Bazele managementului financiar

Subiectul 8. Politica de dividend a întreprinderii

8.1. Esenţa politicii de dividend și factorii determinanți a acesteia

Politica de dividend este o parte componentă a politicii financiare a întreprinderii. Dividendul

reprezintă remunerarea acţionarilor şi semnează despre faptul că entitatea economică în acțiunile
căreia au fost investite mijloace băneşti activează cu succes.

Politica de dividend se materializează în opţiunea unei SA de a distribui sau nu dividende în

anumite exerciţii financiare, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare a cuantumului
dividendelor, precum şi de folosire a diverselor surse pentru plata efectivă a dividendelor.

Politica de dividend este acea care determină împărţirea profiturilor obţinute în plăţi către
acţionari şi fonduri reţinute pentru a fi reinvestite în afaceri. Profiturile acumulate reprezintă una dintre
cele mai semnificative surse de finanţare a creşterii întreprinderii, iar dividendele constituie fluxurile de
numerar datorate acţionarilor.

Rata dividendului este un indicator analitic și se calculează prin raportul procentual dintre suma
din profitul net repartizată acţionarilor sub formă de dividend şi valoarea profitului net. Pentru
managementul societăţii se pune problema alegerii între dividend sau autofinanţare. Alocarea unei cote
mari din profitul net ca dividend restrânge posibilităţile de autofinanţare a societăţii, ducând la
creşterea gradului de îndatorare. Pe de altă parte, o societate care practică o politică de dividend
caracterizată prin rata mare a dividendului va duce la creșterea valorii acțiunilor în piață, și va contribui
la atractivitatea acestor acțiuni.

Astfel, politica de dividende are două efecte contradictorii. Politica optimă de dividende găseşte
echilibrul între dividendele curente de plătit şi rata creşterii viitoare, astfel, încât preţul acţiunilor firmei
să fie maxim.

Obiectivele politicii de dividend:

 întărirea încrederii şi formarea unui acționariat fidel societății;

 creșterea economică a societății pe acțiuni;
 creșterea încrederii a terților părți (investitorii potențiali care pot să eie decizia de a face investiții în
acțiunile întreprinderii contribuind la dezvoltarea ulterioară a întreprinderii.
Politica de dividende se determină de trei categorii de factori:

1) Situaţia financiară a întreprinderii şi anume: (nivelul lichidității întreprinderii, valoarea profitului

net, rata îndatorării);

© Angela pagina
Bazele managementului financiar
2) Preferințele acționarilor (o parte din acționari preferă venitul curent de dividende; alţii pot să nu
aibă nevoie de venitul curent din dividende, şi vor accepta investirea acestora pentru obținerea
unui venit superior în viitor);
3) Influența pieței: (rata dobânzii, cererea la produsele oferite de întreprindere, preţul factorial de
producţie).
O politică de dividende se consideră scăzută, dacă rata plăţilor de dividende nu depăşeşte 20%
din profitul net şi puternică, dacă rata de distribuire depăşeşte 60%, ceea ce denotă că distribuirea în
proporţie de 40% din profitul net pentru plata dividendelor exprimă o politică raţională, cu efecte
favorabile asupra valorii de piaţă a întreprinderii.

8.2. Ordinea de achitare a dividendelor

Potrivit legislaţiei în vigoare dividendele reprezintă o parte din profitul net a SA, distribuită
dintre acţionari proporţional numărului acţiunilor deţinute.

Hotărârea privind plata dividendelor intermediare, proporţia lor, forma de plată se adoptă de
consiliul de directori (consiliul de observatori); Hotărârea privind dividendele anuale se adoptă de către
adunarea generală a acţionarilor la recomandarea consiliului de directori.

Proporţia dividendelor anuale nu va depăşi cea recomandată de Consiliul Directorilor şi nu va fi

mai mică decât mărimea dividendelor intermediare.

Dividendele se stabilesc în % faţă de valoarea nominală a acţiunii ori în lei la o acţiune. Pentru
acţiuni preferenţiale mărimea dividendului se stabileşte la momentul emisiei acestor acţiuni.

Dividendele se plătesc în formă monetară, dar în cazuri prevăzute de statutul SA în altă formă
(acţiuni, obligaţiuni, mărfuri). Dividendele se plătesc prin cec, prin dispoziţie de plată sau prin transfer,
de către însăşi SA, sau de bancă comercială.

Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a SA, pentru a se face cunoscută şi apreciată,
sub aspectul viabilităţii, prosperităţii, rentabilităţii şi dezvoltării.

Distribuirea de dividende este o politică sănătoasă şi de dorit pentru fiecare SA. Dar SA nu sunt obligate
juridic să distribuie dividende în fiecare an, fapt pentru care ele pot adopta o politică de reducere sau
suspendare a plăţii dividendelor, în favoarea unei politici de autofinanţare.

SA distribuie dividende, conform deciziilor adunării generale a acţionărilor, cu respectarea

următoarelor condiţii:

© Angela pagina
Bazele managementului financiar
 să dispună de suficient profit, astfel, încât distribuirea să nu afecteze substanţa
întreprinderii, adică să nu micşoreze capitalizarea bursieră permanentă. Suma totală a
dividendelor nu trebuie să depăşească totalul profitului afectat acestei destinaţii;
 distribuirea de dividende să nu afecteze lichiditatea financiară a societăţii pe acţiuni,
pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale căror creanţe devin scadente.

8.3. Metode de plată a dividendelor

În statele cu o piaţă de capital dezvoltată, sunt practicate mai multe politici de dividende ce se
concretizează în modul de achitare a dividendelor acționarilor.

Posibilele politici de dividend sunt:

• Politica dividendelor reziduale. Aceasta declară că o firmă trebuie să urmeze 4 etape pentru a
decide proporţia din profitul net distribuit sub formă de dividende: (1) determinarea bugetului optim de
investiţii; (2) determinarea valorii capitalului necesar pentru finanţarea acestui buget; (3) utilizarea
profitului net în cadrul capitalului propriu ca sursă de finanțare a acestui buget; (4) plata de dividende
numai dacă profiturile obţinute sunt mai mari decît valoarea investițiilor . Aceasta metoda porneşte de
la ideea ca investitorii prefera ca firma să reţină şi să reinvestească profiturile, dacă rentabilitatea pe
care o obţine în urma acestei reinvestiri este mai mare decât rentabilitatea pe care investitorii o pot
obţine din alte investiţii cu un grad comparabil de risc.
• Dividende constante sau progresiv crescătoare. Aceasta politică prevede acordarea de
dividende în sumă constantă sau cu o rată de creştere constanta (aceasta de regula se ajustează cu rata
inflaţiei). Prin modul de funcţionare, acordarea de dividende prin această metodă presupune stabilitate
monetară şi stabilitate economică în general. Raţiunile care stau la baza acestei politici sunt de natură a
atrage investitorii, ţinând cont de preferinţele acestora pentru stabilitate. Astfel, investitorii conferă o
valoare mai mare dividendelor pe care sunt siguri că le vor primi. Dividendele fluctuante (reziduale) au
un grad de risc mai ridicat, ceea ce determină o apreciere mai mică în piaţă a acţiunilor respective. În
altă ordine de idei, mulţi acţionari utilizează sumele primite ca dividend pentru cheltuieli curente, iar
aceştia preferă să îşi poată planifica cheltuielile lor în funcţie de venituri stabile;
• Rata constantă a dividendelor. Este posibil ca o firmă să urmeze o politică de dividende care să
se caracterizeze printr-o proporţie constantă din profitul net distribuit sub formă de dividende. Această
politică este în dezavantajul investitorilor atunci când profiturile sunt mici. Pe de o parte, societatea își
poate gestiona mai bine profiturile obținute, nesuportînd povara unui dividend fix în perioadele cu profit
mai mic. Pe de altă parte, investitorii chiar dacă nu se așteaptă la o sumă constantă acordată ca

© Angela pagina
Bazele managementului financiar
dividend, pot estima valoarea acestuia pornind de la profiturile trimestriale înregistrate de companie și
însoțite cu bugetul de venituri și cheltuieli;
• Dividendul regulat de valoare scăzută plus surplusuri. O astfel de politică prevede că acționarii
vor primi un dividend stabil în valoare minimă și în afară de acesta periodic lor li se acordă un dividend
suplimentar. Acest extradividend nu se va garanta pentru anii viitori. În caz cînd întreprinderea are
posibilitatea din an în an să achite extradividendul atunci are rost să se treacă la o altă valoare a
dividendului minim garantat.

Aplicaţie practică 1. Profitul până la impozitare a unei întreprinderi pentru anul de gestiune a alcătuit
250 000 lei. Rentabilitatea cerută de acţionari este 22%. Sunt examinate două alternative de înzestrare
tehnico - materială a întreprinderii (de investiţii):

1. De reinvestit 40% din profit. Ritmul de creştere a profitului - 12%

2. De reinvestit 60% din profit. Ritmul de creştere a profitului -15%
Care politică de dividend este mai avantajoasă pentru acţionari?

Rezolvare:

1. Calculăm mărimea profitului net:

Profit net = Profit până la impozitare * (l - Cota impozitului pe venit)

Profitul net = 250 000 * (1-0,15) = 212 500 lei

2. Determinăm mărimea fondului de dividende:

Fondul de dividende = Cota profitului distribuit sub formă de dividende x Profitul net Fondul de
dividende = 0,6 x 212 500 = 127 500 lei

3. Calculăm valoarea acțiunilor:

127500  (1
0.12)  1428000lei
Valoarea acțiunilor =
0.22 - 0.12

4. Profitul net = 250 000 * (1-0,15) = 212 500 lei

Fondul de dividende = 0,4 * 212 500 = 85 000 lei

85000  (1 
Valoarea acţiunilor  1396428.57lei
0.15)
=
0.22  0.15

Răspuns: Este mai avantajoasă politica de dividend 1, conform căreia 40% din profit se reinvesteşte, iar
celelalte 60% se distribuie sub formă de dividend.
© Angela pagina
Bazele managementului financiar

8.4. Factorii ce influențează decizia privind politica de dividend

Factorii, care acţionează asupra politicii de dividend;

1. Dividendele se plătesc pe seama profitului obţinut. Pe termen lung, profitul va constitui

principalul factor care va determina capacitatea SA de a plăti dividende.
2. Variaţiile sezoniere ale veniturilor în perioadele pe termen scurt exercită o influenţă
nesemnificativă asupra deciziilor firmei de a plăti dividende, întrucât aceste fluctuaţii nu
influenţează fluxurile de numerar şi costul capitalului.
3. Strategia de dezvoltare a firmei are o influenţă hotărâtoare asupra politicii de dividend. Dacă
firma se conduce de o strategie de menţinere îndelungată pe piaţă, atunci ea va achita chiar şi
dividendele neacoperite cu numerar din fondurile de rezervă ale perioadelor anterioare, dacă
profitul obţinut în anul de gestiune este insuficient pentru plata dividendelor. Firma selectează
politica de dividend în aşa mod încât cea mai mare parte a veniturilor să fie îndreptate spre
asigurarea unei creşteri a acesteia. Modificările efectuate în strategia firmei pot influenţa
actualii acţionari investitori să-şi vândă pachetele de acţiuni ale firmei emitente.
4. Anumite limite restrictive ce ţin de utilizarea capitalului împrumutat sau obligaţiunilor
contractuale privind împrumuturile obligatare, pot impune firmei de a achita dividende de o
anumită mărime stabilită.
5. Factorul fiscal de asemenea poate influenţa decizia firmei privind dividendele, când legislaţia
prevede cote diferite la veniturile din dividende şi profitul obţinut de către întreprindere.
6. Accesul firmei la piaţa de capital de asemenea manifestă influenţă asupra politicii de dividend.
Unele firme mici cu acces limitat la piaţa capitalului pot adopta politici de nedistribuire a
dividendelor şi de a păstra veniturile acumulate ca sursă principală de creştere a capitalului
propriu.

8.5. Teorii privind politica dividendelor

Pentru a determina politica optimă de dividende pentru o întreprindere, sunt analizate următoarele
teorii:

Teoria irelevanţei dividendului. Principalii exponenţi ai teoriei irelevanţei dividendului sunt Merton
Miller şi Franco Modigliani (MM). Ei au argumentat că valoarea unei firme depinde numai de venitul
generat de activele acesteia, şi nu de felul în care acest venit este repartizat între dividende şi profituri
acumulate (şi deci creştere). Miller şi Modigliani au ajuns la concluzia că o creştere a dividendelor cere
ca firma să emită capital social suplimentar, pentru a finanţa bugetul de investiţii. Miller şi Modigliani şi-
au bazat argumentele lor pe principii teoretice, ei au presupus următoarele:

© Angela pagina
Bazele managementului financiar
1. nu există impozite pe venitul corporațional sau personal;

2. nu există costuri de emisiune sau de tranzacţie;

3. levierul financiar nu are nici un efect asupra costului capitalului;

4. investitorii şi managerii au aceleaşi informaţii asupra perspectivelor firmei;

5. distribuţia veniturilor în dividende şi profituri acumulate nu are nici un efect asupra costului
capitalului propriu al firmei;

Evident aceste ipoteze nu sunt valabile în practică.

Teoria „vrabiei din mână”. A cincia ipoteză în teoria irelevanţei dividendului elaborată de Miller şi
Modigliani este aceea că politica de dividende nu afectează rata de rentabilitate cerută de investitori
pentru capitalul social. De exemplu, Mzron Cordon şi John Lintner au argumentat că capitalul social
creşte o dată cu reducerea dividendelor, deoarece investitorii sunt mai puţini siguri de câştigurile de
capital ce urmează a fi generate de profiturile acumulate reinvestite, decât de plata dividendelor.

Miller şi Modigliani nu au fost de acord cu aceasta. Ei au susţinut că capitalul social nu depinde de

politica de dividende, ceea ce implică faptul că investitorii au aceeaşi atitudine faţă de D/P 0, ca şi faţă de
g, şi deci nu fac discriminare între câştigurile din dividende şi cele de capital.

© Angela pagina