DREPTUL CIVIL.

PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL I
Secţiunea I

Caracterizarea generală a dreptului civil

În literatura de specialitate există mai multe definiţii ale dreptului civil, ca ramură a sistemului
dreptului român.

1.1 Noţiunea dreptului civil

Definiţie:
Dreptul civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale
şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Această definiţie face referire la trei elemente de bază:
1) conţinutul dreptului civil;
2) obiectul dreptului civil;
3) subiectele (părţile) raportului de drept civil.

1) Conţinutul dreptului civil se referă la ansamblul normelor juridice, grupate pe categorii, fiind
ordonate în instituţii ale dreptului civil, şi anume:
a) raportul juridic;
b) actul juridic civil;
c) prescripţia extinctivă;
d) subiectele dreptului civil (persoane fizice şi persoane juridice);
e) drepturile reale (patrimoniul şi drepturile patrimoniale);
f) obligaţiile civile (teoria generală a obligaţiilor);
g) contractele civile speciale;
h) moştenirea (succesiunile);
i) dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială):
2) Obiectul dreptului civil cuprinde raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale care se
stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice. Deci, sunt două categorii de raporturi juridice civile:
a) raporturi juridice civile patrimoniale (evaluabile în bani);
b) raporturi juridice civile nepatrimoniale (neevaluabile în bani).

1
 În primul caz, putem lua ca exemplu raportul născut din contractul de vânzare-cumpărare.
Raportul juridic nepatrimonial sau raportul juridic personal nepatrimonial este raportul juridic ce are în
conţinutul său dreptul la nume sau denumire.
3) Subiectele (părţile) raportului de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
Ele se află în poziţie de egalitate juridică, indiferent de natura raporturilor (patrimoniale sau
extrapatrimoniale), în sensul că nici una dintre părţi nu se subordonează celeilalte. Această egalitate este
numai de ordin juridic şi nu neapărat şi economic.

1.2 Rolul dreptului civil

Dreptul civil, ca ramură a sistemului de drept românesc, contribuie prin normele sale, la
ocrotirea valorilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice.
De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte,
precum şi a respectării şi întăririi moralei.
În sistemul dreptului românesc, dreptul civil reprezintă dreptul comun faţă de alte ramuri de
drept.
Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată, nu conţine norme juridice
proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi
insuficiente, se recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil. De altfel, unele ramuri
de drept prevăd în mod expres împrumutarea unor norme juridice de la dreptul civil (dreptul muncii,
dreptul comercial, dreptul familiei, etc).

1.3. Principiile dreptului civil

Există trei categorii de pricipii şi anume:

a) principiile fundamentale ale dreptului român;
b) principiile generale ale dreptului civil român;
c) principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil.
a) Principii fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga
legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală (Constituţia), precum şi de alte legi mai
importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.
Principiile fundamentale sintetizează şi promovează valorile esenţiale ale societăţii, conţinând
judecăţi asupra fenomenelor juridice.

Dintre aceste principii amintim:

2
 1) Principiul pluralismului politic. Pluralismul politic este o componentă fundamentală a
democraţiei, reprezentând o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.
2) Principiul separaţiei puterilor în stat. Separarea puterilor în stat trebuie să reprezinte un
echilibru al lor şi să ofere garanţii că puterile naţiunii nu se concentrează în mâinile unui singur organ, ci a
mai multor organe, în măsură să se controleze unele pe altele.

Astfel:
- puterea legislativă – Parlamentul este organul suprem de putere în stat, ca organ colectiv;
- puterea executivă – Guvernul este organul administrativ de conducere a ţării, subordonat
parlamentului;
- puterea judecătorească, ai cărei reprezentanţi sunt inamovibili (nu sunt aleşi), fiind numiţi prin
decret al Preşedintelui Republicii. Ei se supun doar legii şi propriei conştiinţe.
Deasupra acestor organe ale statului se află Preşedintele care veghează la respectarea Constituţiei
şi a ordinii de drept de către toate organele statului.
3) Principiul legalităţii, care presupune recunoaşterea supremaţiei legii în toate componentele
mecanismului social, condiţie necesară realizării şi promovării ordinii publice.
4) Principiul libertăţii
Libertatea, ca principiu fundamental al dreptului, presupune:
- pe de o parte, elaborarea unor norme de drept care să garanteze tuturor oamenilor să se realizeze
potrivit opţiunilor proprii în relaţiile cu ceilalţi membri ai colectivităţii;
- pe de altă parte, aplicarea legii de către organele abilitate ale statului, în aşa fel încât să dea
siguranţa necesară fiecărui individ că este ocrotit în manifestările şi acţiunile sale libere, în măsura în care
respectă libertatea celorlalţi.
(Ex.: libertatea presei, libertatea cuvântului, libertatea religioasă,etc.).
5) Principiul egalităţi, care presupune:
- tratarea tuturor oamenilor în mod egal;
- soluţionarea oricărei probleme juridice fără nici o discriminare.
6) Principiul echităţii, care presupune:
a) cumpătare în prescrierea drepturilor şi obligaţiilor de către legiuitor în procesul elaborării
normelor juridice;
b) imparţialitatea în distribuirea avantajelor şi dezavantajelor în activitatea organelor de aplicare a
dreptului.
Aceasta, deoarece în societatea românească nu există o egalitate absolută, ci una relativă,
determinată de diferenţierile ce apar generate de poziţia socială a oamenilor.
7) Principiul justiţiei presupune opţiuni şi soluţii bazate pe exigenţele dreptăţii, moralităţii şi
corectitudinii atât în procesul de elaborare a dreptului, cât şi în procesul de aplicare a normelor juridice.
8) Principiul bunei credinţe

3
 Buna cedinţă (bona fides) este definită ca o stare psihologică a autorului actului juridic, care îşi
găseşte expresia în aceea că dânsul ţine cont „nu numai de litera şi spiritul normei juridice, pe care este
bazat actul juridic, dar şi de interesele legitime ale celeilalte părţi, în actul bilateral, şi ale tuturor celor
afectaţi de acel act juridic, în general.”
9) Principiul îndeplinirii angajamentelor asumate sau principiul obligativităţii îndeplinirii
angajamentelor asumate (Pacta sunt servanda).
Potrivit acstui principiu, actele bilaterale, legal făcute, au putere de lege între părţile contractante.
Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
10) Principiul responsabilităţii implică:
- pe de o parte, promovarea valorilor sociale şi umane prin normele juridice;
- pe de altă parte, o acţiune conştientă de apărare a acstor valori în procesul realizării dreptului.
b) Principii generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă,
vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate.
1) Principiul proprietăţii. Codul civil prevede că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se
bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”
De asemenea, Codul civil prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai
pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.”
2) Principiul egalităţii în faţa legii civile care derivă din principiul egalităţii în faţa legii,
consacrat de Constituţie.
Potrivit acestui principiu „sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu
au nici o înrâurire asupra capacităţii persoanei fizice.”
3) Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective.
În Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se prevede că
„drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale
materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială”.
Totodată se prevede, în legătură cu persoanele juridice, că drepturile civile „pot fi exercitate numai
potrivit cu scopul lor economic şi social.”
4) Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile
În cazul încălcării dreptului subiectiv civil, se poate obţine restabilirea acestuia, prin intermediul
procesului civil, la instanţa de judecată.
c) Principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil
Aceste principii nu se bucură de caracterul de generalitate pe care le au principiile generale, fiind
reguli de bază numai pentru o parte a ordinii de drept civil. Exemplu:
1) Principiul consensualismului privitor la forma actului juridic, potrivit căruia un act juridic
civil este valabil încheiat prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, indiferent de forma în care ea se
exteriorizează.

4
 2) Principiul forţei obligatorii a actului juridic potrivit căruia „convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”.
3) Principiul irevocabilităţii actului juridic potrivit căruia „convenţiile se pot revoca numai
prin consimţământul mutual al părţilor sau din cauze autorizate de lege”.
4) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, potrivit căruia „convenţiile nu au efect
decât între părţile contractante”.

1.4. Delimitarea dreptului civil

1.4.1. Criteriile delimitării

În operaţiunea delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept pot fi utilizate următoarele
criterii:
1) obiectul de reglementare;
2) metoda de reglementare;
3) calitatea subiectelor;
4) caracterul normelor;
5) specificul sancţiunilor;
6) principiile de drept.

Prin obiect de reglementare se înţelege o categorie omogenă de relaţii sociale ce sunt

reglementate de un ansamblu de norme juridice care, la rândul lor, sunt unitare.
Obiectul de reglementare este criteriul determinant în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept.
Obiectul dreptului civil este format din două mari categorii de raporturi soiale (patrimoniale şi
nepatrimoniale), însă nu toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale constituie obiect de reglementare
pentru dreptul civil.
Metoda de reglementare este criteriul subsecvent obiectului (adică derivă din obiectul de
reglementare) de delimitare şi constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către stat, prin
edictarea (promulgarea) normelor juridice.
Specifică şi generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor, spre deosebire
de alte ramuri de drept (de exemplu, dreptul administrativ) în care, în raportul juridic, o parte este
subordonată celeilalte.
Privitor la calitatea subiectelor, dreptul civil nu pretinde subiectelor o anumită calitate, fiind
suficientă aceea de persoană fizică sau persoană juridică, spre deosebire de alte ramuri de drept care
impun subiectelor o calitate specială (exemplu: calitatea de comerciant).
În legătură cu normele juridice menţionăm că în dreptul civil normele dispozitive sunt
majoritare, spre deosebire de alte ramuri de drept în care preponderente sunt normele imperative.

5
 Privitor la caracterul sancţiunii menţionăm că pentru dreptul civil sancţiunea specifică este
restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat care se face fie prin repararea prejudiciului cauzat, fie prin
încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
Principiile dreptului civil pot ajuta la delimitarea dreptului civil în măsura în care se regăsesc
într-un anume raport juridic.

1.4.2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

a) Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţional

Dreptul constituţional este ramura de drept care conţine normele ce reglementează relaţiile
sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale ale puterii.
Asemănările dintre cele două ramuri de drept constau în:
1) principalele drepturi şi libertăţi ale omului, înscrise în Constituţie, sunt şi drepturi subiective
civile ale persoanelor fizice;
2) organele de stat, menţionate în Constituţie, sunt în marea lor majoritate persoane juridice, deci
şi subiecte ale raportului juridic civil;
3) garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt stabilite de Constituţie.

Deosebiri:
1) în dreptul civil preponderente sunt raporturile patrimoniale, pe când în dreptul constituţional
sunt dominante raporturile nepatrimoniale;
2) subiectele raportului de drept constituţional se află, de regulă, pe poziţii de subordonare, spre
deosebire de subiectele raportului juridic civil care se află întotdeauna pe poziţii de egalitate juridică;
3) normele dreptului constituţional cer subiectelor sale o anumită calitate ,,aceea de organ de stat
sau de cetăţean român”;
4) majoritatea normelor de drept constituţional sunt imperative;
5) dreptul constituţional are sancţiuni specifice etc.
b) Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ1 trebuie să ţină seama de următoarele
aspecte mai semnificative:
1) dacă în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în dreptul administrativ sunt
majoritare raporturile nepatrimoniale;
2) pe când în raporturile de drept civil părţile sunt pe poziţii de egalitate juridică, în raporturile de
drept administrativ subiectele se află, de regulă, în poziţie de subordonare;

1
Dreptul administrativ este ramura de drept ce conţine normele juridice care reglementează condiţiile realizării
puterii executive de stat

6
 3) cel puţin un subiect al raportului de drept administrativ trebuie să fie organ al administraţiei
publice, purtător al puterii de stat;
4) dacă în dreptul civil predomină normele dispozitive, în dreptul administrativ sunt predominante
normele imperative;
5) dreptul administrativ are sancţiuni proprii, precum: amendă contravenţională, închisoare
contravenţională, confiscarea.

c) Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar1 trebuie să ţină seama de următoarele:

1) ca şi în dreptul civil majoritatea raporturilor reglementate de dreptul financiar au caracter
patrimonial;
2) spre deosebire de dreptul civil,în raporturile de drept financiar, părţile sunt în poziţie de
subordonare;
3) în raporturile de drept financiar, întotdeauna o parte este un organ al statului cu atribuţii fiscale;
4) de regulă, normele dreptului financiar sunt imperative;
5) dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii, cum ar fi majorări de întârziere în plata
impozitelor.

d) Între dreptul civil şi dreptul comercial2 există numeroase asemănări, care fac destul de dificilă
delimitarea acestora. Astfel:
1) atât dreptul civil, cât şi dreptul comercial reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale, iar subiectele acestor raporturi se află pe poziţii de egalitate juridică;
2) în ambele ramuri există atât subiecte individuale, cât şi subiecte colective, însă, cel puţin una
din părţile raportului juridic comercial trebuie să aibă calitatea de comerciant;
3) deşi contractul este o instituţie proprie ambelor ramuri de drept, între contractul civil şi
contractul comercial există importante deosebiri de regim juridic;
4) există deosebiri, de asemenea, între răspunderea civilă şi răspunderea comercială.

e) Deosebirile dintre dreptul civil şi dreptul familiei3 privesc următoarele aspecte:

1) în dreptul familiei majoritare sunt raporturile nepatrimoniale;
2) deşi ambele ramuri de drept utilizează metoda egalităţii juridice, în dreptul familiei există o
nuanţă aparte atunci când este vorba de raporturi între părinte şi copil;

1
Dreptul financiar este ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce izvorăsc din
activităţile de constituire şi de utilizare a sumelor cuprinse în bugetul statului.
2
Dreptul comercial este acea ramură de drept ce conţine normele juridice care reglementează raporturile ce izvorăsc
din actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ, precum şi raporturile la care
participă persoanele care au calitatea de comerciant.
3
Dreptul familiei reuneşte normele juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, raporturilor de familie. Totuşi
raporturile de familie, sunt considerate raporturi juridice civile, necunoscându-se deci existenţa dreptului familiei ca
ramură de drept distinctă de dreptul civil.

7
 3) în dreptul familiei se cere o calitate specială subiectelor sale (soţ, părinte, copil etc.);
4) în dreptul familiei, majoritatea normelor sunt imperative;
5) fiecare din cele două ramuri de drept are sancţiuni proprii (exemplu: în dreptul familiei,
decăderea din drepturile părinteşti).
f) Cât priveşte delimitarea dreptului civil de dreptul muncii1 reţinem că:
1) în dreptul muncii poziţia de egalitate juridică a părţilor este prezentă doar la încheierea
contractului de muncă, însă, pe parcursul raportului de muncă, există o disciplină a muncii care implică
subordonarea salariatului;
2) în dreptul muncii sfera subiectelor este mai restrânsă decât în dreptul civil (exemplu: minorii
sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi);
3) dacă în dreptul civil este caracteristică răspunderea civilă, în dreptul muncii există atât
răspunderea materială, cât şi răspunderea disciplinară;
4) majoritatea normelor de dreptul muncii sunt imperative.
Există, de asemenea, delimitări şi faţă de dreptul internaţional privat, cât şi faţă de dreptul
procesual civil.

Secţiunea a II – a

1.5 Norma juridică

1.5.1. Definiţie şi caracteristici

Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală, tipică, impersonală şi obligatorie, emisă
sau sancţionată de stat, în scopul asigurării ordinii sociale, adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
Norma juridică este definită, deci, în baza trăsăturilor ei distinctive, în comparaţie cu celelalte
norme sociale.
Norma juridică are un caracter general, deci se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete,
în mod repetat, pe întreg teritoriul ţării.
Norma juridică prescrie o conduită tipică ce are în vedere însuşirile semnificative ale relaţiilor
sociale şi nu acele diferenţe nesemnificative.
În acest fel ea devine, în mod necesar, un criteriu de apreciere a conduitei oamenilor în diferite
situaţii concrete.
Norma juridică are un caracter impersonal deoarece ea nu se adresează unei persoane anume, nu
vizează soluţionarea litigiului unei singure persoane.

1
Dreptul muncii grupează normele juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective ce se nasc între
patroni şi salariaţii care muncesc sub autoritatea lor.

8
 Ea se aplică tuturor persoanelor ce se află în condiţiile determinate de lege, independent de clasa
lor socială.
Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat potrivit unor reguli precise, a căror
nerespectare face imposibilă calificarea acelei reguli drept normă cu caracter juridic.
Unele obiceiuri sau norme morale pot deveni norme juridice dacă ele sunt recunoscute şi însuşite
de organul legislativ, adică sunt sancţionate (li se dă putere de lege, caracter sancţionatoriu).
Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece este adusă la îndeplinire, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.

1.5.2. Structura normei juridice

Problema structurii normei juridice are în vedere următoarele aspecte:

- exprimarea cât mai exactă, într-o formă cât mai corespunzătoare a normei juridice;
- scoaterea în evidenţă atât a împrejurărilor la care se referă conduita de urmat, cât şi a
consecinţelor juridice ale nerespectării acestei conduite.
Din examinarea normelor juridice distingem o dublă structură:
1) Structura logico – juridică;
2) Structura tehnico – legislativă.
Structura logico – juridică a normei juridice
Sub aspect logico – juridic, norma de drept urmează să fie construită astfel, încât să nu conţină
inadvertenţe logice.
Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un caracter contradictoriu, în scopul înţelegerii dispoziţiilor sale în
procesul transpunerii în practică.
Structura logico – juridică cuprinde:
1. ipoteza,
2. dispoziţia şi
3.sancţiunea.
Aceste elemente componente sunt, în principiu, prezente în fiecare normă de drept.
Sunt şi cazuri în care unele părţi ale normei juridice nu sunt cuprinse textual în norma respectivă.
Însă, analiza logică a textului dă posibilitatea desprinderii cu uşurinţă a dispoziţiei, a regulii de conduită ce
trebuie urmată.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care arată împrejurările în care urmează să se aplice
regula de conduită (dispoziţia).
Dispoziţia este acea parte a normei juridice care arată conduita de urmat în anumite împrejurări
date (în ipoteza descrisă în normă). Dispoziţia poate prevedea obligaţia de a săvârşi acţiuni sau poate
stipula obligaţia de abţinere de la săvârşirea unor anumite acţiuni.
Aşadar, dispoziţiile pot să impună, să permită sau să interzică săvârşirea unor acţiuni.

9
 Trebuie precizat că dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată.
Dispoziţia determinată este aceea în care conduita este categoric cerută de lege şi relativ
determinată când conduita este lăsată la aprecierea subiectelor raportului juridic.
Sancţiunea este acea parte a normei juridice care precizează urmările nerespectării normei
juridice.
Exemplu: Codul familiei prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune
ale soţilor şi „orice convenţie contrară este nulă”.
Structura tehnico – legislativă a normei juridice.
Normele juridice apar sub forma unor texte concise, clare, redactate pe articole şi alineate. În
cazul actului normativ, articolele pot fi grupate astfel: paragrafe, secţiuni, capitole, titluri, părţi.
Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolele. De menţionat că articolul
nu reprezintă întotdeauna o normă separată şi completă. Un singur articol poate conţine mai multe
norme juridice, după cum o normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole.
Norma juridică, din punct de vedere tehnico – legislativ, este cuprinsă într-un act normativ (lege,
hotărâre de guvern, etc) elaborat după o metodologie specială şi care are o structură definită şi anume:
titlu, preambul, dispoziţii generale, dispoziţii de conţinut speciale, dispoziţii tranzitorii şi finale.

1.5.3. Clasificarea normelor de drept civil

a) După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot sau nu pot să deroge de
la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.
Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată
sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind prin chiar conţinutul lor, să se deroge de
la dispoziţiile pe care le cuprind.
La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive.
Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o
anumită conduită, dacă vor.
Ex.: „vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea ca obiect două sau mai
multe lucruri alternative”.
Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru
părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită.
Ex.: „spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulare contrară”;
„mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”.
Normele de drept imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le
obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice.
Rezultă că normele imperative pot fi onerative sau prohibitive.

10
 Normele imperative onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită.
Ex.: „toate donaţiunile se fac prin act autentic.”
Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor.
Ex.: „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.”
b) După natura interesului ocrotit prin norma juridică civilă cunoaştem norme juridice civile de
ordine publică şi norme juridice civile de ordine privată.
Norma juridică este de ordine privată dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual şi de
ordine publică dacă protejează un interes general public.
De menţionat că normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, însă nu toate
normele civile imperative sunt de ordine publică.
De asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu toate
normele juridice civile de ordine privată sunt şi norme dispozitive.
c) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme
generale şi norme speciale.
Normele de drept civil generale se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie
legală nu prevede altfel.
Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicarea numai în cazurile expres stabilite de
lege.
Menţionăm că norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie
excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli:
- norma specială derogă de la norma generală;
- norma generală nu derogă de la norma specială.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne
găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă
de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.
Deci, norma specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă
generală ulterioară.

1.5.4. Izvoarele (sursele) dreptului civil

Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor (sursă) de drept
civil.
În principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, care emană de la
organele de stat investite cu prerogativa legiferării.
În funcţie de organul de stat de la care emană, cât şi de natura lor, deosebim următoarele categorii
de acte normative ce pot constitui izvoare de drept civil:
a) Constituţia, legile (legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare);

11
 b) Ordonanţele Guvernului (inclusiv ordonanţele de urgenţă), hotărârile Guvernului;
c) Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele conducătorilor organelor centrale ale
administraţiei de stat;
d) actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale.
Principalul izvor de drept îl constituie legea şi toate celelalte acte normative trebuie să fie
conforme cu legea.
De asemenea, toate actele normative, inclusiv legile, trebuie să fie în conformitate cu Constituţia,
ca lege fundamentală a oricărui stat.
Principalul izvor al dreptului civil român îl reprezintă Codul civil, care a intrat în vigoare la 1 dec.
1865, având ca model codul civil francez de la 1804.
El constituie una dintre cele mai semnificative constante ale dreptului român, deoarece, deşi a
suferit în decursul timpului unele abrogări sau modificări, acestea nu au afectat principiile şi instituţiile
sale fundamentale.
În literatura juridică s-a ridicat problema dacă, alături de actele normative, obiceiul, morala şi
jurisprudenţa pot avea calitatea de izvoare distincte ale dreptului civil.
Obiceiul (cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi continuă, pe care cei ce o
aplică o consideră obligatorie.
Prin el însuşi, obiceiul nu constituie izvor al dreptului civil, ci numai în măsura în care se
integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor juridice civile, prin trimiterea expresă făcută în cuprinsul
unui act normativ.
Ex.: „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului.” (Art. 41 din Constituţie).
Codul civil prevede că dispoziţiile îndoielnice „se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat contractul”.
Morala (văzută ca totalitate a regulilor de convieţuire socială), de asemenea, reprezintă izvor de
drept numai în măsura în care legea face trimitere la ea, fiind încorporată în actul normativ respectiv.
În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil.
Organul de judecată nu are atribuţia de a edicta norme juridice, ci de a aplica aceste norme la o
situaţie de fapt, concretă şi care produce efecte numai faţă de părţile aflate în proces.
Totuşi, există unele cazuri când s-ar putea recunosşte jurisprudenţei, cel puţin în fapt, caracterul
de izvor de drept civil.
Este vorba de deciziile Curţii constituţionale, care sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Deci, atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia
respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu
vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional.

12
 Totodată puterea de lucru judecat pe care îl au hotărârile Curţii Supreme de Justiţie, prezintă o
importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii.

1.5.5. Aplicarea normelor de drept civil

Legea civilă, ca orice lege, de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte:
- pe o anumită durată;
- pe un anumit teritoriu;
- cu privire la anumite persoane
În consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.
1.5.5.1. Aplicarea legii civile în timp
Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare. Intrarea în vigoare are loc fie la
data publicării ei în Monitorul Oficial al României, fie la data menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din
vigoare a legii se produce prin abrogarea ei,care poate fi expresă (directă sau indirectă) ori implicită.
În legătură cu aplicarea în timp a legii civile trebuie avute în vedere două principii, şi
anume:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile reprezintă regula juridică potrivit căreia o lege civilă se
aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.
Acest principiu consacrat chiar în art. 1 Cod civil, conform căruia „legea dispune numai pentru
viitor; ea nu are putere retroactivă”, a devenit un principiu constituţional, prevăzut în art. 15 din
Constituţie astfel: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Simplitatea acestei reguli există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică,
se sting şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai
complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi îndepărtate,
fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi
legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se astfel
problema de a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice respective.
În analiză se vor lua două repere şi anume:
a) diferitele perioade în care timpul poate fi considerat trecut, prezent sau viitor;
b) elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste perioade (fie
constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).

13
 Aparţin, deci, trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice,
realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efecteele produse înainte de acest
moment, ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa acestora, deoarece, în caz contrar, ar
însemna să i se atribuie efect retroactiv.
În schimb, legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată
retroactivă), atât situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, precum şi
efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, cât şi, de regulă, situaţiilor juridice în curs de formare,
modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare.
Principiul aplicări imediate a legi civile noi reprezintă regula de drept conform căreia, de îndată
ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând
aplicarea legii civile vechi.
El este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii legilor.
Pentru justificarea acestui principiu se mai folosesc şi următoarele argumente:
a) legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres de tehnică juridică faţă de legea veche,
astfel încât trebuie să se aplice de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de
constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce, desigur sub rezerva
neretroactivităţii;
b) neaplicarea imediată a legii noi ar putea avea drept consecinţă fie împiedicarea acesteia de a se
mai aplica vreodată, fie aplicarea ei după un timp relativ îndelungat de la intrarea în vigoare.
De la acest principiu există o excepţie şi anume ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile
vechi, care înseamnă aplicarea ei, la unele situaţii determinate, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.
Ultraactivitatea legii vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendinte (care
depind de altele sau care n-au fost încă soluţionate) să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au
început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

1.5.5.2. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte
de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de
următoarea regulă:
- actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg
teritoriul ţării;
- reglementările civile care provin de la autorităţile publice locale se aplică doar pe
teritoriul respectivei unităţi administrativ – teritoriale.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se rezolvă
de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat (norme înscrise în Legea nr. 105/1992).

1.5.5.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

14
 Subiectele de drept civil sunt persoane fizice şi persoane juridice.
Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele de drept civil pot fi împărţite
în trei categorii:
1) norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât
şi persoanelor juridice (Ex.: răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie);
2) norme de drept civil aplicabile numai persoanelor fizice (Ex.: normele juridice privind
numele);
3) norme de drept civil aplicabile numai persoanelor juridice (Ex.: Decretul nr. 31/1954, care
reglementează stabilirea sediului).

1.5.6. Interpretarea normelor de drept civil

Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea de stabilire a conţinutului şi

sensului acestor norme.
Scopul interpretării unei norme juridice constă în a vedea care este sfera situaţiilor de fapt
concrete la care norma juridică respectivă se referă şi a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme.
Deci, interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile, conţinutul
interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului exprimată într-o anumită normă de drept
civil.
Interpretarea normelor de drept este impusă de mai multe împrejurări şi anume:
a) orice lege, în timp, este depăşită de dinamica vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute în
vedere de legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi încadrată sau nu în
ipoteza unei anumite norme de drept civil;
b) în grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situaţii din practică, legiuitorul utilizează
formulări generale în redactarea textelor de lege, formulări care necesită explicate, pentru a se putea
stabili dacă o anumită situaţie se încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective;
c) termenii folosiţi de legiuitor, în alcătuirea dispoziţiilor legale, nu au întotdeauna înţelesul din
vorbirea obişnuită, fapt ce determină stabilirea conţinutului şi sensului lor;
d) uneori norma juridică are o formulare ambiguă, imprecisă sau neclară.
Există trei criterii de clasificare folosite în stabilirea felurilor interpretării şi anume:
1) În funcţie de forţa sa obligatorie sau nu (în funcţie de organul de la care provine) deosebim:
- interpretarea oficială - autentică
- jurisdicţională
- interpretarea neoficială
2) În raport de rezultatul interpretării, se distinge:
- interpretarea literală (declarativă)
- interpretarea extensivă;

15
 - interpretarea restrictivă.
3) În funcţie de procedeele de interpretare folosite (metoda folosită), se deosebeşte:
- interpretarea gramaticală;
- interpretarea sistematică;
- interpretarea istorico – teleologică;
- interpretarea logică;
- interpretarea prin analogie – a legii
- a dreptului
Interpretarea oficială reprezintă interpretarea făcută de un organ de stat, în exercitarea
atribuţinilor ce-i revin, potrivit legii.
Distingem două feluri de interpretare oficială şi anume:
1) interpretarea oficială autentică care provine de la însuşi organul de stat care a emis norma
juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative
(Ex.: o dispoziţie dintr-o lege ordinară este interpretată printr-o altă lege ordinară; un articol neclar dintr-
o hotărâre a Guvernului este interpretat printr-o altă hotărâre a Guvernului, etc.);
3) interpretarea oficială jurisdicţională care provine de la un organ de jurisdicţie (de obieci
instanţă judecătorească).
Ea reprezintă o interpretare judiciară şi priveşte numai speţa respectivă, deoarece jurisprudenţa
nu constituie izvor de drept.
Interpretarea neoficială se dă normelor juridice civile în doctrină (literatura juridică) sau de către
avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei.
Ea nu are putere juridică obligatorie, dar poate fi însuşită de organul căreia i se adresează.
Interpretarea este literală (adică în litera legii) atunci când există concordanţă deplină între
formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind
necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză.
Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică
la care se aplică acesta nu există concordanţă, în sensul că formularea textului este mai restrânsă decât
intenţia reală a legiuitorului, astfel încăt se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins şi
la unele situaţii care nu s-ar încadra în litera lui. La o interpretare extensivă se poate ajunge, de cele mai
multe ori, prin folosirea metodei analogiei sau argumentului „a fortiori”.
Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conţin enumerări limitative, excepţii sau
prezumţii.
Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal interpretat şi cazurile de
aplicare practică nu există concordanţă în sensul că formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot
încadra în text.
Ea este diametral opusă interpretării extensive.

16
 Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice pe baza regulilor
gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal,
ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de
construcţia propoziţiei sau a frazei, de particulele întrebuinţate, precum şi de semnele de punctuaţie.
Interpretarea sistemică implică lămurirea înţelesului unei norme juridice ţinându-se cont de
legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie din alt act normativ.
Ea este impusă mai ales atunci când coexistă atât norme juridice generale, cât şi norme juridice speciale
referitoare la aceeaşi speţă.
Interpretarea istorico – teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se
seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme, eventual într-un context istoric dat.
Pentru această interpretare prezintă interes lucrările premergătoare ale actului normativ din care
face parte norma juridică supusă interpretării, expunerea de motive şi prevederile din preambulul actului
normativ respectiv, forma iniţială a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamentare, etc.
De asemenea, este folositoare şi cercetarea reglementării anterioare, deci a dispoziţiilor legale
abrogate prin textele legale supuse interpretării.
Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii
formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.
Această interpretare se bazează pe raţionamentele inductive şi deductive, fiind folosită încă de pe
timpul romanilor.
Ea a dus la cristalizarea anumitor reguli de interpretare logică, precum şi la consacrarea unor
argumente de inerpretare logică.
Prima regulă de interpretare logică exprimă faptul că excepţia este de strictă interpretare şi
aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această
excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii, pe care norma juridică respectivă nu le prevede.
Cea de-a doua regulă de interpretare logică are la bază ideea că acolo unde legea nu distinge, nici
interpretul nu trebuie să distingă, adică generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea
aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine.
(Ex.: Decretul nr.31/1954 prevede că „domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre
părinţi la care el locuieşte statornic”.
Deoarece se foloseşte termenul generic de minor, înseamnă că el se aplică atât minorului sub 14
ani (fără capacitate de exerciţiu), cât şi minorului între 14 şi 18 ani (care are capacitate de exerciţiu
restrânsă).
Cea de-a treia regulă de interpretare logică prevede că norma juridică trebuie interpretată în
sensul aplicării ei şi nu însensul în care să nu se aplice. (Ex.: „contractul de garanţie reală se încheie în
formă autentică sau înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor”.

17
 Înseamnă că semnătura debitorului este o condiţie de valabilitate nu numai a înscrisului probator,
ci chiar a contractului de garanţie reală mobiliară constatat prin înscrisul respectiv, deci contractul de
garanţie reală mobiliară este un contract solemn, iar nu consensual.
Pe lângă aceste reguli de interpretare logică, deosebit de utile în practică sunt şi argumentele ce
pot fi folosite în interpretarea logică.
1) Argumentul „per a contrario” se întemeiază pe principiul de logică numit legea terţului
exclus (tertium non datur), adică, atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul.
Ex.: convenţiile se pot revoca prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege; per a
contrario, rezultă că, în afara cazurilor expres prevăzute de lege, convenţiile nu pot fi revocate prin
manifestarea de voinţă a unei singure părţi contractante.
De asemenea, Legea nr.114/1996 reglementează doar posibilitatea chiriaşului de a denunţa
unilateral, cu respectarea anumitor cerinţe, contractul de închiriere a locuinţei; per a contrario, rezultă că
locatarul nu poate denunţa contractul de închiriere a locuinţei înainte de împlinirea termenului stabilit.
2) În baza argumentului „a fortiori” (cu atât mai mult) se ajunge la extinderea aplicării unei
norme juridice la un caz nereglementat expres, deoaree raţiunile care au fost avute în vedere la emiterea
acestei norme juridice se regăsesc, cu şi mai multă tărie, în cazul dat.
(Ex.: dacă soţul divorţat, chiar vinovat de desfacerea căsătoriei, are posibilitatea să poarte
numele dobândit prin căsătorie şi după divorţ, a fortiori (cu atât mai mult) trebuie să se recunoască
această posibilitate soţului supravieţuitor, a cărui căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soţ).
3) Argumentul reducerii la absurd este procedeul prin care se învederează (se face cunoscut) că
o anumită soluţie propusă prin interpretarea dată ar fi singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt
punct de vedere ar duce la consecinţe inadmisibile, de neacceptat, absurde.
Acest argument este folosit destul de des în literatura de specialitate, în problemele controversate, pentru
combaterea altor argumente ce pot fi invocate în sprijinul opiniei contrare.
Pe lângă argumentele de interpretare logică sunt folosite şi alte argumente, de o valoare cel
puţin discutabilă, cum ar fi:
a) argumentul „ad populum” care se întemeiază pe împrejurarea că există un acord al majorităţii;
b) argumentul „ad hominem” care se referă la calităţile persoanei care a formulat o anumită
opinie;
c) argumentul „ex silentio” potrivit căruia, dacă un lucru nu a fost negat de nimeni, înseamnă că
acel lucru este afirmat;
d) argumentul „ad ignorantiam” care se bazează pe imposibilitatea de a dovedi contrariul etc.
Interpretarea prin analogie sau metoda analogiei se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi
raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie.
Fundamentul acestei metode constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect.

18
 Metoda analogiei reprezintă procedeul prin care se face completarea „lacunelor legii”, caz în
care se pune problema nu neapărat a interpretării legii, ci de a găsi un text de lege care să fie aplicabil la
situaţia concretă, neprevăzută de lege.
Completarea lacunelor legii se face fie prin recurgerea la normele juridice civile, ipoteză în care
se vorbeşte despre analogia legii, fie la principiile dreptului civil, ipoteză în care se vorbeşte despre
analogia dreptului. Instanţa de judecată este chiar obligată să recurgă la una din cele două situaţii
(analogia legii sau analogia dreptului), deoarece Codul civil prevede că judecătorul nu are voie să refuze
să judece pe motiv că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare.

CAPITOLUL II

Raportul juridic civil

2.1. Consideraţii generale

Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată
de norma de drept civil.
Pentru a ne face o privire de ansamblu asupra noţiunii de „raport juridic civil” vom aborda
următoarele aspecte definitorii:
1) Caracteristicile raportului juridic civil;
2) Structura raportului juridic civil - subiecte
- conţinut - drepturi subiec
- obligaţii
- obiect - conduita părţilor
3) Izvoarele raportului juridic civil
1. Raportul juridic civil prezintă următoarele caracteristici:
a) este un raport social, adică un raport ce se stabileşte între oameni, priviţi fie în calitate de
subiect individual, fie în calitate de subiect colectiv.
De menţionat că norma de drept se adresează numai conduitei oamenilor, chiar şi atunci când
această conduită ar fi în legătură cu anumite bunuri.
Prin urmare, atunci când se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate se are în
vedere conduita oamenilor (ei între ei) cu privire la bunuri;
b) este un raport voliţional, adică prezintă următoarele aspecte:
- pe de o parte, caracterul voliţional rezultă din norma de drept civil, normă ce exprimă voinţa de
stat;

19
 - pe de altă parte, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil, există şi voinţa exprimată de
autorul, sau după caz, autorii actului juridic civil (deci numai pentru raporturile juridice civile care
izvorăsc din actele juridice civile);
c) părţile au poziţia de egalitate juridică, fapt care reiese şi din metoda de reglementare a
dreptului civil. Acest lucru exprimă nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă parte a raportului juridic
rspectiv.
2. Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului juridic
civil, şi anume: părţile, conţinutul şi obiectul.
Părţile sau obiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de
titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care
sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.
Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil, aceste trei elemente trebuie să fie întrunite
cumulativ.
3. Prin izvor al raportului juridic civil se înţelege o împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă
leagă naşterea unui raport juridic civil.
După cum depind sau nu de voinţa umană (adică sunt independente), izvoarele raporturilor
juridice civile se împart în:
a) fapte omeneşti;
b) fapte naturale sau evenimente.
Faptele omeneşti sunt acele fapte (comisive sau omisive) săvârşite de subiectele de drept civil cu
sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice civile concrete.
Deci, această categorie de fapte reuneşte atât acţiunile sau inacţiunile voluntare (dorite), cât şi cele
involuntare (nedorite).
Faptele omeneşti se pot clasifica după mai multe criterii:
1) După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil de existenţa
intenţiei producerii acestui efect, deosebim:
- pe de o parte, faptele săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică actele juridice
civile;
- pe de altă parte, faptele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se
produc în temeiul legii, adică faptele juridice propriu-zise (stricto sensu);

2) După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem:

- fapte licite;

20
 - fapte ilicite.
Faptele naturale sau evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa omului
şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice.
Sunt fapte naturale:
- naşterea, care înseamnă apariţia unui subiect de drept civil;
- forţa majoră (o calamitate) care potrivit legii, poate suspenda un raport juridic sau
exonerează de răspundere civilă;
- moartea, care determină încetarea capacităţii juridice a subiectului juridic.

2.2. Elementele raportului juridic civil

2.2.1. Subiectele raportului juridic civil

Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

- persoane fizice;
- persoane juridice (numite uneori şi persoane morale).
Prin persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi obligaţii
civile..
Prin persoană juridică se desemnează o anumită entitate (privită ca existenţă determinată) care,
îndeplinind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele cerinţe,
cumulativ:
- să aibă organizare proprie;
- să aibă un patrimoniu distinct;
- să aibă un scop determinat.
Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, este necesar să facem o distincţie între
raporturile care au în conţinutul lor drepturi subiective civile absolute şi raporturi care au în conţinutul lor
drepturi subiective civile relative.
În cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept absolut (un drept real sau un drept
nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului juridic, care este însuşi
titularul dreptului subiectiv civil absolut (de exemplu, proprietarul lucrului).
Subiectul pasiv al raportului juridic este format din toate celelalte subiecte de drept civil, deci
subiectul pasiv al unui asemenea raport juridic este nedeterminat.
În cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept relativ (un drept de creanţă), este
determinat atât subiectul activ (numit creditor), cât şi subiectul pasiv (numit debitor).
De exemplu, într-un raport juridic născut dintr-un contract de depozit, este determinat atât
subiectul activ (deponentul), cât şi subiectul pasiv (depozitarul).

21
 2.2.1.1. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
Există situaţii în care raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie ca subiecte
active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.
1.În cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul
pasiv este nedeterminat, iar subiectul activ poate să fie o persoană (proprietate exclusivă) sau mai multe
persoane (proprietate comună).
Proprietatea comună poate să îmbrace una din următoarele trei forme: coproprietatea, indiviziunea
şi devălmăşia.
Coproprietatea presupune că mai multe persoane (care poartă denumirea de coproprietari) deţin
în proprietate un lucru sau câteva lucruri determinate, fiecare dintre coproprietari având o cotă-parte
ideală şi abstractă din dreptul de proprietate şi nu o parte determinată din lucrul privit în materialitatea lui.
Indiviziunea presupune că mai multe persoane deţin în proprietate o universalitate de lucruri (deci
nedeterminate), fiecare având o cotă parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate şi nu un anumit
lucru sau anumite lucruri din universalitatea respectivă.
Este cazul moştenitorilor unei persoane, până în momentul realizării partajului succesoral.
Neexistând diferenţieri de ordin calitativ (de regim juridic) între coproprietate şi indiviziune, de
regulă, acestea sunt studiate împreună, sub denumirea de proprietate comună pe cote-părţi.
Prin devălmăşie se desemnează acea proprietate comună care se caracterizează prin faptul că
titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia de drept, ci acesta este nefracţionat, deci dreptul
de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt fracţionate.
Ca exemplu de devălmăşie, menţionăm proprietatea soţilor asupra bunurilor comune dobândite în
timpul căsătoriei.
Proprietatea comună, în oricare din cele trei forme, încetează prin partaj (împărţeală), cu excepţia
cazurilor de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă (ex.: clădiri cu mai multe etaje,
despărţituri comune: zid comun, şanţ comun şi gard comun).
2. În cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (de creanţă), pluralitatea poate să fie activă
(mai mulţi creditori), pasivă (mai mulţi debitori) sau mixtă (mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).
Pluralitatea de subiecte poate îmbrăca trei forme:
- obligaţiile conjuncte;
- obligaţiile solidare;
- obligaţiile indivizibile.
Obligaţia conjunctă (numită şi obligaţie divizibilă) este aceea care leagă mai mulţi creditori sau
mai mulţi debitori, între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă.
Aşadar, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor (respectiv debitori) decât paartea
sa şi, în acelaşi timp, fiecare dintre codebitori nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria comună.
De menţionat că, în dreptul civil divizibilitatea reprezintă regula în materie de obligaţii cu
pluralitate de subiecte. În consecinţă, divizibilitatea nu trebuie prevăzută în mod expres, ci se subînţelege.

22
 Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie
(solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate
pasivă).
Solidaritatea activă constă deci în posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor plata
întregii creanţe datorate; plata făcută de către debitor unuia dintre creditorii solidari îl eliberează faţă de
toţi ceilalţi creditori solidari, iar creditorul ce a încasat toată creanţa este obligat să o împartă cu ceilalţi
creditori.
Solidaritatea activă poate să se nască numai din convenţia părţilor sau din testament, deci dintr-un
act juridic.
Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre codebitori
executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (plata întregii datorii); plata făcută în
întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi eliberează şi pe ceilalţi faţă de creditor, iar codebitorul
care a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit
peste partea sa, însă datoria acestora faţă de el nu mai este solidară, ci divizibilă.
Solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege, fie dintr-un act juridic (ex.: testament).
Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită naturii obiectului ei sau datorită voinţei părţilor, nu
poate fi împărţită între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate pasivă).
Deci, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau al debitorilor,
fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie ce formează obiectul obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi
constrâns să execute întreaga prestaţie; plata făcută de oricare dintre debitorii obligaţi indivizibil stinge
datoria faţă de toţi ceilalţi creditori.

2.2.1.2.Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor
patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept
netransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.
În cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă, poate să intervină o
schimbare atât a persoanei subiectului activ (creditorul), cât şi o schimbare a persoanei subiectului pasiv
(debitorul).
1) Schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional (schimbarea
creditorului)
Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei
subiectului activ al raportului juridic obligaţional şi anume:
a) Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte
persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia i se transmite creanţa se
numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat.

23
 Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.
Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-şi natura ei, precum
şi eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea
nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru validitatea acesteia
nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a fi opozabilă, trebuie îndeplinite
anumite formalităţi (ex.: notificarea cesiunii de creanţă către debitorul cedat).
b) Subrogaţia personală este o modalitate de transmitere legală sau convenţională a dreptului de
creanţă către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului. Persoana care plăteşte datoria
debitorului se numeşte solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.
c) Novaţia este o convenţie prin care părţile sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă
obligaţie. Novaţia este de două feluri:
- obiectivă, atunci când se produce între aceleaşi părţi ale raportului juridic obligaţional, dar cu
schimbarea obiectului sau cauzei acestuia (deci apare o nouă creanţă);
- subiectivă, atunci când se schimbă creditorul sau debitorul raportului juridic obligaţional (de
asemenea, apare o nouă creanţă).
d) Subiectul activ al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat astfel:
- prin moştenire, în cazul persoanelor fizice;
- prin reorganizare şi transformare, în cazul persoanelor juridice.
2) Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional (schimbarea
debitorului)
Aceasta se poate face prin preluarea datoriei în măsura în care există consimţământul creditorului
acelei obligaţii.
Schimbarea debitorului nu se poate face atunci când obligaţia trebuie executată personal de către
debitor, întrucât a fost stabilită în considerarea persoanei lui (obligaţia intuitu personae).
a) Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se angajează faţă de
creditor să plătească datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără consimţământul
debitorului.
b) Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al
doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Debitorul care face delegaţia se numeşte delegant, persoana
care se obligă alături de el sau în locul lui se numeşte delegat (noul debitor), iar creditorul care primeşte
acest angajament se numeşte delegatar.
c) Stipulaţia pentru altul (contractul în folosul unei terţe persoane) este acel contract prin care
una din părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în folosul unei terţe persoane, fără să fie
reprezentantul acesteia din urmă şi fără ca terţul beneficiar să participe la încheierea contractului.

24
 Cel care stipulează prestaţia (prevede o clauză) în favoarea terţului se numeşte stipulant, persoana
care se obligă faţă de stipulant să execute prestaţia în folosul terţului se numeşte promitent, iar persoana
în favoarea căreia se face stipulaţia se numeşte terţ beneficiar.
d) Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele sau
efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană.
Terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritar, trebuind să plătească suma poprită
numai acestuia. Se naşte astfel un nou raport juridic obligaţional, între creditorul popritar şi terţul poprit.

2.2.1.3. Capacitatea civilă

Capacitatea civilă este o componentă a capacităţii juridice şi reprezintă calitatea de a fi subiect de
drept civil.
Capacitatea civilă cuprinde două elemente:
- capacitatea de folosinţă, care reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a
avea drepturi şi obligaţii;
- capacitatea de exerciţiu ca aptitudine a persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile.
a) Capacitatea civilă a persoanei fizice este prevăzută prin Decretul nr.31/1954, potrivit căruia
„capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.
1) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Orice persoană fizică are capacitate de folosinţă, deci are calitatea de subiect de drept civil.
Decretul nr. 31/1954 prevede:
- pe de o parte, nici o persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă şi că îngrădirea
(limitarea) capacităţii de folosinţă poate avea loc numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;
- pe de altă parte, persoana fizică nu poate renunţa, nici total, nici parţial, la capacitatea sa de
folosinţă.
Capacitatea de folosinţă ia naştere o dată cu naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea
persoanei fizice.
Există o excepţie prevăzută de Decretul nr.31/1954 şi anume: „drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”.
Încetarea capacităţii de folosinţă are loc în două moduri:
- în cazul morţii fizic constatate, la data prevăzută în actul de deces;
- în cazul dispariţiei persoanei decedate (în cazul declarării morţii prin hotărâre
judecătorească), la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
2) Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Dacă orice persoană fizică are capacitate de folosinţă, nu toate persoanele fizice au capacitatea de
exerciţiu. Sub acest aspect, deosebim trei categorii de persoane fizice:

25
 - persoane lipsite de capacitate de exerciţiu;
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină.
Sunt total lipsite de capacitatea de exerciţiu minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, precum şi
persoanele puse sub interdicţie judecătorească (care nu au discernământ). Pentru aceste persoane, în
principiu, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali (părinţii sau, după caz, tutorele sau
curatorul).
Capacitatea restrânsă o are minorul între 14 şi 18 ani. El participă personal la încheierea actelor
juridice, dar, în principiu, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.
Capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la majorat, deci la împlinirea vârstei de 18 ani.
Femeia care se căsătoreşte înainte de această vârstă dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de
exerciţiu.
b) Capacitatea civilă a persoanei juridice
1) Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice este dobândită, potrivit Decretului nr.31/1954,
în funcţie de modul de înfiinţare a acestora, şi anume:
- persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data înregistrării
lor;
- persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă în funcţie de modul
de înfiinţare, după caz: de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii actului
de înfiinţare de către organul competent să verifice numai dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca acea
persoană juridică să poată lua fiinţă, de la data autorizării înfiinţării din partea organului competent a
aprecia oportunitatea înfiinţării ei sau de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat de scopul (obiectul de
activitate) pentru care a fost înfiinţată. Cum scopul nu este acelaşi la fiecare persoană juridică, rezultă că
nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci diferă după specialitatea
fiecăreia.
Deci, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea generală şi abstractă de a
avea toate acele drepturi şi obligaţii care servesc realizării scopului pentru care persoana juridică a fost
înfiinţată.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte o dată cu încetarea acesteia prin:
reorganizare (absorbţie sau fuziune), dizolvare sau transformare.
2) Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea ei de a încheia acte juridice
civile şi ea se pune în valoare prin organele sale de conducere.
Decretul nr.31/1954 prevede următoarele:
- persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
conducere;

26
 - actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite,
sunt actele persoanei juridice însăşi;
- faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică dacă au fost
îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor;
- faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de terţi, cât şi faţă
de persoana juridică.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de două limite:
- capacitatea de folosinţă şi
- pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice respective.

2.2.2. Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil cuprinde totalitatea drepturilor subiective civile şi a

obligaţiilor civile pe care le au părţile acestui raport.
Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar
obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
Cele două laturi ale conţinutului raportului juridic civil nu sunt independente, ci, dimpotrivă, se
află într-o strânsă corelaţie, deoarece nu există drept subiectiv civil fără o obligaţie civilă corelativă şi,
invers, nu există obligaţie civilă căreia să nu îi corespundă un drept subiectiv civil.

2.2.2.1. Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice
civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar în caz
de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.
Dreptul subiectiv civil presupune trei componente:
a) posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită, în limitele prevăzute de
lege;
b) posibiliatea subiectului activ de a pretinde, în limitele stabilite de lege, subiectului pasiv să aibă
o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva);
c) posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forţei de constrângere a statului, dacă
dreptul este nesocotit sau încălcat.

2.2.2.1.1. Clasificarea drepturilor subiective civile

27
 1) Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative
Această clasificare are în vedere faptul că titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu
concursul altei persoane.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită
conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita.
În această categorie sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
a) numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al cărui conţinut
intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;
b) îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
c) obligaţia de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (adică este opozabil
„erga omnes”).
Dreptul subiect civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului
pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. În această categorie intră toate
drepturile de creanţă.
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
a) este cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;
b) îi corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi conţinut, în sensul că acesta
poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o abţinere (a nu face);
c) obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (este opozabil numai acestuia).
2) Drepturi subiective civile patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă) şi drepturi
subiective civile nepatrimoniale.
Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului drepturilor subiective
civile
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare bănească. El cuprinde
drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi
poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu
facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat.
Deosebiri între cele două categorii de drepturi:
a) în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanţă
debitorul este cunoscut;
b) dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp
ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, a face sau a nu face;
c) drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate;

28
 d) numai dreptul real este însoţit de prerogtiva preferinţei, nu şi de dreptul de creanţă.
Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de
la orice persoană care l-ar deţine. Prerogativa preferinţei constă în posibilitatea titularului dreptului real
de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă de terţi.
Dreptul nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu
poate fi exprimat în bani.
Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:
a) drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la viaţă,
dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la demnitate etc.);
b) drepturi cae privesc identitatea persoanei (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la
stare civilă);
c) drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt patrimoniale).
3) Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii
Această clasificare se face în funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile.
Dreptul subiectiv civil principal (cele nepatrimoniale) este acel dept care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu (cele patrimoniale) este acel drept care nu are o existenţă de sine
stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de
drept principal.
Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi
principale.
În schimb, drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) pot fi atât principale, cât şi accesorii.
Drepturile reale principale sunt următoarele:
a) dreptul de proprietate (publică şi privată);
b) dezmembrămintele (drepturi derivate) dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie);
c) dreptul de administraţie (de folosinţă) al unei proprietăţi publice;
d) dreptul de concesiune.
Dreptul de proprietate (sau proprietatea) reprezintă dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Dreptul de proprietate este un drept real, iar titularul său (persoană fizică sau juridică) este investit
cu atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunului.
Posesia este atributul dreptului de proprietate care desemnează „deţinerea unui lucru” sau faptul
de a stăpâni acel lucru.
Folosinţa este prerogativa în virtutea căreia titularul poate întrebuinţa bunul în interesul său şi
poate să-i perceapă fructele (naturale, industriale, civile).
Dispoziţia este prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul său.

29
 Titulari ai posesiei şi folosinţei pot fi şi alte persoane decât proprietarul, pe când dreptul de
dispoziţie asupra bunului nu poate avea decât proprietarul.
Proprietatea poate fi:
- publică, atunci când titulari pot fi numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraş,
comună);
- privată, când titulari pot fi persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale (ca persoane juridice).
Dreptul de uzufruct este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia,
întocmai ca proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa.
Deci, uzufructul este un drept de folosinţă.
Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, cu menţiunea că titularul său se poate
folosi de un lucru şi îi poate culege fructele, dar numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie este un drept de uz asupra unei locuinţe.
Servitutea reprezintă o sarcină impusă asupra unui imobil, izvorând din situaţia naturală a bunului
sau dintr-o convenţie, care are ca scop să servească utilitatea altui bun care are alt stăpân.
Dreptul de superficie este acel drept real constituit prin act administrativ asupra unor bunuri care
aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, în virtutea cîruia titularul poate să exercite posesia,
folosinţa şi, în anumite limite, dispoziţia, cu respectarea dreptului de proprietate al celui care l-a constituit.
Drepturile reale accesorii sunt următoarele:
a) dreptul la ipotecă;
b) dreptul de gaj sau amanetul;
c) garanţia reală mobiliară;
d) privilegiile;
e) dreptul de retenţie.
Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii.
Ipoteca este o garanţie imobiliară care îndreptăţeşte pe titular să urmărească bunul în mâna oricui
s-ar afla şi să fie preferat pentru satisfacerea creanţei în concursul cu ceilalţi creditori.
Dreptul de gaj (amanetul) este acel drept real născut din contractul accesoriu prin care debitorul
remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
În cazul când debitorul nu îşi achită datoria, creditorul gajist are deptul fie de a cere instanţei să
îi aprobe reţinerea lucrului în contul creanţei, pe baza unei expertize judiciare de estimare a valorii
lucrului, fie de a solicita vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat, cu dreptul de a fi plătit cu preferinţă
din suma obţinută faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor.
Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, ce decurge, de regulă, din calitatea creanţei sale,
de a fi preferat celorlalţi creditori ai aceluiaşi debitor, chiar dacă aceştia sunt ipotecari.
Dreptul de retenţie este acel drept real de garanţie imperfect, ce constă în posibilitatea
deţinătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza restituirea acestui lucru către proprietar,

30
până când nu i se plăteşte creanţa născută în legătură cu lucrul respectiv (de exemplu cheltuielile de
conservare a lucrului, de transport sau depozitare).
De menţionat că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanţă.
4) Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de modalităţi
Această clasificare este impusă de gradul de certitudine conferit titularilor de drept.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului său,
deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină siguranţă
titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Termenul şi condiţia sunt modalităţile actului juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv
civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau o sarcină.
Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur şi simplu,
deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa
încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după
caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv.
Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât
condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa naşterii
sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
2.2.2.1.2. Principiile exercitării drepturilor subiective civile şi abuzul de drept
În cazul încălcării unui drept subiectiv civil, titularul lui poate să cheme în judecată persoana
răspunzătoare de nesocotirea dreptului respectiv, în vederea restabilirii acestuia.
Deci, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl reprezintă, de regulă, procesul civil, care
este reglementat, în principal, de către Codul de procedură civilă.
De menţionat că, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exerciţiul lui.
Regula este că exercitarea unui drept subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea
titularului acestuia.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii:
a) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei;
b) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material (de ex..
proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătăţii), cât şi de ordin juridic (spre
exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi datorează);
c) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege;
d) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă.
Aceste patru principii sunt cumulative, în exercitarea drepturilor subiective civile nefiind
suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele.

31
 Numai respectând cele patru principi se poate aprecia „cine îşi exercită dreptul său nu vatămă pe
nimeni.”
Prin nerespectarea celor patru principii se ajunge în situaţia de abuz de drept, prin care se
înţelege, exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitări sale, aică îl deturnează
de la finalitatea lui.
Abuzul de drept se constată de către organul de jurisdicţie în cadrul procesului civil.

2.2.2.2. Obligaţia civilă

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o
anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu
face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
Rezultă că obligaţia civilă presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (şi nu o
posibilitate, o facultate), care prezintă următoarele trăsături:
1) îndatorirea subiectului pasiv constă într-o atitudine corespunzătoare conduitei pe
care o poate avea subiectul activ;
2) îndatorirea subiectului pasiv constă într-o acţiune sau, după caz, într-o abţinere;
3) în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forţa
coercitivă a statului.

Obligaţiile civile se clasifică după mai multe criterii:

a) În funcţie de obiectul lor, se fac trei clasificări:
1. obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face;
2. obligaţii pozitive şi obligaţii negative;
3. obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.
b) În funcţie de sfera persoanelor obligate faţă de dreptul subiectiv al creditorului menţionăm:
1. obligaţii obişnuite;
2. obligaţii opozabile şi terţilor;
3. obligaţii reale.
c) În raport de sancţiunea ce asigură respectarea lor, menţionăm:
1. obligaţii civile perfecte;
2. obligaţii civile imperfecte.
Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face
Prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.
Deci „ da” nu înseamnă „a preda” (Ex.: obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra

32
lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu
obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind obligaţia de a face).
Prin obligaţia de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau
de de preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea
de „a da”. (Ex.: obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a
preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii
de a face).
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau de
la anumite acţiuni.
Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui
drept relativ.
Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face
nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este
îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.
Pentru primul caz putem da ca exemplu obligaţia ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni
exerciţiul dreptului de proprietate al titularului unui asemenea drept.
Pentru al doilea caz menţionăm obligaţia ce şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un
anumit bun până când nu va efectua plata către împrumutător.
Obligaţiile civile pozitive şi obligaţii civile negative
Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.
Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie
obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune (o abţinere), deci includem în această
categorie obligaţia de a nu face.
Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
Obligaţile de rezultat (sau determinate) constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat
determinat, deci caracteristic acestor obligaţii este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul
obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să
atingă un rezultat bine stabilit.
Obligaţiile de miloace (sau obligaţiile de prudenţă şi diligenţă) constau în îndatorirea debitorului
de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul
preconizat.
Exemple: - îndatorirea ce revine medicului de a acţiona cu toată prudenţa şi toată diligenţa, cerute
de ştiinţa şi etica medicală, în vederea vindecării pacientului de o anumită maladie, neatingerea
rezultatului urmărit neînsemnând în mod automat neîndeplinirea obligaţiei.
- îndatorirea asumată de avocat faţă de clientul său, etc.

33
 Obligaţiile civile obişnuite, obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale
Obligaţia civilă obişnuită este opozabilă debitorului faţă de care s-a născut, altfel spus urmează a
fi executată (este opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile sunt
obligaţii obişnuite.
Obligaţia opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) este strâns legată de un lucru, astfel încât
creditorul îşi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului real asupra lucrului respectiv
va fi obligat să-i respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului
obligaţional.
Deci această obligaţie se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei
terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană
nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie (Ex.: dacă
locatorul vinde bunul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare,
constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având data certă, cu
excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut chiar în contractul de
locaţiune.
Obligaţia reală (propter rem) este opozabilă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor,
deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum:
- protecţia unor lucruri de importanţă naţională;
- exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri importate;
- existenţa unor raporturi de bună vecinătate, etc.
(Ex.: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului,
obligaţia de grăniţuire (de a stabili marginile proprietăţii), îndatorirea de a contribui la cheltuielile
efectuate cu întreţinerea sau reconstruirea zidului comun, etc).

Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

Obligaţia civilă perfectă se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie,
creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei.
Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (sau naturală) este acea obligaţie a cărei executare nu se poate obţine
pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bună voie de către debitor, acesta din urmă nu are
dreptul să pretindă restituirea prestaţiei. (ex.: debitorul care a executat obligaţia, după ce dreptul la acţiune
al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu
ştia că tremenul prescripţiei era împlinit).

2.2.3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

2.2.3.1. Consideraţii generale

34
 Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea
la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut (îndatorat) subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul acestui raport, acesta din urmă
constând în drepturile şi obligaţiile părţilor, adică în posibilităţile juridice ale unor acţiuni şi în îndatoririle
juridice corespunzătoare.
Cu alte cuvinte, posibilitatea şi îndatorirea unei conduite nu trebuie confundate cu însăşi conduita.

De exemplu, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia vânzătorului de a preda

lucrul vândut şi dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea lucrului intră în noţiunea de conţinut al
raportului juridic născut din acest contract, însă acţiunea efectivă de predare şi primire a lucrului vândut
reprezintă ceea ce numim obiect al raportului juridic civil.
În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea nu pot
fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestui raport.
De regulă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.
În acest context vom defini noţiunea de „bunuri”.
În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. (Ex.:
din Codul civil „oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui”).
În sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi
patrimoniale.
Bunul reprezintă o valoare economică ce este utilă pentru satisfacereea nevoilor materiale şi
spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale. În
strânsă legătură cu noţiunea de bunuri este aceea de patrimoniu.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce aparţin unei
persoane fizice sau juridice.
Patrimoniul se compune din două laturi şi anume:
- latura activă, formată din drepturile patrimoniale;
- latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale.
Deci, între noţiunile de patrimoniu şi bunuri există o relaţie de tipul întreg – parte, cu precizarea
că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică
aparţinând unei persoane, caz în care reprezintă latura activă a patrimoniului acelei persoane.

2.2.3.2. Clasificarea bunurilor

a) Bunuri imobile şi bunuri mobile

Această clasificare se face după un criteriu mixt şi anume:
- natura bunurilor şi
- calificarea dată de lege.

35
 În dreptul civil bunurile imobile (sau nemişcătoare) sunt de trei feluri:
1) imobile prin natura lor;
2) imobile prin destinaţie;
3) imobile prin obiectul la care se aplică (sau imobile prin determinarea legii).
Bunurile imobile prin natura lor cuprind terenurile şi clădirile, precum şi fructele şi recoltele
neculese încă.

Bunurile imobile prin destinaţie sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă, dată fiind destinaţia
lor, stabilită de proprietar (pentru serviciul şi exploatarea unui fond), legea le declară imobile (Ex.:
animalele afectate la cultură, seminţele date arendaşilor, peştele din iaz / heleştee, stupii cu roi,
instrumentele necesare în derularea unei activităţi, etc.).
Pentru a fi în prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două cerinţe, şi anume:
- pe de o parte, să existe un raport de accesorietate (adică de afectare), fizică sau voliţională
(material sau voit), între bunul mobil şi imobil prin natura lui la care serveşte;
- pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar.
Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică (sau imobile prin determinarea legii) cuprind:
1) drepturile reale imobiliare, altele decât dreptul de proprietate (dreptul de uzufruct, dreptul de
uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie);
2) drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un imobil (drepturi reieşite din contracte:
contractul de închiriere, contractul de arendă, contractul de asigurare,etc.);
3) acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui bun imobil
(acţiunea de revendicare, acţiunea de grăniţuire, acţiunea negatorie şi acţiunea confesorie).
Dreptul de uzufruct este un drept real principal care conferă titularului său, denumit uzufructuar,
folosinţa unui bun aparţinând unei alte persoane, denumită nud proprietar, cu obligaţia uzufructuarului de
a-i conserva substanţa. Uzufructuarul are în privinţa bunului un drept de folosinţă în înţeles larg, adică de
a se folosi de bun şi de a-i percepe fructele pentru sine, pe care le dobândeşte cu titlu de prprietate.
Dreptul de uz conferă titularului prerogative de folosinţă şi de a percepe fructele, dar numai
pentru nevoile sale şi ale familiei. Perceperea fructelor trebuie să se facă în natură şi serveşte exclusiv
consumaţiei. Deci, titularul dreptului de uz nu are dreptul de a înstrăina fructele, deoarece dreptul său are
un caracter strict personal. Este un drept mai restrâns decât dreptul de uzufruct, iar titularul lui nu poate fi
decât persoană fizică.
Dreptul de abitaţie este un drept de uz care se referă la o locuinţă. De asemenea, acest drept nu
poate fi cedat sau ipotecat, deoarece are un caracter personal. Subiect de drept nu poate fi decât o persoană
fizică.
Dreptul de servitute reprezintă o sarcină ce apasă asupra unui fond, numit fond aservit, în
favoarea altui fond, numit fond dominant. Dreptul de servitute crează raporturi între titularii drepturilor de
proprietate, raporturi care vor continua să existe şi după eventuala schimbare a proprietarilor.

36
 Dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană- fizică sau juridică-
denumită superficiar, în privinţa construcţiilor sau plantaţiilor ce se află pe terenul aparţinând altui
proprietar, precum şi în dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află construcţiile şi plantaţiile.
Acţiunea de evendicare este principalul mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate. Este
acea acţiune reală prin care reclamantul solicită instanţei de judecată recunoaaşterea dreptului de
proprietate asupra unui bun determinat şi obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului.
Altfel spus, reprezintă acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul
neproprietar.
Prin acţiunea de grăniţuire orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii
lipita cu a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate.
Este o acţiune reală, imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă.
1) Acţiunea este reală deoarece rezultă din însăşi natura dreptului de proprietate, acest drept fiind
dreptul real cel mai complet.
Revendicarea este legată direct de lucrul a cărui proprietate se reclamă şi se urmăreşte în mâinile
oricărei persoane.
2) Este o acţiune petitorie, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate.
Reclamantul care pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.
Admiterea acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului de proprietate şi, ca o consecinţă firească,
obligarea pârâtului la restituirea posesiei.
Spre deosebire de acţiunea petitorie, acţiunea posesorie urmăreşte doar apărarea posesiei, ca
simplă stare de fapt, împotriva oricărei tulburări.
Ea poate fi folosită fie pentru păstrarea posesiei, fie pentru redobândirea acesteia în cazul
pierderii.
4) Este o acţiune imprescriptibilă, deoarece dreptul de proprietate este perpetuu; proprietarul
nu-şi pierde dreptul său prin faptul că nu-l exercită (prin neuz).
Totuşi, pasivitatea şi lipsa de diligenţă (sârguinţă, interes) a proprietarului sunt
sancţionate indirect prin efectul prescripţiei achizitive ori al posesiei de bună-credinţă.
Deci, dacă o persoană dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune în cazul
imobilelor, sau prin posesie de bună credinţă, în cazul bunurilor mobile, caracterul imprescriptibil
sub aspect extinctiv a fost învins pentru că însuşi dreptul de proprietate s-a pierdut. Uzucapiunea
(sau prescripţia achizitivă) este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi
reale principale prin exercitarea unei posesii neîntrerupte asupra unui bun, în termenul şi în
condiţiile prevăzute de lege.
Acţiunea negatorie este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei de judecată să stabilească
faptul că pârâtul nu are drept real (uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie) asupra bunului aflat în
proprietatea sa şi să-l oblige să înceteze exercitarea nelegitimă a unui asemenea drept. Este o acţiune reală,
petitorie şi imprescriptibilă.

37
 Acţiunea confesorie este acea acţiune prin care reclamantul, titular al unui drept real principal,
solicită instanţei să-l oblige pe pârât, proprietar sau altă persoană să permită exercitarea deplină a
dreptului său real.
Este o acţiune reală, petitorie şi prescriptibilă în termen de 30 de ani.

Contractul de închiriere sau locaţiunea reprezintă acordul de voinţă care se realizează între două
părţi numite locator şi locatar, prin care loatorul se obligă să acorde locatarului folosinţa temporară, totală
sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau altei prestaţii, numită chirie.
Contractul de arendare este acordul de voinţă care se realizează înre două părţi – numite
arendator şi arendaş – şi prin care arendatorul se obligă să transmită arendaşului bunuri agricole pentru
folosirea sau exploatarea lor pe o anumită perioadă de timp în schimbul unui preţ numit arendă.
Contractul de asigurare reprezintă acordul de voinţă care se realizează între asigurator şi
asigurat, prin care asiguratorul, în schimbul primei de asigurare plătită de asigurat, ia asupra lui riscul
asigurat, plătind asiguratului indemnizaţia de asigurare, dacă se realizează cazul asigurat.
Riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil dar incert la care sunt expuse bunurile, viaţa,
patrimoniul unei persoane(exemplu: incendii, inundaţii, dspăgubiri datorate terţilor).
Cazul asigurat este evenimentul asigurat care s-a produs.
Obiectul asigurării este bunul, despăgubirea datorată de asigurat terţelor persoane păgubite sau
viaţa, capacitatea de muncă a unei persoane.
Obiectul asigurat nu se confundă cu obiectul contractului de asigurare respectiv rata primei de
asigurare în cazul asiguratului şi achitarea indemnizaţiei de asigurare (despăgubirea) în cazul
asiguratorului.
Bunurile mobile (sau mişcătoare) sunt, de asemenea, de trei feluri:
1) mobile prin natura lor;
2) mobile prin determinarea legii;
3) mobile prin anticipaţie.
Bunurile mobile prin natura lor sunt „corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât
acele care se mişcă de sine, cum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât prin
o putere străină, cum sunt lucrurile neînsufleţite”.
Bunurile mobile prin determinarea legii cuprind:
1) drepturi reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul de proprietate (dreptul de uz,
uzufruct, dreptul de gaj, etc.);
2) drepturile de creanţă, care au ca obiect obligaţia de a da un bun mobil şi obligaţia de a face sau
a nu face (reieşite din contracte civile: contractul de împrumut, de consignaţie, etc.);
3) acţiunile în justiţie privind un drept mobiliar sau pentru readucerea în patrimoniu a unui
asemenea drept;
4) acţiunile şi părţile sociale aduse la capitalul social al unei societăţi;

38
 5) obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni care constată drepturile de creanţă faţă de societate;
6) dreptul de proprietate literară şi artistică: este vorba de dreptul de natură economică al
autorului de a publica, reproduce şi exploata opera, şi nu de dreptul moral de autor, care este un drept
personal nepatrimonial (dreptul la respectarea operei, al numelui);
7) dreptul de proprietate industrială (dreptul de inventator, inovator, firma, marca etc.).
Bunurile mobile prin anticipaţie cuprind anumite bunuri imobile prin natura lor, dar pe care
părţile unui act juridic (vânzător-cumpărător) le consideră mobile anticipat, având în vedere că ele vor
deveni mobile, şi anume:
- recoltele şi fructele neculese;
- arbuştii prinşi în pământ;
- materialele provenite din dărâmarea unei construcţii;
- produsele extrase din cariere (piatră, marmură, etc.);
- ţiţeiul, cărbunele, sarea, gazele naturale extrase din pământ.
Faţă de terţi aceste bunuri sunt imobile, urmând să devină mobile prin separarea lor de fond (prin
tăiere, culegere, dărâmare, forare, etc.).
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile prezintă importanţă datorită regimului juridic diferit
al celor două categorii.
Astfel:
1) în ceea ce priveşte efectele posesiei, pentru bunurile imobile posesia poate conduce la
uzucapiune (prescripţie achizitivă), iar pentru bunurile mobile posesia de bună-credinţă valorează cât o
prezumţie absolută ; de asemenea, se admite că numai posesia asupra unui bun imobil poate fi apărată prin
intermediul acţiunilor posesorii;
2) în privinţa drepturilor reale accesorii, ipoteca poate purta numai asupra unui imobil, iar gajul şi
garanţia reală mobiliară pot privi numai un bun mobil;
3) publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;
4) în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută
de către unul din soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ; în schimb, pentru înstrăinarea
bunurilor mobile, legea prezumă existenţa consimţământuui celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit
reciproc);
5) executarea silită e supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un bun
imobil;
6) competenţa teritorială în pricinile privitoare la imobile, aparţine, de regulă, instanţei în a cărei
circumscripţie teritorială se află imobilul, însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile este competentă, în
principiu, instanţa de la domiciliul pârâtului;
7) în materia prescripţiei extinctive, acţiunea în revendicare are un regim diferit după cum
priveşte un bun mobil sau un bun imobil.

39
 b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice.
Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de lege.
În cadrul acestei categorii putem distinge:
- pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit;
- pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate numai cu respectarea
anumitor condiţii restrictive (ex.: armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi
substanţele toxice, obiecte de cult, etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic translativ
sau constitutiv de drepturi reale. Includem aici aşa-numitele lucruri comune, care „nu aparţin nimănui şi
al căror uz e comun tuturor”, cum ar fi: aerul, razele soarelui, apa mării, etc.

c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

Bunurile determinate individual (numite şi bunuri certe) sunt acelea care, potrivit naturii lor sau
voinţei exprimate de părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice (Ex.: o casă,
un autoturism, etc.).
Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei sau
categoriei din care fac parte. Ele se individualizează prin număr, greutate, măsură, etc.
Includem aici alimentele banii, îmbrăcămintea, încălţămintea, etc.
Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă în ceea ce priveşte:
1) momentul transmiterii dreptului real este momentul realizării acordului de voinţă între părţi,
chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv (în cazul bunurilor determinate individual); în cazul bunurilor
determinate generic, dreptul real se transmite în momentul individualizării lor sau al predării, afară de
cazul în care părţile au prevăzut altfel;
2) suportarea riscului contractului; atunci când contractul sinalagmatic a dat naştere obligaţiei
de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui bun determinat individual, iar bunul piere înainte de
predarea lui, fără să existe vreo culpă a înstrăinătorului (deţinătorului), acesta din urmă este liberat de
obligaţia predării, fără ca dobânditorul să fie liberat de obligaţia sa (de a plăti preţul); în schimb, dacă
obiectul contractului sinalagmatic priveşte bunuri determinate generic, care pier fortuit înainte de predare,
înstrăinătorul nu este liberat de obligaţia de predare, trebuind să procure alte asemenea bunuri;
3) locul de executare a obligaţiei de predare a bunului:
- în cazul unui bun determinat individual locul de executare a obligaţiei este acela unde se află
bunul în momentul contractării;
- în cazul bunurilor de gen (determinate generic), predarea trebuie făcută la domiciliul debitorului,
deoarece, în acest caz, plata este cherabilă şi nu portabilă.

40
 d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Această clasificare are în vedere criteriul potrivit căruia bunurile pot fi înlocuite sau nu, unele cu
altele, în executarea unei obligaţii civile.
Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără a fi
afectată valabilitatea plăţii.
Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii, aşa încât
debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate
individual sunt bunuri nefungibile.

e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanţei ori
înstrăinarea lor.
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit decât prin consumarea substanţei sau
înstrăinarea lui de la prima întrebuinţare (Ex.: banii, alimentele, combustibilii etc.).
Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară,
pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui (Ex.: clădirile, terenurile, maşinile, etc.).
Importanţa clasificării în discuţie se manifestă în cazul uzufructului şi al împrumutului.
Astfel, dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui să
restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligaţia conservării substanţei lui, pe când, în cazul
în care este vorba de un bun consumptibil, uzufructuarului nu-i mai incumbă obligaţia de a conserva
substanţa bunului spre a-l restitui chiar pe acelaşi, ci, el are obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi
cantitate, calitate şi valoare cu cele primite.
Dacă bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosinţă (comodat), bunurile
consumptibile pot forma doar obiectul împrumutului de consumaţie.
Deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile
sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun.
Exemplu de bun consumptibil şi nefungibil: ultima sticlă de vin dinr-o recoltă celebră, sau, bunuri
neconsumptibile dar fungibile: două cărţi din aceeaşi ediţie.

f) Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere.
Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile
simţurilor omului.
Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenţă ideală, abstractă, cum ar fi
drepturile subiective patrimoniale.
Vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale:

41
 1) drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
2) proprietăţile incorporale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor, etc.);
3) titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.);
4) drepturile de creanţă (cecul, biletul de ordin).

g) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Această clasificare are în vedere faptul că bunurile pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe
destinaţia.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prin aceasta destinaţia sa
economică (Ex.: o bucată de stofă, o pâine, etc).
Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică (Ex.: un
autoturism).
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate de
subiecte.
Astfel, în cazul partajului, întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracţionat, el va fi atribuit unuia
dintre copărtaşi sau va fi scos în vânzare prin licitaţie, iar preţul obţinut va fi împărţit între copărtaşi.

h) Bunuri principale şi bunuri accesorii

Această clasificare se face în funcţie de corelaţia dintre ele, şi anume, atunci când face obiectul
unui act juridic, bunul accesoriu urmează soarta bunului principal.
Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi la
întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun, principal. (exemple de bunuri
accesorii: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru carte, prelata pentru autoturism, etc.)

i) Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună) sunt titulari fie ai
dreptului de proprietate publică, fie ai dreptului de proprietate privată, după cum bunurile intră, fie în
domeniul public de interes naţional, judeţean sau local, fie în domeniul privat.
Art. 135 din Constituţie menţionează bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii
publice:
- bogăţiile de orice natură ale subsolului;
- căile de comunicaţie;
- spaţiul aerian;
- apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public;
- plajele;
- marea teritorială;

42
 - resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental;
- alte bunuri stabilite de lege (Ex.: terenurile din domeniul public, construcţii de interes
public, pieţe, parcuri, reţele stradale, porturi şi aeroporturi, monumentele naturii,
etc.).
deci, apartenenţa unui bun la domeniul public sau privat se stabileşte în funcţie de două criterii:
1) prevederile legii;
2) criteriul afectaţiunii bunului la uzul public sau la interesul public (folosinţa publică sau
serviciul public).
Această clasificare prezintă importanţă deoarece numai bunurile din domeniul public sunt
inalienable, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:
1) nu pot fi înstrăinate, ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate,
conform legii;
2) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale (gajul, ipoteca,
etc.);
3) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună
credinţă asupra bunurilor mobile.
În schimb, Legea nr. 213/1998 stabileşte că „dreptul de proprietate privată al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de
drept comun, dacă legea nu dispune altfel”.

2.2.4. Proba raportului juridic civil concret

2.2.4.1. Definiţie, importanţa şi clasificarea probelor

În sens mai larg, prin probă înţelegem:
− fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui raport juridic concret;
− fie mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit;
− fie rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă, adică măsura în care acestea au
reuşit să formeze convingerea judecătorului cu privire la existenţa sau inexistenţa raportului juridic
concret litigios.
În sens mai restrâns, noţiunea de probă este utilizată în două accepţiuni:
− prima accepţiune este aceea de mijloc de probă, adică mijlocul prevăzut de lege prin care se
poate dovedi un raport juridic concret (înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia din părţi,
expertiza, cercetarea la faţa locului);
− a doua accepţiune este aceea de fapt probator, adică un fapt material care, odată dovedit
printr-un mijloc de probă, este folosit, la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinat în
soluţionarea pricinii. Faptele sunt de două categori:

43
 − fapte principale, care constituie raportul juridic dedus judecăţii şi care trebuie
dovedite;
- fapte probatorii, care nu constituie raportul litigios, dar care contribuie la dovedirea
existenţei sau inexistenţei acestuia.
Probele sunt deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor subiective civile.
Pentru a putea pronunţa hotărârea, judecătorul trebuia să cunoască raporturile juridice civile dintre părţi,
faptele care au dat naştere conflictului de interese supus judecăţii, iar apoi să aplice la aceste fapte norma
de drept corespunzătoare.
Părţile implicate în conflict trebuie să dovedească afirmaţiile care le fac cu privire la pretenţiile
formulate şi la apărările împotriva acestor pretenţii, iar judecătorul îşi va forma convingerea şi va
pronunţa hotărârea pe baza probelor care s-au administrat în cauză.
Probele pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcţie de diferite criterii. Clasificarea
probelor nu urmăreşte o ierarhizare a lor, deoarece, în principiu, toate probele sunt lăsate la libera
apreciere a judecătorului, care îşi formează convingerea intimă independent de felul sau de cantitatea
elementelor de dovadă prezentate.
Gruparea probelor în diferite categorii dă posibilitatea evidenţierii caracterelor lor comune, dar şi
particularităţilor lor, asemănările şi deosebirile dintre ele, ceea ce ajută la folosirea lor raţională.
a) Probe judiciare şi probe extrajudiciare
Această clasificare a probelor se face după cum ele se efectuează în faţa instanţei de judecată sau
în afara acesteia.
Probele judiciare includ: depoziţiile martorilor, cercetarea la faţa locului, mărturisirea unei părţi
făcută în cadrul răspunsurilor la interogatoriu sau spontan în instanţă, etc.
Sunt probe extrajudiciare:
− înscrisul întocmit de două persoane pentru încheierea unui contract;
− chitanţa care constată plata, etc.
De menţionat că probele efectuate într-un aumit proces pierd caracterul de probe judiciare atunci
când sunt folosite într-un alt proces.
b) Probe materiale şi probe personale (după criteriul naturii lor)
Probele sunt materiale dacă perceperea faptului se face cu ajutorul unui obiect material.
Probele sunt personale dacă faptul este relatat instanţei de alte persoane, fie verbal, fie în scris.
Probele personale pot fi pozitive (declaraţii consemnate în înscrisuri sau verbal), negative sau de abţinere
(ex.: lipsa de la interogatoriu, ascunderea unui înscris, etc.) şi de raţionament (în cazul prezumţiilor legale
şi al celor simple).
c) Probe primare şi probe secundare (în funcţie de caracterul original sau derivat).
Probele primare (imediate sau nemijlocite) implică un raport nemijlocit între probă şi fapt,
precum un înscris original, depoziţia unui martor asupra unor fapte la care a asistat, etc.

44
 Probele secundare (mediate sau mijlocite) sunt acelea care provin din a doua sau a treia sursă,
cum ar fi: copia de pe un înscris, depoziţia unui martor care a auzit faptul de la o altă persoană, etc.
Probele secundare reclamă, în măsura în care este posibil, verificarea concordanţei lor cu probele
originale din care derivă.
d) Probe directe şi probe indirecte (în funcţie de criteriul subiectiv sau obiectiv de la care se
porneşte).
Există două concepţii privitoare la această delimitare a probelor.
În concepţia care are la bază criteriul subiectiv, se consideră că o probă este directă dacă
judecătorul percepe faptele probatorii prin propriile sale simţuri, iar o probă este indirectă dacă între
judecător şi faptele probatorii se interpun martori, înscrisuri, etc., deci când are loc un demers ocolit, bazat
pe raţionament, în vederea cunoaşterii realităţii. Criteriul subiectiv reduce practic categoria probelor
directe la cercetarea la faţa locului, mai exact, la probele materiale.
Concepţia care are la bază criteriul obiectiv porneşte de la relaţia existentă între faptul pretins şi
mijocul de probă utilizat, adică între faptele principale şi faptele probatorii.
Proba este directă atunci când faptul probator, a cărui veridicitate a fost stabilită de judecător, este
de natură să dovedească prin el însuşi raportul juridic supus judecăţii, deci faptul principal (ex.: înscrisul
ce constată contractul cu privire la care există litigiul).
Proba este indirectă dacă prin intermediul ei se dovedeşte numai un fapt vecin şi conex, din a
cărui cunoaştere se desprinde concluzia existenţei raportului juridic litigios (ex.: prezumţiile).
În cazul probelor directe, opera judecătorului se reduce la aprecierea seriozităţii şi concludenţei
probei în raport cu celelalte probe.
La probele indirecte, după această operaţiune de apreciere şi după ce s-a stabilit ca dovedit faptul
probator, intervine şi raţionamentul judecătorului, necesar pentru a se putea desprinde concluzia cu privire
la existenţa sau inexistenţa raportului de drept substanţial.

2.2.4.2. Obiectul şi sarcina probei

Obiectul probei este reprezentat de actele juridice şi faptele juridice în înţeles restrâns, care au
creat, modificat sau stins raportul juridic respectiv, ori care au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul
de a se cere anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic:
a) fapte care creează raporturi juridice civile: contractul, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii,
îmbogăţirea fără justă cauză, etc.;
b) fapte care modifică raporturile juridice prin schimbarea creditorului sau, după caz, a debitorului
cât şi a altor elemente ale raportului juridic civil: contractele, cesiunea de creanţă, subrogaţia, moartea,
comasarea, divizarea sau dizolvarea persoanelor juridice etc.;
c) fapte care sting raporturile juridice: plata, confuziunea, compensaţia, remiterea de datorie cu
consimţământul creditorului, etc.;

45
 d) fapte care determină sau pot determina ineficacitatea actelor respective: vicierea
consimţământului uneia dintre părţi la încheierea actului juridic, lipsa capacităţii de folosinţă sau de
exerciţiu, neexecutarea obligaţiei contractuale asumate, etc.
Deci, prin obiectul probei înţelegem faptele juridice „lato sensu” din care izvorăsc drepturile şi
obligaţiile cu privire la care părţile se află în litigiu.
Pot fi dovedite atât faptele pozitive, cât şi faptele negative, acestea din urmă prin dovedirea
faptelor pozitive contrare.
Însă, faptele nedefinite, indiferent că ar fi pozitive sau negative, sunt aproape imposibil de
dovedit, dacă aceste fapte nu interesează într-un proces civil, unde este întotdeauna vorba de fapte
determinate.
De exemplu, este aproape imposibil de probat că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită
localitate (fapt negativ nedefinit), dar se poate proba că persoana respectivă nu a fost în acea localitate la o
anumită dată, la care se pretinde că a săvârşit un accident de circulaţie, prin dovedirea faptului pozitiv că
la data respectivă se afla într-o altă localitate; de asemenea, este foarte greu de dovedit că s-a exercitat tot
timpul posesia asupra unui bun (fapt pozitiv nedefinit), dar se poate proba că acel bun a fost în posesia
persoanei respective într-un anumit moment.
În cazul în care judecătorul cunoaşte personal faptele care formează obiectul litigiului, el nu poate
să respingă probele cerute de părţi, pe motiv că sunt inutile, ci trebuie să pronunţe hotărârea
judecătorească numai în baza probelor care au fost administrate în cauză, deoarece, în caz contrar, instanţa
superioară ar fi în imposibilitate de a mai exercita controlul judiciar sub aspectul temeiniciei hotărârii.
Instanţa se poate folosi în prnunţarea soluţiei de un fapt notoriu, adică de un fapt cunoscut de un
mare număr de persoane, părţile urmând a fi dispensate de a mai administra probe pentru dovedirea lui.
În cazurile în care pentru aplicarea unei dispoziţii legale se cere ca un fapt să fie notoriu, partea
interesată va trebui să dovedească notorietatea acestui fapt.
Nu este necesară nici dovedirea faptelor constante (numite şi fapte prezumtive), legea însăşi
considerându-le existente. Astfel, odată dovedit faptul vecin şi conex pe care se sprijină o prezumţie
legală, nu mai este necesar să se administreze dovezi pentru stabilirea situaţiei de fapt pe care legea o
presupune.
În privinţa chestiunilor prealabile, menţionăm că faptele stabilite în materialitatea lor în instanţa
penală nu mai pot forma obiect de probă în instanţa civilă, nici pentru confirmarea lor, care ar fi inutilă şi
nici pentru infirmarea lor, care este inadmisibilă, deoarece Codul de procedură penală dispune că
hotărârea penală are în civil putere de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-
o şi vinovăţia acesteia.
În legătură cu sarcina probei se pune problema de a şti dacă partea care formulează o pretenţie
trebuie să dovedească sau, dimpotrivă, cel împotriva căruia este formulată pretenţia trebuie să-şi
dovedească apărările sale, având în vedere că, de multe ori, este mai uşor să combaţi o afirmaţie decât s-o
dovedeşti.

46
 De asemenea, ca o consecinţă, se mai ridică problema de a şti ce soluţie se va pronunţa în lipsa
unor probe suficiente, care să formeze convingerea judecătorului.
Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să o
dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată,
este firesc ca el să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii („probatio incumbit ei quit dicit,
non ei qui negat”).
Prin urmare, sarcina probei revine reclamantului.
Dacă reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iasă din
pasivitate şi să se apere, să dovedească netemeinicia pretenţiei reclamantului.
Sunt situaţii în care pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei. Dacă invocă o excepţie
procesuală, el trebuie să facă dovada acesteia.
De asemenea, când pârâtul dobândeşte calitatea de reclamant (formulând o cerere
reconvenţională, o cerere de chemare în garanţie), atunci i se aplică în întregime regula comună cu
privire la sarcina probei.
In principiu, într-un proces obişnuit, sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât.
Există unele situaţii în care pârâtul, păstrându-şi această poziţie procesuală, are totuşi primul
sarcina probei.
Este cazul prezumţiilor legale relative, când legea presupune că stării de fapt îi corespunde o
anumită stare de drept.
În acest caz, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească numai faptul din care decurge
prezumţia, iar partea potrivnică, dacă doreşte să răstoarne această stare, este obligată să administreze
proba contrară.

Exemple:
a) pentru raporturile patrimoniale între soţi, art. 30 Codul familiei stabileşte prezumţia comunităţii
de bunuri, astfel încât, într-un proces de partaj al bunurilor comune, soţul reclamant va dovedi numai
faptul că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar dacă soţul pârât contestă calitatea de bun comun,
va trebui să facă proba contrară;
b) remiterea scrisului autentic constatator al creanţei către debitor este o prezumţie de plată, aşa
încât debitorul nu mai este obligat să dovedească direct faptul liberaţiunii sale, ci este suficient să prezinte
titlul constatator, urmând ca dovada contrară, să fie făcută de către creditor (probând că titlul i-a fost furat,
că l-a pierdut, etc.).
Stabilirea părţii căreia îi incumbă sarcina probei prezintă o importanţă deosebită, întrucât, în lipsă
de probe, sau atunci când probele administrate sunt insuficiente şi nici nu s-ar putea produce alte probe,
va pierde cel căruia îi revenea sarcina probei.

47
 Deci, se poate întâmpla ca o parte în proces să nu obţină câştig de cauză, deşi ar avea dreptate,
pentru că îi lipsesc mijloacele de probă necesare dovedirii pretenţiei sale.
Cu alte cuvinte, în faţa instanţei, „a nu avea probe” este acelaşi lucru cu „a nu avea dreptate”,
iar cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca nefondată (neîntemeiată) şi nu ca nedovedită.

2.2.4.3. Reguli comune privind admisibilitatea probelor

Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
generale:
1) proba să fie legală, deci să nu fie oprită de legea materială sau procesuală (ex.: în procesele de
divorţ codul de procedură civilă interzice folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ);
2) proba să fie verosimilă, adică să nu contravină legilor naturii, să nu tindă la dovedirea unor
fapte imposibile, ci a unor fapte reale, demne de a fi crezute;
3) proba să fie pertinentă, deci să aibă legătură cu obiectul procesului;
4) proba să fie concludentă, adică să poarte asupra unor împrejurări care sunt de natură a duce la
rezolvarea cauzei respective.
Orice probă concludentă este şi pertinentă, dar este posibil ca o probă pertinentă să nu fie şi
concludentă.
Astfel, într-un proces care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, proba
testimonială solicitată de către pârât pentru a dovedi că au mai fost şi alţi participanţi, deşi este pertinentă,
nu este şi concludentă, deoarece Codul civil prevede că răspunderea este solidară.
Dacă însă pârâtul solicită încuviinţarea unei probe pentru a dovedi culpa cuncurentă a victimei,
proba este pertinentă şi concludentă, întrucât răspunderea se împarte între autor şi victimă.
Se pune problema dacă, în cursul procesului civil sau cu ocazia încheierii unui act juridic, părţile
au posibilitatea de a lărgi sau de a restrânge regimul probelor stabilit de lege, pentru dovedirea raporturilor
juridice dintre ele.
În raport de obiectul lor, se disting următoarele categorii de convenţii asupra probelor:
a) convenţiile privitoare la sarcina probei sunt valabile în măsura în care stabilesc reguli
aplicabile numai părţilor, fără a aduce vreo atingere obligaţiei judecătorului de a avea un rol activ în
materie probatorie;
b) convenţiile privitoare la obiectul probei sunt valabile atunci când părţile deplasează obiectul
probei la fapte vecine şi conexe, mai uşor de dovedit, fără a aduce atingere rolului activ al judecătorului în
materie probatorie;
c) convenţiile privitoare la administrarea probelor sunt valabile numai dacă dispoziţiile legale ce
reglementează admisibilitatea sunt dispozitive şi nu imperative;

48
 d) convenţiile referitoare la puterea doveditoare a probelor pot fi luate în considerare numai
dacă măresc puterea doveditoare a probei respective, faţă de cea stabilită de lege, cu condiţia de a nu se
încălca o normă juridică imperativă;
e) convenţiile privind administrarea probelor vor putea fi socotite ca valabile dacă normele care
reglementează administrarea probelor nu sunt imperative.

2.2.4.4. Înscrisurile

I. Definiţie şi clasificare
Prin înscris se înţelege orice declaraţie, despre un act juridic sau fapt juridic (stricto sensu),
făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie sau pe orice alt material.
Înscrisurile, cuprinzând declaraţiile făcute înainte de existenţa vreunui proces, oferă garanţii de
sinceritate şi exactitate, reprezentând un important mijloc de probă, cu atât mai mult cu cât ele sunt uşor
de păstrat şi greu alterabile prin scurgerea timpului, se administrează mai uşor în faţa instanţelor, iar
uneori constituie însăşi condiţia de valabilitate a actului juridic ce urmează a fi probat.
Înscrisurile pot fi de mai multe feluri:
După scopul pentru care au fost întocmite:
1) Înscrisuri preconstituite care au fost întocmite cu intenţia de a fi folosite ca mijloc de probă în
cazul unui eventual litigiu;
2) Înscrisuri nepreconstituite care nu s-au întocmit în scopul de a fi folosite ca mijloc de probă în
litigiu, dar care, în mod accidental, sunt totuşi utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios.
La rândul lor, înscrisurile preconstituite se împart după mai multe criterii:
a) După efectul lor menţionăm:
1) înscrisuri originare sau primordiale care au efect constatator al încheierii, modificării sau
stingeri unui raport juridic;
2) înscrisuri recognitive care au ca efect recunoaşterea existenţei unui înscris originar pierdut,
pentru a-l înlocui;
3) înscrisuri confirmative care pot confirma un act juridic lovit de nulitate relativă.
b) După modul de întocmire cunoaştem:
1) înscrisuri autentice;
2) înscrisuri sub semnătură privată.
c) După raportul dintre ele, toate categoriile de înscrisuri se împart în:
- originale şi
- copii.

49
 Copiile fac dovada, sub rezerva prezentării originalului.
II. Înscrisurile autentice
Înscrisurile autentice sunt acele înscrisuri care s-au făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un
funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat.
Pentru a fi valabil, înscrisul autentic trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:
- să fie întocmit de un funcţionar public;
- acesta să fie competent din punct de vedere material şi teritorial
- să fie respectate formalităţile prescrise de lege.
Constituie înscrisuri autentice următoarele acte:
- înscrisurile autentice notariale;
- actele de stare civilă;
- hotărârile judecătoreşti;
- procesele verbale întocmite de agenţi procedurali însărcinaţi cu înmânarea actelor de
procedură;
- actele de procedură îndeplinite de executorii judecătoreşti, etc.
1. Avantajele înscrisului autentic. Forţa probantă.
În unele situaţii, încheierea actului juridic în formă autentică este prevăzută de lege pentru însăşi
valabilitatea actului ca operaţiune juridică.
În alte situaţii, deşi pentru valabilitatea operaţiunii juridice nu este necesară forma autentică,
părţile recurg, totuşi, la aceasta, în considerarea avantajelor pe care le prezintă înscrisul autentic.
Astfel:
a) înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate şi validitate, astfel încât cel care îl
foloseşte este scuttit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă;
b) înscrisul autentic notarial care constată o creanţă certă şi lichidă, în momentul în care aceasta
ajunge la scadenţă, are putere executorie fără a mai fi nevoie de vreo judecată şi nici măcar de investirea
cu formulă executorie. Executarea silită a obligaţiei constatată în înscrisul autentic se suspendă de drept în
cazul în care se pune în mişcare acţiunea penală împotriva pretinsului autor al falsului, însă, dacă înscrisul
autentic este defăimat ca fals, pe cale incidentală, în faţa instanţei civile, suspendarea executării este lăsată
la aprecierea instanţei;
c) data înscrisului autentic este credibilă pînă la înscrierea în fals, fiind opozabilă şi terţilor;
d) înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările
personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile lui simţuri; celelalte menţiuni fac
dovada până la proba contrară (menţiunea că preţul a fost deja plătit de cumpărător, valabilitatea
consimţământului exprimat de părţi în faţa agentului, etc.).

2. Opozabilitatea „erga omnes” a înscrisului autentic

50
 Înscrisul autentic are opozabilitate erga omnes a celor constatate prin el, adică opozabilitate faţă
de terţi în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, considerate ca fapte a căror
existenţă nu poate fi ignorată de către terţi.
Dacă terţii pretind că actul a fost întocmit în vederea fraudării intereselor lor, ei nu trebuie să facă
operaţiunea de înscriere în fals, ci pot face dovada contrară prin orice mijloc de probă.
Aceasta, deoarece ei nu contestă constatările personale ale agentului constatator. Dacă, însă, ei ar
contesta data înscrisului autentic sau orice alte menţiuni ce sunt rezultatul constatărilor proprii şi directe
ale agentului semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, etc.), este nevoie de înscrierea în fals.
3. Conversiunea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată sau în început de dovadă
scrisă.
Dacă un înscris nu este valabil ca înscris autentic există următoarele posibilităţi:
1. dacă forma autentică nu era cerută pentru validitatea actului, acesta
este valabil ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de
părţile contractante. Dacă nu este semnat, valorează ca început de
dovadă scrisă.
Autentificarea nu poate fi dovedită cu martori.
Actul nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau incapacităţii funcţionarului ori datorită
neîndeplinirii condiţiilor de formă cum ar fi:
- lipseşte încheierea de autentificare în cazul actelor notariale;
- nu sunt semnate ştersăturile, adăugirile şi rectificările;
- nu s-a trecut menţiunea că înscrisul a fost semnat de părţi în faţa agentului
instrumentator,etc.
2. dacă forma solemnă era cerută pentru validitatea actului (ad validitatem), actul juridic este lovit de
nulitate absolută şi nu se mai pune problema probei.

III. Înscrisurile sub semnătură privată

Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri întocmite de părţi, fără intervenţia vreunui
organ al statului, semnate de una sau ambele părţi.
În principiu, singura condiţie care se cere pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată
este semnătura părţii sau, după caz, semnăturile părţilor de la care emană înscrisul.
Înscrisul poate fi scris de mână, dactilografiat, litografiat sau imprimat, dar semnătura trebuie să
fie executată de mâna autorului înscrisului respectiv.
Prin urmare, o „semnătură” dactilografiată, litografiată, executată prin parafă sau prin punere de
deget nu este suficientă.
Semnătura trebuie să fie făcută încât să individualizeze pe semnatar (cu numele întreg,
monogramă, etc.) şi să fie aşezată în locul din care să rezulte că autorul ei îşi însuşeşte întregul conţinut al
înscrisului.

51
 Pentru anumite înscrisuri legea mai prevede şi unele condiţii speciale şi anume:
a) înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice trebuie să fie întocmite în atâtea exemplare
originale câte părţi cu interese contrare sunt, iar fiecare exemplar trebuie să cuprindă o menţiune despre
numărul total de exemplare întocmit (este aşa numita formalitate a multiplului exemplar).
Scopul acestei cerinţe este acela de a asigura părţilor o situaţie egală în ce priveşte posibilitatea dovedirii
convenţiei.
Această condiţie nu se cere decât în cazul contractelor în care părţile au interese contrare sau
divergente (nu şi în cazul în care părţile au acelaşi interes, cum ar fi contractul de societate).
Condiţia multiplului exemplar nu se cere nici în cazul în care una din părţi şi-a executat deja
obligaţia chiar în momentul încheierii actului şi deci, cealaltă parte nu mai are nevoie de a invoca şi a
dovedi actul (ex: la contractul de împrumut este suficient ca cel care împrumută (creditorul) să aibă un
înscris doveditor, pentru că cel împrumutat (debitorul), care a primit deja suma împrumutată, nu are de ce
să mai invoce şi să facă dovada contractului).
De asemenea, nu este ncesară îndeplinirea acestei condiţii nici în cazul în care înscrisul unic a fost
dat în păstrare unui terţ care îl ţine la dispoziţia ambelor părţi, sau, în cazul înscrisului nul ca act autentic
dar valabil ca înscris sub semnătură privată;
b) înscrisul sub semnătură privată care constată o obligaţie unilaterală a uneia din părţi de a
plăti o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile trebuie să cuprindă înaintea semnăturii sau oriunde
în cuprinsul lui, o menţiune scrisă integral de mâna debitorului (de exemplu „bun şi aprobat pentru ...”)
urmată de indicarea în cifre şi litere a sumei sau a cantităţii la care se obligă.
Scopul acestei cerinţe este de a se evita completarea înscrisului cu o sumă sau o cantitate mai
mare în cazul în care debitorul ar fi semnat înscrisul în alb.
Dacă cele două sume (cea din cuprinsul înscrisului şi cea din cuprinsul menţiunii) diferă, se va
lua în considerare suma cea mai mică, afară dacă se dovedeşte contrariul.
Neîndeplinirea acestor cerinţe speciale atrage nevalabilitatea înscrisulu ca înscris sub semnătură
privată dar actul juridic (negotium) constatat prin înscris rămâne valabil, putând fi dovedit cu alte mijloace
de probă; înscrisul va avea însă valoarea unui început de probă scrisă şi, deci, va putea fi completat cu
martori sau prezumţii.
În cazul special al înscrisului sub semnătură privată care este testamentul olograf se cere, ca o
condiţie specială de validitate, ca acesta să fi fost scris în întregime, datat şi semnat de mîna testatorului.
Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată decurge nemijlocit din semnătura părţii
prin care aceasta şi-a însuşit conţinutul înscrisului.
De aceea puterea doveditoare a înscrisului diferă după cum semnătura a fost sau nu recunoscută
de partea semnatară.
În acest sens, Codul civil prevede următoarele reguli:
1. Dacă semnătura a fost recunoscută sau dacă s-a stabilit legal că ea aparţine celui căruia i se
opune actul, înscrisul sub semnătură privată va face deplină dovadă, ca şi înscrisul autentic, în privinţa

52
realităţii şi sincerităţii semnăturii până la înscrierea în fals, iar în ce priveşte cuprinsul declaraţiilor
părţilor, până la proba contrară.
Se observă totuşi, că forţa probantă a actului sub semnătură privată nu are aceeaşi vigoare ca cea a actului
autentic;
2. În ceea ce priveşte data înscrisului sub semnătură privată, aceasta face dovada până la proba
contrară numai între părţi; faţă de terţi data menţionată în scris este opozabilă numai din ziua când a
devenit dată certă, prin unul din mijloacele prevăzute de lege şi anume:
a. din ziua în care înscrisul s-a prezentat la o autoritate publică;
b. s-a înscris într-un registru public;
c. din ziua morţii unuia dintre semnatarii actului;
d. darea de dată certă de către notarul public.

IV. Alte înscrisuri care pot fi folosite ca mijloc de probă:

a) Registrele comercianţilor, care nu pot fi invocate ca probă împotriva necomercianţilor dar
care fac dovada împotriva comerciantului care le ţine;
b) Registrele şi hârtiile casnice care nu au putere doveditoare în favoarea celui care le-a scris dar
au putere doveditoare împotriva lui, atunci când cuprind expres şi neechivoc primirea unei plăţi sau
cuprind menţiunea expresă că s-au făcut spre a ţine loc de titlu în favoarea creditorului;
c) Orice adonaţie făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui ttitlu de creanţă,
constituie oprobă valabilă, chiar dacă nu este semnată sau datată de creditor;
d) Înregistrările magnetice, fonice sau video, fotografii sunt lăsate la aprecierea instanţei în ceea
ce priveşte puterea lor doveditoare, prin verificarea autenticităţii acstora pe calea expertizei judiciare;
e) Scrisorile pot fi folosite şi ele ca mijloc de probă dacă prin conţinutul lor dovedesc existenţa
unor acte juridice ori săvârşirea unor fapte juridice pertinente şi concludente;
f) Copiile după înscrisuri pot, de asemenea, constitui început de dovadă scrisă, cu condiţia
prezentării originalului.

2.2.4.5. Proba cu martori (mărturia sau proba testimonială)

Mărturia este relatarea făcută oral în faţa instanţei de către o terţă persoană (alta decât părţile)
numită martor, cu privire la acte sau fapte întâmplate în trecut şi aflate în legătură cu pretenţiile părţilor,
despre care are cunoştinţă personală.
Mărturiile se mai numesc şi depoziţii, iar proba cu martori se mai numeşte şi probă testimonială.
Pentru a putea constitui probă, mărturia trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale de
admisibilitate a probelor şi următoarele condiţii specifice:
1) relatarea martorului să se facă oral, în faţa instanţei de judecată;
2) depoziţia să se refere la fapte precise care au legătură cu pretenţiile părţilor;

53
 3) martorul să cunoască personal faptele relatate, în sensul că le-a văzut, le-a auzit sau le-a
perceput astfel, prin propriile simţuri; este o depoziţie valabilă şi aşa numita „depoziţie indirectă”, adică
relatarea de către martor a unor fapte care i-au fost expuse sau relatate de către o altă persoană,
determinată, care le-a cunoscut direct şi personal, însă, forţa de convingere a unei asemenea mărturii este,
de regulă, inferioară forţei de convingere a mărturiei directe. În schimb, nu este o mărturie valabilă
relatarea a ceea ce martorul „ştie” din zvon public, din auzite, din ce spune lumea, fără a putea indica
persoana sau persoanele determinate care i-au relatat faptele sau întâmplările respective.

I. Admisibilitatea probei cu martori

Proba cu martori are o admisibilitate mai restrânsă, spre deosebire de proba prin înscrisuri, care
este general admisibilă.
Proba testimonială este, în principiu, admisibilă doar pentru dovada faptelor juridice şi a actelor
juridice nepatrimoniale.
Pentru faptele sau actele juridice patrimoniale ce trebuiesc dovedite în instanţă nu se admite decât
proba prin act autentic sau înscris sub semnătură privată.
De asemenea, dacă există o probă scrisă, aceasta nu poate fi combătută şi nici completată prin
proba cu martori.
Aceste două restricţii nu au însă caracter imperativ, aşa încât părţile pot deroga de la ele.
Totodată, menţionăm că aceste două reguli nu se aplică decât între părţile actului juridic,
deoarece numai ele aveau posibilitatea de a-şi preconstitui o probă scrisă; în schimb, terţele persoane, faţă
de care actul părţilor este un simplu fapt, sunt libere să dovedească ori să combată dovada scrisă a oricărui
act juridic prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori.
Există excepţii de la cele două reguli, şi anume:
1) nu este admisibilă proba cu martori în următoarele cazuri:
a. în cazul actelor solemne pentru care forma solemnă este cerută de lege ad
validitatem (donaţia, înstrăinarea terenurilor, constituirea unei ipoteci, etc.);
b. în cazul actelor pentru care legea cere forma scrisă ad probationem (tranzacţia,
depozitul voluntar, antecontractul, etc.)
2) este admisibilă proba cu martori şi pentru a dovedi acte şi fapte juridice patrimoniale, în
următoarele cazuri:
a. când există un început de dovadă scrisă;
b. când preconstituirea sau conservarea unui înscris a fost imposibilă;
c. în cazul faptelor penale care pot avea repercursiuni asupra valabilităţii actului ori
asupra efectelor sale juridice (frauda sau reaua-credinţă, etc)
Începutul de dovadă scrisă este orice consemnare scrisă emanând de la partea adversă şi care
face verosimil faptul pretins.

54
 Începutul de dovadă scrisă trebuie să întrunească trei condiţii:
1) să existe un înscris (semnat sau nu, preconstituit sau nu) care poate fi:
- un înscris autentic nevalabil;
- un înscris sub semnătură privată întocmit fără respectarea formalităţii multiplului
exemplar sau a menţiunii „bun şi aprobat...”;
- o scrisoare;
- o notiţă sau o însemnare, etc.;
2) înscrisul să provină de la cel căruia i se opune, fie că este scris de acesta, fie că acesta şi-l
însuşeşte, fie că este opozabil fiind scris de reprezentantul său legal sau convenţional ori de autorul său pe
care îl moşteneşte, etc.;
3) înscrisul să facă verosimil (posibil, plauzibil) faptul pretins, ceea ce va aprecia instanţa.
Codul de procedură civilă asimilează cu începutul de dovadă scrisă următoarele:
a) refuzul nejustificat al părţii adverse de a se prezenta şi de a răspunde la interogator;
b) un răspuns incomplet, fragmentar sau echivoc.
Atunci când un astfel de început de dovadă scrisă există, el va putea fi completat cu proba
testimonială care va putea întări proba neîndestulătoare rezultată din înscrisul viciat.
Imposibilitatea preconstituirii unei dovezi scrise sau a păstrării unei asemenea dovezi justifică
admisibilitatea probei testimoniale, chiar dacă este vorba de acte juridice patrimoniale.
Astfel:
1) la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte şi din delicte sau cvasidelicte;
2) la depozitul necesar în caz de incendiu, naufragiu, etc.;
3) la obligaţiile contractuale în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putinţă părţilor de a
face înscrisuri;
4) când creditorul a pierdut titlul care îi servea de dovadă scrisă, dintr-o cauză de forţă majoră
neprevăzută;
5) din considerente morale, în raporturile bazate pe încredere (între soţi, între rude apropiate ori
prieteni apropiaţi, etc.);
6) datorită împrejurărilor (vânzările care se fac în pieţe publice, la depunerea hainelor la
garderoba unui local, etc.);
7) când înscrisul a fost sustras, distrus sau reţinut de către însăşi partea căreia i se opune, etc.
Puterea doveditoare a probei cu martori este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, depinzând,
deci, de puterea de convingere a fiecărei mărturii, de sinceritatea depoziţiei, de felul ăn care martorul a
perceput şi a înţeles faptul despre care relatează, precum şi de coroborarea mărturiei cu celelalte probe sau
cu mărturiile altor martori audiaţi în cauză.

2.2.4.6. Mărturisirea (recunoaşterea)

55
 Mărturisirea (recunoaşterea) este declaraţia unei persoane prin care aceasta recunoaşte ca
adevărat un fapt pe care adversarul ei îşi întemeiază pretenţiile sale în justiţie, declaraţie de natură a
produce efecte juridice împotriva autorului ei.
Mărturisirea este un act juridic unilateral care are următoarele caracteristici:
a) trebuie să emane de la o persoană capabilă (să aibă capacitate juridică) şi să fie neviciată
(sinceră şi să reflecte realitatea);
b) autorul ei să poată dispune de drepturile sale;
c) mărturisirea este irevocabilă, adică nu poate fi retractată de autorul ei, decât dacă dovedeşte
că a fost în eroare de fapt;
d) mărturisirea are caracter personal, deci poate fi făcută numai de partea împotriva căreia
urmează a-şi produce efectele sau de un mandatar cu procură specială.
Mărturisirea poate fi de mai multe feluri:
1) În funcţie de locul unde este făcută se distinge:
a) mărturisirea judiciară atunci când este făcută în faţa instanţei judecătoreşti, în cursul
procesului în care urmează a fi utilizată ca probă dacă se referă la obiectul acelui proces.
Ea poate fi spontană, în cazul în care este făcută din iniţiativa părţii sau provocată de întrebările
ce se pun în cadrul interogatoriului;
b) mărturisirea extrajudiciară atunci când este făcută în afara instanţei sau chiar în faţa altei
instanţe decât cea care judecă litigiul în care ea ar urma să fie folosită ca probă.
2) După modul de exprimare se distinge:
a) mărturisirea expresă (clară şi la obiect);
b) mărturisirea tacită care poate însemna:
- refuzul părţii de a prezenta în instanţă un înscris pe care îl solicită adversarul;
- refuzul părţii de a se prezenta ori de a răspunde la interogatoriu.
3) După structură distingem:
a) mărturisirea simplă este recunoaşterea pretenţiei reclamantului făcută de către pârât, aşa cum a
fost formulată pretenţia (Ex.: „ recunosc că am împrumutat de la reclamant 1.000.000 lei şi nu i-am
restituit”);
b) mărturisirea calificată constă în recunoaşterea de către pârât a faptului invocat de către
reclamant dar şi a altor împrejurări strâns legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului
pretins care schimbă semnificaţia sa juridică (Ex.: „recunosc că am primit de la reclamant 1.000.000 lei
dar nu cu titlu de împrumut ci ca plată a serviciilor ce i-am prestat”),
c) mărturisirea complexă constă în recunoaşterea de către pârât a faptului pretins de reclamant
dar şi a altei împrejurări ulterioare care anihilează pe primul (Ex.: „recunosc că am primit de la reclamant
cu împrumut 1.000.000 lei dar i-am restituit această sumă”).
Mărturisirea are o forţă probantă superioară celorlalte probe tranşând litigiul împotriva autorului
ei.

56
 Ea este considerată „regina probelor” deoarece face dovadă deplină împotriva celui care a
mărturisit.
De menţionat că mărturisirea nu poate fi divizată, ci luată în întregime împotriva celui care a
mărturisit.

2.2.4.7. Prezumţiile
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un
fapt necunoscut.
Ele constituie, în esenţă, o deplasare a obiectului probei, şi anume: neputând dovedi direct un
anumit fapt necunoscut, generator de drepturi şi obligaţii, se va dovedi existenţa unui alt fapt, vecin şi
conex cu cel generator de drepturi şi apoi, pe calea raţionamentului deductiv, se va deduce existenţa
faptului generator de drepturi, imposibil sau greu de dovedit.
(Exemplu: neputând dovedi în mod direct şi nemijlocit cine este tatăl unui copil, legea deduce că
acesta este soţul mamei pentru că, de regulă, aceasta este realitatea; pentru a dovedi că soţul mamei este
tatăl copilului este suficient să dovedim faptul, vecin şi conex, că bărbatul respectiv era căsătorit cu mama
copilului în perioada timpului legal a concepţiei sau că el este căsătorit cu mama în momentul naşterii
copilului).

Prezumţiile pot fi:

- legale sau
- simple (judecătoreşti).
Prezumţiile legale sunt determinate special prin lege şi numărul lor este limitat, neputând fi
extinse pe cale de analogie.
În funcţie de forţa lor probantă, prezumţiile legale pot fi:
1) prezumţii relative (juris tantum), care pot fi combătute prin proba contrară;
2) prezumţii absolute (juris et de jure), care nu pot fi răsturnate prin proba contrară.
La rândul lor, prezumţiile relative se împart în:
1) prezumţii care pot fi combătute prin orice mijloc de probă (inclusiv prin martori sau prezumţii
simple);
2) prezumţii care pot fi combătute numai de anumite persoane sau numai în anumite condiţii
prevăzute de lege (vecini, rude, prin înscrisuri, etc.)
Prezumţiile legale absolute (sau irefragabile) se divid, de asemenea, astfel:
1) prezumţii care nu admit nici o dovadă contrară (ex.: puterea lucrului judecat, prezumţia
timpului legal al concepţiei);

57
 2) prezumţii care, deşi absolute, pot fi totuşi răsturnate prin mărturisirea celui în folosul căruia
acţionează prezumţia.
Sunt prezumţii simple (judecătoreşti) acelea pe care legea nu le prevede expres, ci le lasă la
latitudinea magistratului. Ele sunt întemeiate pe un adevăr aparent şi sunt destinate să estompeze
dificultatea unei probe directe şi de aceea sunt susceptibile de a fi răsturnate prin proba contrară.
Prezumţiile judecătoreşti sunt nelimitate ca număr.
Forţa lor probantă depide de forţa de convingere pe care ele o pot exercita asupra judecătorului.

CAPITOLUL III

Actul juridic civil

3.1. Caracterizare generală şi clasificare

Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Elementele caracteristice actului juridic civil sunt:
a) prezenţa unei manifestări de voinţă, care poate să provină de la una sau de la mai multe
persoane fizice ori juridice;
b) manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile (prin
această trăsătură actul juridic civil se deosebeşte de faptul juridic civil, care este săvârşit fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care se produc, totuşi, în temeiul legii);
c) efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic
civil concret (prin această caracteristică, actul juridic civil se delimitează de actele juridice din alte ramuri
de drept).
Menţionăm faptul că termenul „act” poate avea două înţelesuri:
- înţelesul de operaţiune juridică (manifestarea de voinţă care produce efecte juridice);
- înţelesul de înscris constatator al manifestării de voinţă.
În literatura juridică, conceptul de act juridic civil cunoaşte mai multe criterii de clasificare, pe
care le vom dezvolta în cele ce urmează.
1) Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice multilaterale
Criteriul acestei clasificări îl constituie numărul părţilor.
Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi (Ex.: testamentul, acceptarea
moştenirii, oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, mărturisirea, etc.).

58
 Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă (acordul de voinţă) a două părţi (Ex.:
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul de mandat,
etc.).
Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi (Ex.:
contractul de societate civilă, contractul de tranzacţie încheiat de cel puţin trei părţi, etc.)
Menţionăm că nu trebuie să punem semnul egalităţii între noţiunile de „parte” a actului juridic şi
de „persoană”, întrucât o parte poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane (Ex.: dacă doi
coproprietari fac o ofertă de vânzare, suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece, este vorba
de acordul de voinţă a unei singure părţi):

2) Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit.

Această clasificare are la bază criteriul scopului urmărit la încheierea actului juridic.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o
parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial (Ex.: contractul de vânzare-cumpărare,
în care vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină
bunul în schimbul preţului).
Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un folos patrimonial fără a se urmări, în
schimb, obţinerea altui folos patrimonial (Ex.: donaţia, mandatul gratuit, contractul de voluntariat, etc.).
La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică astfel:
a) acte comutative, care sunt acele acte juridice în care părţile cunosc sau pot să cunoască, din
chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin (Ex.: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, etc.).
b) actele aleatorii, care sunt acele acte juridice în care părţile au în vedere posibilitatea unui
câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau
chiar existenţa obligaţiilor lor.
Trebuie reţinut că în actele juridice aleatorii există şanse de câştig şi de pierdere pentru toate
părţile actului juridic respectiv, fiecare dintre acestea urmărind să realizeze un câştig şi să evite suportarea
unei pierderi, iar aceste şanse nu pot fi evaluate în momentul încheierii actului juridic, ci numai în
momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului (Ex.: contractul de întreţinere, contractul de
asigurare, vânzarea unui lucru viitor atunci când cumpărătorul îşi asumă riscul nerealizării, etc.).
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial
cuiva fără să-şi micşoreze patrimoniul său (Ex.: mandatul gratuit, comodatul, etc.).
Liberalităţile sunt acele acte juridice prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul
patrimonial procurat gratificatului (Ex.: legatul, contractul de donaţie, mecenatul).
Contractul de întreţinere este acel contract în temeiul căruia o persoană, numită întreţinut,
transmite unul sau mai multe bunuri – mobile sau imobile – ori o sumă de bani unei anumite persoane,

59
numită întreţinător, care se obligă în schimb să-i asigure acestuia, sau altei persoane desemnată de el,
întreţinere zilnică pe tot timpul vieţii, sau pe o durată determinată, şi după moarte, să o înmormânteze
după obicei.
Contractul de mandat reprezintă acordul de voinţă care se realizează între două părţi – numite
mandant şi mandatar – prin care mandatarul se obligă să încheie acte juridice în numele şi pe seama
mandantului, pe baza unei împuterniciri de reprezentare pe care acesta i-a dat-o.
De regulă, în dreptul civil mandatul este un contract cu titlu gratuit, mandatarul nefiind remunerat
pentru serviciile pe care le face mandantului.
Dar mandatul civil poate fi şi cu titlu oneros, caz în care se aseamănă cu contractul de antrepriză
sau cu contractul de muncă.
Comodatul este acel contract prin care o persoană, numită comodant, transmite în folosinţă
temporară şi gratuită altei persoane, numită comodatar, un bun determinat, cu obligaţia acestuia din urmă
de a-l înapoia în individualitatea sa.
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul dispune în legătură cu bunurile sale în
favoarea unei sau unor persoane determinate (legatari).
Contractul de donaţie este un contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care una din părţi,
numită donator, îşi micşorează actual şi irevocabil, cu intenţie liberală, patrimoniul său cu un drept (real
sau de creanţă), mărind corespunzător patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, cu acelaşi drept, fără a
urmări să primească ceva în schimb.
Mecenatul este acea liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă
dreptul de proprietate asupra unor bunuri sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate
filantropică având caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile cultural, artistic,
medico-sanitar sau cercetare ştiinţifică.
3) Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative
Această clasificare are în vedere efectul pe care îl produc actele juridice civile.
Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a existat
anterior (Ex.: instituirea unui uzufruct, convenţia de gaj, de ipotecă, etc.)
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane (Ex.: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia,
cesiunea de creanţă, etc.)
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv civil preexistent (Ex.: convenţia de partaj / de împărţeală, tranzacţia, etc.)
Tranzacţia este acel contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină
declanşarea unui proces, prin consimţirea unor concesiuni reiproce. Concesiunile pot consta din
renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii reciproce executate sau promise.
4) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie

60
 Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său, deoarece
presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi salvat (Ex.:
întreruperea unei prescripţii, somaţia, etc.)
Actul juridic de administrare este acel act juridic prin care se urmăreşte să se realizeze o normală
punere în valoare a unui bun sau patrimoniu (Ex.: culegerea fructelor, asigurare a unui bun, locaţiunea
unui bun, etc.)
Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau
grevarea cu sarcini reale a unui bun (Ex.: vânzarea, donaţia, constituirea dreptului de uzufruct, de
superficie, etc.)
5) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale
Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin simpla
manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă.
Chiar dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă de redactarea unui înscris care să
o consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind
încheierea şi conţinutul acestuia.
Actul juridic solemn (sau formal) este acel act juridic pentru formarea căruia simpla manifestare
de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege.
Această formă (de regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului
juridic respectiv (Ex.: testamentul, donaţia, contractul de ipotecă, etc.).
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de voinţă este
însoţită de remiterea (predarea) bunului.
Înţelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni de
a încheia actul juridic real, dar nu se confundă cu acesta din urmă (Ex.: împrumutul, depozitul, gajul cu
deposedare, etc.).
6) Acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale
Actul juridic patrimonial are un conţinut evaluabil pecuniar. În principiu, asemenea acte privesc
drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Actul juridic nepatrimonial are un conţinut neevaluabil în bani (Ex.: actele referitoare la nume,
domiciliul, stare civilă, etc.).
7) Acte juridice civile între vii şi acte juridice civile pentru cauză de moarte
Actul juridic între vii este acela care îşi produce efectele necondiţionat de moartea autorului sau
autorilor lui. Aceste acte reprezintă majoritatea în rândul actelor juridice civile.
Actul juridic pentru cauză de moarte este acela care nu-şi produce efectele decât la moartea
autorului său (testamentul).

3.2 Condiţiile actului juridic civil

61
 3.2.1. Definiţie şi clasificare

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem acele componente care trebuie sau pot să intre în
structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil.
Cuvântul „condiţie” are şi o altă semnificaţie, şi anume, poate desemna o modalitate a actului
juridic civil, adică un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde naşterea sau desfiinţarea
actului juridic civil.
De asemenea, în vorbirea curentă, cuvântul „condiţie” mai este folosit şi cu sensul de clauză a
actului juridic civil.
Există mai multe clasificări ale condiţiilor actului juridic civil, şi anume:
a) În funcţie de aspectul la care se referă acestea menţionăm:
1. condiţii de fond (numite şi condiţii intrinseci) sunt acelea care privesc conţinutul actului
juridic civil;
2. condiţii de formă (sau extrinseci) sunt acelea care se referă la exteriorizarea voinţei.
b) După criteriul obligativităţii sau neobligativităţii lor, menţionăm:
1. condiţii esenţiale, care sunt cerute pentru însăşi valabilitatea actului juridic, deci ele trebuie
îndeplinite în mod obligatoriu, lipsa uneia dintre ele atrăgând nevalabilitatea actului juridic;
2. condiţii neesenţiale (sau întâmplătoare), sunt acelea care pot fi prezente sau pot lipsi din
actul juridic, fără a fi afectată valabilitatea acestuia;
c) După sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării lor, menţionăm:
1. condiţii de validitate a căror nerespectare duce la nulitatea actului juridic civil;
2. condiţii de eficacitate, a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte
sancţiuni (Ex.: inopozabilitatea faţă de terţi).
d) În funcţie de vocaţia lor menţionăm:
1. condiţii generale, care privesc toate actele juridice civile;
2. condiţii speciale, care privesc numai anumite acte juridice civile.
Dintre condiţiile actului juridic civil amintim:
- capacitatea de a încheia actul juridic civil;
- consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
- obiectul actului juridic civil;
- cauza (scopul) actului juridic civil;
- forma actului juridic civil;
- modalităţile actului juridic civil.

62
 3.2.2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în strucura
sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a
acesteia.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie, în dreptul civil, regula sau principiul, iar
incapacitatea constituie excepţia.
În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări:
1) capacitatea civilă nu trebuie confundată cu discernământul, deoarece capacitatea constituie o
stare de drept (de iure), iar discernământul o stare de fapt (de facto).
Cu alte cuvinte, capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură
psihologică.
În consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o
persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ;
2) pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată
principiului specialităţii;
3) capacitatea de a încheia actul trebuie să existe exact în momentul încheierii acestuia, adică în
momentul exprimării consimţământului părţii respective
[Ex.: o căsătorie este nulă dacă în momentul încheierii ei în faţa ofiţerului stării civile, unul dintre
soţi nu avea încă împlinită vârsta minimă cerută de lege (18 ani pentru bărbaţi, 16 ani pentru femei).
Tot aşa, o convenţie este nulă dacă în momentul încheierii ei una din părţi era minoră sau pusă
sub interdicţie (ei neavând capacitate de exerciţiu) sau au capacitate restrânsă cum este cazul minorilor
între 14 şi 18 ani neîmpliniţi)]

3.2.3. Consimţământul

a) Voinţa juridică şi principiile voinţei juridice

Voinţa juridică reprezintă un element fundamental al actului juridic civil.
Voinţa este un element complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi din punct de vedere
juridic.
Sub aspect juridic, voinţa este complexă deoarece reuneşte în structura sa două elemente:
consimţământul şi cauza (scopul).
Aşadar, între voinţa juridică şi consimţământ există o corelaţie de tipul întreg-parte.

63
 În măsura în care stările voliţionale la fel ca şi cele cognitive şi afective se referă la aspecte
juridice, vom fi în przenţa voinţei juridice ca fenomen complex care, în procesul de formare, va cuprinde
şi consimţământul. În procesul de formare a voinţei juridice se disting mai multe etape:
1) reflectarea în conştiinţa omului a unor nevoi materiale sau spirituale ce trebuie satisfăcute;
2) conturarea, sub impulsul acestor nevoi, a motivelor care îndeamnă la acţiune;
3) deliberarea mentală a motivelor şi a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective;
4) intervenţia motivului determinant care nu este altceva decât reprezentarea intelectuală a
scopului urmărit;
5) hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmărit, cu alte cuvinte,
formarea consimţământului.
Aceste etape de formare a voinţei juridice se petrec pe plan intern, psihologic.
Pentru ca faptul psihologic să se transforme în fapt juridic, este necesar ca hotărârea de a încheia actul
juridic să fie exteriorizată, să devină cognoscibilă.
În cadrul procesului de formare a voinţei juridice interesează numai ultimele două
etape, şi anume:
− intervenţia motivului determinant;
− hotărârea de a încheia actul juridic.
Aceste două etape constituie, de fapt, cele două elemente ale voinţei juridice: consimţămîntul şi
cauza.
Consimţământul reprezintă manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic (exteriorizarea acestei
hotărâri).
El este de fapt un act de fixare a voinţei lăuntrice.
Până la acest moment subiectul de drept poate opta, respectiv poate să-şi schimbe voinţa internă.
Cauza reprezintă scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, adică motivul
determinant al încheierii actului.
Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică:
1) principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de
voinţă);
2) principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).
Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat de Codul civil, potrivit căruia
„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Altfel spus, dacă se respectă legea
şi regulile de convieţuire socială (morala), subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii ori să
facă acte juridice unilaterale.
Principiul voinţei reale cuprinde un element intern (psihologic) şi un element extern (social).
Dacă există concordanţă între aceste două elemente, deci când există identitate între voinţa
internă şi voinţa exteriorizată, există practic o singură voinţă. Se pot ivi situaţii în care între cele două

64
elemente nu există concordanţă, punându-se astfel problema stabilirii elementului căruia urmează să i se
dea prioritate.
Soluţionaarea acestei probleme depinde de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa internă
(reală) şi voinţa declarată (exteriorizată).
Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, prevăzând că: „interpretarea contractelor
se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.”
Codul civil stabileşte şi excepţii de la principiul voinţei interne, şi anume:
1) în caz de simulaţie, terţilor de bună credinţă nu le poate fi opus actul juridic
secret, ce corespunde voinţei reale a părţilor contractante, ci numai actul juridic aparent, întrucât
numai acesta putea fi cunoscut de terţi;
2) deşi voinţa consemnată în scris nu este cea reală, ea îşi va produce efectele, cu
toate că voinţa reală s-ar putea stabili prin declaraţiile unor martori, dar legea nu prevede acest
lucru.

b) Definiţia şi cerinţele de valabilitate a consimţământului

Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic. Consimţământul
este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Termenul de „consimţământ” are două înţelesuri:
Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa
exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia dintre părţile actului juridic bilateral sau
multilateral.
Într-un al doilea sens, prin consimţământ se desemnează acordul de voinţă al părţilor.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe (condiţii)
cumulativ:
1) să provină de la o persoană cu discernământ;
2) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
3) să fie exteriorizat;
4) să nu fie alterat de vreun viciu de discernământ.
1. Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ
Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de
drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de
voinţă.
Nu trebuie confundată această cerinţă cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă
legătură, deoarece prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este
o stare de drept.

65
 Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au discernământul necesar
pentru a încheia acte juridice civile.
Cei care sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu sunt prezumaţi a nu avea discernământ, fie datorită
vârstei fragede (minorii sub 14 ani), fie datorită stării de sănătate mintală (interzişii judecătoreşti). Minorii
între 14 şi 18 ani au discernământ în curs de formare.
Pentru persoanele juridice nu se pune problema discernământului, deoarece reprezentanţii lor sunt
întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.
Există şi cazuri când, persoane cu discernământ în drept (după lege), sunt totuşi, în fapt, lipsite
temporar de discernământ (numite cazuri de incapacitate naturală: beţia, hipnoza, somnambulismul, mânia
puternică).
Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sancţiune nulitatea relativă a acelui
act.
2. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
Această cerinţă se desprinde chiar din esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice în
următoarele cazuri:
1) când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie, din curtoazie sau pură
complezenţă;
2) când s-a făcut sub condiţie suspensivă;
3) dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;
3. Consimţământul să fie exteriorizat
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit.
Manifestarea de voinţă este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în
mod nemijlocit cunoscută celorlalţi (în scris, verbal, etc.).
Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci când ea se deduce (din gesturi, din comportament,
etc.).
În principiu, tăcerea (răspunsul negativ) nu valorează ca fiind consimţământ exteriorizat. Există,
totuşi, excepţii prevăzute de lege sau prin voinţa părţilor, când tăcerea valorează ca fiind consimţământ
exteriorizat.
4. Consimţământul să nu fie alterat de vreun viciu
Această cerinţă este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil. Viciile de
consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a face un act
juridic.
De remarcat că expresia „vicii de voinţă” este mai exactă decât expresia „vicii de consimţământ”,
deoarece viciile respective alterează nu numai consimţământul ci şi cauza (scopul) actului juridic, însă
consimţământul şi cauza alcătuiesc voinţa juridică.

66
 Viciile de consimţământ sunt următoarele: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Specific viciilor de consimţământ este faptul că există manifestare de voinţă (există deci
consimţământ), însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient (în cazul erorii şi al
dolului), fie în caracterul său liber (ca în cazul violenţei şi al leziunii).

I.Eroarea
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.
Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii:
a) În funcţie de consecinţele ce intervin (sau după gravitatea ei) eroarea cunoaşte trei forme:
1) eroarea obstacol;
2) eroare gravă
3) eroare indiferentă
Eroarea obstacol sau eroare distrugătoare de voinţă este cea mai gravă formă, împiedicând însăşi
formarea actului juridic.
În cazul erorii obstacol, falsa reprezentare se poate forma astfel:
− pe de o parte, în legătură cu natura actului juridic ce se încheie, în sensul că o
parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie alt act juridic (Ex.:
o parte crede că încheie un contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de
vânzare-cumpărare);
− pe de altă parte, în legătură cu identitatea fizică a obiectului, în sensul că una din
părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun (ex. în Bacău), iar cealaltă parte are în vedere
un alt bun (ex. în Bucureşti).
Eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a
dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauză.
Deci, eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului, iar actul încheiat astfel este
sancţionat cu nulitatea absolută.
Eroarea gravă, numită şi eroare-viciu de consimţământ, presupune că falsa reprezentare cade fie
asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (atât lucrul în materialitatea lui, dar şi
conţinutul prestaţiei: acţiunea sau inacţiunea ce constituie obiectul actului juridic), fie asupra persoanei
co-contractante sau beneficiare a actului juridic (vizează, de regulă, actele juridice intuitu personae).
Eroarea gravă atrage nulitatea relativă a actului juridic respectiv.
Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea
actului juridic, neafectând însăşi valabilitatea acestuia (eroare asupra solvabilităţii co-contractantului).
b) În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea cunoaştee două forme:
− eroare de fapt;
− eroare de drept

67
 Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la încheierea actului
juridic.
Eroarea de drept este falsa reprezentare, la încheierea actului juridic, a existenţei sau conţinutului
unei norme juridice.
Eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ,
trebuie întrunite cumulativ două condiţii:
1) elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea actului
juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;
2) în cazul actelor juridice sinalagmatice (bilaterale cu titlu oneros), este necesar ca beneficiarul
(cealaltă parte) să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este
hotărâtor pentru încheierea actului juridic în cauză.

II. Dolul (viclenia)

Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Deci, dolul este o eroare provocată şi nu spontană, ca în cazul erorii propriu-zise.
Dolul cunoaşte două forme:
1) dolul principal care cade asupra unor împrejurări importante (determinate) la încheierea
actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia;
2) dolul incident, numit şi incidental sau secundar, care cade asupra unor împrejurări
nedeterminate pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nulitatea lui, ci, putându-se cere, cel mult, o
reducere a contravalorii prestaţiei, dacă este cazul.
Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente:
− un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni,
manopere frauduloase, şiretenii, etc.) pentru a induce în eroare;
− un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană,
pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Cât priveşte elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acţiune (fapt comisiv),
cât şi într-o inacţiune (fapt omisiv).
Exemplu:

68
 1) în materia liberalităţilor, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captaţie, adică în
specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat;
2) când elementul obiectiv constă într-un fapt omisiv, se foloseşte expresia dol prin reticenţă,
acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părţi a unei împejurări esenţiale, pe
care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.
În legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că
provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie dol. Aceasta deoarece lipsa
consimţământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud, datorită incompatibilităţii lor, pe de o parte, şi
nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte, pe de alta.
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerinţe:
− să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
− să provină de la cealaltă parte.
Caracterul determinant al unei împejurări pentru încheierea actului juridic civil se apreciază după
un criteriu subiectiv, deci de la caz la caz, în raport de experienţa de viaţă, de nivelul de pregătire şi de alte
date care îl privesc pe cel ce pretinde că a fost victima dolului.
Dacă manoperele dolosive întrebuinţate de una din părţi nu au determinat însăşi încheierea actului juridic,
ci numai acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puţin favorabile, nu se va putea invoca
nulitatea relativă a actului juridic (fiind vorba de un dol incident), însă se vor putea cere despăgubiri.
În legătură cu cea de-a doua cerinţă, aceasta este îndeplinită şi atunci când dolul provine de la un
terţ, dar co-contractantul are cunoştinţă de această împrejurare (practic este vorba de o complicitate la
dol), precum şi atunci când dolul provine de la reprezentantul co-contractantului.
De asemenea, dolul poate fi întâlnit şi în cazul testamentului, care este un act juridic unilateral.
Pot exista cazuri de reciprocitate la dol, şi atunci, fiecare parte are dreptul să ceară anularea
actului pentru dolul a cărui victimă este.
Sancţiunea care intervine în cazul dolului (principal) este nulitatea relativă a actului juridic.
Victima dolului are la îndemână două acţiuni:
− pe de o parte, o acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic;
− pe de altă parte, o acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin
întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acţiuni pot fi
cumulate.
Persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat prin dol
trebuie să facă dovada dolului. Dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă. Spre deosebire de proba
erorii, dovada dolului e mai uşor de făcut datorită elementului său material.

III. Violenţa

69
 Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de
natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii:
1) După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi fizică sau morală.
Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei
(sau a familiei sale) ori bunurile sale.
Violenţa morală există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele unei persoane.
2) În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea
nelegitimă.
Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţîmânt. De exemplu,
creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bună voie obligaţia.
Numai ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimţământ, atrăgând
nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.
Ca structură, violenţa-viciu de consimţământ cuprinde două elemente:
− un element obiectiv (exterior) care constă în ameninţarea cu un rău;
− un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate;
În legătură cu elementul obiectiv, precizăm că ameninţarea poate să privească un rău de natură
patrimonială (ex.: distrugerea unui bun), un rău de natură fizică (ex.: vătămarea integrităţii corporale) saau
un rău de natură morală (ex.: compromiterea reputaţiei).
Cât priveşte elementul subiectiv, menţionăm că starea de teamă provocată de ameninţarea cu un
rău este aceea care dă naştere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenţei să încheie
contractul. Temerea trebuie să fie considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic, iar răul poate fi şi
viitor.
Pentru a constitui viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească două condiţii:
− temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
− ameninţarea să fie injustă (nelegitimă).
În aprecierea caracterului deterrminant al temerii, se ia în considerare: persoana victimă a
violenţei sub aspectul vârstei, forţei, gradului de cultură, stării psihice, persoana de la care provine
violenţa, locul unde se exercită violenţa, etc. Deci, criteriul de apreciere este unul subiectiv, nu obiectiv.
A doua cerinţă trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi constituie violenţă
ca viciu de consimţământ, ci numai atunci când ameninţarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare
a legii.
Va fi însă violenţă-viciu de consimţământ şi în cazul în care, deşi se urmăreşte realizarea unui
drept, s-ar folosi mijloace ilicite (ex.: pentru a obţine recunoaşterea datoriei de către debitor, creditorul îl
ameninţă cu vătămarea integrităţii corporale).

70
 Spre deosebire de dol, în cazul violenţei nu se mai cere ca aceasta să provină de la cealaltă parte
contractantă, ci ameninţarea cu un rău poate să provină şi de la un terţ.
În cazul violenţei-viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine constă în nulitatea relativă a
actului juridic.
Totodată, se justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, ameninţarea
constituind un delict civil.

IV. Leziunea
Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproprorţiei vădite
de valoare între contraprestaţii, ce există chiar în momentul încheierii convenţiei.
Structura leziunii comportă următoarele aspecte:
− în concepţia subiectivă, ce constă în disproporţia de valoare între contraprestaţii;
− un element subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte
co-contractantul;
− în concepţia obiectivă, leziunea are un singur element şi anume prejudiciul
material egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Legislaţia noastră consacră concepţia obiectivă despre leziune. În consecinţă, cel care invocă
leziunea trebuie să dovedească numai vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii.
Dacă însă o parte a profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte, în momentul
încheierii actului juridic, acesta nu mai este lovit de nulitate relativă, ci chiar de nulitate absolută pentru
cauză imorală.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele cerinţe:
1) prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic respectiv;
2) prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
3) disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită.
Leziunea are un domeniu de aplicare restrâns, atât sub aspectul persoanelor ce o pot invoca drept
cauză de anulare, cât şi sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune.
Sub primul aspect, leziunea priveşte numai pe minorii între 14 şi 18 ani, deci pe cei cu capacitate
de exerciţiu restrânsă.
Există două concepţii, când majorul poate invoca leziunea:
1) în cazul aşa-numitor convenţii de salvare maritimă;
2) în cazul în care, după ce a acceptat succesiunea expres sau tacit, succesiunea ar fi
absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament, necunoscut în
momentul acceptării.
Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative:

71
 − nulitate relativă;
− reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.
Acţiunea în justiţie prin care se solicită anularea actului juridic pentru leziune poartă denumirea
de acţiune în resciziune.

3.2.4. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, adică
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile.
Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Obiectul actului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul sau efecteele actului juridic civil, deci
cu drepturile subiective civile şi obligaţiile civile născute din actul juridic.
De exemplu, nu se poate pune semnul egalităţii între obligaţia vânzătorului de a preda lucrul
cumpărătorului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, predarea efectivă a lucrului.
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe
generale:

a) să existe;
b) să fie în circuitul civil;
c) să fie determinat sau determinabil;
d) să fie posibil;
e) să fie licit şi moral.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile există şi condiţii speciale, cum ar fi:
1) obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă;
2) cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv civil.

1. Obiectul să existe
Aceasta este prima şi cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea obiectului actului juridic
civil, întrucât, dacă obiectul nu există, nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte cerinţe.
În măsura în care conduita părţilor priveşte un bun, acesta trebuie să fie prezent în momentul
încheierii actului juridic sau poate fi un bun viitor (ex.: o recoltă viitoare, un lucru care se va confecţiona,
etc.).
2. Obiectul să fie în circuitul civil
Este vorba de obiectul derivat al actului juridic civil.
Prin bunuri aflate în circuitul civil, vom înţelege acele bunuri care vor fi dobândite sau înstrăinate
prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau în condiţii
restrictive.

72
 Nesocotirea acestei cerinţe atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic civil.
Menţionăm că şi bunurile scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte juridice (ex.:
bunurile proprietate publică pot constitui obiectul derivat al unui contract de concesiune sau de închiriere).
3. Obiectul să fie determinat sau determinabil
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic,
indiferent în ce ar consta obiectul conduitei părţilor (o acţiune, abstenţiune sau un bun).
4. Obiectul să fie posibil
Imposibilitatea obiectului echivalează practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea
absolută a actului juridic.
Cerinţa ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate absolută
(obiectivă), în sensul că obiecul este imposibil pentru oricine. Dacă însă, imposibilitatea este relativă,
adică obiectul este imposibil numai pentru debitor, atunci obiectul actului juridic este posibil, deci actul
juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului se va angaja răspunderea sa
civilă.
Imposibilitatea poate să fie de ordin material (dacă obiectul actului juridic nu poate fi înfăptuit
datorită unei stări de fapt), dar şi de ordin juridic (dacă se datorează unei împrejurări de drept). Ea se
apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic.

5. Obiectul să fie licit şi moral

Potrivit acestei cerinţe, conduita (acţiunea şi inacţiunea) părţilor actului juridic civil trebuie să fie
în concordanţă atât cu legea, cât şi cu regulile de convieţuire socială (morala).
În cazul în care obiectul actului juridic este ilicit, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută
sau relativă a actului respectiv, după cum norma imperativă încălcată este de ordine publică sau de ordine
privată. Dacă obiectul actului juridic este imoral, va interveni sancţiunea nulităţii absolute.
6. Obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă
Aceasta înseamnă că, o parte nu poate promite într-un act juridic fapta alteia, ci numai propria sa
faptă, cu excepţia ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al acelei persoane.
Deci, sub aspectul opozabilităţii, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă juridică în
privinţa persoanei a cărei faptă a fost promisă.
În schimb, este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligenţa pentru a
convinge un terţ să încheie ori să ratifice un act juridic deoarece, este vorba de propria faptă a celui ce şi-a
asumat o asemenea obligaţie, iar dacă terţul consimte ulterior, el însuşi încheie un contract, aderă la un
contract sau îl ratifică, prin voinţa sa.
În actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae) precum: contractul de mandat,
contractul de antrepriză, contractul de angajare a unui avocat, etc., obiectul trebuie să fie un fapt personal
al celui care se obligă, deoarece co-contractantul a încheiat actul juridic în considerarea însuşirilor
acestuia.

73
 3.2.5. Cauza (scopul) actului juridic civil

Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil. Ea
răspunde la întrebarea „pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?”
Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta
formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzînd şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat
consimţământul la încheierea actului juridic.
Cauza actului juridic cuprinde în structura sa două elemente componente, care se completează
reciproc: scopul imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat sau scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile,
astfel:
− în contractele sinalagmatice – reprezentarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei
(o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă);
− în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităţi – intenţia de a gratifica;
− în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului;
− în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa
câştigului sau riscul pierderii.
Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al încheierii
actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de
acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.
Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia
concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de
la cumpărător la cumpărător.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să existe ;
b) să fie reală ;
c) să fie licită şi morală.
1. Cauza să existe
Lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care, la rândul ei, nu este decât o eroare asupra cauzei.
Se cunosc următoarele situaţii:
− când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atunci atât scopul mediat, cât şi scopul
imediat lipsesc, deoarece în structura voinţei juridice intră consimţământul şi cauza, ambele presupunând
existenţa discernământului; în această situaţie, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic;

74
 − când lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat (lipsei contraprestaţiei în contractele
sinalagmatice, lipsa predării bunului în actele juridice reale, etc.), atunci lipseşte un element esenţial al
actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport
juridic, astfel încât sancţiunea va fi nulitatea absolută.
2. Cauza să fie reală
Cauza nu este reală, ci falsă, dacă există eroare asupra motivului determinant, adică asupra
scopului mediat, sancţiunea care intervine fiind nulitatea relativă a actului juridic, însă numai dacă sunt
îndeplinite cerinţele erorii grave (erorii-viciu de consimţământ).
3. Cauza să fie licită şi morală
Cerinţa cauzei de a fi morală nu este distinctă, ci, dimpotrivă, este o componentă a cerinţei cauzei
de a fi licită, aceasta din urmă cuprinzând şi o a doua componentă, care vizează concordanţa cauzei cu
legea.
Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite (imorale) este nulitatea absolută a actului juridic
respectiv.

3.2.6. Forma actului juridic civil

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă
făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care, la rândul lui,
reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (sau principiului
autonomiei de voinţă).
Principiul consensualismului se bazează pe acea regulă de drept potrivit căreia simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în
mod valabil sub aspectul formei, care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte
juridice.
Altfel spus, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Pentru clasificarea condiţiilor de formă a actului juridic se folosesc două criterii:
a) După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă se împart astfel:
1) forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma ad validitatem sau
forma ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic;
2) forma cerută pentru probarea actului juridic (numită şi forma ad probationem), a cărei
nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu
un alt mijloc de probă;

75
 3) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare, de asemenea, nu
atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din
urmă fiind în drept să facă abstracţie (să ignore) de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoştinţă.
b) După sursa (izvorul) lor, se poate distinge între:
1) forma legală, adică forma care este impusă printr-o dispoziţie legală;
2) forma voluntară (convenţională), care este impusă de părţi, iar nu de lege.
a) Forma cerută ad validitatem reprezintă o condiţie de validitate a actului juridic, esenţială şi
specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul
juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Instituirea formei necesare pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil se bazează pe
următoarele raţiuni:
1) atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru
patrimoniul celui care le face (ex.: donaţia, constituirea unei ipoteci, renunţarea expresă la succesiune,
etc.);
2) asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului (cum este cazul testamentului);
3) exercitarea unui control al societăţii, prin organele statului, cu privire la actele juridice civile
care prezintă o importanţă mai mare, ce depăşeşte cadrul strict al intereselor părţilor (ex.: în cazul
contractului de societate comercială, al înstrăinării terenurilor, etc.).
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
− reprezintă un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul
juridic va fi lovit de nulitate absolută;
− este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă
de voinţă;
− este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o
anumită formă, de regulă, forma autentică.
Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma ad validitatem (de regulă, forma
autentică) menţionăm:
− contractul de donaţie;
− testamentul;
− revocarea expresă a unui legat (o clauză testamentară);
− acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;
− renunţarea expresă la succesiune;
− subrogaţia;
− constituirea unei ipoteci;
− înstrăinarea unui teren;
− contractul de arendă;

76
 − actul de mecenat;
− constituirea unei garanţii mobiliare;
− constituirea unei societăţi comerciale, etc.
b) Forma cerută ad probationem reprezintă o cerinţă, impusă de lege sau de părţi, care constă în
întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.
Această formă este justificată pe de parte de importanţa anumitor acte juridice civile, iar, pe de
altă parte, de avantajul practic pe care ea îl reprezintă, în sensul că asigură redarea certă şi fidelă a
conţinutului actului jridic civil şi, prin aceasta, fie prevenirea unor eventuale litigii, fie uşurarea sarcinii
organului de jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt într-o speţă determinată.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei atrage, în
principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă şi nu nevalabilitatea
actului juridic.
Exemplu de acte juridice pentru care forma ad probationem este obligatorie:
− contractul de locaţiune;
− depozitul voluntar;
− tranzacţia;
− contractul de sponsorizare;
− contractul de asigurare, etc.
c) Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se referă la acele formalităţi necesare, potrivit
legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul
ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.
Această cerinţă este obligatorie, iar sancţiunea nerespectării ei constă în inopozabilitatea actului
juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia.
În consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi.
Exemplu:
− publicitatea imobiliară prin cărţile funciare;
− publicitatea constituirii gajului;
− înscrierea în cartea funciară a contractelor de închiriere, etc.

3.2.7. Modalităţile actului juridic civil

Prin modalităţi ale actului juridic civil înţelegem anumite elemente sau împrejurări viitoare care
influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actul juridic.
Aceste elemente sau împrejurări (ulterioare momentului încheierii actului) pot consta fie în
scurgerea timpului (în cazul modalităţii numită termen), fie într-un eveniment natural sau într-o acţiune
omenească (în cazul modalităţii numită condiţie şi a celei numită sarcină).

77
 Din acest punct de vedere actele juridice se împart în trei categorii:
a) Acte juridice pure şi simple, neafectate de nici o modalitate (ex.: căsătoria, înfierea, etc.);
b) Acte juridice care nu pot exista decât afectate de modalităţi şi deci nu pot fi niciodată acte
pure şi smple (ex.: închirierea, împrumutul, renta viageră, etc.);
c) Acte juridice obişnuite care pot exista atât ca acte pure şi simple, cât şi ca acte afectate de
modalităţi Ex.: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, etc.).

I. Termenul
Ca modalitate a actului juridic, termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care
depinde fie începerea, fie stingerea efectelor actului juridic. Termenul a mai fost definit ca fiind „spaţiul
de timp în care nici debitorul nu poate fi constrâns la plată, nici creditorul la primirea plăţii”.
Termenele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a) În funcţie de momentul cunoaşterii sau necunoaşterii momentului exact al împlinirii
termenului, distingem:
1. Termenul cert a cărui dată sau moment de împlinire este cunoscut din momentul
încheierii actului, fie prin fixarea datei calendaristice (de exemplu, împrumut 100.000 lei până la data de 1
aprilie 2003), fie în mod indirect, prin fixarea duratei termenului şi stabilirea momentului începerii
curgerii lui (ex.: împrumut o sumă de bani pentru o lună de zile de la data acordării împrumutului);
2. Termenul incert a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii
actului juridic, deşi se ştie precis că evenimentul respectiv se va împlini (ex.: moartea uneia din părţi,
căsătoria, naşterea unui copil, căderea primilor fulgi de zăpadă, etc.).
b) În funcţie de izvorul din care provine, termenul poate fi:
1. Termen voluntar sau convenţional stabilit prin acordul de voinţă al părţilor;
2. Termen legal, stabilit de legiuitor;
3. Termenul legal, stabilit de judecător.
c) După modul cum rezultă din actul juridic, distingem:
1. Termenul expres, care rezultă în mod explicit din actul juridic;
2. Termenul implicit (sau tacit) care se deduce din natura actului sau din împrejurările în
care se execută acel act.
d) După efectele pe care la produc, cunoaştem:
1. Termenul suspensiv care amână începerea exercitării dreptului şi a executării
obligaţiei până în momentul împlinirii lui. Deci, la împlinirea lui, actul juridic începe să-şi producă
efectele.
Termenul suspensiv nu influenţează asupra naşterii dreptului, deoarece dreptul este născut şi el
există, dar el este paralizat până la împlinirea termenului. În concluzie, termenul suspensiv întârzie
exigibilitatea unui drept.

78
 2. Termenul extinctiv amână stingerea exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor
corelative până la împlinirea lui. Deci, obligaţia se execută şi dreptul corelativ se exercită până la
împlinirea termenului, când ele încetează, însă numai pentru viitor, nu şi retroactiv.
Termenul poate curge în favoarea debitorului, în favoarea creditorului sau a ambelor părţi.
Caracteristic pentru termenul suspensiv este faptul că acesta nu afectează existenţa ci numai
executarea actului juridic, adică a drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din act.
Exemple:
a) dacă debitorul, în favoarea căruia este stabilit termenul suspensiv, execută de bună voie
obligaţia înainte de împlinirea termenului, el face o plată valabilă şi nu una nedatorată.
Ca atare, el nu poate cere restituirea plăţii făcute anticipat pe motiv de plată nedatorată;
b) până la împlinirea termenului, creditorul este îndreptăţit să ia măsuri de conservare a dreptului
său (întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci, etc.).
Termenul extinctiv este format dintr-un număr de termene suspensive. Aceasta înseamnă că
executarea obligaţiei la fiecare asemenea termen marchează stingerea parţială a lor.
Rămâne, aşadar, ca momentul final al termenului suspensiv să pună capăt raportului juridic.
În actele juridice afectate de modalitatea termenului suspensiv o largă răspândire o au noţiunile de
scadenţă şi exigibilitate.
Prin scadenţă înţelegem împlinirea termenului suspensiv. O obligaţie scadentă este afectată de un
termen suspensiv atunci când acest termen s-a împlinit. Obligaţia ajunsă la termen, adică o obligaţie
scadentă devine exigibilă, deci i se poate cere executarea iar, la nevoie, se poate recurge la executarea
silită. Însă pentru producerea altor efecte, nu este de ajuns ca obligaţia să fie exigibilă, ci este necesară şi
procedura de punere în întârziere.
(Ex.: suportarea de către debitor a riscurilor pieirii fortuite a bunului sau obligarea debitorului la daune –
interese moratorii, adică la repararea pagubelor cauzate creditorului prin întârzierea executării).
Punerea în întârziere se face printr-o somaţie sau notificare trimisă debitorului prin intermediul
executorilor judecătoreşti sau prin introducerea unei acţiuni în justiţie, deoarece simpla ajungere la
scadenţă nu-l pune de debitor în întârziere, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege când debitorul este de
drept în întârziere.
Partea în favoarea căreia s-a stabilit un termen suspensiv poate să renunţe la acest termen. În
acest caz obligaţia devine de îndată exigibilă ca o obligaţie pură şi simplă.
Însă debitorul nu poate renunţa la beneficiul termenului în frauda celorlalţi creditori ai săi.
Dacă, însă, termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, ele nu pot renunţa la beneficiul termenului
decât împreună.
Cu titlu de sancţiune civilă, apare noţiunea de decăderea din beneficiul termenului a debitorului
care ajunge în stare de insolvabilitate sau care, prin fapta sa, micşorează garanţiile date prin contract
creditorului (ex.: ipoteca, gajul, fidejusiunea).

79
 De exemplu, debitorul, după ce a ipotecat o casă, o dărâmă sau o lasă să se ruineze, sau debitorul
care ipotecând o pădure face tăieri exagerate şi anticipate.
II. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte realizarea sa, de care depinde însăşi
existenţa actului juridic (adică naşterea ori desfiinţarea sa).
Deosebirile dintre termen şi condiţie sunt:
a) termenul este un eveniment viitor şi sigur în timp ce condiţia este un eveniment viitor şi
nesigur;
b) termenul afectează doar executarea actului juridic, în timp ce condiţia afectează însăşi
existenţa actului.
Clasificarea condiţiilor se face în funcţie de mai multe criterii.
După efectele pe care le produce distingem:
1) Condiţia suspensivă, de îndeplinirea căreia depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor. Până
la împlinirea faptului pus în condiţie, actul este suspendat, iar odată îndeplinit, actul este perfectat (Ex.: îţi
vând locuinţa mea dacă mă voi muta la Bucureşti).
2) Condiţia rezolutorie este aceea de îndeplinirea căreia depinde desfiinţarea drepturilor şi
obligaţiilor ce formează conţinutul actului juridic. Prin îndeplinirea ei actul se desfiinţează (Ex.: îţi vând
autoturismul BMW, dar dacă nu-mi plăteşti preţul până la 23 aug. 2002, vânzarea se va desfiinţa).
Spre deosebire de termenul extinctiv care produce efecte pentru viitor (ex nunc) condiţia
rezolutorie are efect retroactiv (ex tunc).
După natura evenimentului viitor în care constă condiţia distingem:
1) Condiţia cazuală care constă într-un eveniment viitor a cărui îndeplinire depinde numai de
hazard, nu şi de voinţa unei părţi (Ex.: un cutremur, un incendiu, etc.).
2) Condiţia mixtă care constă într-un eveniment viitor a cărui îndeplinire depinde şi de voinţa
uneia din părţi, dar şi de voinţa unei terţe persoane determinate (ex.: îţi vând autoturismul meu dacă tatăl
meu îmi va cumpăra altul de ziua mea sau îţi dau suma cerută dacă te vei căsători cu X);
3) Condiţia potestativă care constă într-un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voinţa
uneia sau a celeilalte dintre părţile actului juridic (ex.: îţi dau 1.000 € dacă te vei duce în Australia).
Codul civil mai cuprinde dispoziţii referitoare la condiţia imposibilă, cea ilicită şi la cea imorală.
Este imposibilă condiţia care constă într-un eveniment care nu se poate îndeplini fie din punct de
vedere material, fie din punct de vedere juridic (ex.: dacă treci înot Marea Neagră, dacă îmi donezi Casa
Poporului, etc.).
Este ilicită condiţia care constă într-un fapt contrar legii (ex.: condiţia de a nu te căsători, de a
renunţa la religie, de a abuza de cineva sub orice fel, etc.).
Este imorală condiţia care ar contraveni bunelor moravuri sau regulilor de convieţuire socială
(cea care aduce atingere onoarei, decenţei, etc.).
Exemplu: este lovită de nulitate convenţia prin care cineva vinde o casă sub condiţia ca cel care vrea să
cumpere să săvârşească obscenităţi publice.

80
 De menţionat că, deşi efectele condiţiei se produc retroactiv, părţile pot deroga prin voinţa lor,
stabilind în actul juridic că îndeplinirea condiţiei stipulate va produce efecte numai pentru viitor, nu şi
retroactiv.
Efectele condiţiei suspensive, în funcţie de momentul în care ne situăm, sunt următoarele:
a) Pendente conditione, adică atâta timp cât condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic
nu produce efecte în sensul că nu dă naştere unor drepturi şi obligaţii.
Prin urmare:
1. creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei;
2. debitorul nu poate executa valabil obligaţia, iar dacă face acte de executare înainte de
îndeplinirea condiţiei, el este îndreptăţit să ceară restituirea lor ca fiind plăţi nedatorate;
3. obligaţia nu poate fi stinsă prin compensaţie;
4. dreptul la acţiune nefiind încă născut, prescripţia nu începe să curgă;
5. efectivul translativ al actului juridic nu se produce şi, deci lucrul rămâne în
proprietatea şi pe riscul actualului proprietar.
b) Eveniente conditione, adică în ipoteza în care condiţia suspensivă s-a îndeplinit, actul juridic
se consolidează retroactiv, din chiar momentul încheierii actului ca şi cum actul juridic ar fi fost un act pur
şi simplu, neafectat de modalităţi.
1. actele făcute de creditorul sub condiţie (care de acum este creditor pur şi simplu)
rămân valabile şi se consolideată;
2. actele făcute de debitor se desfiinţează.
Efectele condiţiei rezolutorii:
a) Pendente conditione actul juridic produce efecte ca şi când ar fi un act pur şi simplu. Astfel:
1. obligaţiile debitorului sunt valabile şi exigibile, ele trebuie să se execute;
2. dobânditorul bunului devine proprietar şi, deci suportă riscurile pieirii bunului.
b) Eveniente conditione, adică atunci când se îndeplineşte condiţia rezolutorie, actul juridic se
desfiinţează retroactiv, drepturile şi obligaţiile izvorâte din el fiind considerate a nu fi existat niciodată.
Prin urmare:
1. prestaţiile executate în temeiul actului se restituie;
2. drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor terţe persoane se desfiinţează.

III. Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusă de către dispunător
gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit (liberalităţi).
În funcţie de persoana beneficiarului, există trei feluri de sarcină:
1) sarcina în favoarea dispunătorului (de exemplu, într-un contract de donaţie, donatorul îi
impune donatarului obligaţia de a plăti o datorie a sa faţă de un terţ);
2) sarcina în favoarea gratificatului (de exemplu, într-un contract de donaţie, donatorul
impune donatarului să folosească suma de bani donată în scopul efectuării unei lucrări);

81
 3) sarcina în favoarea unei terţe persoane (de exemplu, se lasă prin testament o casă unei
persoane, cu îndatorirea legatarului de a plăti o rentă viageră soţiei supravieţuitoare a testatorului).
Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare, ci numai eficacitatea
acestuia.
Dacă gratificatul îndeplineşte sarcina actului juridic gratuit se consolidează ca şi când ar fi fost un
act pur şi simplu.
Dacă, însă, gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moştenitorii săi au dreptul să ceară
revocarea donaţiei sau a legatului.
Revocarea va produce efecte retroactive întocmai ca şi rezoluţiunea unui contract oneros.

3.3 Efectele actului juridic civil

Efectele actului juridic civil constau, după caz, în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea
unor raporturi juridice civile şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul acestor
raporturi.
Există trei principii care guvernează efectele actului juridic civil şi anume:
- principiul forţei obligatorii a actului juridic civil;
- principiul irevocabilităţii actului juridic;
- principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

3.3.1. Principiul forţei obligatorii a actului juridic

Potrivit acestui principiu Codul civil în art. 969 alin. 1 prevede că „Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante” (pacta sunt servanda).
Potrivit acestui text, actul juridic civil se impune respectului părţilor întocmai cum se impune
legea, bineînţeles, în măsura în care actul juridic este legal făcut. Actul juridic se impune şi instanţei de
judecată, care, în caz de litigiu între părţi, trebuie să respecte actul juridic şi să impună părţilor respectarea
lui.
Excepţii de la principiul forţei obligatorii:
a) încetarea actului juridic se produce indiferent de voinţa părţilor atunci când dispare unul din
elementele constitutive ale actului, cum ar fi:
− moartea uneia din părţi duce la încetarea contractului de mandat;
− moartea sau punerea sub interdicţie a debitorului duce la încetarea contractelor
intuitu personae;

82
 − pieirea fortuită a lucrului la care se referă contractul conduce la încetarea
contractului de locaţiune sau închiriere.
b) prorogarea (prelungirea) prin lege a unor contracte, face să se extindă efectele actului dincolo
de limita de timp stabilită de părţi (ex.: contractele de închiriere a locuinţelor în baza Legii nr.112/1995);
c) suspendarea efectelor unui act juridic cu executare succesivă se produce datorită intervenţiei
unui caz fortuit sau forţei majore.

3.3.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic

Prin irevocabilitatea actului juridic înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau multilateral nu
i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia dintre părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune
capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar din partea autorului acestuia.
Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o consecinţă şi, în
acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu.
Excepţii de a principiul irevocabilităţii:
a) În cazul actelor juridice bilaterale:
1. donaţiile între soţi sunt irevocabile;
2. contractele de locaţiune încheiate pe durată nedeterminată pot fi revocate prin voinţa
unilaterală a oricăreia dintre părţi;
3. contractele de închiriere a locuinţelor pot fi revocate unilateral numai de către
chiriaş;
4. contractul de mandat poate fi oricând revocat de oricare dintre părţi (dar cu efecte
numai pentru viitor);
5. contractul de depozit poate fi revocat de către deponent (cu efecte tot numai pentru
viitor).
b) În cazul actelor juridice unilaterale, acestea pot fi revocate de către partea prin a cărei voinţă
s-au încheiat, numai în cazurile expres prevăzute de lege:
1. testamentul este un act unilateral de voinţă esenţialmente revocabil;
2. renunţarea la moştenire se poate revoca numai înlăuntrul termenului de acceptare (6
luni) şi numai dacă între timp moştenirea nu a fost acceptată de altcineva.

3.3.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Prin principiul relativităţii actului juridic civil desemnăm regula de drept potrivit căreia actul
juridic produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze
terţelor persoane.

83
 Există trei categorii de subiecţi în raport cu un anumit act juridic, şi anume:
− sunt părţi persoanele care au încheiat actul juridic, fie personal, fie prin
reprezentant;
− sunt terţi persoanele străine de actul juridic, care nu au participat nici personal,
nici prin reprezentant la încheierea lui;
− sunt avânzi-cauză toţi cei care nu au participat la încheierea actului juridic dar
totuşi, datorită unor legături persoanle pe care le au cu părţile, suferă potrivit legii unele efecte ale
actului juridic.
Sunt avânzi-cauză următoarele categorii de persoane:
1) Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobândesc de la
autorul lor întreg patrimoniu, ca universalitate, respectiv o fracţiune dintr-un patrimoniu.
Autorul este persoana care transmite un drept altei persoane.
Succesorii universali pot fi:
− moştenitorul legal unic;
− legatarul universal;
− persoana juridică în cazul comasării.
Succesorii cu titlu universal pot fi:
− moştenitorii legali;
− legatarii cu titlu universal;
− persoana juridică în cazul divizării.
Între cele două categorii de succesori nu există o deosebire calitativă ci numai cantitativă.
Deşi nu au participat la încheierea actului, ei iau locul părţii pe care o moştenesc dobândind
astfel calitatea de titulari ai drepturilor şi obligaţiilor acesteia ca parte în actul juridic.
2) Succesorii cu titlu particular sunt cei care succed numai la anumite drepturi sau bunuri
determinate (ex.: cumpărătorul unui bun, donatarul, etc.).
3) Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală ci doar un drept de gaj
general asupra patrimoniului debitorului lor. Ei nu au, de obicei, decât o chitanţă scrisă de mâna
debitorului.

I. Opozabilitate şi inopozabilitate
Prin opozabilitate înţelegem calitatea unui act juridic de a produce efecte faţă de părţile raportului
juridic respectiv precum şi de a se impune terţelor persoane.
Orice act juridic este opozabil între părţile faţă de care produce efectele juridice în vederea
cărora a fost încheiat sau efectele prevăzute de lege.
Actul juridic nu produce efecte juridice, deci nu este opozabil, faţă de terţele persoane, dar situaţia
juridică astfel creată este opozabilă terţilor, în sensul că ea se impune respectului terţelor persoane.

84
 Exemplu: actul juridic al căsătoriei produce efecte între părţi, adică între soţi care dobândesc astfel o
nouă stare civilă şi o serie de drepturi şi obligaţii prevăzute de lege, dar noua lor stare civilă se impune
respectului tuturor.
Opozabilitatea este condiţionată uneori prin lege de îndeplinirea anumitor formalităţi de
publicitate pentru ca terţii să poată lua cunoştinţă de situaţia juridică creată prin actul juridic.

II. Transmisiunea şi stingerea drepturilor subiective civile

Când o persoană transmite un drept, acest drept dispare din patrimoniul său pentru a intra în
patrimoniul unei alte persoane. Aşadar, dreptul transmis nu este stins deoarece îl vom găsi neschimbat în
patrimoniului avândului-cauză.
Menţionăm, în acest sens, principiul conservării drepturilor, care se exprimă astfel:
1) nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decât are el însuşi;
2) nimeni nu dă ceea ce nu are.
Stingerea unui drept presupune că el nu mai există, că el a dispărut pentru toţi subiecţii.
Stingerea drepturilor civile poate avea loc prin voinţa titularului sau independent de voinţa acestuia.
Stingerea unui drept de creanţă prin voinţa debitorului are loc întotdeauna prin executarea
obligaţiei (prin efectuarea plăţii), iar în alte cazuri prin voinţa creditorului care este de acord cu remiterea
de datorie (iertarea de datorie).
Stingerea dreptului poate avea loc şi prin voinţa comună a părţilor (creditorul şi debitorul) dacă ei
au stipulat că la împlinirea unui eveniment oarecare dreptul se va stinge (chiar retroactiv în cazul condiţiei
rezolutorii).
Stingerea dreptului în afara voinţei titularului poate avea loc, în cazul drepturilor reale, prin
dispariţia obiectului actului juridic civil.

III. Excepţiile de la principiul relativităţii actului juridic civil

a) Stipulaţia pentru altul este actul prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de o
altă persoană, numită stipulant, să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită
beneficiar, care nu participă la încheierea actului.
Aşadar, din actul încheiat între stipulant şi promitent se naşte un drept în favoarea beneficiarului,
care devine astfel creditor al promitentului, îndreptăţit să-i pretindă executarea prestaţiei la care acesta s-a
obligat prin actul încheiat cu stipulantul.
b) Acţiunile directe adică posibilitatea acordată uneori de lege unei terţe persoane de a exercita
anumite drepturi direct împotriva uneia din părţile contractante. Exemplu:
1. în materia contractului de antrepriză, lucrătorii angajaţi de antreprenor pot cere plata
drepturilor lor direct de la clientul pentru care se execută lucrarea, în măsura în care acesta este dator
antreprenorului;

85
 2. în materia contractului de mandat, mandantul poate să intenteze acţiune direct împotriva
terţei persoane pe care mandatarul şi-a substituit-o în îndeplinirea mandatului său.
c) Contractul colectiv de muncă încheiat potrivit Legii nr.13/1991 între patroni şi salariaţi,
contract prin care se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, clauze privind condiţiile de muncă,
salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.
Acest contract produce efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării lor, deci
şi faţă de terţii care vor dobândi în viitor calitatea de angajaţi.
IV. „Excepţii aparente” la principiul relativităţii sunt situaţiile în care un act juridic produce
efecte faţă de anumite persoane care nu au participat la încheierea actului fără ca această eficacitate să
contravină principiului relativităţii efectelor actului juridic. Astfel:
a) Avânzii-cauză. Actul juridic civil produce efecte faţă de aceştia pentru că ei iau locul părţilor
în raportul juridic respectiv.
b) Promisiunea pentru altul este convenţia prin care promitentul se obligă să convingă pe altă
persoană să încheie un act sau să ratifice un act, încheiat în numele lui fără nici o putere de a-l reprezenta.
În această situaţie nu se produc efecte faţă de terţe persoane, deoarece promitentul devine debitor
al obligaţiei de a face demersurile necesare spre a-l convinge pe terţ să încheie sau să ratifice un act.
Câtă vreme terţul nu se lasă convins, el nu are nici o obligaţie, singurul obligat şi răspunzător
fiind promitentul.
Dacă terţul se lasă convins şi încheie sau ratifică actul, el va deveni debitor sau creditor în
temeiul acestui act pe care el însuşi l-a încheiat ca parte şi nu în temeiul promisiunii faţă de care el rămâne
terţ.
c) Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui act juridic aparent (menit să
dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală) şi încheierea concomitentă a unui act juridic
secret care precizează adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate.
Actul secret nu poate avea nici un efect contra terţilor, însă aceştia pot invoca în favoarea lor
actul secret, dacă pot face dovada simulaţiei, situaţie în care actul real va produce efecte juridice şi faţă de
ei.
d) Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant,
încheie un act juridic în numele şi în contul altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele
actului se produc direct în persoana celui reprezentat.
Reprezentarea poate fi de mai multe feluri:
1) reprezentarea legală îşi are izvorul direct în lege şi este specifică domeniului persoanelor
fizice incapabile (minorii până la 14 ani şi interzişii judecătoreşti). Reprezentantul legal este împuternicit
să facă orice acte juridice în numele incapabilului pe care îl reprezintă, dar pentru încheierea anumitor
acte de dispoziţie, el are nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
2) reprezentarea convenţională îşi are izvorul în voinţa părţilor (contract de mandat) care
determină şi limitele puterii de reprezentare putând oferi mandatarului fie o împuternicire specială, de a

86
încheia numai un anumit sau anumite acte juridice, fie o împuternicire generală de a încheia orice acte
juridice în numele mandantului. În domeniul persoanelor juridice, organele acestora deleagă de cele mai
multe ori persoanele care să încheie în numele lor diferite acte juridice, fie prin contractul de muncă, fie
prin contractul de mandat.
Faţă de cel reprezentat actul juridic încheiat prin reprezentare produce efecte juridice depline ca şi
cum ar fi fost încheiat de el însuşi. În schimb, faţă de reprezentant actul juridic nu produce, în principiu,
nici un efect deoarece el nu este şi nu devine parte în raportul juridic.
În sarcina lui se pot naşte obligaţii personale faţă de cel reprezentat, când îşi depăşeşte limitele
mandatului şi acţionează în mod fraudulos.

3.4. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea reprezintă sancţiunea de drept civil care desfiinţează actul juridic atunci când a fost
încheiat cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege.
Pentru că un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca şi când nu ar fi existat, iar părţile
sunt repuse în situaţia anterioară.

3.4.1. Funcţiile nulităţii

Ca sancţiune juridică civilă, nulitatea îndeplineşte următoarele funcţii:

a) o funcţie preventivă pentru că părţile ştiind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă
condiţiile legii, vor fi diligente să-l încheie cu respectarea tuturor condiţiilor legale de validitate;
b) o funcţie represivă prin sancţionarea încălcării săvârşite;
c) o funcţie reparatorie prin care se asigură, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate,
iar pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată.

3.4.2. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil

a) Rezoluţiunea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea cu efect retroactiv a unui
contract sinalagmatic cu executare imediată, la cererea uneia dintre părţi ca urmare a neexecutării
obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia.
Rezoluţiunea se deosebeşte de nulitate prin:

87
 1) domeniul de aplicare: în timp ce rezoluţiunea se aplică numai contractelor sinalagmatice cu
executare dintr-o dată, nulitatea se aplică oricăror acte juridice;
2) cauzele care o determină: câtă vreme rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare încheierii
valabile a actului (neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi) nulitatea intervine pentru cauze
anterioare sau concomtente încheierii, constând în nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru
valabilitatea actului;
3) modul de aplicare: instanţa nu este obligată să pronunţe automat rezoluţiunea, putând acorda
mai întâi un termen de graţie debitorului, pe când în cazul nulităţii judecătorul nu are putere de apreciere,
el fiind obligat să pronunţe sau să constate nulitatea dacă sunt dovedite cauzele ei;
4) răspunderea pentru daunele pricinuite prin desfiinţarea actului este, în cazul rezoluţiunii, o
răspundere contractuală deoarece între părţi a existat un act valabil, iar în cazul nulităţii este o răspundere
delictuală deoarece actul este desfiinţat pentru că el nu a fost valabil de la început.
b) Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract
sinalagmatic cu executare succesivă în timp, ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze
imputabile acesteia.
Rezilierea este identică în esenţa ei cu rezoluţiunea de care se deosebeşte prin domeniul de
aplicare şi prin lipsa caracterului retroactiv al sancţiunii (de altfel ca şi nulitatea).
c) Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care face ca un act juridic sau situaţia juridică creată
prin acest act să nu producă efecte şi să nu se impună respectului terţelor persoane, ca urmare a
nerespectării de către părţi a formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul să fie opozabil terţilor.
Deci, actul este valabil între părţi dar neopozabil terţilor.
Deosebiri faţă de nulitate:
1) domeniul ei priveşte numai actele pentru care legea prevede necesitatea respectării unor
forme de publicitate, pe când nulitatea se aplică tuturor actelor juridice;
2) sancţionează neîndeplinirea unor condiţii de publicitate pe cînd nulitatea sancţionează
neîndeplinirea unor condiţii de validitate (de fond sau de formă);
3) inopozabilitatea presupune existenţa unui act juridic valabil între părţi dar lipsit de eficacitate
faţă de terţi.
d) Revocarea este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil
datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii (ex.: revocarea donaţiei, revocarea
mandatului, revocarea ofertei, etc.).

3.4.3. Clasificarea nulităţilor

După natura interesului ocrotit prin norma încălcată distingem nulităţi absolute şi nulităţi
relative.

88
 Nulitatea absolută intervine în cazul în care la încheierea actului s-au încălcat norme juridice
imperative (de ordine publică) ce au ca scop ocrotirea unor interese generale, pe când nulitatea relativă
intervine în cazurile în care la încheierea actului s-au încălcat dispoziţii legale care au ca scop ocrotirea
unor interese personale (de interes privat).
Regimul juridic al nulităţii absolute diferă de regimul juridic al nulităţii relative sub trei aspecte:
a) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de către
instanţa de judecată, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de către persoana ocrotită prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului;
b) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune
(acţiunea în constatarea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă), pe când nulitatea relativă nu poate fi
invocată decât în limita termenului legal de prescripţie, acţiunea în anulare fiind prescriptibilă în termenul
general de prescripţie de 3 ani dacă legea nu prevede un termen mai scurt (în cazul anulării căsătoriei
pentru vicii de consimţământ, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau
a vicleniei).
Acţiunea în nulitate (pentru nulitate absolută) şi acţiunea în anulare (pentru nulitatea relativă)
este acţiunea juridică civilă prin care partea îndreptăţită solicită instanţei desfiinţarea actului încheiat cu
încălcarea condiţiilor sale de validitate; este o acţiune nepatrimonială prin care se urmăreşte numai
constatarea nulităţii actului, nu însă şi valorificarea unor drepturi derivate.
Excepţia nulităţii este mijlocul procedural prin care partea îndreptăţită sau interesată, în cursul
unui proces deja deschis, se opune acţiunii care se sprijină pe actul nul sau anulabil, invocând constatarea
acestor iregularităţi.
Aşadar, nulitatea poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
c) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, pe când nulitatea relativă
poate fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptăţit a cere anularea lui, fie în mod expres,
fie tacit (prin executarea voluntară a obligaţiilor izvorâte din act).
Dacă un act este lovit de nulitate absolută părţile, având în vedere toate condiţiile legale, pot să
facă un nou act de data aceasta valabil.
Dar acest act nu are puterea de a-l reînvia pe primul; el nu va lua naştere decât în momentul în
care a fost întocmit legal, iar actul vechi va rămâne pe mai departe nul; aceasta nu este o confirmare ci o
refacere.
Dimpotrivă, când un act este atins de o nulitate relativă, se admite ca persoana care l-a întocmit să
confirme acest act. (Ex.: contractantul care a fost victima unei erori care antrenează o nulitate relativă,
poate, atunci când a descoperit eroarea sa, să confirme contractul).
Confirmarea are un efect retroactiv: ea stinge nulitatea din trecut şi validează actul de la originea
sa.
În mod excepţional, în câteva cazuri poate fi confirmată şi nulitatea absolută a unor acte, şi
anume:

89
 1) căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă
între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat
naştere unui copil sau a rămas însărcinată;
2) un contract de donaţie lovit de nulitate absolută pentru că nu s-a încheiat în formă autentică
cerută ad validitatem de lege, poate fi confirmat (expres sau tacit, prin executare voluntară) de către
moştenitorii donatorului.
Spre deosebire de confirmare, ratificarea înseamnă actul prin care o persoană devine parte într-un
act valabil încheiat, dar care a fost făcut în lipsa sau cu depăşirea împuternicirii necesare.
De menţionat că, atunci când ne referim la nulitatea absolută trebuie folosită expresia de „nul”,
iar atunci când ne referim la nulitatea relativă să folosim expresia „anulabil”.
În mod similar, vorbim de acţiunea în nulitate sau declararea nulităţii pentru nulitatea absolută
şi, dimpotrivă, de acţiunea în anulare (anulabilitate) sau pronunţarea nulităţii pentru nulitatea relativă.
După întinderea efectelor sancţiunii distingem:
a) nulitatea totală care desfiinţează actul în întregime, nepermiţând să producă vreun efect;
b) nulitate parţială care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic sancţionat,
înlăturându-se doar clauzele contrare legii.

3.4.4. Efectele nulităţii actului juridic

Efectele nulităţii unui act jridic sunt aceleaşi indiferent că este vorba despre o nulitate absolută
sau despre una relativă.
În esenţă, efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic creat prin act.
În consecinţă:
1) dacă actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat şi deci, nu a produs efecte juridice,
sancţiunea nulităţii va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost încheiat.
Astfel, în cazul în care una din părţi ar cere celeilalte executarea unei prestaţii la care s-a obligat prin actul
juridic lovit de nulitate, debitorul se va putea opune la executare invocând excepţia de nulitate;
2) dacă actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, în tot sau în parte, aplicarea sancţiunii
nulităţii va avea ca efect obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile săvârşite şi primite;
3) dacă, în urma încheierii actului lovit de nulitate, părţile au încheiat unele acte juridice cu terţe
persoane, acte pe care nu le-ar fi putut încheia dacă n-ar fi încheiat mai întâi actul nevalabil, aplicarea
sancţiunii nulităţii acestui act va atrage, în principiu, şi desfiinţarea actelor încheiate în temeiul lui cu alte
persoane.
În legătură cu aceste trei categorii de consecinţe ale sancţiunii juridice civile a nulităţii actului
juridic se cunosc trei principii şi anume:
− principiul retroactivităţii;
− principiul repunerii în situaţia anterioară;

90
 − principiul defiinţării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal
a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii:
Ca regulă renerală, nulitatea desfiinţează actul juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor de
validitate prevăzute de lege, ca efect retroactiv, chiar din momentul încheierii actului, ca şi când acesta nu
ar fi fost încheiat. Caracterul retroactiv al sancţiunii se justifică prin necesitatea ordinii de drept încălcate
şi a împiedicării producerii unor efecte contrare legii.
De la acest principiu sunt şi excepţii şi anume:
1) căsătoria putativă, în care cel puţin unul din cei doi soţi a fost de bună credinţă, ignorând
cauza nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei se produc pentru soţul de bună credinţă numai pentru viitor,
tocmai pentru a ocroti buna sa credinţă. El va avea situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă;
2) copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată păstrează situaţia de copii dintr-o căsătorie
valabilă;
3) în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, nulitatea desfiinţează actul numai
pentru viitor, menţinând efectele produse până în acel moment (adică al rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti care constată sau pronunţă nulitatea sa).
b) Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), impune ca tot ceea
ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate, să fie restituit. El decurge din principiul
retroactivităţii, căci numai prin restituirea reciprocă a prestaţiilor săvârşite, părţile pot fi puse în situaţia în
care s-au aflat înainte de încheierea actului nevalabil. Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate îl constituie
şi un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogăţirea unei persoane în dauna
alteia fără o cauză legitimă.
Tocmai de aceea acţiunea de restituire poate fi introdusă şi judecată separat de acţiunea în
nulitate, ea fiind întotdeauna supusă prescripţiei extinctive (care stinge dreptul la acţiune dacă nu a fost
exercitat în termen).
Şi de la acest principiu există excepţii şi anume:
a) cel care posedă cu bună-credinţă un bun frugifer, păstrează pentru sine fructele culese, chiar
dacă trebuie să restituie acel bun;
b) minorul al cărui act este anulat pentru leziune nu trebuie să restituie celeilalte părţi ceea ce a
primit, decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat.
c) Principiul desfiinţării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului iniţial, decurge, de
asemenea, din primul principiu, al retroactivităţii. Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat
actul juridic prin care cineva a dobândit un bun, este firesc să fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare.
Şi de la acest principiu se impun câteva excepţii:
1) cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă, devine proprietar al bunului şi nu
mai poate fi silit să-l restituie decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat şi vândut de găsitor sau
hoţ, situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani chiar şi de la posesorul de
bună-credinţă;

91
 2) nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi administrare.

CAPITOLUL IV

Prescripţia extinctivă

IV.1. Consideraţii generale

Ca şi în alte domenii ale vieţii, scurgerea timpului produce anumite efecte şi în dreptul civil.
Aceste efecte au două sensuri diametral opuse şi anume:
− unul creator de drepturi, adică dobândirea unor drepturi (efectul achizitiv);
− altul distructiv de drepturi, adică stingerea unor drepturi (efectul extinctiv).
În prima ipoteză, prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune se dobândeşte un drept de proprietate
sau alte drepturi reale prin posesiune a unui bum imobil în condiţiile legii într-un interval de timp (10 – 20
de ani sau 30 de ani).
În a doua ipoteză, titularul unui drept subiectiv, prin pasivitatea sa, pierde posibilitatea de a-l
valorifica prin intermediul instanţelor judecătoreşti, prin împlinirea termenului stabilit de lege, adică a
termenului de prescripţie.
Aşadar, definim prescripţia extinctivă ca fiind mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens
material ca urmare a neexecutării lui în termenul prevăzut de lege.
Funcţia prescripţiei extinctive este aceea de a asigura stabilitatea şi securitatea circuitului civil.
Dar, ea îndeplineşte totodată şi o funcţiune sancţionatoare.
Într-adevăr, atâta timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligaţia corelativă nu este
îndeplinită, asupra existenţei şi valabilităţii dreptului şi respectiv a obligaţiei există o oarecare
incertitudine.
În acelaşi timp, existenţa prescripţiei extinctive detrmină pe creditor să-şi exercite dreptul, ştiind
că dacă n-o face în termenul stabilit de lege va pierde posibilitatea de a apela la justiţie pentru a obţine
satisfacere creanţei sale.
Prescripţia extinctivă este reglementată prin Decretul nr. 167/1958, completat ulterior cu
reglementări din Codul civil, Codul comercial, Codul familiei şi alte acte normative.
Efectele prescripţiei extinctive sunt supuse următoarelor două reguli:
1) stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal stinge şi dreptul la acţiune privind
drepturile accesorii;
2) dacă un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste
prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită (ex.: dobânzi, chirii, etc.).

92
 IV.2. Domeniul de aplicare şi termenele de prescripţie extinctivă

Prescripţia extinctivă nu se aplică drepturilor de proprietate, de uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi

superficie. Aceste drepturi reale sunt considerate în practica judiciară imprescriptibile extinctiv.
Acţiunea în revendicare imobiliară nu se stinge indiferent de durata pasivităţii proprietarului,
ceea ce înseamnă că este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, dar poate fi paralizată dacă se invocă
uzucapiunea (prescripţia achizitivă).
Dreptul la acţiune referitoare la raporturile de familie având un obiect nepatrimonial sunt, în
principiu, imprescriptibile.
Termenul general de prescripţie atât pentru persoane fizice, cât şi pentru persoane juridice este,
conform decretului nr.167/1958, de 3 ani. Acest termen se va aplica tuturor acţiunilor personale, în
măsura în care nu sunt stabilite termene speciale de prescripţie, precum şi, de regulă, acţiunilor
patrimoniale, cu observaţia că acţiunile reale sunt supuse în principiu reglementărilor Codului civil.
Un alt termen general de prescripţie este cel de 30 de ani.
Acest termen general de prescripţie se aplică tuturor acţiunilor reale cu excepţia celor
imprescriptibile.
Referitor la executarea silită, termenul general de prescripţie este de 3 ani, pentru toate
persoanele fizice şi persoanele juridice.
Termenele speciale de prescripţie extinctivă sunt acele termene care derogă de la termenul
general de prescripţie.
a) Termene speciale aplicabile acţiunilor personale patrimoniale
1. termenul de 6 luni privitor la prescrierea acţiunii în răspunderea vânzătorului pentru viciile
lucrului, ascunse fără viclenie;
2. termenul de 2 ani pentru raporturile juridice născute din asigurare;
3. termenul de 3 ani privitor la prescrierea dreptului la acţiune referitor la sumele aflate în
depozit la instituţiile bancare;
4. termenul de 60 de zile privind dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani încasate
pentru spectacolele anulate;
5. termenul de 6 luni privind acceptarea succesiunii;
6. termenul de 1 an privind dreptul la acţiune pentru unele servicii prestate şi mărfuri
vândute.
b) Termene speciale prevăzute de Codul muncii:
1. termenul de 30 de zile privind sesizarea organelor de soluţionare a litigiilor de muncă;

93
 2. termenul de 30 de zile de la comunicare privitor la plângerea împotriva deciziei de
sancţionare;
3. termenul de 3 ani privind dreptul la acţiune în pretenţii băneşti.
c) Termene speciale prevăzute în Codul familiei:
1. termenul de 6 luni privitor la anulabilitatea căsătoriei pentru vicii de consimţământ;
2. termenul de 6 luni privind acţiunea în tăgada paternităţii, de la data când tatăl a cunoscut
naşterea copilului;
3. termenul de 1 an privind acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, termenul
decurgând de la naşterea copilului.

IV.3. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

Regula generală este aceea că prescripţia extinctivă începe să curgă la data când se naşte dreptul
la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Prescripţia nu curge împotriva celui ce se află în imposibilitate de a acţiona.
Operând ca o sancţiune împotriva creditorului care manifestă pasivitate în realizarea dreptului
său, este firesc ca prescripţia extinctivă să nu intervină atunci când titularul dreptului la acţiune nu
manifestă pasivitate sau neglijenţă în exercitarea dreptului său, ci este împiedicat să şi-l exercite datorită
unor împrejurări de natură a-l pune în imposibilitate materială, morală sau juridică de a introduce
acţiunea. Tocmai pentru a ţine seama de aceste realităţi, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului
prescripţiei extinctive. Prin suspendare curgerea termenului de prescripţie este oprită atunci când se iveşte
una din împrejurările cărora legea le conferă calitatea de cauze de suspendare, urmând a-şi relua cursul
abia după încetarea cauzei de suspendare.
Dintre cauzele de suspendare a prescripţiei, Decretul nr. 167/1958 prevede:
a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte
de întrerupere;
b) pe timp cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate aflate în război;
c) împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici
împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.

4.4Întreruperea prescripţiei extinctive

Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o. După
întrerupere începe să curgă o altă prescripţie, având acelaşi termen, fără a socoti perioada scursă înainte de
întrerupere şi având aceeaşi natură cu cea întreruptă.
Există trei cauze de întrerupere a prescripţiei:

94
 1) Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în favoarea căruia curge
prescripţia, justificând speranţa creditorului în executarea benevolă a dreptului său şi, deci, inutilitatea
introducerii unei acţiuni pentru obţinerea executării silite.
Exemplu: o cerere adresată de către debitor creditorului pentru amânarea executării obligaţiei,
executarea parţială, plata de dobânzi, etc.
2).Introducerea unei cereri de chemare în judecată întrerupe şi ea cursul prescripţiei,
demonstrând că titularul dreptului la acţiune a ieşit din pasivitate şi că prescripţia şi-a atins scopul ei
mobilizator.
Cererea de chemare în judecată are efect întreruptiv numai dacă acţiunea este admisă printr-o
hotărâre judecătorească definitivă; prescripţia nu va fi întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului,
dacă cererea a fost respinsă, anulată ori dacă s-a perimat, sau dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.
3) Orice act începător de executare întrerupe curgerea prescripţiei dreptului de a cere
executarea silită în temeiul unui titlu executor, în aceleaşi condiţii în care introducerea acţiunii întrerupe
prescripţia dreptului la acţiune.

CAPITOLUL V

Persoana fizică

5.1. Caracteristici generale

Prin noţiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective
civile şi de obligaţii civile.
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea persoanei fizice în raporturile
juridice, deci determinarea poziţiei sale în viaţa juridică. Identificarea persoanei fizice constituie o
necesitate generală şi permanentă.
Necesitatea identificării persoanei fizice este de ordin general, deoarece însăşi societatea are
interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă.

95
 Necesitatea identificării persoanei fizice este şi de ordin personal, întrucât fiecare persoană fizică,
în calitate de participantă la diverse raporturi juridice, este direct interesată să se poată individualiza în
aceste raporturi.
În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt: numele,
domiciliul şi starea civilă.
Numele permite să recunoaştem persoana fizică şi să o desemnăm, domiciliul ne indică locul unde
ea poate fi găsită, iar starea civilă stabileşte identitatea juridică a persoanei fizice respective.

5.2. Numele
Numele reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care
aceasta se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această
semnificaţie.
Numele reprezintă reunirea a două drepturi subiective civile nepatrimoniale ale persoanei fizice şi
anume, dreptul asupra numelui de familie şi dreptul asupra prenumelui.
Numele de familie (nume patronimic) este acea componentă a numelui persoanei fizice care
indică legătura acesteia cu o anumită familie şi deci o individualizează, în primul rând, în societate,
deosebind-o, de regulă, de membrii altei familii.
Prenumele (numele de botez) serveşte la individualizarea unei persoane fizice, mai ales, în raport
cu ceilalţi membri ai familiei din care aceasta face parte, dar şi în raport cu alte persoane ce au acelaşi
nume de familie.
Ca drept subiectiv civil nepatrimonial numele prezintă o serie de caracteristici, printre care
amintim:
a) Legalitatea numelui presupune că numele este recunoscut, ca aptitudine, de lege (inclusiv
condiţiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui);
b) Egalitatea numelui constă în aceea că regimul juridic al numelui persoanei fizice este acelaşi,
egal pentru toţi oamenii;
c) Inalienabilitatea numelui înseamnă faptul că persoana fizică nu poate renunţa la nume şi nici
nu poate să-l înstrăineze decât în condiţiile prevăzute de lege;
d) Imprescriptibilitatea numelui este acel caracter juridic potrivit căruia dreptul asupra numelui
nu se stinge niciodată (indiferent de durata neutilizării lui);
e) Personalitatea numelui înseamnă că dreptul asupra numelui nu se poate exercita prin
reprezentare;
f) Obligativitatea numelui decurge din legalitatea lui dar şi din necesitatea individualizării
persoanei;
g) Unitatea numelui înseamnă că cele două componente ale numelui (numele de familie şi
prenumele) individualizează aceeaşi persoană.

96
 5.2.1. Stabilirea (dobândirea) numelui de familie şi a
prenumelui

În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, trebuie deosebite trei ipoteze de
stabilire a numelui de familie şi anume:
1) ipoteza copilului din căsătorie;
2) ipoteza copilului din afara căsătoriei;
3) ipoteza copilului născut din părinţi necunoscuţi.
1) În cazul în care părinţii copilului din căsătorie au nume de familie comun copilul va avea, în
mod obligatoriu, acest nume de familie.
Dacă părinţii copilului din căsătorie nu au nume de familie comun (fiecare şi-a păstrat numele de
familie avut anterior căsătoriei), atunci stabilirea numelui de familie al copilului se face prin învoiala
părinţilor, printr-o declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi.
Dacă părţile nu se înţeleg, stabilirea numelui de familie al copilului se face de către primarul
localităţii unde se înregistrează naşterea, prin dispoziţie scrisă, după ascultarea prealabilă a părinţilor şi
ţinând cont de interesul copilului şi nu de interesul unuia dintre părinţi.
Indiferent cine stabileşte numele de familie al copilului, urmează a se alege una din următoarele
posibilităţi:
− numele de familie al tatălui;
− numele de familie al mamei;
− numele de familie rezultat din reunirea numelor de familie ale părinţilor.
În privinţa prenumelui, legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu semnificaţia
de prenume şi nici nu conţine vreun criteriu de determinare a prenumelui.
Totuşi, ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte
indecente ori ridicole.
2) În ipoteza copilului din afara căsătoriei, trebuie să deosebim după cum, la naştere, copilul are
stabilită filiaţia numai faţă de un părinte (de regulă, faţă de mamă) sau filiaţia copilului a fost stabilită
concomitent faţă de ambii părinţi:
În primul caz, copilul dobândeşte numele de familie pe care îl are acest părinte. În al doilea caz,
suntem în aceeaşi situaţie cu situaţia copilului din căsătorie, ai cărui părinţi nu au nume de familie comun.
3) Numele de familie al unui copil născut din părinţi necunoscuţi se stabileşte prin dispoziţia
primarului din localitatea unde se înregistrează naşterea (deci, pe cale administrativă), fiind singura
ipoteză în care stabilirea numelui de familie nu se întemeiază pe filiaţie.

5.2.2. Modificarea numelui de familie

97
 Prin modificarea numelui de familie înţelegem înlocuirea acestuia datorită unor schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei respective şi anume:
− schimbări în filiaţia persoanei fizice;
− schimbări determinate de instituţia adopţiei;
− schimbări determinate de instituţia căsătoriei.
a) Cât priveşte schimbările în filiaţie se au în vedere mai multe situaţii:
1) În cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi, dacă, ulterior, prin recunoaştere voluntară
sau prin acţiune în justiţie, se stabileşte filiaţia acestui copil faţă de unul din părinţi sau faţă de ambii
părinţi, atunci el îşi schimbă starea civilă şi devine copil cu filiaţia stabilită faţă de mamă, faţă de tată ori
faţă de ambii părinţi.
2) În cazul acţiunii în tăgăduirea paternităţii, dacă această acţiune este admisă, starea civilă a
copilului se schimbă, în sensul că, din copil din căsătorie, devine copil din afara căsătoriei, cu filiaţia
stabilită faţă de mamă.
b) În cazul adopţiei, copilul dobândeşte numele celui care-l adoptă.
c) În cazul căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-
au învoit să-l poarte în căsătorie şi anume:
− pot să-şi păstreze numele lor dinainte de căsătorie;
− să ia numele unuia sau altuia dintre ei;
− să ia numele lor reunite.
La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei
numele de familie al celuilalt, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. Instanţa judecătorească
va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ. Pentru motive temeinice, instanţa poate să
încuviinţeze acest drept chiar în lipsa învoielii între soţi.
Aceste motive nu sunt pecizate de lege, ci ele sunt lăsate la aprecierea instanţei.
După desfacerea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor are dreptul să
poarte acest nume, cât timp nu a încheiat o căsătorie nouă.
În cazul nulităţii căsătoriei, fiecare dintre soţi va reveni la numele de familie purtat anterior
încheierii căsătoriei desfiinţate. Nu se pot aplica aici situaţiile prevăzute în cazul divorţului.

5.2.3. Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui

Prin schimbarea numelui de familie se înţelege înlocuirea, la cerere, a numelui de familie (sau a
prenumelui) cu un alt nume de familie (alt prenume) prin două modalităţi:
a) prin decizie administrativă;

98
 b) prin hotărâre judecătorească, numai după ce a fost parcursă procedura administrativă şi a fost
respinsă cererea de schimbare.

Schimbarea numelui de familie poate fi cerută şi de cetăţeanul român cu domiciliul în străinătate,

iar cererea acestuia se depune la primăria ultimului domiciliu avut în România, iar dacă nu a avut vreodată
domiciliul în România, la Primăria sectorului I al municipiului Bucureşti.
Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face de către părinţi sau, de tutore, cu
încuviinţarea autorităţii tutelare.
Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu implică şi schimbarea numelui de familie al
celuilalt soţ şi nici schimbarea numelui de familie al copilului.
În cazul în care soţii au nume de familie comun, pentru schimbarea acestui nume de familie de
către unul dintre soţi este necesar consimţământul celuilalt soţ.
Cererea de schimbare a numelui se publică, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului, în Monitorul
Oficial al României, partea a III-a. Nu este supusă aceleiaşi cerinţe de publicitate, cererea de schimbare a
numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod. Scutirea de
publicare se aprobă de către şefii organelor locale ale poliţiei.
Competenţa de a soluţiona cererea de schimbare a numelui aparţine Inspectoratului General al
Poliţiei, care va verifica dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege şi, apreciind temeinicia
cererii, precum şi opoziţiile făcute de către persoanele interesate, va da, în termen de 60 de zile de la
primirea dosarului o decizie motivată de admitere sau, după caz, de respingere a cererii.
Decizia de admitere a cererii de schimbare a numelui se trimite, în copie, primăriei la care s-a
înregistrat cererea. Primăria, la rândul ei va înştiinţa pe solicitant.

5.2.4. Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui

Persoana al cărei nume de familie sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus
din altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe
aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la
rubricile privind pe titular, cât şi pe părinţii săi.
Cererea de retranscriere se depune la primăria în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă
şi se aprobă de primar.
Înscrierile retranscrierii numelui se comunică organului local al poliţiei în raza căruia domiciliază
cel în cauză.

5.3. Domiciliul şi reşedinţa

99
 Domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin
indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.
Dreptul la domiciliu prezintă caracterele juridice ale oricărui drept nepatrimonial (opozabilitate
erga omnes; inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate, universalitate), la care se adaugă şi
caractere specifice cum ar fi:
a) Stabilitatea, care constă în aceea că domiciliul reprezintă locuinţa statornică. Prin acest
caracter domiciliul se deosebeşte de reşedinţă.
b) Unicitatea domiciliului constă în aceea că, la un anumit moment, o persoană fizică are un
singur domiciliu. Dacă o persoană are mai multe locuinţe statornice, atunci numai una are valoarea
juridică a domiciliului, anume cea principală;
c) Obligativitatea domiciliului decurge din funcţia social-juridică a domiciliului de a fi mijloc de
individualizare a persoanei fizice, funcţie ce prezintă interes atât pentru persoana fizică, dar şi pentru
societate. De aici decurge regula potrivit căreia orice persoană are un domiciliu.
În funcţie de modul de stabilire, domiciliul este de mai multe feluri:
− domiciliul de drept comun;
− domiciliul legal;
− domiciliul ales sau convenţional.
Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana cu capacitate de exerciţiu deplină.
În mod excepţional, şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate avea domiciliu de drept comun.
Dovada domiciliului de drept comun se face cu cartea de identitate, care nu are efect constitutiv
cât priveşte determinarea acestuia, ci numai caracter de evidenţă a persoanei respective.
Domiciliul legal este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice, însă are şi
semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane, pentru care domiciliul legal coincide cu
domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.
Au domiciliul legal următoarele categorii de persoane:
1. minorul, care are domiciliul legal la părinţii săi ori, după caz, la părintele la care locuieşte
statornic, la părintele care îl ocroteşte sau la tutore;
2. persoana pusă sub interdicţie judecătorească are domiciliul legal la tutore;
3. persoana ocrotită prin curatelă, numai în cazul în care curatorul este în drept să o reprezinte.
Domiciliul ales sau convenţional reprezintă locul sau adresa stabilită prin acordul de voinţă al
părţilor în vederea executării actului juridic în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea
actelor de procedură.
Reşedinţa reprezintă acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea
locuinţei vremelnice sau temporare. Deci, reşedinţa nu prezintă caracterul de stabilitate şi nici de
obligativitate (ca în cazul domiciliului) în schimb, ca şi domiciliul, o persoană fizică nu poate avea, la un
moment dat, decât o singură reşedinţă (sau o reşedinţă principală).
Reşedinţa se probează cu menţiunea înscrisă în cartea de identitate, prin eticheta autocolantă.

100
 5.4. Starea civilă

Starea civilă sau statutul civil al persoanei fizice reprezintă mijlocul de identificare a persoanei
fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie, potrivit legii.
Starea civilă cuprinde mai multe elemente:
a) unele privesc situaţia familială, inclusiv filiaţia şi natura acesteia (din căsătorie, din afara
căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva);
b) alte elemente componente refritoare la sex, vârstă, cetăţenie, etc.
Starea civilă este determinată de lege. În starea civilă se includ numai acele calităţi inerente
oricărei persoane fizice.

5.4.1. Inregistrările de stare civilă

Prin înregistrări de stare civilă înţelegem acele operaţiuni juridice de consemnare, în registrele de
stare civilă, a faptelor şi actelor juridice ce privesc starea civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de
lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare civilă.
Centralizatorul înregistrărilor de stare civilă este actul de naştere, întrucât orice modificare
intervenită în starea civilă a unei persoane se comunică autorităţii administraţiei publice locale unde s-a
întocmit actul de naştere al persoanei respective în vederea înscrierii menţiunii corespunzătoare.
Organele competente să efectueze înregistrări de stare civilă sunt următoarele:
1) consiliile judeţene şi autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, oraşelor,
comunelor, prin ofiţeri de stare civilă;
2) primăriile locului de coborâre sau debarcare, în cazul în care naşterea sau decesul ar avea loc în
tren, pe o navă sau aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării;
3) comandantul navei sau aeronavei, în cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul ar avea loc pe
o navă sau aeronavă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării. La sosirea în ţară, acesta este obligat
să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea efectuată, prin căpitănia portului de înscriere a navei,
respectiv prin comandantul de aeroport, la Primăria sectorului 1 Bucureşti.
4) reprezentanţii diplomatici sau consulari ai României, care au competenţa să efectueze
înregistrări de stare civilă privitoare la cetăţenii români aflaţi în străinătate, precum şi la apatrizi.
Registrele de stare civilă se ţin în două exemplare şi se completează cu cerneală neagră. Primul
exemplar se păstrează la primăria unde a fost întocmit, iar cel de-al doilea se înaintează, spre păstrare,
consiliilor judeţene sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

101
 5.4.2. Actele de stare civilă

În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de
deces.
În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare civilă şi certificatele eliberate pe
baza celor trei acte de stare civilă (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie, certificatul de deces),
precum şi duplicatele acestor certificate, eliberate în condiţiile legii.
În legătură cu actele de stare civilă există mai multe operaţiuni şi anume:
a) Întocmirea actelor de stare civilă , are loc în cazul naşterii, al căsătoriei şi al decesului,
întocmindu-se în mod corespunzător actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces;
b) Reconstituirea actelor poate fi cerută atunci când:
1. registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
2. actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau
extrasul de pe acest act;
c) Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
1. întocmirea actului de naştere sau deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare
întocmirii acestuia;
2. întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de
către ofiţerul de stare civilă;
d) Înscrierea de menţiuni marginale în registrele de stare civilă pe actele de stare civilă când
apar modificări ulterioare cum ar fi: stabilirea filiaţei, adopţia, desfacerea căsătoriei, schimbarea numelui,
etc.
e) anularea (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora
este acea sancţiune care intervine atunci când nu au fost respectate dispoziţiile legale ce reglementează
condiţiile de valabilitate a acestora. Anularea se poate cere dacă:
1. actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
2. actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă;
3. faptul sau actul de stare civilă nu există;
4. nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
5. menţiunea a fost operată cu un text greşit, etc.

5.5. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil

Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vârstei, stării de
sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire.

102
 Este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaţilor şi debililor mintali, a bolavilor psihic
periculoşi, precum şi a unor persoane fizice care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se află în anumite
situaţii deosebite, prevăzute de lege.

5.5.1. Ocrotirea minorului

Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin tutelă sau prin curatelă.
a) Ocrotirea părintească este cârmuită de următoarele principii:
1. drepturile părinteşti se exercită şi îndatoririle părinteşti se îndeplinesc numai în interesul
copilului;
2. părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori;
3. conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă după cum copilul este din căsătorie, din afara
căsătoriei sau din adopţie;
4. părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor
părinţilor, afară de dreptul la moştenire şi de dreptul la întreţinere;
5. exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează sub controlul societăţii, în special al statului.
Ocrotirea părintească privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord.
Prin excepţie, ocrotirea părintească se exercită doar de către unul dintre părinţi, în cazurile
prevăzute de lege şi anume atunci când unul dintre părinţi este mort, este decăzut din drepturile părinteşti,
este pus sub interdicţie, este dispărut, execută o pedeapsă privativă de libertate, etc.
Ocrotirea părinteaască are o latură personală şi o latură patrimonială.
Latura personală vizează ocrotirea persoanei copilului şi anume: îngrijirea sănătăţii şi
dezvoltarea lui fizică şi intelectuală (educarea, învăţătura şi pregătirea profesională).
Latura patrimonială constă în administrarea bunurilor minorului şi reprezentarea legală a
minorului sub 14 ani în actele juridice sau, după caz, încuviinţarea actelor juridice ale minorului cu
capacitate civilă de exerciţiu restrânsă.
Ocrotirea părintească încetează la împlinirea vârstei de 18 ani a minorului sau data la care, femeia
mai mică de 18 ani se căsătoreşte.
Pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a ocrotirii părinteşti poate fi angajată
răspunderea penală, contravenţională sau civilă a părinţilor.
b) Tutela minorului este acel mijloc juridic de ocrotire care intervine atunci când minorul este
lipsit de ocrotire părintească.
Principiile care guvernează tutela minorului sunt următoarele:
1) tutela se exercită exclusiv în interesul minorului;
2) tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului şi nici minorul asupra bunurilor
tutorelui.
Tutela minorului se deschide în următoarele cazuri:

103
 − ambii părinţi sunt morţi, dispăruţi sau declaraţi morţi pe cale judecătorească;
− ambii părinţi sunt necunoscuţi;
− ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti sau sunt puşi sub interdicţie.
Tutorele este numit de către autoritatea tutelară de la domiciliul minorului şi acesta poate fi orice
persoană fizică cu capacitate de exerciţiu deplină şi cu bune purtări în familie şi societate.
Ocrotirea minorului prin tutelă conţine, ca şi ocrotirea părintească, două laturi:
1) latura personală care priveşte sănătatea şi dezvoltarea fizică şi intelectuală a minorului;
2) latura patrimonială, care priveşte administrarea bunurilor minorului şi reprezentarea legală a
minorului sub 14 ani, respectiv, încuviinţarea prealabilă a actelor juridice ale minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
c) Curatela minorului este un mijloc de ocrotire a minorului, însă are un caracter temporar şi
subsidiar.
Curatela minorului se instituie în următoarele cazuri:
1) când există interese contrare între minor şi părinţi sau tutore (ex.: în litigiile de ieşire din
indiviziune);
2) când se înlocuieşte tutorele cu un alt tutore, până la intrarea în funcţiune a noului tutore;
3) minorul este pus sub interdicţie, până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie;
4) părintele sau tutorele minorului este împiedicat vremelnic să îl ocrotească.
Curatelei minorului i se aplică, în mod corespunzător, regulile de la tutela minorului.

5.5.2. Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţia

judecătoreaască

Interdicţia judecătoreaască este acea măsură de ocrotire care poate fi dispusă numai de către
instanţa judecătorească atunci când persoana fizică este lipsită de discernământul necesar îngrijiri
intereselor sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale şi constă în lipsirea de capacitatea de exerciţiu şi
instituirea tutelei.
Interdicţia judecătoreaască nu trebuie confundată cu tratamentul medical obligatoriu care se
aplică bolnavului psihic periculos, principalele deosebiri fiind următoarele:
1. punerea sub interdicţie se dispune numai de instanţa judecătorească, în vreme ce tratamentul
medical obligatoriu se dispune de către o autoritate medicală;
2. împotriva măsurii dispuse pe cale administrativă, de către autoritatea medicală se poate face
contestaţie la instanţa judecătorească;

104
 3. cel pus sub interdicţie devine lipsit de capacitate civilă de exerciţiu, pe când tratamentul
medical nu are nici un efect asupra capacităţii civile de exerciţiu asupra celui în cauză.
Punerea sub interdicţie presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de fond:
a) persoana care urmează a fi pusă sub interdicţie să fie lipsită de discernământ;
b) cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori debilitatea mintală;
c) lipsa de discernământ să nu îi permită persoanei respective să se îngrijească de interesele sale.
Punerea sub interdicţie poate fi cerută de oricine are interes, inclusiv de cel ce urmează a fi pus
sub interdicţie, de autoritatea tutelară, de procuror sau chiar instanţa judecătorească poate declara, din
oficiu, procedura punerii sub interdicţie.
Cererea de punere sub interdicţie se soluţionează, în primă instanţă, de către tribunalul în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul persoana în cauză.
Punerea sub interdicţie produce două efecte:
1. lipsirea de capacitate civilă de exerciţiu;
2. instituirea tutelei interzisului.
Când cel pus sub interdicţie este un minor aflat sub ocrotire părintească, nu se va mai numi un
tutore, ci minorul va rămâne sub ocrotire părintească până la majorat, după care autoritatea tutelară va
putea numi un tutore.

5.5.3. Ocrotirea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu

deplină,aflată în situaţii deosebite

Alături de curatela persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu restrânsă (aşa-numita curatelă a

incapabilului), legea reglementează şi aşa-numita curatelă a capabilului, instituită în favoarea persoanei cu
capacitate de exerciţiu deplină, dar care se află într-o situaţie deosebită, expres prevăzută de lege.
Curatela incapabiului este guvernată de regulile aplicabile tutelei, iar curatela capabilului se
supune regulilor aplicabile mandatului.
Curatela capabilului se va putea institui de autoritatea tutelară dacă:
1) din cauza bătrâneţei, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate
personal să-şi administreze bunurile ori să-şi apere interesele în mod normal, şi din motive temeinice nu-şi
poate numi un reprezentant;
2) o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar general, ori persoana în cauză a dispărut, etc.

105
 CAPITOLUL VI

Persoana juridică

Persoana juridică reprezintă entitatea (ansamblul de elemente umane şi materiale) care,

îndeplinind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.
În rândul persoanelor juridice includem:
- statul şi unităţile administrativ-teritoriale (judeţe, municipii, oraşe şi comune);
- organele autorităţii legislative, executive şi judecătoreşti;
- Preşedinţia României;
- Curtea Constituţională;
- autorităţile administraţiei publice locale;
- agenţii economici şi instituţii de stat;
- partidele politice;

106
 - sindicatele profesionale;
- societăţi comerciale şi agricole;
- cooperativele şi uniunile acestora;
- asociaţiile şi fundaţiile;
- cultele religioase:
Aceste persoane juridice pot fi de interes public sau privat, cu scop patrimonial sau nepatrimonial.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele cerinţe,
cumulativ:
1) să aibă o organizare de sine stătătoare, proprie;
2) să aibă un patrimoniu propriu;
3) să aibă un scop propriu.
Prin organizare proprie sau de sine stătătoare se înţelege acel element constitutiv al persoanei
juridice care constă în alcătuirea ca un tot unitar sau structurarea (compartimentarea) entităţii pe activităţi
ce urmează a se desfăşura precum şi precizarea persoanei ori persoanelor fizice care vor reprezenta
persoana juridică în raporturile cu terţii.
Patrimoniul propriu constă în totalitatea drepturilor patrimoniale şi a obligaţiilor patrimoniale ce
au ca titular pe persoana juridică respectivă.
Drepturile patrimoniale alcătuiesc latura activă, iar obligaţiile evaluabile în bani alcătuiesc latura
pasivă a patrimoniului.
Patrimoniul propriu permite prsoanei juridice să participe la circuitul civil, îndeosebi în
raporturile juridice patrimoniale, în nume propriu, şi totodată, să aibă o răspundere patrimonială proprie.
Scopul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice prin care se desemnează
obiectul de activitate al acesteia, raţiunea existenţei persoanei juridice. Scopul trebuie să fie determinat şi
în acord cu interesul general.
Elementele constitutive prezintă anumite caracteristici ce le diferenţiază de la un tip de persoană
juridică la alta.
Astfel:
− la societatea comercială cu răspundere limitată, numărul asociaţiilor nu poate fi mai mare de
50, iar capitalul social nu poate fi mai mic de 200 RON;
− la societatea pe acţiuni capitalul social nu poate fi mai mic de 2.500 RON iar numărul
acţionarilor nu poate fi mai mic de 5;
− pentru formarea unui sindicat este necesar un număr de cel puţin 15 salariaţi;
− la cererea de înregistrare a unui partid politic, trebuie să se anexeze, printre altele, statutul şi
programul partidului, precum şi actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susţinere cel puţin
10.000 membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15 judeţe, dar nu mai puţin de 300 în fiecare dintre
aceste judeţe;

107
 − asociaţia fără scop patrimonial se constituie din cel puţin 3 persoane, iar activul patrimonial
iniţial trebuie să aibă o valoare de cel puţin dublul salariului minim brut pe economie;
− activul patrimonial iniţial al unei fundaţii trebuie să aibă o valoare de cel puţin 100 de ori
salariul minim brut pe economie sau pentru fundaţiile al căror scop exclusiv este colectarea de fonduri în
scop umanitar şi social, activul trebuie să fie de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie, etc.
Atributele de identificare a persoanei juridice sunt:
a) denumirea (care poate cuprinde numele firmei, emblema, marca de fabrică sau de comerţ);
b) sediul, prin care se desemnează locul sau domiciliul;
c) naţionalitatea (apartenenţa la un anumit stat);
d) capitalul social;
e) contul bancar;
f) codul fiscal;
g) numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau, după caz, numărul de înmatriculare în
registrul bancar ori numărul de înscriere în registrul persoanelor juridice;
h) telefon, fax, telex, etc.
Persoanele juridice pot fi înfiinţate în trei moduri:
1) Prin actul de dispoziţie al organului de stat competent
Includem aici legea, hotărârea de guvern, hotărârea consiliului judeţean sau local. Deci, un astfel
de act normativ este adoptat pentru înfiinţarea unei persoane juridice (în funcţie de importanţa acesteia şi
gradul de subordonare).

2) Prin actul de înfiinţare recunoscut de organul competent din punct de vedere ierarhic
Deci, actul de constituire este adoptat de adunarea generală, conferinţă ori congres, iar organul
competent recunoaşte actul de înfiinţare, verificând numai legalitatea nu şi oportunitatea acestuia. Este
cazul organizaţiilor cooperaţiei meşteşugăreşti, de credit şi de consum.
3) Prin actul de înfiinţare autorizat
Actul de înfiinţare (contractul de societate sau contractul de asociere şi statul) al viitoarei
persoane juridice este autorizat de o instanţă judecătorească sau de un organ al puterii executive.
În unele cazuri, înfiinţarea persoanei juridice presupune, pe lângă autorizare, şi înmatricularea sau
înregistrarea ori înscrierea în registru, operaţiune care vizează dobândirea deplinei capacităţi de folosinţă.
Astfel:
a) partidele politice, dobândesc personalitate juridică de la data definitivării hotărârii instanţei de
admitere a cererii de înregistrare, în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti;
b) sindicatele dobândesc personalitate juridică la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere
a cererii de înscriere, cerere care se soluţionează, în primă instanţă, de judecătoria în a cărei circumscripţie
va fi sediul sindicatului;

108
 c) societăţile comerciale devin persoane juridice de la data înmatriculării în registrul comerţului;
d) asociaţiile şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor de la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi au sediul.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are anumite limite şi anume:
1) persoana juridică nu poate avea acele drepturi şi obligaţii care, prin esenţa lor, pot aparţine
numai persoanelor fizice;
2) conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat şi de caracterul sau
natura fiecărei categorii de persoane juridice;
3) conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat şi de principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă, adică să corespundă scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare
sau statut.
Deci, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice reprezintă aptitudinea acestui subiect
de drept de a avea toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale, indiferent că ele izvorăsc
din lege, dintr-un act juridic sau fapt juridic.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita
drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice, de
către organele sale de conducere.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât capacitatea de folosinţă
a acesteia.
Cu alte cuvinte, conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de două
limite:
1) capacitatea de folosinţă a persoanei juridice;
2) pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice.
Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ar putea consta
în:
a) încheierea unui act juridic de către o persoană ce nu are calitatea de organ al persoanei juridice;
b) încheierea actului juridic de către o persoană având această calitate, dar cu depăşirea puterilor
încredinţate sau în lipsa împuternicirii.
Reorganizarea persoanei juridice îmbracă următoarele forme:
1) comasarea, care se poate realiza fie prin absorbţie, fie prin fuziune;
2) divizarea, care poate fi totală sau parţială.
Absorbţia este acea formă de comasare care constă în încorporarea unei persoane juridice, care îşi
încetează existenţa, într-o altă persoană juridică, ce îşi sporeşte activitatea.
Fuziunea este acea formă de comasare care constă în unirea (contopirea) a două sau mai multe
persoane juridice, care îşi încetează existenţa, înfiinţându-se astfel o nouă persoană juridică.

109
 Divizarea totală este acea formă de divizare care constă în împărţirea întregului patrimoniu al
unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, între două sau mai multe persoane juridice existente
sau care iau astfel naştere.
Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi din
patrimoniul unei persoane juridice, care îşi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi către una sau mai
multe persoane juridice existente sau care se înfiinţează în acest fel.
Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul din următoarele moduri:
1) dizolvarea; 2) transformarea.
Dizolvarea are loc în cazurile prevăzute de lege şi ea presupune lichidarea, adică operaţiunile
juridice de realizare a activului şi de plată a pasivului.
Realizarea activului înseamnă încasarea drepturilor ce se cuvin persoanei juridice în lichidare, de
la alte subiecte de drept.
Plata pasivului înseamnă îndeplinirea obligaţiilor persoanei juridice în lichidare faţă de alte
subiecte de drept.
Transformarea persoanei juridice înseamnă că persoana juridică îşi încetează existenţa,
concomitent cu înfiinţarea, în locul ei a altei persoane juridice (ex.: transformarea unei regii autonome în
societăţi comerciale, etc.).

CAPITOLUL VII

Succesiunile

7.1. Consideraţii generale privind moştenirea

(succesiunea)

A succede înseamnă a lua locul unei alte persoane. Astfel, cumpărătorul succede vânzătorului,
fiind un succesor cu titlu particular între vii.
În sens larg, în dreptul succesoral termenul „succesiune” înseamnă transmisiunea patrimoniului,
adică a drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice decedate (defuncte) către una sau mai multe

110
persoane fizice sau juridice în fiinţă la data transmisiunii. Evenimentul care determină transmiterea
patrimoniului este moartea titularului. Deci, este o transmitere pentru cauză de moarte.
Noţiunea de moştenire sau succesiunea are şi un al doilea sens, şi anume acela de universalitate a
activului şi pasivului succesoral, care trece de la defunct la moştenitorii săi, altfel spus, masă succesorală.
Moştenirea este de două feluri: legală şi testamentară. Moştenirea este legală când transmiterea
patrimoniului pentru cauză de moarte are loc în temeiul legii, adică ori de câte ori defunctul nu a dispus de
bunurile sale pentru cauză de moarte prin testament. De aceea, succesiunea legală este cunoscută şi sub
denumirea de succesiune (moştenire) ab intestat (fără testament).
Rudenia de sânge este temeiul succesiunii ab intestat. În acest caz defunctul (cel despre
succesiunea căruia este vorba) se numeşte de cujus, iar moştenitorul se numeşte erede.
Moştenirea este testamentară când defunctul (de cujus) a dispus de întreg patrimoniul său sau de
bunuri din acest patrimoniu prin legate (acte de ultimă voinţă) îmbrăcate în formă de testament.
În acest caz defunctul se numeşte testator, iar succesorul se numeşte moştenitor testamentar sau
legatar.

7.2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale sunt:

− este o transmisiune pentru cauză de moarte;
− este o transmisiune universală, unitară şi indivizibilă.
1. Este o transmisiune pentru cauză de moarte (adică „mortis causa” şi nu „inter vivas”),
pentru că se produce numai ca efect al morţii fizice constatate sau judecătoreşti declarate a unei persoane
fizice.
2. Este o transmisiune universală, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc
patrimoniul defunctului.
Nu se transmit prin moştenire drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale şi drepturile şi obligaţiile
patrimoniale constituite intuitu personae (ex.: obligaţia de întreţinere).
Drepturile privind imobilele dobândite „mortis causa” sunt opozabile terţilor fără îndeplinirea
formalităţilor de publicitate imobiliară cerute de lege pentru transmisiunile prin acte între vii.
3. Este o transmisiune unitară în sensul că obiectul ei, patrimoniul defunctului, fiind unitar, se
transmite la moştenitori după aceleaşi norme juridice fără a distinge după natura, provenienţa sau originea
bunurilor care compun masa succesorală.
Caracterul unitar al transmisiunii succesorale comportă şi unele excepţii, determinate de
considerente de echitate sau de ordin social-economic, şi anume:
a) Soţul supravieţuitor, în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii, va moşteni în afară de
partea sa succesorală şi mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă.

111
În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii defunctului, el nu mai are acest drept
special.
b) Dacă defunctul cetăţean român a lăsat bunuri în străinătate sau defunctul cetăţean străin are
bunuri în România, succesiunea imobilelor va fi supusă legii locului unde sunt situate indiferent de
cetăţenia defunctului, iar succesiunea bunurilor mobile va fi supusă legii ţării a cărei naţionalitate o avea
defunctul în momentul morţii sale, în baza raporturilor de drept internaţional privat.
Această excepţie poate fi încălcată în cazul testamentului, ea fiind valabilă în cazul succesiunii legale.
c) În cazul decesului salariatului, drepturile băneşti care i se cuvin până la data la care s-a produs
decesul se plătesc soţului supravieţuitor, copiilor şi părinţilor lui, iar în lipsa acestora se plătesc celorlalţi
moştenitori.
d) Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe prevede unele excepţii:
Drepturile patrimoniale privind
- utilizarea sau exploatarea unei opere;
- autorizarea traducerii publicate în culegeri, adaptarea sau transformarea operei;
- închirierea originalului şi a copiilor operei;
- revânzarea unei opere,
durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, pe o perioadă de
70 de ani.
Durata protecţiei acestor drepturi este de 25 de ani începând din momentul în care a fost adusă
pentru prima oară la cunoştinţa publică, în mod legal.
4. Este o transmisiune indivizibilă, fapt ce rezultă din caracterul unitar al patrimoniului
defunctului (al masei succesorale) şi înseamnă că acceptarea sau renunţarea la moştenire este indivizibilă.
Cu alte cuvinte, fiecare moştenitor trebuie să accepte moştenirea potrivit vocaţiei sale succesorale sau să
renunţe la ea. El nu poate accepta o parte din moştenire şi să renunţe la altă parte.
Acceptarea sub beneficiu de inventar a moştenirii nu constituie o derogare de la principiul
indivizibilităţii, ci o măsură de limitare a răspunderii moştenitorului pentru pasivul succesoral, în limitele
activului succesoral.

7.3. Devoluţiunea succesorală legală

(moştenirea legală)

Devoluţiunea succesorală înseamnă determinarea persoanelor chemate să moştenească

patrimoniul unei persoane fizice defuncte sau declarate judecătoreşte moartă.
Devoluţiunea succesorală este legală când legea este cea care stabileşte persoanele, ordinea şi
cotele care li se cuvin din moştenire, şi testamentară, când o persoană fizică stabileşte prin testament cui
se va transmite patrimoniul său la moartea sa.
Deci, deschiderea succesiunii are loc la data morţii celui care lasă moştenirea.

112
 În funcţie de data decesului se stabilesc:
a) persoanele cu vocaţie succesorală, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se cuvin asupra
moştenirii;
b) dacă acceptarea sau renunţarea la succesiune a fost făcută în termenul de opţiune succesorală (6
luni de la deschiderea succesiunii), deoarece operează cu efect retroactiv;
c) momentul transmiterii succesiunii la moştenitori, care are loc chiar în momentul deschiderii
succesiunii;
d) compunerea masei succesorale;
e) legea aplicabilă în cazul conflictului în timp al legilor succesorale, etc.
Locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciiu al defunctului. Dacă defunctul nu a
avut domiciliul în ţară, procedura succesorală se va îndeplini de notarul public din circumscripţia
teritorială a judecătoriei în care defunctul a avut bunurile cele mai importante ca valoare.
Notarul public sesizat are obligaţia să verifice în prealabil competenţa teritorială, iar dacă constată
că succesiunea este în competenţa altui birou notarial, să trimită cauza notarului public competent.
Pentru a moşteni, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă capacitate succesorală;
b) să nu fie nedemnă de a moşteni;
c) să aibă vocaţie (chemare succesorală legală sau testamentară.
Capacitatea succesorală este recunoscută de lege tuturor persoanelor în viaţă la data deschiderii
succesiunii fără nici o discriminare.
Persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată în viaţă de lege.
Persoana concepută, dar nenăscută la data succesiunii este considerată că există, deci are
capacitate succesorală, cu condiţia să se nască vie, indiferent cât de mare a fost durata vieţii persoanei
concepute.
Persoanele juridice au numai capacitate succesorală testamentară, de la data dobândirii
personalităţii juridice.
Nu au capacitate succesorală persoanele care nu mai există la data deschiderii succesiunii.
Incapacitatea succesorală poate fi invocată de orice parte interesată.
Vocaţia (chemarea) succesorală înseamnă că persoana fizică sau juridică ce pretinde moştenirea
trebuie să fie chemată de lege sau de testament la aceasta.
Transmisiunea patrimoniului prin succesiune legală este un efect al raporturilor de familie, al ideii
de coproprietate familială preluată din dreptul feudal german şi francez, după care transmiterea
patrimoniului în scop de conservare a bunurilor în familie operează în baza legii.
În dreptul român au vocaţie succesorală legală virtuală rudele defunctului, din căsătorie, din afara
căsătoriei, din adopţie şi, alături de oricare dintre acestea, soţul supravieţuitor.
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că
mai multe persoane au un ascendent comun.

113
 În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz în linie colaterală. Rudenia în linie
dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor;
b) în linie colaterală, după numărul naşterilor urcând de la una din rude până la ascendentul
comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă.
Vocaţia succesorală legală virtuală a rudelor în linie dreaptă descendentă sau ascendentă este
nemărginită, pentru că limitarea este făcută natural şi nu legal. În schimb, vocaţia succesorală legală
virtuală a rudelor în linie colaterală este limitată la gradul al IV-lea inclusiv, fapt determinat de lipsa unor
sentimente de afecţiune reciprocă între persoanele aflate într-un grad mai mare de rudenie.
Prin urmare, nu toţi moştenitorii care au vocaţie succesorală legală vor fi chemaţi în concret la
moştenire.
Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea moştenitorului legal, care s-a făcut
vinovat faţă de defunct sau de memoria defunctului, de fapte grave arătate limitativ de lege, din dreptul de
a culege moştenirea acestuia.
Nedemnitatea succesorală este o sancţiune civilă care se aplică numai în cazul săvârşirii faptelor
prevăzute expres şi limitativ de lege, şi anume:
1) condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să-l omoare pe defunct;
2) acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală;
3) moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului nu a denunţat aceasta justiţiei.

7.4. Principiile generale ale devoluţiunii legale

În scopul împiedicării fărâmiţării moştenirii, legea instituie o ordine de chemare la moştenire

folosind clasa (ordinul) de moştenitori şi gradul de rudenie, pe baza a trei principii, şi anume:
a) principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali;
b) principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă;
c) principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire.
1. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali (al
proximităţii claselor de moştenitori)
Clasa de moştenitori este o categorie de rude ale defunctului care exclude în totalitate de la
moştenire o altă clasă sau este exclusă în totalitate de la moştenire de către o altă clasă.
Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori legali:
- clasa I a descendenţilor în linie dreaptă (copii, nepoţi, strănepoţi) fără limită de grad;

114
 - clasa a II-a, clasă mixtă a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralilor
privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor) până la gradul al IV-lea, inclusiv;
- clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici) ai defunctului, fără limită de grad;
- clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (până la gradul al IV-lea inclusiv: unchii şi mătuşile,
verii primari, fraţii şi surorile bunicilor defunctului).
Proximitatea rudeniei se stabileşte prin numărul generaţiilor; fiecare generaţie numără un grad.
Gradul de rudenie se stabileşte în linie dreaptă după numărul naşterilor, iar în linie colaterală,
după numărul naşterilor urcând până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă.
Linia de rudenie este formată din şirul gradelor. Linia poate fi dreaptă, atunci când rudele
coboară (descind) una din alta, sau colaterală, când rudele coboară dintr-un ascendent comun.

Fig. 1. Structura arborelui genealogic

C0 – locul unde se întâlnesc cele două linii de rudenie: verticală şi colaterală (considerăm C0 ca
fiind defunctul, faţă de care se raportează toţi ceilalţi)
I – linia de rudenie a fraţilor şi surorilor
II – linia de rudenie a nepoţilor şi unchilor şi mătuşilor
III – linia de rudenie a strănepoţilor şi bunicilor

Grad de rudenie I (al lui C0) = - cu părinţii

- cu copiii (C1)

Grad de rudenie II (al lui C0) = - cu fraţii şi surorile (F + S)

- cu bunicii (B)
- cu nepoţii (C2)

115
 Grad de rudenie III (al lui C0) = - cu unchii şi mătuşile (U + M)
- cu nepoţii de fraţi şi surori (N)

Grad de rudenie IV (al lui C0) = - cu verii primari (VP)

- cu străbunicii (S)

Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali înseamnă că

prezenţa fie chiar şi a unui singur moştenitor dintr-o clasă preferată (ex.: clasa I a descendenţilor) înlătură
de la moştenire toate clasele subsecvente: a II-a, a III-a şi a IV-a. Cu alte cuvinte, un copil sau un nepot de
fiu înlătură de la moştenire toate rudele care ar aparţine celorlalte 3 clase subsecvente, care potrivit legii
au vocaţie legală virtuală la moştenirea defunctului.
Deci, o clasă de moştenitori legali este chemată concret la moştenire numai dacă nu există nici un
moştenitor acceptant din clasele anterioare din ordinea de preferinţă stabilită de legiuitor.

2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă

Acest principiu stabileşte că în interiorul aceleeaşi clase, rudele mai apropiate în grad înlătură de
la moştenire rudele de grad mai îndepărtat. De exemplu, copiii exclud pe nepoţi, părinţii pe bunici, etc.
Există două excepţii de la principiul proximităţii gradului de rudenie, şi anume:
a) în cadrul clasei a II-a de moştenire părinţii defunctului (rude de gradul I) nu înlătură de la
moştenire pe fraţii sau sororile defunctului şi descendenţii acestora (rude de gradul II şi IV);
b) în cazul reprezentării succesorale, care reprezintă un drept legal de moştenire acordat numai
descendenţilor în linie dreaptă la infinit (copil, nepot, strănepot, etc) şi în linie colaterală descendenţilor
fraţilor şi surorilor până la gradul IV (numai copil de frate sau soră).
În cazul reprezentării succesorale aceşti moştenitori nu vin la moştenire în nume propriu ci în
numele ascendentului (al părintelui decedat), iar împărţirea moştenirii nu se face pe capete ci pe tulpini.
Exemplu: În cazul în care defunctul a avut trei fii din care F1 şi F2 sunt în viaţă, iar F3 este
decedat, dar are doi copii C1 şi C2, aceştia vor veni la moştenire în numele tatălui lor predecedat şi vor lua
partea de moştenire a acestuia, adică 1/3.
Deci, moştenirea nu se împarte în mod egal între cei patru moştenitori (F 1, F2, C1 şi C2), ci pe
tulpini (F1, F2 şi F3).
Tulpina corespunde cu autorul predecedat pe care îl reprezintă moştenitorii reali şi care culeg
partea din moştenire la care ar fi avut dreptul acesta.
3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie
Deci, moştenirea se împarte în părţi egale între rudele chemate la moştenire din aceeaşi clasă şi de
acelaşi grad de rudenie (ex.: fraţii între ei, copiii sau nepoţii, etc.).
Există unele excepţii de la acest principiu:

116
 a) împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul în care moştenitorii de acelaşi grad vin la
succesiune prin reprezentare;
b) cazul fraţilor şi surorilor din căsătorii diferite ale defunctului;
c) în interiorul clasei a II-a părinţii (rude de gradul I) culeg o cotă fixată de lege indiferent de
numărul colateralilor privilegiaţi (fraţi şi surori, care sunt rude de gradul II ) cu care vin la concurs;
d) soţul supravieţuitor va culege o cotă stabilită de lege când vine la concurs cu orice clasă de
moştenitori legali, indiferent de numărul lor.

7.5. Reguli speciale privind diferitele categorii de moştenitori legali

1. Clasa I de moştenitori: descendenţii defunctului

Descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, indiferent de sex sau
dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite ori dacă sunt din afara căsătoriei, dar filiaţia lor a
fost stabilită potrivit legii sau au fost adoptaţi.
Descendenţii pot veni la moştenire în nume propriu, caz în care împărţirea moştenirii se face între
ei, în mod egal, sau prin reprezentare, situaţie în care împărţirea succesiunii se face pe tulpini.
Descendenţii de gradul I (copiii defunctului) pot veni la succesiune numai în nume propriu şi
niciodată prin reprezentare.
Dacă alături de descendenţi, la moştenire vine şi soţul supravieţuitor, se va calcula mai întâi cota
ce se cuvine acestuia de ¼ din moştenire, restul de ¾ din moştenire revenind descendenţilor.
2. Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
Aceşti moştenitori legali vin la moştenire în lipsa moştenitorilor din clasa I a descendenţilor. Ei
sunt privilegiaţi pentru că înlătură de la moştenire pe ascendenţii ordinari (clasa a III-a) şi colateralii
ordinari (clasa a IV-a).
Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii (tatăl şi mama) defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei
sau din adopţie.
Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi, moştenirea se va împărţi în mod
egal între ei (în 2 părţi).
Dacă vin în concurs cu colateralii privilegiaţi, pot exista două situaţii:
a) dacă trăieşte un singur părinte el va primi ¼ din moştenire, iar ¾ vor reveni colateralilor
privilegiaţi, indifrent de numărul lor;
b) dacă trăiesc ambii părinţi, ei vor primi împreună ½ din moştenire, cealaltă jumătate revenind
colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor.
Dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor, alături de părinţii defunctului şi fraţii şi surorile
acestuia, el va moşteni 1/3 din masa succesorală.
Dacă soţul supravieţuitor vine la concurs numai cu părinţii defunctului (sau unul dintre ei) sau
numai cu fraţii şi surorile defunctului, atunci moşteneşte ½ din succesiune.

117
 Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul IV
inclusiv.
Ei vor moşteni succesiunea astfel:
a) întreaga moştenire dacă vin singuri;
b) ¾ dacă vin în concurs cu un părinte al defunctului;
c) ½ dacă vin în concurs cu ambii părinţi.
Partea lor de moştenire se va împărţi în mod egal, pe capete, între fraţii şi surorile defunctului care
provin din aceaşi căsătorie (fraţi buni), consangvini (fraţi după tată) sau uterini (fraţi după mamă dar alt
tată). Dacă descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se va face pe
tulpini şi subtulpini.
Când fraţii şi surorile provin din căsătorii diferite, împărţirea moştenirii se va face pe linii.
Succesiunea se va împărţi în două părţi, din care una se va atribui liniei paterne şi alta liniei materne.
Fraţii consangvini iau parte în linia paternă, cei uterini numai în linia maternă, iar fraţii buni iau
parte în ambele linii, primind de două ori mai mult (privilegiul dublei legături).
Colateralii privilegiaţi pot veni la succesiune numai în nume propriu, în timp ce descendenţii lor
pot veni atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare.

3. Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari

Sunt cuprinşi aici bunicii, străbunicii etc. defunctului şi vor veni la moştenire dacă nu există
reprezentanţi din primele două clase.
Dacă vin în concurs cu soţul supravieţuitor, acesta va culege ¾ din masa succesorală, iar cota
ascendenţilor ordinari este de ¼, indiferent de numărul lor.
4. Clasa a IV-a de moştenitori legali: colaterali ordinari
Vocaţia succesorală generală a colateralilor ordinari este admisă de lege până la gradul IV
inclusiv.
Ei pot fi de grade diferite (unchi, mătuşi, veri primari, etc.), iar chemarea la moştenire se face
conform principiului proximităţii gradului de rudenie, iar în cadrul aceluiaşi grad, împărţirea se face în
mod egal.
Dacă vor veni în concurs cu soţul supravieţuitor, acesta va culege ¾ din moştenire.
5. Dreptul la abitaţie al soţului supravieţuitor
Soţul supravieţuitor, care nu are altă locuinţă proprie, va avea, până la ieşirea din indiviziune şi
cel puţin un an de la data deschiderii succesiunii, în afara celorlalte drepturi succesorale conferite de lege,
un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din succesiune.
Dreptul la abitaţie este temporar. El durează până la ieşirea din indiviziune, dar nu mai puţin de
un an de la deschiderea succesiunii. El va înceta dacă soţul supravieţuitor se recăsătoreşte înainte de
executarea ieşirii din indiviziune.
6. Dreptul statului asupra moştenirii vacante

118
 Codul civil stabileşte că în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct
trec în proprietatea statului.
Vocaţia succesorală a statului poate coexista cu drepturile unor legatari, atunci când aceste legate
nu epuizează întreaga masă succesorală.
Ea poate coexista şi cu drepturile unor moştenitori dezmoşteniţi (exheredaţi), statul urmând să
culeagă partea disponibilă.

7.6. Succesiunea testamentară

7.6.1. Testamentul

Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viaţă
de tot sau parte din avutul său.
a) Testamentul este un act juridic unilateral, care trebuie să întrunească condiţiile de validitate
cerute de lege (privind capacitatea, viciile de consimţământ, cauza şi modalităţile voinţei) şi care conţine
manifestarea de voinţă unilaterală a testatorului de a produce efecte juridice.
b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal şi individual care nu poate fi încheiat
prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
Deci exprimă voinţa unei singure persoane.
c) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, întrucât efectele sale se produc numai
la moartea testatorului.
d) Testamentul este un act juridic solemn, adică trebuie să respecte condiţiile de formă cerute de
lege, sub sancţiunea nulităţii absolute.
e) Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil, în sensul că testatorul poate reveni la
dispoziţiile sale testamentare până în momentul morţii sale.
Testamentul poate să cuprindă alături de legate sau chiar în lipsa legatelor, alte dispoziţii de
ultimă voinţă a testatorului:
1) sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali de natură patrimonială (legate) sau de altă
natură;
2) numirea unui executor testamentar, împuternicit să execute dispoziţiile testamentare;
3) exheredări, adică înlăturarea de la succesiune a unor moştenitori legali;
4) revocarea totală sau parţială a unui testament anterior ori retractarea revocării anterioare;
5) partajul bunurilor;
6) recunoaşterea unui copil;
7) dispoziţii cu privire la funeralii şi îngropare, precum şi orice alte dispoziţii de ultimă voinţă.
Există două mari categorii de testament: ordinare şi privilegiate.

119
 În prima categorie se includ:
1) Testamentul olograf care nu este valabil decât dacă este scris în totalitate, datat şi semnat de
mâna testatorului.
Deci el nu poate fi făcut prin mijlocirea unui intermediar sau mandatar, ci trebuie să fie opera exclusivă şi
personală a testatorului.
El va avea puterea doveditoare a unui înscris sub semnătură privată.
2) Testamentul autentic este autentificat de un notar public în conformitate cu legea.
El prezintă avantajul că poate fi folosit şi de persoane care nu ştiu să scrie şi să citească sau nu pot semna
din cauze de infirmitate. El are puterea doveditoare a înscrisului autentic şi, spre deosebire de testamentul
olograf, el nu poate rămâne secret. Un exemplar original se păstrează în arhiva notarului public.
3) Testamentul mistic (secret), ca formă intermediară între primele două, este semnat de mâna
testatorului, strâns şi sigilat, prezentat judecătoriei (sau notarului public) în vederea efectuării
formalităţilor cerute de lege pentru autentificare.
Testamentele excepţionale sau privilegiate sunt acelea pe care legea le scuteşte de îndeplinirea
formalităţilor obişnuite, din cauza împrejurărilor excepţionale în care sunt făcute:
1) Testamentul militarilor, aflaţi în misiune sau prizonieri, într-o localitate asediată sau fără
comunicaţii cu exteriorul din cauza războiului.
El se face în faţa unui ofiţer superior, asistat de doi martori.
2) Testamentul maritim, poate fi făcut atât de membrii echipajului, cât şi de călători, în faţa
comandantului navei sau un înlocuitor al acestuia şi doi martori. El se întocmeşte în două exemplare
originale.

7.6.2 Legatul

Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane
care la decesul său vor primi o parte sau întregul patrimoniu al testatarului.
Legatul trebuie să îndeplinească trei condiţii:
a) să existe un testament în care să fie cuprins legatul;
b) testatarul trebuie să indice în mod precis persoana legatarului;
c) testatarul să determine precis lucrul legat (dobândit de legatar).

7.6.3. Exheredarea

Exheredarea (dezmoştenirea este dispoziţia de ultimă voinţă a testatarului prin care acesta înlătură
de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ supravieţuitor.

120
 Testatarul nu poate exercita nelimitat dreptul de exheredare cu privire la orice categorie de
moştenitori legali.
Legea protejează dreptul celor mai apropiate rude şi soţului testatarului, instituind rezerva
succesorală. Rezerva succesorală reprezintă o parte a moştenirii de care testatarul nu poate dispune sau
chiar dacă a dispus, actul său de dispoziţie este ineficace faţă de lege.
Moştenitorii rezervatari pot fi dezmoşteniţi numai la partea din moştenire care excede rezerva
succesorală numită cotitate disponibilă.
Exheredarea poate fi directă când este făcută în mod expres şi indirectă, atunci când rezultă din
instituirea unuia sau mai mulţi legatari care urmează să culeagă moştenirea, în dauna unor moştenitori
legali nerezervatari.
Exheredarea poate fi şi ca sancţiune / clauză penală când testatarul înlătură de la moştenire pe
acei moştenitori care ar ataca testamentul cu acţiune în nulitate. Ea constituie o măsură de apărare a
dispoziţiilor testatarului.
Rezerva succesorală este partea moştenirii pe care legea o atribuie în mod imperativ
moştenitorilor rezervatari, fără a ţine seama de voinţa liberă a defunctului. La rezervă se adaugă şi
donaţiile pe care defunctul le-a făcut în timpul vieţii.
Sunt moştenitori rezervatari următoarele categorii de moştenitori:
1) descendenţii defunctului de orice grad (copii, nepoţi, strănepoţi), deci toţi moştenitorii legali
din clasa I;
2) părinţii defunctului;
3) soţul supravieţuitor.
Rezerva descendenţilor de gradul I variază ca mărime în funcţie de numărul lor şi este de ½ din
moştenire dacă defunctul a lăsat un copil, 2/3 din moştenire dacă a lăsat 2 copii şi ¾ din moştenire dacă a
lăsat 3 sau mai mulţi copii. Rezerva se stabileşte şi se atribuie colectiv (în indiviziune) şi se va împărţi
între copii în mod egal, în funcţie de numărul lor (pe capete).
Corelativ se va stabili cotitatea disponibilă.
Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (a părinţilor) este ½ din moştenire dacă vin la succesiune
ambii părinţi şi de ¼ din moştenire dacă vine la succesiune un singur părinte.
Rezerva soţului supravieţuitor este ½ din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de moştenitor
legal.
Întrucât el vine la moştenire în concurs cu orice clasă de moştenitori, partea sa succesorală va
cunoaşte modificări astfel:
a) 1/8 din moştenire dacă vine în concurs cu moştenitori din clasa I (descendenţii) indiferent de
grad şi de număr (jumătate din cota legală de ¼);
b) 1/6 din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi cu colateralii privilegiaţi,
indiferent de număr (jumătate din cota legală de 1/3);

121
 c) ¼ din moştenire dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu
colateralii privilegiaţi (jumătate din cota legaă de ½);
d) 3/8 din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari sau cu colateralii ordinari,
indiferent de număr (jumătate din cota legală de ¾);
e) ½ din moştenire în lipsa oricărei rude din cele patru clase de moştenitori legali, adică jumătate
din întreaga moştenire în concurs cu beneficiarul liberalităţii (dacă există)

7.6.4. Execuţia testamentară

Execuţia testamentară înseamnă instituirea, prin testament a executorului testamentar, care

reprezintă un mandat special prin care acesta supraveghează şi asigură executarea dispoziţiilor
testamentare.
Notarul public competent va elibera persoanei desemnate de testator certificatul constatator al
acestei calităţi. În lipsa unei asemenea persoane, executarea testamentului este în sarcina moştenitorilor
legali şi legatarilor universali.
Executorul testamentar se desemnează mai ales când există moştenitori minori, interzişi sau
absenţi, caz în care acesta este obligat să ceară punerea sub sigiliu (ori predarea unui custode) a bunurilor
pentru care există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere.
Executorul testamentar fără sezină are doar dreptul de supraveghere şi control al executării
dispoziţiilor testamentare, iar cel cu sezină are, în plus şi dreptul şi obligaţia de a executa el însuşi
dispoziţiile testamentare.

∗ ∗ ∗

122