DIN SPOVEDANIA UNUI PSIHOTERAPEUT:

” Aproape fiecare sedinta initiala de terapie incepe cu o minciuna. Daca clientul ar fi cu

adevarat cinstit, prima lui declaratie ar suna ceva de genul:

Uite, de fapt nu as vrea sa fiu aici. Daca vrei sa stii, de fapt nu am nici o problema.
Altii au probleme, nu eu. Ei ar trebui sa vina aici, nu eu. Si pentru ca ma intrebi ce vreau din
sedintele astea, mi-e usor sa iti raspund: vreau sa imi dai dreptate. Daca nu poti sa faci asta
complet, atunci macar ai putea sa faci ce-oi face ca sa ma vindeci. Dar nu vreau sa muncesc
nimic. Si, mai ales, nu vreau sa ma doara deloc! Nu ma deranjeaza sa fac putina conversatie,
dar, nu ma presa, nu ma lua la bani marunti si mai ales nu ma contrazice!

Daca as fi cinstit, le-as raspunde:

Uite, nu am nici cea mai mica intentie sa fac ce imi ceri. In primul rand pentru ca nu
pot sa te fac eu bine. Numai tu singur poti sa faci asta. In al doilea rand, sa stii ca ai o
problema. Te cunosc doar de cinci minute si deja nu-mi prea place de tine, pentru ca dai vina
pe toti si pe toate pentru ce ti-a mers rau in viata si refuzi sa accepti ca esti in vreun fel de
vina. In al treilea rand, habar nu am ce se intampla cu tine si nici nu stiu daca te pot ajuta
sau nu.

Pentru ca aceasta introducere nu ar merge prea bine, preferam sa le spunem clientilor cam
ceea ce ar vrea sa auda (cel putin la prima sedinta), pentru ca, altminteri, nu se mai intorc. Le
spunem ca ne bucuram ca au venit la noi (o minciunica, pentru ca nu suntem inca siguri), ca
or sa beneficieze de pe urma muncii noastre (o minciuna mai mare, pentru ca nu avem idee ce
se petrece de fapt) si ca ni se pare ca ei isi inteleg destul de bine situatia (un compliment
dragut, dar in acelasi timp o exagerare grosolana).”