului, acesta
se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea
faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu
martori.
Prezumțiile legale se subclasifica, in funcţie de forţa lor probantă in:
a) prezumţii relative (juris tantum), care pot fi combătute prin proba
contrară, (ex.: puterea lucrului judecat, prezumţia timpului legal al concepţiei, etc);
b) prezumţii absolute (juris et de jure), care nu pot fi răsturnate prin proba
contrară.
Prezumţii legate relative sunt, de exemplu:
- prezumţia cauzei; potrivit art. 1239 alin. (2) C. civ. existenţa unei cauze valabile
este prezumată până la proba contrară; astfel, cel care invocă un raport de obligaţie nu
trebuie să dovedească existenţa cauzei morale şi licite, ci acela care pretinde lipsa cauzei

2
1
sau caracterul ei ilicit ori imoral trebuie să facă această dovadă prin orice mijloace de
probă;
- prezumţia de bună-credinţă; conform art. 14 alin. (2) C. civ buna-credinţă se
prezumă până la proba contrară; cel care invocă reaua-credinţă trebuie să o dovedească;
- prezumţia în favoarea proprietarului imobilului, art. 579 alin. (1) C. civ. arată:
„Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că
este a lui, până la proba contrară";
- prezumţia de coproprietate; art, 633 C. civ. prevede: „Dacă bunul este stăpânit în
comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară";
- prezumţia de titlu de proprietate: art. 935 C. civ, stabileşte că „Oricine se află la
un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a
dreptului de proprietate asupra bunului";
- prezumţia de paternitate; potrivit art. 414 alin. 1 C. civ., copilul născut sau
conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Paternitatea poate fi tăgăduită,
daca este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului;
- prezumţia de culpă; conform art. 1548 C. civ., „Culpa debitorului unei obligaţii
contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării";
- prezumția de renunţare la moştenire: este prezumat, până la proba contrară, că a
renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea
lui de succesibil ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în
termen conform art. 1112 alin. 1 C. civ.
Prezumţiile judiciare sunt acelea care nu sunt stabilite prin lege, și sunt lăsate la la
lumina şi înţelepciunea judecătorului. Aceste prezumţii sunt nelimitate, deoarece legea
permite judecătorului să folosească experienţa sa proprie, să facă uz de puterea sa de
judecată şi înţelegere.
Prezumţia judiciară se poate întemeia pe mijloace de probă directe, pe un început
de dovadă scrisă ori pe concluziile trase din anumite situaţii, permiţând judecătorului să
tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului ce formează obiectul procesului
Prezumţiiior judiciare li se aplică toate excepţiile de la regulile restrictive ale
probei testimoniale.
Prezumţia judiciară se poate întemeia pe orice împrejurări probatorii directe sau
indirecte, chiar şi incomplete sau incerte, precum şi pe concluziile trase de judecător din
anumite situaţii.

2
1
 CAPITOLUL 5 – PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ

1. Noțiunea prescripției extinctive

Timpul, care ocupă un rol deosebit de important in viaţa social juridică, sub
denumirea generală termen, poate să conducă la producerea unor efecte juridice în sensul
dobândirii unor drepturi sau în sensul stingerii unor drepturi.
Ideea de sancţiune în sensul stingerii unor drepturi poate viza deopotrivă greşeala,
neglijenţa sau imprudenţa celor în cauză de a respecta dispoziţiile legale, în ceea ce
priveşte unităţile de timp în care drepturile lor trebuie să fie exercitate.
Sancţiunile nerespectării termenelor prevăzute de lege în care drepturile subiective
trebuiau să fie exercitate, sunt prescripţia şi decăderea.
Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului la acţiune neexercitat în
termenul prevăzut de lege, și este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului
dreptului subiectiv civil. Sub aspect terminologic, prin prescripţia extinctivă urmează a
se înţelege nu numai sancţiunea de drept civil, ci şi totalitatea normelor de drept civil
care reglementează stingerea dreptului la acţiune în materia raporturilor juridice civile.
Sensul si înțelegerea noţiunii de prescripție extinctivă se va face pornind
de la prevederea legală ce consacră obiectul şi efectul prescripţiei extinctive. Astfel,
potrivit art. 2500 alin. 1 din Codul civil: Dreptul material la acţiune, denumit în
continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege.
In sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge
o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o
anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune, după caz.
Referitor la justificarea rolului prescripţiei extinctive, a stingerii dreptului la
acţiune se pot formula doua criterii: referitor la consecinţele la care s-ar putea ajunge în
cazul în care prescripţia dreptului la acţiune nu ar fi reglementată si la funcţiile pe care
prescripţia dreptului la acţiune le are de împlinit ca instituţie juridică. De exemplu, in
cazul persoanelor fizice, consecinţele negative se pot exprima prin dificultatea
administrării probelor în cazurile devenite litigioase cu mult timp în urmă; nesiguranţă şi
incertitudine în ceea ce priveşte circuitul civil în general; punerea persoanelor obligate în
situaţia de a nu-şi mai achita datoriile pe care nu le aveau în vedere, datorită scurgerii
unei perioade prea mari de timp.
Numai limitarea în timp a dreptului de a obţine pe cale judecătorească apărarea
drepturilor civile subiective încălcate sau nerecunoscute poate înlătura consecințele
amintite mai sus. Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o sancţiune a
neglijenţei titularului acestui drept care nu l-a exercitat în termenul prevăzut de lege.
Astfel, titularii drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute sunt nevoiţi să se adreseze
organelor de jurisdicţie competente pentru a obţine aprobarea drepturilor lor.

2
1
 Având in vedere că prin prescripţia extinctivă se stinge dreptul la
acţiune, putem formula următoarele consecinţe juridice: - dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativa corespunzătoare se transformă din perfecte devenind
imperfecte, în sensul că nu se mai bucură de o sancţiune în justiţie; - imprescriptibilitatea
dreptului la acţiune în sens procesual, ceea ce înseamnă că, deşi s-a împlinit termenul de
prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate totuşi sesiza organul
jurisdicţional.

2. Domeniul prescripției extinctive

Prin domeniul prescripţiei extinctive vom înțelege sfera drepturilor subiective
civile, ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, altfel spus, determinarea sferei
drepturilor subiective civile prescriptibile, care trebuie deosebite de cele imprescriptibile
extinctiv.
Sub aspectul prescripţiei extinctive, vom face distincţie între drepturi
prescriptibile şi drepturi imprescriptibile extinctiv.
Pentru stabilirea domeniului prescripției extinctive, vom folosi ca criteriu de
delimitare natura drepturilor subiective civile, distingând intre:
c) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
d) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale
nepatrimoniale.

2.1. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor patrimoniale

Conform art. 2501 alin 1 din Codul civil: „Drepturile la acţiune având un obiect
patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar
dispune altfel"
Drepturile patrimoniale reprezintă principalul domeniu al prescripţiei, alcătuit
îndeosebi din drepturile de creanţă.
În alin. 2 al art 2501 din Codul civil, se arată că sunt supuse prescripţiei extinctive
şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege.
Prin aceasta ultimă dispoziție se prevede ca prin lege se pot stabili și alte categorii de
drepturi care sunt prescriptibile.
Prin alineatul al doilea al art 2502 din Codul civil se prevede ca .,dreptul la
acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin
natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Sunt considerate, prin raportare la acest criteriu, al naturii şi obiectului dreptului
subiectiv ocrotit, ca având caracter imprescriptibil:
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate publică (art. 865 alin. 3 cu referire la art. 563 alin. 2 din Codul
civil);

2
1
 - acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată(art.563 alin.2 din Codul civil);
- acţiunea de partaj (art. 669 din Codul civil);
- acţiunea negatorie, prin care proprietarul bunului cheamă în judecată pe cel
care pretinde că este titularul unui drept real asupra bunului respectiv
(art. 564 alin. 2 din Codul civil.);
Se prescrie extinctiv în termen de un an acţiunea în revendicare imobiliară în
cazul reglementat de art. 572 din Codul civil referitor la avulsiune.
Potrivit textului de lege amintit anterior, proprietarul terenului de la care o apă
curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar
riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse, dacă o revendică în
termen de un an de la data faptului.
Tot astfel, in cazul acțiunii confesorii prin care se urmăreşte apărarea unui drept
de uzufruct, de uz sau de abitaţie, dreptul la acțiune este supus termenului general de
prescripţie de 10 ani, menționat în art. 2518 alin 1 pct 1 din Codul civil.
Dispozițiile alin. 2 al art. 2502 din Codul civil stabilesc caracterul imprescriptibil
al drepturilor referitoare la :
1. acţiunea privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia
cazului în care prin lege se dispune altfel;
4. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
5. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor,
dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie
partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de
lege.
În privința drepturilor reale accesorii, prin dispoziţiile art. 2503 alin.1 din Codul
civil se stabilește că, în măsura în care dreptul principal este prescriptibil, atunci şi aceste
drepturi accesorii sunt supuse aceluiaşi regim.
Regula este fundamentata pe principiul de drept accesorium sequitur principale,
din care decurg două consecinţe principale:
3) imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu şi
4) prescripţia dreptului la acţiune privind un drept accesoriu nu atrage şi
prescripţia dreptului la acţiune privind un drept principal.
Conform dispozițiilor art. 2503 alin. 2 din Codul civil „ în cazul în care un debitor
este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste
prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute
una sau alta dintre prestaţiile datorate".
In acest caz este vorba de prescrierea succesivă a prestaţiilor ca în cazul chiriilor,
arenzilor, dobânzilor, rentelor, indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extra-
contractual. Potrivit alin 3 al art. 2503 din Codul civil, dispoziţiile referitoare la curgerea

2
1
distinctă a prescripţiei nu sunt aplicabile atunci când prestaţiile succesive
alcătuiesc prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenţie, un tot unitar. De
exemplu, in cazul contractului de antrepriză, când sunt stabilite termene pentru diferite
faze de execuţie a lucrărilor sau a contractului de vânzare cu plata preţului în rate, când
părţile pot stabili diferite modalităţi de plată, interesând finalmente să aibă loc achitarea
integrală a preţului.
Referitor la creanța garantată, conform art. 2504 alin.1 din Codul civil, prescripţia
dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage stingerea dreptului la acţiunea
ipotecară.
Creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile şi
imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri. Acest text prezintă o
excepţie de la regula potrivit căreia „accesoriul urmează soarta principalului", fiind vorba
despre o prescripţie specială a acţiunii ipotecare.
Aşadar, deşi acţiunea principală referitoare la valorificarea creanţei s-a stins prin
efectul prescripţiei, aceasta nu are consecinţe asupra prescripţiei garanţiei ipotecare, ce
supravieţuieşte stingerii prin prescripţie a acţiunii principale.
Potrivit art. 2505 din Codul civil privind creanţele reciproce, prescripția nu
este de natură să împiedice stingerea lor prin compensaţie, după cum nu este de natură să
împiedice exercitarea dreptului de retenţie, dar cu condiţia ca dreptul de acţiune să nu fi
fost stins în momentul în care s-ar fi putut opune fie compensaţia, fie dreptul de
retenţie.

2.2. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor nepatrimoniale

În privința drepturilor nepatrimoniale, întâlnim principiul imprescriptibilității
acestor drepturi in sensul că protecția acestora pe calea acțiunii in justiție este nelimitata
in timp, fiind întemeiată pe caracterul perpetuu al drepturilor.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, acţiunea prin
care se tinde la protecţia acestora nefiind limitată în timp, tocmai avându-se în vedere
caracterul de a fi inseparabile de persoana umană.
Conform art. 2502 alin 2 pct. 1 din Codul civil, se arată că este imprescriptibilă
acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel. Fata de prevederea anterioara, acţiunile nepatrimoniale sunt prescriptibile
extinctive în următoarele exemple:
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei sau de mama
copilului, termenul de prescripţie fiind de 3 ani, conform art 430 alin 1 respectiv, art
431 alin 1 din Codul civil.;
- acţiunea în anularea adopţiei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la
descoperirea erorii sau a dolului, dar nu mai târziu de 2 ani de la data
încheierii adopţiei (art. 479 alin. 2 din Codul civil);
- acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni (art. 301
alin. 1 din Codul civil.)

2
1
 3. Termenele de prescripție extinctivă
Definim termenul de prescripție extinctiva ca fiind intervalul de timp înăuntrul
căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune.
Termenul de prescripție extinctiva are un început, o durata și un sfârșit (împlinirea
termenului de prescripție).
3.1. Clasificarea termenelor de prescripție
Clasificam termenul de prescripție, după sfera de aplicare, in termen general de
prescripție extinctiva si termen special de prescripție extinctivă.
Reglementarea termenului general de prescripție extinctiva este prevăzută în art.
2517 din Codul civil, conform căruia: "Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu
prevede un alt termen". Termenele speciale de prescripție extinctiva sunt reglementate in
art. 2518 din Codul civil cu privire la termenul de prescripție de 10 ani, art. 2519 din
Codul civil privind termenul de prescripție de 2 ani, art. 2520 din Codul civil privind
termenul de prescripție de 1 an.

3.2 Termenul general de prescripţie extinctivă

Prin art.2517 din Codul civil se prevede că: „Termenul prescripţiei este de
3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".
Termenul general este aplicabil însă numai raporturilor juridice obligaţionale
(adică acelora care au în conţinutul lor drepturi de creanţă cu îndatoriri corelative) şi în
măsura în care nu există reglementate termene speciale prin alte dispoziţii.

3.3. Termenele speciale de prescripţie extinctivă

Termenul de 10 ani este prevăzut in art. 2518 din Codul civil şi se refera la
prescrierea dreptului la acţiune privitor la:
4. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori
nu sunt supuse altui termen de prescripţie; Prin această dispoziţie este modificat, în
sensul reducerii duratei, termenul de prescripţie instituit anterior în materia drepturilor
reale imobiliare
5. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură
ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni
sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
6. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Termenul de prescripţie de 2 ani este reglementata prin art. 2519 din Codul
civil, potrivit caruia, dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau
reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.
Termenul de prescripţie de 1 an este reglementat prin dispoziţiile art.2520 din
Codul civil si priveste prescrierea dreptului la acţiune în cazul:

2
1
 9. ospătarilor sau hotelierilor pentru serviciile pe care le prestează;
10. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna;
11. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente;
12. vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute şi a
furniturilor livrate;
13. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
14. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata
onorariilor şi cheltuielilor;
15. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor
ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor;
16. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti,
pentru plata sumelor ce li se cuvin.
Prin dispoziţiile art. 2521 alin 1 din Codul civil este reglementat termenul de un
an cu privire la dreptul la acţiune pentru restituirea sumelor încasate din vânzarea
biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.
Prin al doilea alineat al art. 2521 din Codul civil se prevede un termen de un
pentru acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru,
aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului, cu rezerva situaţiei în care
contractul de transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz,
combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

4. Cursul prescripției extinctive

Termenul de prescripţie extinctivă are un început, marcat de data la care începe să
curgă prescripţia extinctivă, o durată, precum şi un sfârşit, marcat de data împlinirii
prescripţiei extinctive.

4.1. Începutul prescripției extinctive

Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive este prevăzută în art.
2523 C, civ., potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului
la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Spre deosebire de vechea reglementare, care conţinea un criteriu obiectiv de
determinare a momentului de la care începea să curgă prescripţia, adică data naşterii
dreptului la acţiune, noul Cod civil prevede două criterii: unul subiectiv, greu de dovedit,
şi anume data de la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut naşterea lui şi altul
parţial obiectiv, şi anume data de la care, după împrejurări, titularul dreptului la acţiune
trebuia să cunoască naşterea lui.
Reguli speciale:

2
1
 - Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face. Potrivit art.
2524 C. civ., în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să
curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.
Dacă obligaţia nu este simplă, ci este afectată de o modalitate, un termen sau o condiţie,
prescripţia începe sa curgă astfel: dacă este afectată de o condiţie rezolutorie sau de un
termen extinctiv, se aplică aceeaşi regulă ca pentru obligaţia simplă; în cazul în care
obligaţia este afectată de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la
împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv în favoarea creditorului; daca obligaţia este afectată de o condiţie suspensivă,
prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.
- Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor. Conform art. 2525 C. civ.,
prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act
anulabil ori desfiinţat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă
de la data rămânerii, definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, ori, după caz, de
la data la care declaraţia de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă;
- Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive. La fel ca în vechea
reglementate, noul Cod civil prevede în art. 2526 că, atunci când este vorba de prestaţii
succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare
prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei
prestaţii neexecutate;
- în materia asigurării contractuale, termenul de prescripție a dreptului la acţiune
în materia asigurărilor (art. 2527 C. civ.) începe să curgă de la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru
plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător;
- Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită sau licită.
Potrivit art. 2526 C. civ., la fel ca în vechea reglementare, prescripţia dreptului la acţiune
în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, contractuală sau
delictuală, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască
atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (nu numai pe cel care a cauzat-o).
- Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic, art. 2529 C.civ, prevede că
prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă la momente
diferite, în funcţie de cauza de anulabilitate:
 în caz de violenţă, prescripţia curge din ziua când aceasta a încetat,
indiferent de felul violenţei - fizică, morală, continuă sau instantanee;
acesta este un moment obiectiv de ia care începe să curgă prescripţia.
 în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; este un moment subiectiv
de la care victima dolului poate efectiv să acţioneze.
 în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare (de exemplu, lipsa cauzei,
incapacitatea), din ziua când cei îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel
chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze actele a cunoscut cauza
anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii

2
1
 actului juridic; legiuitorul stabileşte două momente: unul subiectiv, ai
cunoaşterii cauzei de anulare şi unul obiectiv, subsidiar, al împlinirii celor
18 luni de da data încheierii actului juridic. Termenul de 18 luni nu este un
termen de prescripţie, ci un termen legal, stabilit în scopul de a nu se
prelungi prea mult durata cuprinsă între încheierea actului juridic şi
începutul prescripţiei; în acest termen de 18 luni se prezumă că trebuie să
fie cunoscută cauza de anulare; cunoscută sau nu, după împlinirea lui
începe să curgă prescripţia.
 în raporturile dintre părţi şi terţi, în cazurile în care nulitatea relativă poate
fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege
nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de
nulitate.
- Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente în situaţia în care legea
sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii. Astfel, prescripţia dreptului la
acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii
aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea
vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau,
după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilii prin procesul
verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.
Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor
cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără
cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.
- dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse.În cazul unui bun transmis
sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data
predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost
descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii. În
cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a
construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va
începe să curgă de la data descoperirii. Pentru executarea unor lucrări curente, termenele
sunt de o lună, respectiv de 3 luni, în cazul când acestea se referă la o construcție. Aceste
termene sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se
ivească. Prin aceste dispoziţii legale nu se aduce însă nicio atingere termenelor de
garanţie speciale, legale sau convenţionale. Aceste dispoziţii se aplică, în mod
corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate,
ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru
buna funcţionare.

4.2. Suspendarea prescripției extinctive

Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului
acestei prescripţii care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe

2
1
timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a
acţiona pe titularul dreptului la acţiune.
Pentru ca prescripţia să-şi producă efectul său extinctiv, adică sancţionator este
necesar ca, pentru titularul dreptului la acţiune, să existe, pe lângă voinţa de a acţiona, şi
posibilitatea reală de a acţiona, adică de a se adresa organului competent pentru
protecţia dreptului său.
Realităţile vieţii demonstrează că, în timpul curgerii prescripţiei pot interveni
anumite împrejurări ori cauze care îl pun pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitate
- materială, morală ori juridică - de a acţiona.
Dacă, pe timpul cât durează asemenea împrejurări, prescripţia nu ar fi oprită, adică
suspendată, s-ar ajunge la situaţia în care titularul dreptului la acţiune să i se aplice
efectul extinctiv, fără a i se putea imputa pasivitatea ori neglijenţa în a acţiona; într-o
asemenea situaţie, prescripţia ar fi deturnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter
real.
Sediul materiei pentru cauzele de suspendare generală sunt instituite prin
dispoziţiile art. 2532 din Codul civil.
Astfel, prescripţia este considerată că nu începe să curgă, iar dacă a început să
curgă, ea se suspendă, în următoarele situaţii:
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă;
În aceasta situație, prescripţia era considerată că nu curge, atunci când este vorba
de incapabil, datorită necesităţii de a asigura o deplină ocrotire unor astfel de persoane,
cărora nu li se putea opune sancţiunea prescripţiei, cât timp se afla într-o astfel de stare
de incapacitate.
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al
unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel
administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu
au fost date şi aprobate; situaţia vizează raporturile între cel care administrează bunurile
altora, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti (lichidator judiciar,
administratorul-sechestru), suspendarea operand până la darea şi aprobarea socotelilor de
către organul competent, fiind vorba de o imposibilitate morală de a acţiona, dată fiind
natura raporturilor dintre părţi.
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care
există o dispoziţie legală contrară; În cazul acesta, suspendarea prescripţiei operează
pe durata lipsei reprezentantului sau a ocrotitorului legal şi este determinată de
imposibilitatea juridică de a acţiona a celui care se află într-o asemenea situaţie.
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului
existenţa datoriei şi exigibilitatea acesteia; Acest caz de suspendare poate viza situaţia în

2
2
care este vorba de un moştenitor al creditorului, care nu a cunoscut despre existenţa unei
creanţe a autorului său, iar debitorul îi ascunde în mod deliberat această realitate.
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni
înainte de expirarea termenului de prescripţie; Aceasta cauză de suspendare nou instituită
are ca rațiune împrejurarea că părţile care încearcă rezolvarea amiabilă a neînţelegerilor
dintre ele nu pot fi sancţionate prin opunerea prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce ar
însemna ca atitudinea lor de a urma calea unei soluționări fără a se mai recurge la forţa
coercitivă a statului, să se întoarcă împotriva lor.
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă,
încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să
cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la înregistrarea
cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele
armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt
avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de
serviciu impuse de necesităţile războiului. Cauza de suspendare se fundamenteaza pe
raţiuni vizând imposibilitatea materială, fizică de a acţiona a titularului dreptului a cărui
acţiune se prescrie.
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este
împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp
nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este
temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în
ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie. Potrivit art. 1352 alin. 2 din
Codul civil, forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil. Se recunoaște forţei majore caracterul de eveniment care creează un obstacol
de neînlăturat pentru efectuarea unor acte de întrerupere a cursului prescripţiei. Pentru a
fi o cauza de suspendare a prescripției extinctive, forţa majoră trebuie să privească pe cel
împotriva căruia curge prescripţia şi, totodată, să survină în ultimele 6 luni dinaintea
expirării termenului.

Efectele suspendării prescripţiei extinctive

Conform art. 2534 alin 1 din Codul civil, efectul general al prescripţiei extinctive
este cel al opririi de drept a cursului prescripţiei atât timp cat durează cauza de
suspendare. După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul, avându-se în
vedere şi perioada de timp scursă anterior.
Prin al doilea alineat al art. 2534 din Codul civil, suspendarea prescripţiei produce
şi un efect special, constând în prorogarea momentului
împlinirii termenului de prescripţie cu o perioadă de 6 luni, termen considerat necesar de
legiuitor pentru ca titularul dreptului la acţiune să aibă timp

2
2
îndestulător pentru a face acte de întrerupere. În cazul prescripţiilor mai mici de 6 luni,
împlinirea prescripţiei intervine după trecerea unui termen de o lună de la încetarea
suspendării.

4.3. Întreruperea prescripției extinctive

Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia,
constând în înlăturarea, prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi
începerea unei alte prescripţii extinctive.
Fundamentul întreruperii prescripţiei constă în aceea că nu se mai justifică
producerea efectului extinctiv al prescripţiei, ori de câte ori, fie titularul dreptului
material la acţiune iese din pasivitate şi introduce o acţiune în justiţie, fie cel în folosul
căruia curge prescripţia (debitorul) renunţă ia atitudinea de împotrivire faţă de titularul
dreptului (creditorul) prin recunoaşterea, datoriei sale ori este pus în întârziere.
Cauzele de întrerupere (la fel ca acelea de suspendare) sunt legale, limitativ
prevăzute de lege şi produc efecte de drept, instanţa doar constatând producerea lor.
Potrivit art. 2515 alin. (3) C. civ., părţile pot, prin acord expres, să modifice cauzele
legale de întrerupere; nu le pot suprima, înlocui sau crea altele noi.
Cauzele legale generale de întrerupere sunt prevăzute în art. 2537 C. civ. sunt
următoarele:
1) recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căruia curge prescripţia. Întreruperea prescripţiei are loc printr-un act
voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a
cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.
Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional (prin acordul părţilor, de
exemplu, prin convenţia de eşalonare a datoriei sau de acordare de către creditor a unui
termen de graţie) şi poate fi expresă sau tacită;
2) introducerea unei cereri de chemare în judecată (ori de arbitrare). Prescripţia
se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrate, prin
înscrierea creanţei la masa credală în cadru! procedurii insolvenţei, prin depunerea
cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori, ori prin invocarea,
pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; prescripţia se întrerupe, de
asemenea, prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa
instanţei de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti prescripţia se întrerupe
numai dacă cererea este admisă printr-o hotărâre cu autoritate de lucru judecat. In cazul
în care este admisă, dar s~a prescris dreptul de a cere executarea silită, se consideră că
hotărârea nu are autoritate de lucru judecat, iar cel îndreptăţit poate face o nouă cerere,
când dreptul lui la acţiune este imprescriptibil ori când nu s-a prescris încă.
Dacă cererea este respinsă sau anulată, ea nu întrerupe prescripţia, dovedind lipsa
de temeinicie a pretenţiei, ori formularea unei cereri nule, anufabiie sau inadmisibile 111.
Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de
respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este

2
2
considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu
condiţia, insă, ca noua cerere să fie admisă. „Dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C.
ctv. sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act
de renunţarea ia judecată ori s-a constatat perimarea cererii.
3) punerea în întârziere. Potrivit art. 2540 C. civ., prescripţia este considerată
întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge, numai dacă aceasta
este urmată de chemarea lui în judecată, în termen de 6 luni de la data punerii în
întârziere. Cele două condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca punerea în întârziere să
aibă efect întreruptiv sunt destinate să împiedice pe titularul dreptului la acţiune să
abuzeze de această cauză, fără a avea, în realitate, intenţia de a-l acţiona în judecată pe
cei pus în întârziere.
Efectele întreruperii prescripției extinctive constau în şterge prescripţia începută
înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă
prescripţie. Natura noii prescripţii, care începe să curgă, diferă în funcţie de cauza de
întrerupere.
Conform art. 2541 alin 3 din Codul civil, daca întreruperea s-a produs prin
efectul recunoaşterii, va începe să curgă o prescripţie de acelaşi fel cu
cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acțiune.
Dacă prescripţia s-a întrerupt prin efectul cererii de chemare în judecată sau de
arbitrare, începe să curgă o prescripţie având un alt obiect decât dreptul material la
acţiune (respectiv, dreptul de a cere şi de a obţine executarea silită) şi aceasta, de la
momentul la care hotărârea de admitere a acţiunii a rămas definitivă, conform art. 2541
alin. 4 din Codul civil.

4.4. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă

Repunerea în termen poate fi definită ca beneficiul acordat de lege titularului
dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie
înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să
soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după
împlinirea termenului de prescripţie.
În esenţă, deci, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este un beneficiu al
legii şi, totodată, o piedică în calea producerii efectelor prescripţiei extinctive,
nejustificat.
Prin „cauze temeinic justificate" trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări,
care, fără a avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea), sunt exclusive de
culpă. Asemenea împrejurări se caracterizează prin aceea că sunt piedici relative, iar nu
absolute (ca forţă majoră), în sensul că „au acest caracter pentru reclamant şi pentru cei
ce se află în condiţii asemănătoare dar nu necesarmente pentru un om diligent...", cu
precizarea că neexercitarea în termen a acţiunii, din cauza unor asemenea împrejurări, să
nu poată fi „imputată unei culpe a titularului acţiunii".

2
2
 Într-o altă formulare, mai sugestivă, domeniul repunerii în termen a fost conturat
astfel: „Repunerea în termen este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa.
Domeniul ei începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră".
Repunerea în termen, potrivit art. 2522 alin. (2) C. civ., nu poate fi dispusă decât
dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de
zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care
au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Termenul de 30 zile priveşte atât cererea de repunere în termen, cât şi
introducerea cererii de chemare în judecată, privind valorificarea dreptului subiectiv
civil. De regulă, mai întâi se introduce cererea de chemare în judecată şi după aceea,
când se invocă prescripţia, se solicită repunerea în termen; sau, poate fi introdusă de ia
început o acţiune cu două capete de cerere, dintre care unul este repunerea în termenul de
prescripţie.
Repunerea în termen are ca efect considerarea prescripţiei extinctive ca
neîmplinită, deşi termenul de prescripţie extinctivă a expirat, astfel încât instanţa poate
trece la soluţionarea cauzei pe fond. Repunerea în termen are caracter judiciar, adică
presupune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, după ce instanţa a fost sesizată şi s-a
făcut, dovada împrejurării care a condus la depăşirea justificată a termenului de
prescripţie.

4.5. Împlinirea termenului de prescripție

Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determinarea momentului în care
expiră termenul de prescripţie.
Această determinare implică un calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor
elemente: 1) termenul de prescripţie aplicabil în cazul dat; 2) începutul acestui termen; 3)
dacă a intervenit, ori nu, vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei; 4)
regulile de calcul ale termenului de prescripţie.
Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit
regulilor stabilite de art. 2551 -2556 Cod civil.
Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să
curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii se socoteşte a
cincisprezecea zi.
Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate,
cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.
Când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a
termenului.
Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de
muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

2
2
 Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit
la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează.
Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a
termenului.
Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată
au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului,
până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

5. Decăderea
Decăderea reprezintă sancţiunea de drept civil care constă în stingerea dreptului
subiectiv prin neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de
lege sau de părţi.
Decăderea este o sancţiune care operează de drept, independent de vreo culpă a
titularului, prin simpla împlinire a termenului de decădere.
Potrivit dispoziţiilor art. 2545 din Codul civil: „Prin lege sau prin voinţa părţilor
se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte
unilaterale. Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage
pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a
săvârşirii lor".
Este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un termen de
decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de
către partea interesată.
Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un
anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie.
Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege
nu se dispune altfel.
Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar
dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind
aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit
decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.
De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni
în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau
de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea
prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.
Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o
dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori
instituit poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă
renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului, sunt aplicabile regulile privitoare
la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.

2
2
 Părţile nu pot însă renunţa, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la
termenele de decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau
mărindu-le, după caz.
Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art. 2.513, conform
cărora Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa
invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de
decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia
cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.
Termenele de decădere pot fi expres prevăzute sau implicite, natura lor reieşind
din lege sau din voinţa părţilor, în mod neîndoielnic (art. 2547 C. civ.). Un exemplu de
termen de decădere expres este termenul de 3 ani prevăzut de art. 937 alin. (2) C. civ.
(„bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă
acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului"); un exemplu de termen de
decădere implicit este termenul de 1 an pentru exercitarea dreptului de opţiune
succesorală, aşa cum este prevăzut în art. 1103 C. civ.
Decăderea, ca sancţiune de drept material, nu trebuie confundată cu decăderea, ca
sancţiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii
actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege.

MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

De regulă, actele juridice civile sunt pure şi simple. Este posibil ca prin voinţa
părţilor, a legii, sau a instanţelor judecătoreşti, aceste acte să se nască şi sub forme mai
complexe prin includerea unor elemente, numite modalităţi, care afectează fie
executarea fie existenţa actelor.
Modalităţile actului juridic civil semnifica anumite elemente sau împrejurări
viitoare care influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă
din actul juridic. Aceste elemente sau împrejurări ulterioare momentului încheierii
2
2
actului pot consta fie în scurgerea timpului (în cazul modalităţii numită termen), fie
într-un eveniment natural sau într-o acţiune omenească (în cazul modalităţii numită
condiţie şi a celei numită sarcină).

4.1. Termenul
Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde
producerea sau stingerea efectelor unui act juridic civil.
Împlinirea termenului poarta denumirea de scadenţă; până la scadenţă
termenul curge; după scadenţă, obligaţia devine exigibilă şi se poate cere executarea
ei.
Clasificarea termenului:
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei
împlinirii sale, termenul poate fi:
- cert (precis) când se cunoaşte dinainte data împlinirii lui, adică ziua scadenţei
- incert (imprecis), când deşi este sigur că se va împlini, nu se ştie data exactă,
are o scadenţă imprecisă.
În funcţie de efectele pe care le produce asupra actului juridic, termenul poate
fi:
-suspensiv când suspendă producerea efectelor actului juridic; până la
împlinirea lui, actul nu produce efecte, adică drepturile nu pot fi exercitate şi
obligaţiile nu trebuie executate; ele există, dar producerea lor este amânată până la
împlinirea termenului;
-extinctiv, când amână stingerea efectelor unui act juridic civil; drepturile se
exercită şi obligaţiile se execută până la împlinirea termenului (până la scadenţă), după
care se sting, pentru viitor; deci actul juridic îşi produce efectele sale specifice de la
încheierea lui şi până la împlinirea termenului, după care actul juridic încetează;
În funcţie de interesul părţii în favoarea căreia este stipulat termenul, întalnim:
- termen stipulat în favoarea debitorului,
- termen stipulat în favoarea creditorului
- termen stipulat în favoarea ambelor părţi.

2
2
 Clasificarea termenului în funcţie de acest criteriu prezintă interes deoarece
numai cel în interesul căruia este stipulat termenul poate renunţa la el; În
consecinţă, el îşi poate exercita dreptul sau îşi poate îndeplini obligaţia înainte de
împlinirea termenului, dacă termenul este suspensiv sau poate
pune capăt actului juridic, în sensul încetării efectelor acestuia, dacă termenul
este extinctiv.
Regula este că termenul este stipulat în favoarea debitorului (art. 1413 din
Codul civil).
Dar legea sau părţile pot stabili ca termenul să fie stipulat în favoarea
creditorului sau în favoarea ambelor părţi.
În funcţie de sursa sa, termenul poate fi:
-voluntar, când este stabilit prin voinţa părţilor actului juridic civil; el este
denumit şi termen convenţional
-legal fiind stabilit printr-o normă juridică
-judiciar, când judecătorul poate să acorde debitorului strâmtorat mici termene
de plată, întârziind astfel plata, independent de ceea ce au convenit părţile sau de ceea
ce rezultă din reglementarea legală a actului juridic respectiv. Aceste mici termene de
plată se numesc termene de graţie.
Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa sa. Efectele
termenului sunt diferite, după cum acesta este suspensiv sau extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv şi
îndeplinirii, executării obligaţiei corelative.
De subliniat că dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă, afectate de un termen
suspensiv, au o existenţă certă, adică ele există; de aici, următoarele consecinţe: 1)
dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen (scadenţă), el face o plată
valabilă, echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului 2) înainte de împlinirea
termenului, titularului dreptului poate lua măsuri de conservare a dreptului său; 3) în
actele translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat (res certa),
termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul în care s-a
prevăzut expres, contrariul; 4) până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu
poate cere plata de la debitor; 5) înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul
nu poate opune debitorului compensaţia; 6) înainte de termen, creditorul nu este în
drept să intenteze acţiunea oblică (subrogatorie) ori cea pauliană (revocatorie); 7)
prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului
suspensiv.
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi obligaţiei
corelative. Bunăoară, moartea credirentierului marchează sfârşitul dreptului de a
pretinde renta viageră şi obligaţiei de a o plăti. Tot aşa, împlinirea termenului
închirierii marchează încetarea dreptului de a folosi bunul ce formează obiectul şi
obligaţiei de a asigura liniştita folosinţă.

2
2
 4.2. Condiția
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
naşterea sau stingerea retroactivă a efectelor unui act juridic civil. „Este afectată de
condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi
nesigur" (art. 1399 C. civ.).
Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe
unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit. Renunţarea la condiţie face
ca obligaţia să fie simplă (art. 1406 C. civ.).
Clasificare:
- în funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă
sau rezolutorie (extinctivă).
Este suspensivă, când de evenimentul viitor şi
nesigur depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Conform art. 1400
C. civ., „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea
obligaţiei".
Condiţia este rezolutorie, când de evenimentul viitor şi nesigur depinde
desfiinţarea actului juridic, cu efect retroactiv, ca şi cum acesta n-ar fi existat vreodată.
Conform art. 1401 C. cîv., „(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei
determină desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi
rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care
condiţia s-ar putea îndeplini". De exemplu, X face o donaţie lui Y, stipulând în
contract că donaţia se va desfiinţa dacă donatarul moare înaintea donatorului; condiţia
rezolutorie constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă
a donatarului (art. 1016 C. civ.).
- în funcţie de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului
viitor şi nesigur, condiţia poate fi cazuală, mixtă şi potestativă.
Condiția este cazuală, atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard
(întâmplare) şi este independentă de voinţa părţilor. De exemplu, condiţia constă în
faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă a donatarului, ceea ce
depinde de întâmplare; în acest caz, condiţia este cazuală şi rezolutorie.
Condiţia este mixtă, atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa
uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate. De exemplu, X îi vinde
lui Y, casa din strada Culturii nr. 4, cu condiţia ca unchiul său, proprietarul imobilului,
să i-o doneze.
Condiţia este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de
voinţa uneia dintre părţile actului juridic. Condiţia potestativă poate fi, la rândul ei,
pură sau simplă.
Condiţia potestativă pură (sau pur potestativă) este condiţia a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi (debitor sau creditor); ea se poate reduce

2
2
la formula „dacă vreau". Regula este că obligaţiile asumate sub condiţie suspensivă
pur potestativă sunt lovite de nulitate absolută, deoarece o asemenea condiţie
înseamnă, practic, lipsa intenţiei de a se obliga. Astfel, din art. 1403 C. civ. reiese că
obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă din partea debitorului nu este valabilă şi
numai dacă acea condiţie este în acelaşi timp suspensivă.
În consecință, este valabilă condiţia suspensivă pur potestativă din partea
creditorului (de exemplu, X se obligă să îi acorde un împrumut de bani fiului său, dacă
acesta îi va solicita împrumutul promis), precum şi condiţia rezolutorie pur potestativă
din partea debitorului sau a creditorului [de exemplu, conform art. 1031 C. civ.,
donaţiile între soţi sunt revocabile în timpul căsătoriei, în orice moment, prin voinţa
soţului donator).
Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde, în aceiaşi
timp, de voinţa uneia dintre părţi şi de un element exterior (de împrejurări obiective
sau de fapta unui terţ nedeterminat).
- în funcţie de posibilitatea realizării evenimentului, condiţia poate fi posibilă şi
imposibilă.
Condiţia este imposibilă când evenimentul nu se poate realiza, fie sub aspect
material, fie juridic, imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic şi
aceasta pentru că, ulterior încheierii actului juridic, o condiţie imposibilă poate deveni
posibilă. Condiţia imposibilă este nulă şi conduce la nulitatea actului juridic, care
depinde de ea (art. 1402 C. civ.). Dacă nu reprezintă însăşi cauza contractului, este
considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu, neafectat de
modalităţi.
- în funcţie de conformitatea condiţiei cu legea şi morala, condiţia poate fi
licită sau morală ori condiţie ilicită sau imorală. Condiţia ilicită contravine legii,
iar condiţia imorală, contravine bunelor moravuri. Condiţia ilicită sau imorală este
sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage desfiinţarea actului juridic care depinde de
acea condiţie, dacă este însăşi cauza actului juridic astfel încheiat; altfel, condiţia
ilicită sau imorală este considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca
unul simplu, neafectat de modalităţi.
- în funcţie de modul în care este formulată - afirmativ sau negativ - condiţia
poate fi pozitivă sau negativă. Condiţia este pozitivă dacă este formulată
în sens afirmativ. Condiţia este negativă dacă este formulată
în sens negativ. De exemplu, tatăl se obligă să-i doneze fiului un autoturism,
de ziua lui, dacă acesta din urmă nu va abandona studiile.
În legătură cu această clasificare, momentul realizării condiției pozitive,
respectiv negative se apreciază diferit după cum părțile au fixat sau nu un termen
pentru nerealizarea ei.

2
3
 Dacă părțile nu au fixat nici un termen, și condiția este aceea a producerii unui
eveniment, condiția este îndeplinită când este sigur că evenimentul nu se mai poate
produce (Ex. decesul celui obligat sub condiție să se căsătorească).
Dacă părţile au fixat un termen pentru realizarea condiţiei şi condiţia este aceea
a producerii unui eveniment, condiţia se consideră neîndeplinită atunci când termenul
s~a împlinit fără ca evenimentul să se producă. (de exemplu, când condiția constă în
finalizarea studiilor în termenul convenit de către părți).
Condiţia se consideră îndeplinită atunci când debitorul, obligat sub condiţie, a
împiedicat îndeplinirea ei (art. 1405 alin.1 C. civ). Şi invers, condiţia se consideră
neîndeplinită, dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-
credinţă, realizarea evenimentului (art. 1405 alin.2 C. civ.).
Efectele condiției:
Efectele condiţiei sunt diferite, după cum aceasta este suspensivă sau
rezolutorie şi în funcţie de intervalul de timp în care se analizează efectele, adică
pendente conditione (intervalul cuprins între momentul încheierii actului juridic şi
momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură) sau
eveniente conditione (perioada ulterioară momentului îndeplinirii sau neîndepiinirii
condiţiei),
a) Efectele condiţiei suspensive:
Pendente conditione, specific condiţiei suspensive este că în toată această
perioadă actul juridic civil nu îşi produce efectele. Mai mult, drepturile şi obligaţiile
sub condiţie suspensivă nu numai că nu produc efecte, dar nici nu s-au născut încă; de
exemplu, o persoană care are un drept de proprietate sau de creanţă sub condiţie
suspensivă, nu are niciun drept actual, nu este încă proprietar sau creditor. Totuşi,
există posibilitatea unui drept viitor, a unui drept condiţional. Acest drept este trans-
misibil, atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte. Titularul dreptului
condiţional poate face acte de conservare pentru păstrarea sa (art. 1408 şi
art. 1409 C. civ., corespunzătoare art. 1016 C. civ. 1864). De exemplu, poate
înscrie o ipotecă, poate întrerupe o prescripţie.
Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum acesta s-a
realizat sau nu. Dacă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost simplu
de la început. Dreptul născut în realitate numai în momentul realizării condiţiei se
consideră, printr-o ficţiune a legii, că s-a născut de la data încheierii actului juridic.
Potrivit art. 1407 alin, (3) C. civ., atunci când condiţia suspensivă produce efecte
retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia
ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile
şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor. Când condiţia
suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic nu este eficace, nu-şi produce efectele în
viitor, după cum nu a produs efecte nici în trecut. Se va considera că actul juridic nu a
fost niciodată încheiat.

2
3
 b) Efectele condiţiei rezoiutorii.
Pendente conditione, actul juridic civil afectat de condiţia rezolutorie îşi
produce efectele ca şi cum ar fi simplu, deoarece condiţia rezolutorie (la fel ca
termenul extinctiv) nu condiţionează efectele actuale ale actului juridic, ci numai
pierderea viitoare şi stingerea efectelor actului juridic.
Eveniente conditione, efectele condiţiei rezolutorii diferă după cum aceasta s-a
realizat sau nu.
Dacă s-a realizat, actul juridic se desfiinţează cu efect retroactiv. Se consideră
că actul s-a stins de la început şi n-a produs niciodată efecte. Iar efectele produse în
realitate, sunt şterse în mod retroactiv, părţile fiind puse în situaţia anterioară,
dinaintea încheierii actului juridic. Conform art. 1407 alin. (4) C. civ., atunci când
condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre
părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul
obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată.
De la această regulă sunt două excepţii:
- fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin
proprietarului sub condiţie rezolutorie (art. 1410 C. civ.); după îndeplinirea condiţiei,
acesta nu are obligația să le restituie, decât pe cele culese ori încasate după îndeplinirea
condiției rezolutorii;
- în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o
condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun
efect asupra prestaţiilor deja executate; deci acestea nu se restituie. Referitor la
restituirea prestaţiilor se aplică dispoziţiile art. 1635-1649 C. civ.
Când condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează definitiv.
El continuă să-şi producă efectele în viitor, ca şi cum ar fi fost de la început simplu.

4.3. Sarcina
Sarcina - ca modalitate a actului juridic civil — este o obligaţie, de a da, a face
sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit -
liberalităţi.
În funcţie de persoana beneficiarului, sarcinile se clasifică în:
- sarcina în favoarea dispunătorului: nu poate fi stipulată decât prin donaţie, nu
şi prin testament; astfel, prin donaţie, dispunătorul îl poate obliga pe gratificat să
execute o obligaţie în cursul vieţii sale;
- sarcina în favoarea gratificatului, de exemplu, obligaţia pentru acesta să
finalizeze studiile superioare începute;
-sarcina în favoarea unei terţe persoane; de exemplu, gratificatul este
obligat să plătească avansul pentru cumpărarea unui apartament pe numele
unei terţe persoane numită de dispunător.

2
3
 Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală.
Astfel, sancţiunea pentru sarcina imposibilă, ilicită sau imorală este nulitatea
absolută şi totală, dacă sarcina respectivă a fost cauza încheierii actului juridic. În
situaţia în care dispunătorul ar fi făcut liberalitatea chiar dacă sarcina nu ar fi fost exe-
cutată, atunci sarcina imposibilă, ilicită sau imorală se consideră nescrisă.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei,
ci numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principal,
revocarea (mai precis, rezoluţiunea) actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost
instituită.
Totuşi, datorită caracterului pro parte sinalagmatic, conferit de sarcină actului
cu titlu gratuit, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere
rezoluţiunea (revocarea) actului juridic civil pentru neexecutare sau a pretinde
obligarea debitorului la executarea în natură a sarcinii.

INTERPRETAREA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Interpretarea poate avea ca scop fie calificarea juridică a actului, fie stabilirea
1
înţelesului unei sau unor clauze, în funcţie de care vor fi stabilite drepturile subiective
şi obligaţiile civile ce revin părţilor, fie atât calificarea juridică a actului, cât şi
stabilirea înţelesului unei sau unor clauze ale acestuia.
Aşadar, un prim rezultat al interpretării actului juridic civil este calificarea
acestuia, adică încadrarea actului juridic civil concret într-un anumit tip de acte
juridice.
Corecta calificare juridică a actului prezintă o importanţă de necontestat,
deoarece, dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba despre un act juridic civil
numit (tipic), atunci vor fi incidente regulile stabilite în mod expres de lege pentru acel
tip de act juridic, iar dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba de un act juridic
civil nenumit (atipic), atunci se vor aplica regulile generale în materie de acte juridice,
iar dacă acestea nu sunt suficiente, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult (art. 1168 C.civ.).
De cele mai multe ori, operaţiunea de interpretare nu se opreşte la calificarea
actului juridic civil, fiind necesară lămurirea înţelesului exact al unor clauze, prin
cercetarea manifestării de voinţă a părţii sau a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa
internă.
În aceste sens dispozițiile art. 1266 - 1269 C.civ. şi art. 1272 C.civ. stabilesc
anumite reguli referitoare la interpretarea contractelor, iar, în baza art. 1325 C.civ.,
aceste reguli se aplică şi în cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu
excepţia celor care, prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral sau plurilateral.
Regulile de interpretare stabilite, cu caracter supletiv, de Codul civil sunt
următoarele:
- actul juridic se interpretează după voinţa concordantă a părților, iar nu după
sensul literal al termenilor, la stabilirea voinţei concordante a părţilor ţinându-se
seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile
statornicite între acestea şi de comportamentul ulterior încheierii contractului (art.
1266 C.civ.);
- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice, deci se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul
actului (art. 1267 C.civ.);
- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine
naturii şi obiectului actului juridic (art. 1268 alin. 1 C.civ.);
- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura
contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de
părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe;

2
 - dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect
(art. 1268 alin.3 C.civ.) - actus inter-pretandus estpotius ut valeat quam ut pereat,
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, actul juridic nu cuprinde decât
lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta (art. 1268 alin. 4 C.civ.) - actus
non debent operări ultra intentionem agentos;
- clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării
contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost
expres prevăzute (art. 1268 alin. 5 C.civ.);
- dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta
se interpretează în favoarea celui care se obligă, cu excepţia stipulaţiilor înscrise în
contractele de adeziune, care se interpretează împotriva celui care le-a propus (art.
1269 C.civ.) - in dubio pro reo
- actul juridic valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat,
dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau
echitatea le dau actului, după natura lui (art. 1272 alin. 1 C.civ.);
- clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod
expres (art. 1272 alin. (2) C.civ.).

6. Efectele actului juridic civil

Putem defini efectele actului juridic civil ca fiind drepturile şi obligaţiile, la care
dă naştere, pe care modifică sau stinge actul juridic. Ceea ce pentru raportul juridic
reprezintă conţinutul său, pentru actul juridic, care este izvorul acelui raport, reprezintă
efectele sale.
Sunt considerate principii ale efectelor contractului între părţi şi ele rezultă din
textele menţionate anterior (art. 1270-1279 din Codul civil), următoarele:
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii.

6.1. Principiul forței obligatorii

Conform art. 1270 alin. 1 C. civ. „Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante".
Pornind de la acest text de lege, principiul forţei obligatorii (sau pacta sunt
servanda) reprezintă regula potrivit căreia actul juridic încheiat valabil se impune
părţilor (părţii - în actele juridice unilaterale) întocmai ca legea.
Deci actul juridic, odată încheiat, trebuie respectat de către părţi, fiind
obligatoriu şi nu facultativ, pentru ele.
Nu numai părţile sunt obligate să-l respecte, ci şi instanţa de judecată. Aceasta,
atunci când are de soluţionat un litigiu referitor la un act juridic, trebuie să-l

3
interpreteze în funcţie de voinţa părţilor şi să asigure executarea lui, neavând
posibilitatea de a modifica efectele ori conţinutul acestuia.
Fundamentul principiului forţei obligatorii este reprezentat de necesitatea
asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile (care au ca izvor actele
juridice civile) şi de principiul respectării cuvântului dat.
Excepții:
- reglementarea prin art. 1271 din Codul civil relativ la teoria impreviziunii.
"Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită
scăderii valorii contraprestaţiei." Potrivit acestei dispoziții, o modificare a
împrejurărilor care a avut ca urmare doar caracterul mai oneros al executării, nu va
exonera părţile de îndeplinirea obligaţiilor asumate. Însă, daca executarea devine
excesiv de oneroasa pentru una dintre părți ca urmare a schimbării împrejurărilor
inițiale, părțile vor fi obligate sa negocieze in vederea adaptării contractului. Pentru a
determina o renegociere a contractului, împrejurările modificatoare trebuie sa prezinte
următoarele caracteristici: a survenit după încheierea contractului; nu putea fi avută în
vedere, în mod rezonabil la data încheierii contractului; partea lezată nu trebuie să
suporte riscul producerii unor asemenea modificări.
În situația in care părţile nu ajung la un acord de renegociere a contractului într-
un termen rezonabil, instanţa de judecată este cea care poate să dispună, la cererea
acestora, adaptarea contractului, în aşa fel încât să fie distribuite în mod echitabil, între
părţi, pierderile şi beneficiile care rezultă din schimbarea împrejurărilor iniţiale.
- prelungirea efectelor unor contracte, prin lege, peste termenul convenit de
părţi (este cazul prelungirii contractelor de închiriere la care se referă art. 1 din Legea
nr. 17/1994, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 (ambele stabilesc un termen de 5 ani)
sau art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 (care stabileşte un termen de 5 ani în cazul
contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative deţinute de stat sau de unităţile
administrativ-teritoriale ale acestuia pentru suprafeţele cu destinaţia de locuinţă sau
folosite de unităţi de învăţământ, de aşezăminte social-culturale ori ca sedii de partide
politice legal înregistrate, de sindicate sau de către organizaţii neguvernamentale).

6.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Principiul irevocabilității actului juridic este o consecinţă a principiului
forţei obligatorii a actului juridic.
Conform acestui principiu, actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa
numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea
de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.
Consacrarea acestui principiu se regăsește în art. 1270 alin 2 din Codul civil :"
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege."

4
 In privinţa actului unilateral nu există un text asemănător, cu caracter de
principiu, care să stipuleze regula irevocabilităţii. Trebuie avute în vedere dispoziţiile
art. 1325 din Codul civil, conform cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel,
dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor
unilaterale.
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii se prezintă sub forma posibilității
denunțării unilaterale in materia actelor bilaterale.
Astfel, potrivit art. 1276 alin 1 din Codul civil, "Dacă dreptul de a denunţa
contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât
executarea contractului nu a început"
In cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, dreptul de denunţare
poate fi exercitat şi după începerea executării, dar denunţarea nu va produce efect în
privinţa prestaţiilor executate sau aflate în curs de executare. Și in cazul contractului
încheiat pe o perioada nedeterminata există posibilitatea denunţării unilaterale de
către oricare din părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
În cuprinsul sau, Codul civil reglementează aplicații ale excepțiilor de la
principiul irevocabilității contractelor:
- art. 2030 alin 1 lit e) C.civ., in materia contractului de mandat: contractul de
mandat încetează prin revocarea sa de către mandant
- art. 2115 alin 1 C.civ. privind contractul de depozit, deponentul poate să
solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului
convenit
- art. 1816 C.civ. in materia contractului de locațiune, dacă locaţiunea a fost
făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin
notificare adresata celeilalte părți.

6.3. Principiul relativității efectelor actului juridic civil

Esența principiului relativității efectelor actului juridic civil este
înțeleasă ca regula conform căreia căreia un act produce efecte numai faţă de
autorii sau autorul său, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.
În alte cuvinte, actul bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai
pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios
a c t a , a l i i s n e q u e n o c e r e , n e q u e prodesse potest).
Principiul relativitatii efectelor actului juridic este consacrat în art.
1280 din Codul civil: "Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin
lege nu se prevede altfel."
Justificarea principiului relativităţii se găseşte în două idei de bază: pe de o
parte, el este impus de însăşi natura voliţională a actului juridic civil - dacă este firesc

5
ca cineva să devină debitor ori creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens,
este tot aşa de firesc ca altcineva să nu devină creditor sau debitor fără voia sa - şi, pe
de altă parte, soluţia contrară ar fi de natură să aducă atingere libertăţii persoanei.
Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii, ca şi a excepţiilor, presupune
precizarea noţiunilor de părţi, avânzi-cauză şi terţi deoarece, în raport cu un anumit act
juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează în una din aceste trei noţiuni.
Parte înseamnă persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin
reprezentare, şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic
întrucât a exprimat un interes personal în acel act.
Termenul „parte" desemnează atât pe una din părţile actului bi ori multilateral,
cât şi pe autorul actului unilateral.
Spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de A cu B, fiecare
este parte a contractului - vânzător, respectiv cumpărător - dar şi autor al ofertei,
respectiv al acceptării ofertei.
Important de reţinut este că, din punct de vedere juridic, parte nu este numai
persoana care încheie direct şi personal actul juridic civil, ci şi aceea care îl încheie
prin reprezentantul său (legal ori convenţional).
Părţile reprezintă categoria de persoane faţă de care actul juridic civil îşi
produce efectele în virtutea principiului relativităţii.
Având-cauză este persoana care, deşi n-a participat la încheierea actului,
totuşi, suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părţile actului.
Există trei categorii de avânzi-cauză: 1) succesorii universali şi succesorii cu
titlu universal; 2) succesorii cu titlu particular; 3) creditorii chirografari.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal formează o singură categorie de
avânzi-cauză deoarece între ei există numai o deosebire cantitativă, iar nu calitativă.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu în întregime,
adică o universalitate (universitas bonorum), precum: moştenitorul legal unic,
legatarul universal, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul
comasării (fuziune şi absorbţie).
Este succesor cu titlu universal persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu, precum: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică
dobânditoare, a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizată (total ori parţial).
Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universal sunt
continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu,
respectiv o fracţiune de patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali, şi cu titlu universal de a fi avânzi-cauză
constă în aceea că actul juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei;
în principiu, aceşti succesori preiau toate drepturile şi obligaţiile autorului, respectiv o
parte a lor; spunem „în principiu" deoarece nu se transmit succesorilor drepturile
incesibile, strâns legate de persoana autorului.

6
 Succesorii cu titlu particular - a doua categorie de avânzi-cauză - sunt
persoanele care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli), precum:
cumpărătorul, donatorul, legatarul cu titlu particular, persoana juridică dobânditoare a
activului net, ca efect al dizolvării altei persoane juridice.
De reţinut că, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea sa de având-
cauză nu se apreciază în raport cu actul prin care a dobândit un anumit drept - în acest
act având poziţia juridică de parte -, ci în raport cu acte anterioare ale autorului,
referitoare la acelaşi drept ori bun, încheiate cu alte persoane, respectându-se şi
cerinţele de publicitate, dacă legea le cere.
Creditorii chirografari - a treia categorie de avânzi-cauză - sunt acei creditori
care nu au o garanţie reală pentru creanţa lor (gaj ori ipotecă). Aceşti creditori au
garantată creanţa doar cu un drept de „gaj general", la care se referă art. 2324 alin. 1 C.
civ.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză al debitorilor lor în sensul că ei suportă
influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care
activul patrimonial (gajul general) se măreşte ori se micşorează. Asemenea acte trebuie
respectate de creditorul chirografar, el neavând dreptul de ingerinţă în actele
debitorului său.
Totuşi, calitatea de având-cauză a creditorului încetează faţă de actele încheiate
de debitor în frauda intereselor sale. Împotriva acestor acte - faţă de care devine terţ -
creditorul chirografar poate intenta acţiunea revocatorie sau pauliană sau acţiunea în
declararea simulaţiei.
Terţii sunt persoanele străine de actul juridic - penitus extranei.
De menţionat că, între „avânzi-cauză" şi „terţi" poate exista un „transfer", în
sensul că, aceeaşi persoană poate fi având-cauză în raport cu un anumit act juridic
civil al autorului său şi să fie terţ în raport cu alt act juridic, încheiat de acelaşi autor.

Excepții:
Excepțiile de la relativitatea efectelor contractului reprezintă situaţiile în care
acestea se produc faţă de persoane care nu au participat nici direct şi nici prin
reprezentant la încheierea actului juridic.
În categoria excepţiilor considerate aparente de la principiul relativităţii intră:
situaţia avânzilor- cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea,
acţiunile directe.
Este considerata o veritabilă excepţie stipulaţia pentru altul sau „contractul în
favoarea unei terţe persoane".
Promisiunea faptei altuia reprezinta un contract prin care o persoană-debitorul
promitent se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul
unei terţe persoane de a încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract sau
să ratifice actul încheiat în absenţa sa.

7
 Art. 1283 din Codul civil arată că: „acela care se angajează la a determina un
terţ să încheie sau să ratifice un act, este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul
refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută
prestaţia promisă".
Simulaţia reprezintă operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar
nereal (denumit simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act
juridic ascuns, secret, dar adevărat.
Între părți va produce efecte contractul secret, in schimb, fata de terții de bună-
credință, va produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să invoce simulaţia
împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile.
Reprezentarea semnifică procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită
reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana
reprezentatului.
În acest caz, contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în
numele reprezentatului produce direct efecte între reprezentat şi cealaltă parte, acesta
fiind motivul pentru care reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la
principiul relativităţii.
Stipulaţia pentru altul constituie veritabila excepţie de la principiul relativităţii
întrucât constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cealaltă
parte, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a
treia persoane (terţ beneficiar).
Conform dispozițiilor cuprinse în art. 1284 din Codul civil, „oricine poate
stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei". În cazul
stipulației pentru altul, dreptul terţului se naşte direct şi în puterea convenţiei dintre
stipulant şi promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este
considerată excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţul beneficiar poate refuza
stipulația si nici nu i se poate impune însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu
este de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286
alin 1 din Codul civil).
Acţiunile directe: reprezintă dreptul la acţiune al creditorului, care poate pretinde
executarea creanţei saîe de la un debitor al debitorului său, deşi nu este legat contractual
cu acesta; de o acţiune directă beneficiază următorii: în materia contractului de antrepriză,
lucrătorii angajaţi de antreprenor; care pot cere plata drepturilor lor (băneşti) direct de la
clientul pentru care se execută lucrarea, în măsura în care acesta este dator antreprenorului
(art. 1856 Cod civil0 ; în materia contractului de mandat, dacă mandatarul şi-a substituit o
terţă persoană (un sub-mandatar) pentru îndeplinirea mandatului său, mandantul poate să
intenteze o acţiune direct împotriva acesteia (art. 2023 alin. 6 Cod civil); în materia
contractului de locaţiune, dacă locatarul a încheiat o sublocaţiune, locatorul poate urmări

8
direct pe sublocatar pentru plata chiriei neplătită de locatarul principal, până la concurenţa
chiriei pe care sublocatarui o datorează locatarului principal (art. 1807 Cod civil).
Dreptul la acţiune în aceste cazuri este rodul prevederilor legale, și nu al voinței părţilor
şi de aceea este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii.

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1
 7.1. Definiție. Funcții.
Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte
juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond sau de formă, impuse de
lege pentru încheierea sa valabilă.
Actul juridic sancţionat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în vederea
cărora a fost încheiat.
El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea
nu-i recunoaşte valabilitatea.
În art. 1246 alin. 1 C. civ. se arată: „Orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin
lege nu se prevede o altă sancţiune".
Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcţii:
- funcţia preventivă, care constă în efectul inhibitor pe care îl exercită asupra
subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea
condiţiilor sale de valabilitate: ştiind că un act încheiat cu încălcarea legii privind
valabilitatea sa va fi lipsit de efecte, subiectele de drept civil sunt descurajate şi
îndemnate să respecte legea civilă;
- funcţia sancţionatorie; dacă prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa, intră în
acţiune această a doua funcţie, care înseamnă tocmai înlăturarea efectelor contrare
legii;
- funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii, în domeniul actelor
juridice civile; prin realizarea celor două funcţii de mai sus, se asigură respectarea
normelor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic
civil. Totodată, nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii
publice şi bunelor moravuri.

7.2. Delimitarea nulității față de alte cauze de ineficacitate ale actului juridic
civil.
A. Nulitate – rezoluțiune
Dacă nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu
nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate, rezoluţiunea constă în
desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu (dintr-o dată), pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efecte retroactiv (ex tunc):

2
 - ambele sunt (în principiu) judiciare (presupunând o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent).
Deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune sunt, în principal, următoarele:
- o deosebire de ipoteză: dacă nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţiunea
presupune un act valabil încheiat;
- o deosebire de domeniu sau sferă de aplicare; dacă nulitatea se aplică oricărui
act juridic civil, rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice, cu executare uno
ictu;
- o deosebire privind data cauzelor: dacă la nulitate cauzele sunt contemporane
momentului încheierii actului, la rezoluţiune cauza - neexecutarea culpabilă de către
una dintre părţi - este ulterioară momentului încheierii;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce priveşte începutul
ei, în cele două cazuri.

B. Nulitate – reziliere
Rezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic, cu executarea
succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Între nulitate şi reziliere există, în esenţă, aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi în
cazul nulitate - rezoluţiune, cu menţiunea că efectele rezilierii, nu sunt retroactive, ci
numai pentru viitor - ex nune.

C. Nulitate - caducitate
Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil
de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent
de voinţa autorului actului. Bunăoară, neacceptarea ofertei de către destinatarul ei sau
predecesul legatarului ori pieirea bunului ce formează obiectul legatului cu titlu
particular determină caducitatea ofertei, respectiv a legatului.
Nulitatea şi caducitatea se aseamănă prin aceea că sunt cauze de ineficacitate,
dar se deosebesc prin:
- ipotezele pe care le presupun: nulitatea presupune un act nevalabil, pe când
caducitatea presupune un act valabil încheiat;
- modul de producere a efectelor: dacă nulitatea retroactivează (ex tunc),
caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), întrucât pentru trecut nu s-au
produs nici un fel de efecte ale actului;
- cauze: dacă nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului,
caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii şi străină de voinţa autorului
actului.

3
 D. Nulitate - revocare
„Revocarea" este un termen cu mai multe înţelesuri în domeniul dreptului civil.
Aici, prin „revocare" desemnăm acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării
culpabile a sarcinii.
Între nulitate şi revocare există asemănarea de a fi - ambele - cauze de
ineficacitate a actului juridic civil, dar există şi deosebiri, precum:
- cea de ipoteze: pe când nulitatea presupune un act nevalabil, revocarea
presupune un act valabil încheiat;
- cea de dată a cauzelor: dacă nulitatea presupune cauze contemporane
momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului;
- cea de domeniu: dacă nulitatea e aplicabilă oricărui act juridic civil, revocarea
se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalităţi);
- cea privind prescripţia extinctivă a acţiunilor (supuse unor reguli diferite).

E. Nulitatea – reducțiune
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă actelor juridice încheiate cu
nerespectarea interdicţiilor stabilite de lege în materia liberalităţilor sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros
şi comutativ.
Spre deosebire de nulitate, reducțiunea este aplicabilă numai anumitor acte
juridice: liberalităților (acte juridice cu titlu gratuit prin care se transferă sau se
constituie un drept patrimonial) sau actelor sinalgmatice și comutative pentru în caz de
impreviziune, respectiv leziune.

F. Nulitatea – Inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care determină ca efectele unui act juridic
sau a unei situaţii juridice generată prin acest act să nu fie opozabile terţilor, adică
aceştia să le poată ignora, datorită nerespectării de către părţi a unor condiţii de
publicitate prevăzute de lege.
Inpozabilitatea spre desoebire de nulitate implică existența valabilă a actului
juridic civil, dar eficacitatea acestuia față de terți este supusă unor condiții de
opozabilitate, care constau în publicitatea actului juridic, pentru a se asigura
înștiințarea terților despre existența actului juridic: Exmple: notificarea cesiunii de
creanță, publicitatea efectuată prin Registrul Comerțului, înscrierea în cartea funciară a
drepturilor reale, etc.; în materia acțiunii revocatorii prevăzute de art. 1562 Cod civil,
potrivit căruia creditorului îi sunt inopozabiie actele juridice ale debitorului prin care

4
acesta îşi creează o stare de insolvabilitate, adică acesta le poate ignora, ca și cum nu
ar fi încheiate deloc.

G. Nulitatea – Clauze nescrise

Clauzele nescrise au fost calificate în doctrină ca fiind o formă de nulitate de
drept, parțială a actului juridic civil. Așadar clauzele considerate ca nescrise se
aseamnă până la confuzie cu nulitatea, putând avea regimul juridic al nulității absolute
sau relative în funcție de caracterul interesului ocrotit al normei încălcate.
Indiferent de caracterul nul sau nescris al unei clauze ilicite, în principiu,
ineficacitatea acesteia nu influențează restul contractului. Totuși, dacã aceste clauze
sunt esențiale, respectiv constituie motivul determinant pentru care s-a încheiat
contractul, atunci acesta este nul de plin drept în întregul său.
Dacă o clauză considerată nescrisă a fost executată, se impune restituirea
prestaţiilor, aplicându-se prin analogie efectele nulității referitoare la restituirea
prestațiilor.
În doctrină, se poartă discuții dacă clauzele considerate nescrise pot fi
confirmate, refăcute, adaptate sau convertite.

7.3. Clasificarea nulității

Criteriile de clasificare şi categoriile de nulităţi, în funcţie de aceste criterii,
sunt următoarele:
1) în funcţie de natura interesului ocrotit - general ori individual -, prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea este de două
feluri: absolută şi relativă;
2) în funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este tot de două feluri:
parţială şi totală;
3) după modul de consacrare legislativă, distingem între: nulitatea expresă şi
nulitatea virtuală; acestor nulităţi li se mai spune şi textuale, respectiv implicite;
4) după felul condiţiei de validitate nerespectată, se deosebeşte între: nulitate
de fond şi nulitate de formă;
5) după modul de valorificare, nulităţile se împart în nulitate judiciară şi
nulitate amiabilă. Întrucât, în principiu, nulităţile presupun darea unei hotărâri a unui
organ jurisdicţional, (fiind, deci, judiciare, iar nu de drept), cazurile de nulitate
amiabilă fiind rare în practică, nu vom insista asupra acestei din urmă clasificări,
rămânând să precizăm conţinutul, înţelesul celorlalte categorii de nulităţi, rezultate din
aplicarea primelor patru criterii de clasificare.

7.3.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Nulitatea absolută este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la momentul
încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale imperative, care ocroteşte un interes

5
general, obştesc. Prin dispozițiile art. 1246 din Codul civil se prevede ca: „este nul
contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes general".
Nulitatea relativa reprezintă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular
sau individual. Conform art. 1248 din Codul civil „contractul încheiat cu încălcarea
unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil".
Prin art. 1252 din Codul civil se instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce
înseamnă că, în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă.
Putem spune ca nulitatea absolută actului juridic are, in general, următoarele
cauze:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă, atunci când este nesocotită o
incapacitate specială de exerciţiu a persoanei fizice, instituită pentru ocrotirea
unui interes general; de exemplu, art. 1653 alin. (1), art. 1654 alin. (1) iit. c) C. civ.;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic, în sensul că nu este determinat
sau cel puţin determinabil ori nu este licit;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic, atunci când cauza este ilicită (şi în
situaţia fraudei la lege) sau imorală;
- nerespectarea formei cerute la încheierea actului juridic, ca o condiţie
de validitate;
- încălcarea ordinii publice.
Cauze de nulitate relativă sunt, de exemplu:
- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă atunci când
se ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu; de exemplu, actul juridic
a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea
ocrotitorului legal ori când se ignoră prevederile referitoare la anumite
incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare; de
exemplu, art. 1854 alin. (1) Iit a) şi b) C. civ.;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ;
- lipsa cauzei.
În ce privește regimul juridic al nulității absolute, Codul civil a consacrat art.
1247 și art. 1249, care dispun următoarele:
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale
de acţiune sau de excepţie. Astfel, oricine pretinde şi reclamă un interes (deci nu
numai părţile şi avânzii lor cauză, dar şi procurorul, autorităţile publice competente,
alte terţe persoane prejudiciate prin actul încheiat şi deci, interesate să obţină
desfiinţarea actului) poate invoca nulitatea absolută. Instanţa este obligată să invoce

6
din oficiu nulitatea actului. Această obligaţie a instanţei derivă din funcţia
organului jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată.
- Nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege (de exemplu în cazul căsătoriei nule sau fictive – art. 294 și 295 Cod
civil). Regula are ca rațiune natura interesului ocrotit de norma a cărei încălcare atrage
nulitatea absolută. Inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu
validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale, nerespectate în
momentul încheierii actului.
- Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale
de excepţie, dacă prin lege nu se prevede altfel. În cazul nulității absolute
funcţionează regula imprescriptibilităţii, indiferent de calea procedurală folosită
pentru valorificarea ei, cu rezerva situaţiilor expres prevăzute de lege, când
nulitatea absolută poate fi prescriptibilă.
Regimul juridic al nulităţii relative este reglementat de dispoziţiile art. 1248
şi 1249 din Codul civil, după cum urmează:
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată, ceea ce înseamnă că, de principiu, nulitatea
relativă poate fi pretinsă numai de către partea interesată, prejudiciată prin încheierea
respectivului act.
Există situaţii în care, în afara persoanei interesate şi tocmai în ideea asigurării
unei reale protecţii a acesteia, nulitatea relativă mai poate fi invocată şi
de către alte persoane, cum ar fi: creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice;
reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu; ocrotitorul legal al
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau consiliul de familie; succesorii părţii
ocrotite.
- potrivit art. 1248 alin 2 din Codul civil, nulitatea relativă nu poate fi invocată
din oficiu de către instanţa de judecată.
- nulitatea relativă poate fi confirmată. Confirmarea nulităţii se poate face
de către persoana interesată sau de succesorii ei în drepturi, în mod expres ori tacit.
- Sub aspectul prescripţiei extinctive, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale
de acţiune numai în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Dacă invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune este supusă prescripţiei
extinctive, în schimb, atunci când este vorba de valorificarea pe cale de excepţie,
anulabilitatea actului poate fi opusă întotdeauna de cel căruia i se cere executarea
actului. Potrivit art. 1249 alin 2 din Codul civil prevăd: că „partea căreia i se cere
executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a
contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea
în anulare".

7.3.2. Nulitatea totală şi nulitatea parţială

7
 Nulitatea totală este nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în totalitatea
lui. De exemplu,, nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma
autentică cerută de lege.
Nulitatea parţială este nulitatea care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, acelea care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Potrivit art. 1255 alin. (1) C. civ., „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri(s.n.) şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în
întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora,
contractul nu s-ar fi încheiat". Într-un contract de vânzare, de exemplu, poate fi nulă
numai o clauză accesorie, clauza de arvună, clauzele principale fiind valabile.
Dar, de nulitate parţială poate fi vorba numai dacă actul juridic are un conţinut
complex, adică are mai multe clauze şi deci mai multe efecte; numai în această situaţie
se desfiinţează unele clauze, care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri
și se mențin altele.
În cazul contractelor cu mai multe părți în care prestația fiecărei părți este
făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre
părți nu atrage desființarea în întregime a contractului, deci intervine nulitatea parțială,
în afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența
contractului, caz în care intervine nulitatea totală.
Nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală reprezintă excepția.

7.4. Efectele nulității

Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii
nulităţii.
Esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii: lipsirea
actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa
valabilă.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul
juridic civil lovit de nulitate şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii.
După cum se ştie, efectele nulităţii sunt mai restrânse ori mai întinse, după cum
e vorba de o nulitate parţială, ori de una totală.
Efectele nulităţii mai diferă, însă, în funcţie şi de ceea ce s-a întâmplat după
încheierea actului juridic, putându-se distinge următoarele ipoteze:
1) actul nu a fost executat încă; aplicarea nulităţii va însemna că actul fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat; deci, părţile se află în situaţia în care n-ar fi
încheiat actul;
2) actul a fost executat total sau parţial, până la hotărârea de anulare; în această
ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea, retroactivă a actului; b)
restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;

8
 3) actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis la rândul său,
unor terţi subdobânditori, până la intervenirea hotărârii de anulare a actului; în această
ipoteză, efectele nulităţii presupun; a) desfiinţarea actului executat; b) restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; c) desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Din cele de mai sus rezultă că, în esenţă, efectul nulităţii se exprimă în adagiul:
quod nulum est, nullum producit effectum. Pentru a opera, însă, acea regulă, este
necesar să fie aplicate principiile efectelor nulităţii, şi anume: 1) retroactivitatea
nulităţii; 2) restabilirea situaţiei anterioare - restitutio in integrum - care se realizează
prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a
actului iniţial, primar, ci şi a actului subsecvent - resoluto jure dantis, resolvitur jus
accipientis.

7.4.1. Principiul retroactivității efectelor nulității

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înseamnă că nulitatea produce efecte
nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic civil, ca şi când acesta nu ar fi fost niciodată încheiat.
Efectele actului juridic nul, care deja s-au produs, între momentul încheierii
actului şi momentul declarării nulităţii iui, sunt înlăturate, se desfiinţează, iar părţile
ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic.
Retroactivitatea nulităţii îşi are explicaţia în necesitatea restabilirii legalităţii
încălcate la încheierea actului juridic şi în înlăturarea efectelor produse în temeiul
actului juridic nul.
Excepții:
- căsătoria putativă, adică situația căsătoriei nule, la încheierea căreia cel
puţin unui dintre soţi a fost de bună-credinţă. faţă de soţul de bună-credinţă efectele
nulităţii se produc numai pentru viitor, la fel ca în cazul divorţului; până în momentul
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, soţul de bună-
credinţă păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă; prin această dispoziţie
este ocrotit soţul de bună-credinţă, potrivit principiului ocrotirii bunei-credinţe;
- în cazul minorului de bună-credinţă ia încheierea căsătoriei, care păstrează
capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie, în cazul în care
căsătoria, este anulată;
- nulitatea persoanei juridice; „de la data la care hotărârea judecătorească de
constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana
juridică încetează şi intră în lichidare.

7.4.2. Principiul repunerii părților în situația anterioară

Acest principiu înseamnă că prestaţiile executate în temeiul unui act juridic nul
trebuie restituite reciproc şi integral astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în
situaţia dinaintea încheierii actului juridic. Acţiunea în restituirea prestaţiilor poate fi

9
introdusă împreună cu în nulitatea actului juridic, caz în care acţiunea va avea două
capete de cerere unul principal, în declararea nulităţii şi unul accesoriu, pentru
restituirea pre staţiilor; sau, poate fi introdusă separat, după ce acţiunea în nulitate este
admisă.
Excepții:
- posesorul de bună-credinţă păstrează sub nume de proprietar fructele culese în
intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Posesorul va păstra fructele
culese, dacă a fost de bună-credinţă, adică dacă a avut convingerea că a
dobândit valabil dreptul de proprietate; posesorul va restitui fructele culese
ulterior încetării bunei sale credinţe, adică, cel mai târziu din momentul introducerii
cererii de chemare în judecată; nulitatea va produce efecte pentru
viitor, astfel încât, el va restitui fructele culese ulterior precum şi bunul, care face
obiectul contractului, indiferent de buna sau de reaua lui credinţă;
- cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, care este obligat să restituie prestaţiile primite numai dacă a profitat,
integral sau parţial, de ceea ce a primit; poate fi obligat la restituirea integrală
numai dacă, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă;

Reguli referitoare la restituirea prestațiilor

Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.
Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui
impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate,
restituirea se face prin echivalent. Valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în
care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul
obligaţiei de restituire este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la
momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai
mică dintre aceste valori. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire
provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare.
Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este
liberat de această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie
indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul
de a primi această indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de
restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că
bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o
deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl
indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa
normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza
restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat

10
în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de
cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.
Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii
este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă
sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este
imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă.
Dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele
produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El
nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care
această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era,
prin natura lui, supus unei deprecieri rapide.
Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza
restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu
producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi
să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea
prestaţiilor care se restituie. Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este
de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat.
Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne
întotdeauna supusă restituirii.

7.4.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)
Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi.
El este atât o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii -
retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară - cât şi a unui alt mare principiu de
drept şi anume: nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transferre
potest, quam ipse habet, în sensul că, dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea
transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul său, nici subdobânditorul nu putea
dobândi mai mult.
Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea
căreia, anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent,
următor, datorită legăturii sale cu primul.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două situaţii
specifice, şi anume: 1) în cazul „actelor autorizate", la anularea şi a actului civil care se
întemeia pe acea autorizaţie; 2) în cazul a două acte, din care unul este principal, iar
celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului accesoriu,
prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale.

11
 Acest principiu este consacrat de art. 1254 alin. 2 Cod civil conform căruia
desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui.
Excepţiile de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial reies, mai ales, din art. 1648 şi art. 1849 C. civ. Astfel, în anumite cazuri,
anularea actului iniţial nu atrage şi anularea actului subsecvent, deşi se află în strânsă
legătură cu actul desfiinţat. Aceste cazuri se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-
credințe a subdobânditorului cu titlu oneros şi pe necesitatea asigurării securităţii şi
stabilităţii circuitului civil:
- cel care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun
din momentul luării sale în posesie efectivă (art. 987 alin. 1 Cod civil);
- cel care a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, mobile sau imobile,
totuşi subdobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă (care a dobândit bunurile de
la moştenitori) nu este obligat să le înapoieze, decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor
în materie de carte funciară, se dovedeşte că la data dobândirii ştia ori trebuia
să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă, adică era de rea-credinţă (art. 54 alin.
2 teza a II-a Cod civil);
- cazul prevăzut de art. 1649 teza a II-a C.civ,, potrivit căruia contractele
cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată
de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului,
sub condiţie respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege; în acest sens art.
1819-alin. 2 C.civ. prevede că locaţiunea (contract cu executare succesivă) va
continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata
stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă
numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii;
- când sunt aplicabile regulile de carte funciară: dacă dobânditorul unui bun
imobil, îşi înscrie dreptul real în cartea, funciară şi ulterior îl transmite printr-un act
juridic cu titlu oneros sau gratuit (donaţie sau legat cu titlu particular) unui terţ de
bună-credinţă (care îi înscrie şi el în cartea funciară), iar după încheierea actului
juridic cu terţul, intervine nulitatea actului juridic iniţial, (prin care dobânditorul a
obţinut bunul imobil), cel care a înstrăinat iniţial imobilul îl poate acţiona şi pe
terţ în judecată, cu o acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară (cu
termen de decădere diferit după cum terţul a obţinut imobilul printr-un act
juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit); după împlinirea termenului de decădere,
dacă acţiunea nu a fost exercitată, dreptul terţului devine opozabil tuturor,
chiar şi celui care l-a înstrăinat prin actul iniţial, şi prin urmare actul subsecvent
nu se desfiinţează. Conform art. 902 alin. 2 C.civ. faţă de terţele persoane care au
dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular,

12
acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va
putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de
înscriere. De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea
în rectificare, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris
vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau,
după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii
funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii
de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare
se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face
obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul
va fi de un an de la comunicarea acesteia.
- în cazul intervenirii uzucapiunii, când actul juridic subsecvent nu se
desfiinţează deoarece terţul dobânditor invocă uzueapiunea; uzucapiunea este
reglementată în art. 930-934 (uzucapiunea imobiliară) şi art. 939 (uzucapiunea
mobiliară) C. civ.

7.4.4. Principii care înlătură efectele nulității

A. Principiul conversiei actului juridic civil
Conversiunea actului juridic înseamnă, în esenţă, înlocuirea actului nul, cu un
act juridic valabil; în altă exprimare, conversiunea înseamnă considerarea manifestării
de voinţă ca producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este
valabilă ca alt act juridic. În doctrină conversiunea este desemnată şi prin formula
următoare: „principiul potrivit căruia manifestarea unei voinţe în cadrul unui act nul
poate valora, independent de soarta acelui act, ca alt act juridic".
Pentru a opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiţii: 1) să existe un
element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; 2) unul din acte să fie anulat efectiv
şi total; 3) actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste
condiţii să se regăsească în chiar cuprinsul actului anulat; 4) din manifestarea de voinţă
a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Din aplicarea acestor condiţii, rezultă că nu va fi conversiune: 1) cazul în care
unele clauze sunt anulate, iar altele menţinute (aici fiind vorba de o nulitate parţială,
iar nu de conversiune); 2) actul nu este încă anulat, bucurându-se de prezumţia de
validitate; 3) actul apare ca nul numai datorită denumirii, greşite, date de părţi (aici
este o problemă de calificare, iar nu de conversiune); 4) cazul novaţiei; 5) refacerea
actului; 6) validarea actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei
legale nerespectată la încheierea actului juridic.
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă, care, nulă ca şi vânzare-cumpărare valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;

13
 - cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare
anulat;
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi
actul de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca
acceptare a succesiunii.

B. Principiul validității aparenței de drept (error communis facit jus)

Acest principiu beneficiază de o reglementare expresă în conținutul art. 17 Cod
civil conform căruia: Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât
are el însuşi. Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi
invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate
juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul
încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când
ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în
materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de
publicitate.

C. Principiul răspunderii delictuale

Acest principiu justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, şi
anume, atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului produs prin fapta co-
contractantului, este tocmai menţinerea efectelor acestuia. Acest principiu al
răspunderii civile delictuale, care înlătură nulitatea, se aplică numai în situaţia
minorului şi a interzisului, care, cu ocazia încheierii unui act juridic cu un major,
săvârşesc un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl induc în eroare, creând
aparenţa că au capacitatea de a contracta.
Este vorba de art. 45 Cod civil denumit Frauda comisă de minor, conform
căruia, simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea
actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în
eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o
sancţiune civilă adecvată.