Cultura română în timpul regimului comunist

Odată cu instaurarea regimului comunist, apar schimbări semnificative în domeniul

culturii şi nu numai, schimbări care trebuie analizate obiectiv, întrucât au consecinţe importante
pentru societatea românească, aceasta fiind manipulată cu ajutorul creaţiilor culturale.

Mijloacele de exprimare artistică au fost folosite cu scopul promovării ideologiei

regimului comunist. Prin intermediul literaturii, istoriei, artelor plastice era prezentată imaginea
“omului nou”. Creaţiile culturale trebuiau să evoce realizările regimului, printre care
industrializarea, colectivizarea agriculturii. Muncitorul devine acum figura cea mai importantă,
mai ales în artă, fiind perceput ca un erou al societăţii socialiste. De fapt, regimul încerca să
convingă omul de rând, fără ca el să-si dea seama, că soluţia ideală pentru un trai mai bun o
poate oferi doar noul regim.

După abidcarea regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, a fost proclamată Republica

Populară Română1. După această dată, în România, Partidul Comunist Român a devenit un
factor influent pe scena politică românească. O dată cu înfiinţarea Republicii, au fost puse treptat
bazele regimului totalitar. Primul pas a fost înregimentarea României din punct de vedere militar
în blocul sovietic, lucru realizat printr-un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică; al doilea pas
spre totalitarism a fost reprezentat de consolidarea partidului unic de masă, constituit din membri
devotaţi2. Ultimul pas în acest proces este reprezentat de adoptarea unei constituţii, în aprilie
1948, alcătuită după modelul constituţiei sovietice în vigoare. Imediat după proclamarea
“Republicii Populare”, regimul comunist trece la o radicală restructurare a tuturor domeniilor
vieţii publice; astfel, vechiul sistem de valori instituţiilor culturale anterioare sunt înlocuite cu
unele noi. Oamenii de cultură sunt aserviţi noii ideologii comuniste, ce presupunea distrugerea şi
1
Istoria României, coord. de Mihai Bărbulescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 490.
2
Ibidem, p. 491.
rescrierea valorilor naţionale tradiţionale, o masivă infuzie de valori marxist-leniniste şi o intensă
campanie de rusificare.

Viziunea oficială asupra trecutului s-a constituit relativ repede, în primii ani ai regimului
“democrat-popular”. Era un discurs polemic, îndreptat contra “vechiului regim” şi căutând a
legitima noua stare de lucruri, în perspectiva marilor mutaţii cu privire la structurile social-
politice, economie, cultură, personalitatea umană însăşi. M. Roller s-a îngrijit atunci de un
manual unic, de îndrumări teoretice, dar şi de o istorie a pedagogiei, menită unei acţiuni
formative mai ample3. Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălccescu vor fi marile figuri ale noii
istoriografii. Peste munţi, Horea, Cloşca, Crişan şi Iancu aveau un statut analog. Marii domni de
altădată sunt evocaţi în discursuri, expuşi în săli de şedinţe sau în pieţe publice, ca dovadă a unei
presupuse continuităţi de putere. Totul trebuia să fie rescris, începând cu capitolul etnogenezei,
pentru a-i implica decisiv pe slavi şi a demonstra că nu mai este cazul să ne socotim legaţi de
Roma antică, ci de a treia Romă4.

Literatura, predispusă prin definiţie la tentaţia imaginarului, nu o refuză nici pe cea a

miturilor istorice. Deşi toate genurile abordează teme istorice, propaganda preferă romanul şi
dramaturgia, datorită prizei lor la mase. Supuse controlului ideologic, toate creaţiile artistice
(picturi, sculpturi, compoziţii muzicale, filme), atunci când abordează teme istorice, transmit un
mesaj vizând întărirea miturilor5.

În octombrie 1947 are loc Congresul Uniunii Sindicatelor Artiştilor, Scriitorilor şi

Ziariştilor, unde un lung raport al Comitetului Central al Partidului Comunist Român reia ideile
articolelor despre cultură ale ideologilor sovietici Kemenov şi Jdanov, publicate deja în presa de
partid. Din ianuarie 1948, după întoarcerea lui Gheorghiu-Dej de la prima reuniune a
Kominform-ului, în timpul căreia e declarată începerea “războiului rece”, orice continuitate cu
cultura anterioară e întreruptă brutal şi tendinţele totalitare ale noului regim se manifestă
deschis6.

Primele semne ale noului curs au fost Istoria României de M. Roller (1947), o completă
revizuire a trecutului ţării, a ideii naţionale şi a conceptului de patriotism, apoi studiul
3
Lucian Boia, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 89.
4
Ibidem, pp. 94-95.
5
Ibidem, pp. 99-100.
6
Magda Cârneci, Artele plastice în România 1945-1989, Editura Meridiane, Bucureşti, 2000, p. 17.
programatic al lui L. Răutu intitulat Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului în ştiinţele
sociale (1949), o vehementă incriminare a celor care “ascund putregaiul cosmopolit în carapacea
verbiajului despre specificul naţional”. Legăturile intelectualilor cu Apusul au fost complet
întrerupte, Academia Română a fost desfiinţată în iunie 1948 şi înlocuită cu una nouă, compusă
în majoritate din academicieni obedienţi numiţi de partid, mulţi dintre ei cu îndoielnice merite
ştiinţifice. În august 1948, apărea şi o nouă lege a învăţământului, care lăsa pe dinafară toate
cadrele necolaboraţioniste, reorganizând atât învăţământul mediu cât şi pe cel superior conform
modelului sovietic. În vara aceluiaşi an erau desfiinţate toate vechile institute de cercetare,
înlocuite cu altele noi, sub patronajul Academiei R.P.R. Epurarea intelectualilor nu s-a limitat la
aspectul său administrativ. Un număr foarte mare de oameni de ştiinţă, artă şi cultură au ajuns la
închisoare, unii şi-au dat acolo sfârşitul (Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu etc.); o
parte dintre ei au fost complet marginalizaţi (Dimitrie Gusti, Lucian Blaga). Există o altă
categorie de “foşti intelectuali”, care au fost “recuperaţi”, precum Mihail Sadoveanu, Tudor
Vianu, Tudor Arghezi. Numărul autorilor şi titlurilor puse sub cenzură a crescut de altfel
necontenit: în iulie 1946 erau interzise circa 2000 de titluri de cărţi şi reviste, în primăvara lui
1948 peste 8000, trecute toate într-un volum de 522 pagini intitulat Publicaţiile interzise. Printre
oamenii de ştiinţă şi scritorii interzişi total sau parţial se numără: Vasile Alecsandri, Grigore
Alexandrescu, Costache Negruzzi, Constantin Rădulescu-Motru, Virgil Madgearu, Mihail
Kogălniceanu, Dimitrie Cantemir. Se dorea inocularea unui nou gen de partriotism, socialist şi
internaţionalist, care muta accentul de pe iubirea de ţară, de tradiţii, pe dragostea pentru marxism
şi pentru Uniunea Sovietică. În acest sens, partidul a pornit o intensă campanie de rusificare,
întemeind rând pe rînd editura şi librăria “Cartea Rusă” (1946), Institutul de Studii Româno-
Sovietic (1947), Muzeul Româno-Rus (1948), Institutul de limbă rusă “Maxim Gorki” (1948).
Scopul acestor instituţii nou create era acela de a populariza în România realizările culturii şi
ştiinţei sovietice; muzeul urma să dovedească vechimea şi caracterul prietenesc al legăturilor
româno-ruse, iar institutul avea rolul de a pregăti dascălii necesari predării limbii ruse în şcoli şi
universităţi. Din 1948, limba rusă a devenit limbă obligatorie, fiind predată începând din clasa a
IV-a şi până în anul III de facultate 7. În 1953 era introdusă o nouă ortografie slavizată, care
înlatura unele elemente latine din limbă, mergând până la rescrierea numelui ţării, din România
în Romînia. Conform revistei “Limba română”, reforma lingvistică fusese necesară deoarece
7
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992, pp. 262-263.
vechea scriere devenise “intolerabilă” şi “o preocupare a clasei muncitoare şi o problemă de
stat”8.

În 1948, o mare expoziţie colectivă intitulată Flacăra este organizată cu pompă la

Bucureţti; aceasta marchează începutul realismului socialist în România. Cultura liberală de
dinainte, occidentalizantă, dar tradiţionala, în acelaşi timp, este interzisă în favoarea unei noi
culturi oficiale care se constituie sub semnul tutelar al unui “patriotism respectuos faţă de
internaţionalismul proletar” dictat de la Moscova. Vechiul sindicat al artiştilor este desfiinţat,
galeriile şi sălile particulare de expoziţie sunt închise, editurile şi publicaţiile de artă sunt
naţionalizate şi desfiinţate. În locul vechilor instituţii culturale, regimul comunist instaurează un
sistem etatizat şi centralizat de viaţă artistică9.

Genurile artistice predominante în perioada interbelică devin acum “burgheze” şi

“caduce”, drept urmare nu mai trebuie practicate; este vorba despre peisajul liric, despre nud,
natura moartă (rebotezată “natură statică”) sau compoziţia abstractă. Se instituie o nouă ierarhie
a genurilor artistice şi a temelor socicale; portretul deţine o importanţă specială prin capacitatea
lui de a da chip “omului nou comunist”. Astfel, artiştii sunt încurajaţi să portretizeze muncitori
fruntaşi şi ţărani cooperativizaţi, “eroi ai bătăliei pentru socialism”, sau şefi politici şi oameni de
cultură importanţi ai noului regim. În această nouă ierarhie a genurilor, urmează compoziţia
tematică, inspirată din actualitate, compoziţia istorică, menită să ilustreze trecutul de “luptă
glorioasă a partidului”, peisajul industrial şi natura statică 10. Arta monumentală ia o amploare
deosebită în aceşti ani, datorită multiplelor comenzi de stat care pun în aplicare un plan
sistematic de “împodobire” a oraşelor cu noua producţie de artă “în slujba poporului”11.

Anii ’50 reprezintă o perioadă extrem de dureroasă pentru spiritualitatea românească.

Orientarea tradiţională spre Apus a fost înlocuită cu orientarea forţată spre Răsărit. Numeroase
discipline ştiinţifice, precum sociologica, economia, statistica, filosofia, istoria, care au cunoscut
o mare înflorire în perioada interbelică, acum erau subordonate politicului sau chiar desfiinţate12.

8
Ibidem, p. 264.
9
Magda Cârneci, op. cit., p. 19.
10
Ibidem, p. 24.
11
Ibidem, p. 25.
12
Vlad Georgescu, op. cit., p. 264.
 În ceea ce priveşte literatura, se elaborează o nouă schemă a acesteia, care era finalizată
la începutul anilor ‘50. Manualul de Limba şi literatura Română pentru clasa a VII-a, editat în
1953, oferea o listă “completă” a marilor scriitori clasici. Clasicii inevitabili, precum Eminescu,
erau puşi să se alinieze politicii partidului şi principiului luptei de clasă. Se reţine viaţa grea pe
care a dus-o, suferinţa sa alături de ţărani şi muncitori şi modul cum a biciuit nedreapta
orânduire; marele poet devenea un progresist şi aproape un revoluţionar, în perfectă antiteză cu
adevărata ideologie care i-a străbătut opera13! În 1984, Ilie Bădescu, în “Sincronism european şi
cultură critică românească”, incearcă să demonstreze că Mihai Eminescu este un proto-marxist,
prin atribuirea unor idei ce aparţin unor critici timpurii ai capitalismului şi îl transformă dintr-un
personaj clar identificat cu dreapta tradiţională într-un adept vizionar al stângii14. Surpriza o
constituiau numele noi, nedreptăţitii de pe vremuri. Nimeni nu-şi mai amintea de Dumitru
Theodor Neculuţă, poet insignificant de la sfârşitul secolului al XIX-lea; partidul şi-a amintit însă
de poetul-cizmar şi a făcut din el marele clasic al poeziei proletare. Modestul prozator interbelic
Alexandru Sahia a devenit aproape un mit, proclamat precursor al “realismului social”, răsplată
postumă pentru atitudinea sa procomunistă şi prosovietică. Un alt caz asemanator este cel al lui
A. Toma. Mitul A. Toma s-a afirmat în condiţiile în care se simţea nevoia acută a unui mare
poet, care să justifice meritele, rămase strict teoretice, ale literaturii “realist socialiste”.
Superioritatea acesteia faţă de vechea literatură, reflectând superioritatea generală a societăţii
socialiste faţă de societatea burghezo-moşierească, trebuia să-şi găsească neîntârziat ilustrarea 15.
Opera lui Toma nu este una originală, acesta imitându-l intenţionat pe Eminescu.

În perioada 1965-1974, se observă o destindere în toate domeniile, mai ales în cel

cultural. Învăţământul cunoaşte acum o perioadă de progres, de modernizare şi de deschidere, de
scădere a importanţei marxismului şi de creştere a ponderei disciplinelor exacte şi tehnice. Limba
rusă dispare aproape cu totul din şcoli şi universităţi, iar limbi precum engleza, franceza sau
germana îşi fac simţită prezenţa. În domeniul ştiinţelor sociale se observă o înflorire a acelor
discipline care în perioada precedentă au cunoscut o oarecare marginalizare: sociologia reapare
în planurile de cercetare şi în cursurile facultăţilor, iar istoria cunoaşte şi ea o renaştere
neaşteptată. Acest lucru este posibil datorită faptului că încă partidul nu a descoperit valoarea

13
Lucian Boia, op. cit., p. 71.
14
Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă: cultura română sub Ceauşescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994,
pp. 140-141.
15
Lucian Boia, op. cit., pp. 71-72.
propagandistică a naţionalismuluii istoric. Însă datorită acestui dezinteres oficial, istoriografia a
putut cunoaşte o epocă de rapidă înflorire. O dezvoltare similară are loc şi în lumea literelor,
artelor şi muzicii16.

Dacă între 1948-1960, Nicolae Bălcescu este transformat într-un precursor al

comunismului, după 1960, mitul lui Bălcescu reprezintă în continuare prototipul moral al
omului nou, acum romantic revoluţionar, patriot înfocat şi personalitate culturală europeană17.

Evoluţia spre normalizare nu va întârzia să-şi arate efectele şi în viaţa artistică. Tineri
artişti, precum Aurel Cojan, Victor Cupşa, Octav Grigorescu şi inovaţiile lor sunt prezentaţi cu
generozitate; lângă operă sunt reproduse pentru prima dată şi fotografiile chipurilor lor, ceea ce
reprezintă o noutate semnificativă18. În plan cultural, Ceauşescu duce o politică dublă, mai întâi
aparent favorabilă liberalizării culturale, apoi din ce în ce mai restrictivă 19. Evoluţia politică
fiind cea care decide destinul domeniului artistic, semne premergătoare ale unei noi închideri
culturale se anunţă o dată cu “tezele din iulie”.

Pe 6 iulie 1971, la forumul Comitetului Executiv al PCR, Ceauşescu a rostit o cuvântare

în care, în 17 puncte, a explicat principiile noii politici în domeniul culturii. În scurt timp, aceste
principii au fost numite “tezele din iulie”, iar operaţia de aplicare a lor e cunoscută ca “mica
revoluţie culturală”. Ideile de bază ale “tezelor din iulie” erau creşterea controlului de partid şi de
stat asupra activităţii culturale şi artistice şi lupta cu “elementele ideologiei burgheze”.
Ceauşescu atrăgea atenţia asupra influenţei - după părerea lui prea mare – pe care o aveau
curentele culturale occidentale asupra vieţii literare şi artistice româneşti. Secretarul general era,
de asemenea, nemulţumit de nivelul scăzut de “conştiinţă” a cadrelor din aparatul de stat, lucru
datorat procedurilor simplificate de intrare în partid din anii ‘60. La şedinţa din 15 iulie 1971 a
fost creat un organ special de partid şi de stat - Consiliul Culturii şi al Educaţiei Socialiste, în
fruntea căruia a fost numit Dumitru Popescu, specialistul în cultură şi propagandă al lui
Ceausescu, care era şi preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă20.

16
Vlad Georgescu, op. cit., pp. 276-277.
17
Lucian Boia, op. cit., p. 123.
18
Magda Cârneci, op. cit., p. 74.
19
Ibidem, pp. 76-77.
20
Adam Burakowski, Dictatura lui Ceauşescu 1965-1989: Geniul Carpaţilor, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 155 -
156.
 Cu ocazia Plenarei Comitetului Central al PCR din 3-5 noiembrie 1971, aceste idei au
fost făcute cunoscute cercurilor largi ale populaţiei. 21. Comunitatea artistică a fost siderată de
propunerile din iulie 1971 şi împinsă să formeze temporar un front unit împotriva lor. În 1980, ca
urmare a reclamaţiei făcute la Ceauşescu de un grup de 22 scriitori care taxau Uniunea
Scriitorilor drept anticomunistă, cenzura revistelor se înăspreşte, iar Comitetul de partid al
scriitorilor este desfiinţat22. În vara lui 1983, “tezele de la Mangalia”, lansate de Nicolae
Ceauşescu în faţa unei adunări de activişti de partid, desăvârşeau mini-revoluţia culturală
începută în 1971, punând punct oricărei speranţe de revenire la normal 23. Ziariştii de la “România
Liberă” au încercat să facă un ziar ilegal, cu materiale dintr-o veche tipografie, însă au fost prinşi
şi închişi. În incercarea de a-i izola pe “disidenţi”, între care numele lui Paul Goma era deja
celebru, s-a recurs la intimidare. În decembrie 1971, o nouă lege referitoare la secretul de stat
interzicea difuzarea sau publicarea în străinatate a oricărui material scris ce putea aduce
prejudicii intereselor statului. Mai mult decât atât, legea interzicea cetăţenilor români să aibă
orice contacte cu posturile de radio sau ziarele străine, a căror activitate era considerată ostilă
României. Acestea generaseră o altă ideologie, şi anume protocronismul. Trăsăturile principale
ale acestei noi ideologii erau promovarea unei perspective naţionaliste asupra trecutului şi
negarea influenţelor externe în cultura românească24.

Importanţa “tezelor din iulie” şi a “micii revoluţii culturale” pentru mediul artistic din
România, ca şi pentru întreaga societate, a fost enormă. Pentru toţi a devenit clar că liberalizarea
sistemului de la jumătatea anilor ’60 s-a încheiat definitiv. În 1971, odată cu “tezele din iulie”,
în România s-a dărâmat (cel puţin în ochii intelectualilor şi ai majorităţii populaţiei) mitul
“socialismului cu faţă umană”. A crescut simţitor prezenţa tematicii ideologice şi a persoanei
conducătorului însuşi în mass-media, mai ales în programul televiziunii25.

Între 1971 si 1974, semnele reapariţiei cultului personalităţii se multiplică, la fel ca şi cele
ale orientării clasei conducătoare către un regim prezidenţial. Începând cu numirea lui Ceauşescu
ca preşedinte al republicii, edificarea conştientă a “mitului Conducătorului” e impusă de către

21
Ibidem, p. 157.
22
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediţia a III-a, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2010, p. 185.
23
Ibidem, p. 186.
24
Ibidem, pp. 187-188.
25
Adam Burakowski, op. cit., pp. 158-159.
ideologii regimului. Propaganda prin mass-media, expoziţiile colective de artă, volumele
colective de literatură omagială se multiplică şi ele la sfârşitul anilor ’7026.

Deoarece conferinţa Uniiunii Scriitorilor din iulie 1981 a dovedit ca în mediul

intelectualilor există o mare încărcătură potenţială de revoltă, s-a hotărât pedepsirea exemplară a
reprezentanţilor acestei categorii. În acest scop a fost scoasă la iveală o problemă care fusese
instrumentată mai înainte şi se aştepta doar momentul când să fie “pusă pe rol”. Această
problermă era legată de activitatea mişcării Meditaţia Transcendentală (MT) din România, ceea
ce a învăluit întreaga poveste într-o atmosferă de mister, de groază şi nebunie. Această mişcare a
fost adusă în România de inginerul Nicolae Stoian. În 1977 acesta se adresează Ambasadei
României din Paris pentru a obţine aprobarea de a preda la Bucureşti cursuri de “ştiinţa
inteligenţei creatoare”. Cererea sa a fost trecută prin mai multe instanţe de decizie, iar în cele din
urmă Ministerul Sănătăţii a dat aviz pozitiv solicitării sale. După începerea activităţii sale, Stoian
a convins doi cercetători de la Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice de pe lângă
Academia Română de Ştiinţe să efectueze o cercetare ştiinţifica a experimentelor, după ce a
obţinut aprobarea din partea Ministerului Educaţiei 27. În această activitate au fost atraşi tot mai
mulţi intelectuali bucureşteni, însă incognito a particicpat şi o persoană care avea misiunea de a
culege materiale compromiţătoare. După încheierea experimentelor s-a întocmit un raport în
legătura cu desfăşurarea lor, raport care a fost înaintat funcţionarilor de la Ministerul Educaţiei,
care au dispus încheierea definitivă a cercetărilor Mişcarii Transcendentale şi au transmis
informaţia la Comitetul Central al PCR. Măsurile nu au întârziat să apară; pe 27 aprilie 1982,
Ceauşescu a eliberat-o pe Aneta Spornic din funcţia de ministru al educaţiei, a dispus dizolvarea
Institutului de Cercetări Psihologice şi Pedagogice şi s-au luat măsuri corespunzătoare pentru
lichidarea acelei “periculoase secte religioase care a activat cu acordul conducerii Ministerului
Educaţiei”. Majoritatea celor amestecaţi în această poveste au fost daţi afară din posturile pe
care le deţineau şi trimişi să lucreze pe funcţii care nu necesitau nici un fel de competenţe şi erau
prost plătite, uneori chiar în provincie. Dosarul MT a exercitat o influenţă foarte mare şi asupra
atitudinii acelor intelectuali care nu fuseseră amestecaţi direct ăn povestea respectivă. Datorită
acestui scandal, conducerea a reuşit să sperie cercurile intelectualilor şi să anihileze astfel
pericolul latent care ameninţa dinspre partea lor28.
26
Magda Cârneci, op. cit., pp. 125-126.
27
Adam Burakowski, op. cit., p. 278.
28
Ibidem, pp. 279-280.
 După 1974, a revenit în forţă ideologia ca principal instrument al dezvoltării sociale. Ca
urmare, a apărut un nou tip de intelectual, activistul de partid cu diplome, titluri şi pretenţii, care
tratează cultura ca pe un domeniu oarecare al vieţii administrative. Domeniul preferat de
manifestare al noilor intelectuali pare să fie istoria; începând cu programul partidului din 1974,
care are o introducere istorico-patriotico-naţionalistă de 18 pagini, toate textele programatice
ulterioare îşi încep pledoariile cu dacii şi tracii. Numeroşi activişti culturali devin peste noapte
istorici oficiali, preocupaţi în egală măsură de istoria antică, medievală, contemporană. Obsesia
istorică reflectă criza de legitimitate a regimului, dar are şi scopul de a pune în interesul
partidului firescul sentiment naţional. Academia a fost lichidată ca instituţie de cercetare, toate
instituţiile i-au fost luate, iar noii membri au fost aleşi aproape exclusiv din rândul activiştilor
culturali de partid, în frunte cu soţia preşedintelui. Institutul de Matematică a fost desfiinţat în
1975, Comisia Monumentelor Istorice a dispărut în 1977, Institutul de Pedagogie a avut aceeaşi
soartă în 198229.

Deoarece în perioada cultului personalităţii, 1974-1989, se doreşte crearea unei tradiţii

comunismului românesc şi legitimarea regimului dictatorial al lui Ceauşescu, sunt scoase la
rampă figuri de personalităţi istorice autocrate, întemeietori de ţară, de la Burebista şi Decebal, la
Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul30.

În ceea ce priveşte istoriografia, una dintre temele cele mai abordate ale perioadei
comuniste a fost unitatea luptei antiotomane a Ţărilor Române. Cu ajutorul unor mijloace de
argumentare necinstite, precum eludarea documentelor neconvenabile sau interpretarea forţată a
altora, se demonstrează că ţările române, deşi erau separate politic, au avut acţiuni comune şi o
politică externă unitară, atunci când conjuctura a fost de asemenea natură, evidenţiindu-se astfel
conştiinţa unităţii de neam31. Însă adevărul este ca, departe de a fi produsul unei acţiuni comune,
lupta antiotomană a Ţărilor Române este ilustrată prin acţiuni disparate şi diferit motivate32.

După 1974, arta oficială îşi recâştigă poziţia privilegiată, o dată cu reorientarea ei către o
iconografie centrată pe efigia “Conducătorului”. În termenii unei reîntoarceri forţate la o
restauraţie ideologică, portretele “părintelui naţiunii” trebuie să figureze din nou în toate

29
Vlad Georgescu, op. cit., pp. 292-293.
30
LucIan Boia, op. cit., p. 124.
31
Ibidem, p. 149.
32
Ibidem, p. 153.
manifestările plastice, ca şi în toate spaţiile publice. Iau din nou avânt expoziţiile colective sau
tematice, din ce în ce mai numeroase, celebrând sau comemorând diferite momente şi sărbători
din istoria “sacră” a partidului, a ţării sau a biografiei lui Ceauşescu33.

Această mini-revoluţie a avut efecte nefaste pentru cultura română, determinându-i pe

mulţi dintre intelectualii de marcă ai României să emigreze. Această etapă coincide cu apariţia
disidenţei, cele mai cunoscute nume fiind: Paul Goma, Doina Cornea, Vlad Georgescu.

Aşadar, după cum se poate observa, impactul regimului comunist asupra culturii a fost
semnificativ, controlul educaţiei şi naţionalizarea presei şi a editurilor punând cele mai
importante mijloace de producţie culturală în mâinile partidului. Pe parcursul anilor 1948-1989,
gradul de implicare al statului în diversele domenii culturale (literatura, arta etc.) nu a fost la fel
de accentuat, însă a contribuit mai ales în mod negativ la calitatea creaţiilor culturale. Acest lucru
duce la degradarea estetică şi morală a multor artişti şi a aproape întregii producţii culturale a
acestei perioade. Însă regimul comunist a avut un impact major şi în restul domeniilor vieţii
publice şi private, ceea ce a dus, împreună cu alţi factori, la căderea lui în decembrie 1989. Odată
cu prăbuşirea regimului comunist, întreaga societate românească va primi o nouă şansă la viaţă,
de care va şti, sau nu, să profite.

Bibliografie:

1. Boia, Lucian, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.

2. Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu : 1965-1989 : Geniul Carpaţilor,
trad. de Vasile Moga, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
3. Cârneci, Magda, Artele plastice în România 1945-1989, Editura Meridiane, Bucureşti
2000.
4. Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, trad. de Delia Răzdolescu, ediţia a
III-a, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2010.
5. Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
6. Istoria României, coord. de Mihai Bărbulescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.
7. Verdery, Katherine, Compromis şi rezistenţă: cultura română sub Ceauşescu, trad. de
Mona Antohi şi Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1994.
33
Magda Cârneci, op. cit., p. 130.