Disciplina: ARBITRAJ COMERCIAL

Curs 1+2
Introducere în studiul arbitrajului comercial

Concepte cheie: - comerţ

- arbitraj comercial
- izvoarele arbitrajului comercial

1.1. Noţiunea de arbitraj comercial

Activitatea comecială este una dintre cele mai vechi activităţi desfăşurate în cadrul
relaţiilor economice de către om, fiind strâns legată de dreptul de proprietate, care este baza
comerţului. Comercianţii au apărut dispunând şi valorificând munca lor - de operaţiuni
efectuate cu mărfuri - ca pe o ocupaţie, o îndeletnicire profesională. Dezvoltarea şi progresul
activităţii de comerţ a condus implicit şi la apariţia a diverse diferende între comercianţi, care
au căutat soluţii optime pentru rezolvarea conflictelor ivite printr-o justiţie privată, care să
ofere o alternativă la rigorile impuse de aplicarea cu stricteţe a justiţiei etatice. Această justiţie
privată constă într-o modalitate de libertate a formelor juridice cât mai coerentă, mai deschisă
nevoilor şi posibilităţilor de continuare a comerţului pe bazele încrederii şi parteneriatului
reciproc.
Arbitrajul are deci o origine contractuală, iar funcţia sa este jurisdicţională. Arbitrajul
este mult mai complex decât pare şi mult mai dificil decât este profesat uneori. Complexitatea
şi dificultatea arbitrajului provin îndeosebi din două dintre condiţiile sale de existenţă: părţile
îşi aleg judecătorii şi, respectând câteva limite, inerente de altfel existenţei lor juridice în
societate, ele îşi organizează judecata, din dorinţa de a trata cu discreţie un diferend considerat
soluţionabil şi de a întreţine speranţa în spiritul pacifist; justiţia etatică nu este cu totul
înlăturată, ci intrevine numai pentru a desăvârşi arbitrajul sau a îi corecta erorile. În ultima
vreme se constată astfel o revitalizare a arbitrajului, oferind noi perspective de abordare şi
soluţionare a problemelor arbitrabilităţii, prin aplicarea sa din ce în ce mai răspândită.
Arbitrajul comercial reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor
comerciale de către persoane sau organisme alese şi investite de către părţi, care, prin voinţa
lor înlătură în privinţa respectivului litigiu competenţa instanţelor judecătoreşti şi
aplicabilitatea procedurilor naţionale. In baza investirii primite de la părţi, persoanele sau
organismele menţionate soluţionează litigiul printr-o sentinţă obligatorie.
Arbitrajul – ca metodă de soluţionare a litigiilor – este uzitat cu precădere în relaţiile
comerciale internaţionale care necesită mecanisme eficiente şi specifice de rezolvare a
eventualelor diferende de natură să asigure încrederea părţilor cu privire la regimul de drept
aplicabil, cât şi a procedurilor şi termenelor de soluţionare.
Instituţia arbitrajului comercial internaţional ca modalitate actuală şi modernă de
soluţionare a litigiilor vine să răspundă unor neajunsuri implicate de diversitatea prevederilor
sistemelor de drept ale unor state diferite, conferind părţilor posibilitatea ca în absenţa unor
reglementări internaţionale unitare şi a unei jurisdicţii internaţionale unice cunoscute de către
toţi participanţii, aceştia să poată cunoaşte şi alege încă de la stabilirea relaţiilor contractuale
regimul căruia i se supune contractul încheiat, precum şi jurisdicţia competenţă.
Cunoaşterea regimului juridic şi a jurisdicţiei încă din momentul încheierii
contractului este de natură să ofere părţilor implicate o poziţie mai confortabilă şi o mai mare
încredere în consecinţele afacerii încheiate.
În plus, relaţiile comerciale implică şi necesită în mod imperios celeritate şi eficienţă
în reglementarea disputelor, precum şi a oricăror probleme apărute în legătură cu executarea
contractelor şi desfăşurarea afacerilor în general.
Datorită considerentelor mai sus învederate şi a avantajelor ce vor fi prezentate în
continuare, şi care sunt de natură să corespundă intereselor comercianţilor, arbitrajul s-a
impus ca un mod, devenit normal, de soluţionare a diferendelor şi disputelor în domeniu.

1.2 Cadrul legislativ al arbitrajului în România

1.2.1 Izvoare interne

După anul 1989 instituţia arbitrajului comercial internaţional a fost martora unei noi
reglementări, menite să contureze un cadru legislativ coerent, în măsura să răspundă noilor
necesităţi şi dezvoltări ale relaţiilor comerciale interne şi internaţionale.
Abrogarea Legii nr. 1/1971 în vederea desfiinţării monopolului asupra comerţului
exterior a reprezentat un moment cheie pentru liberalizarea comerţului, care a condus la
necesitatea impunerii unor principii şi reglementări moderne care să faciliteze şi încurajeze
desfăşurarea raporturilor comerciale în cadrul unei economii de piaţă libere, reală.
 Principalele prevederi legale referitoare la procedura şi modul de funcţionare a
arbitrajului se regăsesc în următoarele acte normative:
A. Cartea a IV-a a Codului de Procedură Civilă din 1948 cu modificările
ulterioare. Prevederile sunt inspirate din reglementări similare ale ţărilor vest europene (in
special codul de procedură civilă francez şi elveţian), precum şi din Legea Model a
UNCITRAL şi Regulamentul de arbitraj UNCITRAL din 1976.
Cartea a IV-a – “Despre Arbitraj” este structurată în 11 capitole, fiecare dintre
acestea conţinând prevederi cu privire la diferite aspecte care ţin de organizarea şi procedura
arbitrală, după cum urmează:
a) Capitolul I – Dispoziţii generale;
b) Capitolul II – Convenţia arbitrală;
c) Capitolul III – Arbitrii. Constituirea tribunalului arbitral. Termenul şi locul
arbitrajului.
d) Capitolul IV – Sesizarea tribunalului arbitral. Cuprinsul cererii de arbitrare.
Întâmpinarea. Cererea reconvenţională.
e) Capitolul V – Procedura arbitrală.
f) Capitolul VI – Cheltuielile arbitrale.
g) Capitolul VII – Hotărârea arbitrală.
h) Capitolul VIII – Desfiinţarea hotărârii arbitrale.
i) Capitolul IX – Executarea hotărârii arbitrale.
j) Capitolul X – Arbitrajul internaţional.
k) Capitolul XI – Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine.

B. Decretul lege nr. 139 din 12 Mai 1990 privind Camerele de Comerţ şi
Industrie din România conţine prevederi referitoare la structura şi organizarea arbitrajului
comercial şi comercial internaţional. Conform acestui act normativ Camerele de Comerţ şi
Industrie sunt entităţi teritoriale independente, autonome, destinate promovării intereselor
membrilor lor pentru dezvoltarea comerţului şi industriei, corespunzător cerinţelor economiei
de piaţă. Acestea au personalitate juridică şi dreptul de a organiza arbitraj la cererea
persoanelor interesate. În plus, în baza art. 13 se înfiinţează Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional funcţionând pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (CACIR), ca
organism fără personalitate juridică.
 Modul de organizare şi funcţionare a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional este
stabilit de Adunarea Generală a Camerei de Comerţ şi Industrie a României. Curtea este
condusă de un colegiu, care aprobă regulile de procedură conform cărora se soluţionează de
către arbitri Curţii litigiile comerciale supuse de către părţi arbitrajului instituţionalizat
organizat de către Curte.
Hotărârile Curţii de arbitraj sunt titluri executorii şi se execută în România, pe baza
unei simple investiri cu formulă executorie, fără alte formalităţi, proceduri sau verificări de
fond suplimentare.
Normele privind taxele arbitrale şi onorariile arbitrilor se aprobă de organul de
conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, prevăzut în statut.
Taxele arbitrale sunt destinate suportării cheltuielilor legate de activitatea de
soluţionare a litigiilor, inclusiv de secretariat, plăţii onorariilor arbitrilor şi documentării
acestora, precum şi suportării altor cheltuieli necesare funcţionării Curţii.

C. Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept

internaţional privat.
Dintre prevederile Legii nr. 105/1992, interesante în materia arbitrajului sunt cele ale

  
   


    

       
    


Secţiunii a 6-a “ ” şi a Capitolului     


 

     





    

       
   

”. De asemenea considerăm că prezintă

 

   

  
 
  

interes şi dispoziţiile din Secţiunea a 4-a “   ”, având în vedere faptul

că în baza art. 181 din Lege acestea sunt aplicabile şi sentinţelor arbitrale străine, precum şi

       
     

Secţiunea a 5-a “  ” – aplicabile cazului în care părţile încheie în

străinătate o tranzacţie judiciară în faţa unei instanţe arbitrale.

D. Reglementările privind arbitrajul comercial ale principalei Curţi de

arbitraj instituţionalizat din România, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de
pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (din Bucureşti) – denumită în
continuare CACIR. Avem în vedere următoarele reglementări ale acesteia:
- Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea CACIR (denumit în
continuare Regulament);
- Reguli de procedura arbitrală (denumite în continuare Reguli) emise în baza
prevederilor art. 5 lit. j, art. 11 şi art. 13 ale Decretului-lege nr. 139/1990 privind Camerele
de Comerţ şi Industrie din România şi aprobate de colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia
nr. 3/10 septembrie 1999;
 - Reguli de conciliere facultativă;
- Norme privind taxele şi cheltuielile arbitrale emise în baza prevederilor art. 13
alin.5 şi 6 ale Decretului-lege nr. 139/1990 şi aprobate de Comitetul Executiv al Camerei
de Comerţ şi Industrie a României în şedinţa din 29 noiembrie 1999, modificate începând
cu data de 1 noiembrie 2000;

E. Reglementări referitoare la arbitraj din legi vizând domenii variate cum

ar fi:
- Statutul profesiei de avocat adoptat de către Consiliul Uniunii Avocaţilor din
România în temeiul art. 58 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat şi publicat în Monitorul Oficial nr. 237 din 17.10.1995. In
art. 23 din statut se prevede că toate neînţelegerile dintre avocaţi privind formele de
exercitare a profesiei urmează a fi rezolvate pe cale amiabilă, cu sprijinul celorlalţi avocaţi
care fac parte din respectiva forma de exercitare a profesiei. În caz de nesoluţionare a
litigiului pe cale amiabilă, avocatul este obligat să ceară concilierea decanului baroului,
conciliere pe care acesta o va face personal sau prin delegarea unui consilier al baroului,
în termen de cel mult 20 de zile.
Dacă nici concilierea nu stinge litigiul dintre părţi, ele sunt obligate să recurgă la
arbitrajul revăzut în art. 340-370 din Codul de procedură civilă, arbitrii putând fi numai
avocaţi definitivi din baroul respectiv, cu cel puţin 10 ani vechime în profesie. În cazul în
care părţile nu cad de acord asupra persoanei arbitrului, ele îl vor sesiza pe decan, care va
desemna trei avocaţi din barou, dintre care părţile vor alege un arbitru. Dacă părţile nu cad
de acord asupra unuia dintre aceştia, cauza va fi soluţionată de tribunalul arbitral compus
din toţi cei trei avocaţi desemnaţi de decan.
Oficiul de arbitrare este gratuit, iar avocatul desemnat ca arbitru nu poate refuza
acest oficiu fără o justificare întemeiată.
- Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România republicat în
Monitorul Oficial nr. 13 din 14.01.2000, conţine în art. 48 prevederi similare cu cele din
Statutul profesiei de avocat sus-menţionate. Precizăm că în privinţa acestor două
reglementări au existat numeroase discuţii invocându-se nelegalitatea şi
neconstituţionalitatea arbitrajului obligatoriu pe care îl reglementează.
- Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe prevede
în art. 122 că în cazul în care încheierea unui contract pentru retransmiterea prin cablu nu
 poate fi convenită între părţi, acestea pot apela la arbitraj, arbitrii fiind desemnaţi cu
respectarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
- Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în legătură
cu conflictele de interese reglementează şi astfel distinge concilierea (art. 17-25),
medierea (art. 26-31) arbitrajul (art. 32-39). Conform art. 32, părţile pot hotărî prin
consens ca revendicările formulate să fie supuse arbitrajului unei comisii, care se compune
din 3 arbitrii: unul desemnat de către conducerea unităţii; altul desemnat de către
sindicatele reprezentative sau de către reprezentanţii salariaţilor, iar cel de al treilea de
către Ministerul Muncii. Regulamentul procedurii de lucru se aprobă prin ordin comun al
ministrului muncii si al ministrului justiţiei. Comisia de arbitraj se pronunţă în termen de 5
zile de la încheierea dezbaterilor printr-o hotărâre irevocabilă, care face parte din
contractul colectiv de muncă, iar de la data pronunţării hotărârii conflictul de interese
încetează.
- Alte asemenea prevederi din legi diverse care merg chiar până la constituirea
unor instituţii de arbitraj cum ar fi Camera Arbitrală a Bursei de Valori, cea a Bursei de
Mărfuri etc., care vor fi prezentate în cadrul analizei Curţilor de arbitraj din România.

1.2.2 Tratate internaţionale multilaterale

A. Convenţia de la New York

Convenţia de la New York privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale

străine a fost adoptată la 10 iunie 1958, la New York în cadrul unei conferinţe internaţionale
privind arbitrajul comercial internaţional şi a fost ratificată de către România prin Decretul nr.
186 din 24 iulie 1961 cu rezerva aplicării numai diferendelor rezultate din raporturi de drept
contractual sau necontractual, care sunt considerate comerciale de către legislaţia română.
Convenţia urmează să se aplice în ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea sentinţelor
pronunţate pe teritoriul celorlalte state contractante. In ceea ce priveşte sentinţele provenind
din state necontractante Convenţia se va aplica numai pe baza reciprocităţii stabilite prin
înţelegerea dintre părţi.
In baza convenţiei de la New York o sentinţă arbitrală străină va fi recunoscută sau
executată în România (cu rezervele la care ne-am referit mai sus) prin simpla prezentare a
originalului sentinţei. Pe cale de consecinţă, este în sarcina părţii care se opune executării sau
recunoaşterii să probeze că, în cazul respectivei sentinţe arbitrale străine, este incidentă una
dintre situaţiile care, în baza Convenţiei, conduce la refuzarea recunoaşterii sau executarii.
 In practica judecătorească, instanţele române au făcut aplicarea Convenţiei de la New
York şi cităm cu titlu de exemplu Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Civilă – nr.
332 din 6 februarie 1985 privind recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine
pronunţate la Londra într-un arbitraj între o persoană de drept libanez şi o persoană de drept
român.
B. Convenţiile Europene

Sub auspiciile fostei Societăţi a Naţiunilor s-au încheiat la Geneva două convenţii
multilaterale în materie de arbitraj:
- Protocolul din 24 septembrie 1923 privitor la clauzele de arbitraj;
- Convenţia din 26 septembrie 1927 pentru executarea sentinţelor arbitrale.

De asemenea tot la Geneva în anul 1961 s-a adoptat Convenţia Europeană asupra
Arbitrajului Comercial Internaţional, care a fost ratificată de către ţara noastră prin Decretul
nr. 281/ 25 iunie 1963. Întrucât obiectul Convenţiei este redus la litigiile comerciale
internaţionale, principalele ei prevederi sunt puse în practică în special de către CACIR,
singura organizaţie de arbitraj comercial internaţional instituţionalizat din România.
C. Convenţia de la Washington

Încheiata la Washington în 1965, Convenţia se referă la soluţionarea diferendelor

referitoare la investiţii dintre statele contractante şi resortisanţii altor state contractante, fiind
creat în acest sens Centrul Internaţional de Soluţionare a Diferendelor referitoare la Investiţii
(CISDI). România a ratificat această Convenţie prin Decretul nr. 62/7 iunie 1969.
D. Convenţia de la Moscova

În trecut România a fost parte la Convenţia de la Moscova din 1972 privind

reglementarea prin arbitraj a litigiilor apărute în legătură cu relaţiile de cooperare economică
şi tehnico - ştiinţifică. Această Convenţie, care a reglementat instituţia arbitrajului între statele
membre CAER, este în prezent expres abrogată prin Legea nr. 202/12 aprilie 1997.

1.2.3 Tratate bilaterale

România a încheiat de asemenea o largă serie de tratate internaţionale bilaterale, care

conţin prevederi vizând în special recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
pronunţate pe teritoriul unuia din statele contractante.
S-au încheiat asemenea tratate bilaterale cu state ca Maroc, Tunisia, Italia, Franţa,
Grecia etc. referitoare la comerţ, navigaţie, asistenţă juridică şi altele, care conţin de regulă o
clauză devenită standard, ce prevede că fiecare stat contractant va recunoaşte şi executa
sentinţele arbitrale provenind din celalalt stat în condiţii similare cu cele prevăzute în
Convenţia de la New York.
In domeniul protejării investiţiilor România a încheiat tratate cu majoritatea statelor
vest-europene, precum şi cu Statele Unite ale Americii, Coreea de Sud şi altele, majoritatea
acestor tratate conţinând recomandarea adresată celor două state contractante de a rezolva
disputele cu privire la investiţii pe calea unui arbitraj echitabil.