Pdf24 Merged

MICROECONOMIE NOTE de curs 1
INTRODUCERE - Obiectul de studiu al stiintei economice si conceptele de bază cu care

operează aceasta
Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere
În condiţiile în care au apărut şi există o multitudine de ştiinţe economice autonome, când

sistemul ştiinţei s-a îmbogăţit cu noi cuceriri, domeniul ştiinţei politice nu mai constituie un
simplu segment al economiei reale şi nici un palier al acţiunii social-economice. Economia
politică este ştiinţa care s-a autonomizat mai ales prin modul de abordare a activităţilor
economice, prin premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formulează.
Economia politică este ştiinţa alocării resurselor rare ce au utilizări alternative. Ea
studiază formele comportamentului uman maximizator în utilizarea acestor resurse în timp,
analizează şi explică modalităţile după care un individ sau o societate alocă mijloace limitate
satisfacerii nevoilor nelimitate.
În ultimele decenii se consideră că obiectul de studiu al economiei politice îl constituie o
reflectare generalizată a realităţii economice cu ajutorul noţiunilor şi conceptelor economice.
Astfel, prin utilizarea unui ansamblu coerent de cunoştinţe, economia politică studiază motivaţia
activităţii economice a indivizilor şi obiectivele lor, măsoară rezultatele acestei activităţi şi le
compară cu motivaţia şi obiectivele propuse. Ea extinde criteriul raţionalităţii şi al eficienţei
economice asupra socialului în totalitatea sa, de aici rezultând şi legăturile acestei ştiinţe cu
celelalte ştiinţe economice.
Economia politică este, în acelaşi timp, o ştiinţă fundamentală, şi prin urmare, elaborează
concepte, idei, teorii, legi, principii valabile şi folosite de toate ştiinţele economice.
Fiind o ştiinţă fundamentală, ea are atât un caracter teoretic, prin definirea conceptelor, a
instrumentelor şi metodelor de studiu, cât şi un caracter normativ, care arată cum trebuie să fie
economia, respectiv viaţa economică şi în ce sens trebuie să evolueze.
Economia politică studiază problemele la nivel micro şi macroeconomic, şi este deci o
ştiinţă economică de ansamblu, respectiv trunchiul de bază al întregii ştiinţe economice fiind
structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor
economici individuali ce participă la fluxurile economice, privite ca acte, fapte autonome şi
specifice.
Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei care exprimă acelaşi procese şi fapte,
numai că ea se referă la mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor rezultate din
comportamentele individuale ale participanţilor la viaţa economică.
Existenţa şi acţiunea omului presupun permanent satisfacerea unei game foarte variate de
nevoi. Nevoile umane pot fi definite drept ansamblul doleanţelor, aşteptărilor şi aspiraţiilor
indivizilor de a-şi însuşi bunuri şi servicii. Aceste nevoi devin reale, efective în funcţie de gradul
de dezvoltare economică şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al indivizilor.
În principiu, nevoile se grupează astfel :
 În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, avem nevoi somatice sau biologice,
primele resimţite de indivizi şi inerente fiecăruia dintre noi; nevoi de grup resimţite de
oameni ca participanţi la diferite sociogrupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea
conjugată a unor colectivităţi; nevoi spiritual-psihologice, ce apar ca urmare a progresului în
instrucţie, în relaţiile de natură morală şi presupun raţionalitate şi gândire elevată;
 În funcţie de posibilităţile de satisfacere, se disting nevoi solvabile şi nevoi nesolvabile;
 În funcţie de natura bunurilor necesare: nevoi materiale şi nevoi nemateriale;
1
 După durata de timp: nevoi prezente şi nevoi viitoare;

 În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie, nevoile pot fi
grupate în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi complexe sau superioare.
Acţiunea oamenilor pentru satisfacerea nevoilor reprezintă punctul de plecare în iniţierea şi
desfăşurarea oricărui gen de activitate, iar în momentul în care nevoile devin motivate şi se impun
a fi satisfăcute ele se transformă în interese economice.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni, care devin
obiectul acţiunii şi confruntării lor pentru dobândirea bunurilor necesare satisfacerii acestora.
În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele
economice se grupează în : personale, de grup şi generale.
Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi determinate şi
de calitate adecvată.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi premiselor directe şi indirecte
ale acţiunii social practice care pot fi atrase şi efectiv utilizate în producerea de bunuri şi servicii.
Principala clasificare a resurselor le grupează astfel:
a. Resurse materiale, care includ atât resurse primare (originare), cât şi resurse
derivate (echipamente de producţie);
b. Resurse umane, care pot fi şi ele primare(potenţialul demografic), cât şi
derivate (potenţialul inovaţional);
c. Resurse informaţionale.
De-a lungul timpului, resursele s-au amplificat şi diversificat, însă au rămas limitate în
raport cu creşterea şi diversificarea nevoilor umane. Teoria economică studiază modul în care
societatea identifică şi utilizează resursele rare de care dispune în vederea satisfacerii
diferitelor nevoi. Raritatea resurselor şi a bunurilor privite cantitativ şi calitativ este o
caracteristică a economiei moderne ce îşi găseşte expresia în legea rarităţii resurselor
economice. Această lege constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor şi a
bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor.
Creşterea şi diversificarea nevoilor umane în condiţiile manifestării legii rarităţii au
obligat oamenii să se adapteze creator în condiţii de timp şi loc, să aleagă din multiple alternative
de folosire a resurselor rare, pe cea care permite obţinerea de bunuri cât mai multe, de calitate
corespunzătoare, asigurându-se astfel satisfacerea cât mai bună a nevoilor, în creştere şi
diversificare.
Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu multitudinea alternativelor în
care poate fi folosită orice resursă, face ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea
celorlalte. Indiferent de felul operaţiunii economice şi de natura subiectului ei, principiul costului
de oportunitate presupune fie maximizarea utilităţii, fie minimizarea efortului (a resurselor
consumate, a costurilor).
Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea bunurilor alternative la care se
renunţă (sacrificate) pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat. Costul alegerii
este costul unei activităţi măsurat în termenii celei mai bune alternative sacrificate.
În aprecierea unei alegeri ca fiind raţională este necesar să se compare utilităţile şi
dezutilităţile diferitelor mijloace ce ar permite să se ajungă la anumite rezultate prin folosirea cât
mai bună a resurselor disponibile. În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se
foloseşte ca instrument, curba sau frontiera posibilităţilor de producţie, prin intermediul căruia
sunt puse în evidenţă toate combinaţiile posibile de producere a două sau mai multe bunuri, prin
folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.
2
Activitatea economică şi legile economice
Prin conţinutul şi rolul său, economia este o latură inseparabilă a acţiunii sociale. Cea mai
cuprinzătoare activitate umană, care delimitează pe om ca specie, este munca.
Munca, este acea activitate care şi în care oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi
prefigurează scopurile acţiunii lor, îşi formulează şi îşi apără interesele, caută şi creează
mijloacele adecvate scopurilor propuse.
Activitatea economică se defineşte prin lupta împotriva rarităţii, proces complex, care
reflectă actele, faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare la atragerea şi
utilizarea resurselor economice în funcţie de nevoile şi interesele economice.
Ceea ce definim noi activitate economică este numai o faţetă a unui sistem real complex,
deoarece în societatea contemporană nu există procese exclusiv economice. Ca rezultat al
dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au autonomizat următoarele
activităţi :
 Producţia – constă în transformarea intrărilor(resurse, factori de producţie) în ieşiri de bunuri
economice. În funcţie de caracterul rezultatelor producţiei se distinge producţia materială
(totalitatea proceselor prin care resursele naturale sau bunurile obţinute în procese de
producţie anterioare sunt supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre obţinerea de
noi produse) şi prestări servicii(totalitatea activităţilor care transformă intrările în rezultate
specifice şi care nu îmbracă formă obiectuală);
 Schimbul – componentă a activităţii economice ce subsumează activităţi de deplasare în
spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare,
păstrarea şi depozitarea lor etc.;
 Repartiţia – cuprinde activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt
orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se redistribuie veniturile participanţilor
la viaţa economică, între membrii societăţii;
 Consumul – actul ce constă în folosirea efectivă a bunurilor, act ce verifică utilitatea acestora
şi concordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele oamenilor.
Activitatea economică se desfăşoară în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de
intercondiţionare. Unele dintre aceste legături se manifestă la suprafaţa economiei, fiind uşor de
observat, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate sistematic.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele
aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de
oameni direct, pe bază de experienţă. Este vorba de tranzacţii economice, de oferta şi cererea de
mărfuri, de nivelul preţurilor şi al tarifelor etc. Privite în mişcare, în dinamica lor temporală şi
spaţială, fenomenele economice devin procese economice.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative şi structurale în starea
activităţii economice, evidenţiind desfăşurarea vieţii economice în timp şi spaţiu.
Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi posibilitatea
devenirii unora dintre ele din cauze în efecte şi a unora dintre efecte în cauze desemnează starea
de dependenţă mutuală. Expresia relaţiilor esenţiale, necesare, relativ stabile şi repetabile de
dependenţă cauzală sau mutuală în şi între fenomenele şi procesele economice poartă denumirea
de legi economice.
Principalele trăsături distinctive ale legilor economice sunt :
 Legea economică sugerează doar ideea de relaţii constante între procesele, faptele, actele şi
comportamentele economice;
 Raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare, numai dacă anumite condiţii prealabile
sunt îndeplinite;
 Formularea legilor şi crearea instituţiilor corespunzătoare porneşte de la comportamentele
oamenilor;
 Legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individuală;
3
 Deşi au caracter general, legile economice au totodată caracter de tendinţă;

 Legile economice comportă previziuni, dar prevederile actuale pe baza lor nu sunt suficient
de sigure şi de clare.
Prin esenţa lor, deşi obiective, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa
oamenilor. Participarea oamenilor la viaţa economică şi raportarea lor la exigenţele legilor
acesteia reprezintă condiţia unei activităţi economice utile şi eficiente.
Economia concurenţială de schimb – trăsături generale
Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţia proprie, prin autoconsum, fie
apelând la produsele altora prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de
utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea
rezultatelor propriei activităţi pentru a primi în contraprestaţie alte bunuri necesare existenţei,
inclusiv monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de
organizare şi funcţionare a vieţii economico-sociale : economia naturală(autarhică) şi economia
de schimb (marfară, de mărfuri, comercială).
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a societăţii, în care trebuinţele
individului şi ale societăţii sunt satisfăcute prin autoconsum, fără a se apela la schimb.
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid în economie naturală şi economie de
schimb. Aceste forme de economie au coexistat şi s-au intercondiţionat în timp. Aprecierea unei
realităţi economice ca fiind organizată ca economie naturală sau de schimb se face după criteriul
preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi
economice.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare
economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare fiind preponderente. De-a lungul
timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere relativă, iar elemente
ale economiei naturale, în prezent, mai au semnificaţie doar în ţările slab dezvoltate din punct de
vedere economic şi în gospodăriile agrare tradiţionale.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană. Ca trăsături generale ale economiei de schimb, mai
semnificative, precizăm :
 Specializarea agenţilor economici - reprezintă o formă a diviziunii muncii care constă în
producerea anumitor bunuri sau desfăşurarea anumitor activităţi pe principii de raţionalitate şi
eficienţă economică. Specializarea agenţilor economici într-un domeniu sau altul de activitate
are la bază interesul economic, respectiv avantajul obţinut dintr-o activitate comparativ cu
alta. Astfel, deciziile de specializare se bazează conştient sau intuitiv pe teoria avantajului
economic relativ sau comparativ şi pe teoria avantajului economic absolut. Un agent
economic deţine avantaj economic relativ în raport cu alţi agenţi economici dacă obţine un
anumit bun cu cel mai mic cost de oportunitate. Agentul economic deţine avantaj economic
absolut atunci când obţine cea mai mare cantitate de bunuri, cu aceleaşi resurse, comparativ
cu ceilalţi agenţi economici. Efectele specializării pe baza avantajului relativ şi absolut au dus
în timp la creşterea producţiei şi la economisirea resurselor folosite.
 Autonomia şi independenţa producătorilor - ca trăsătură de bază a economiei de schimb
presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor
economice se realizează pe criterii economice.
 Activitatea economică gravitează în jurul pieţei - între producţie şi consum, între
producător şi consumator se interpune schimbul, respectiv piaţa, care devine instituţia
centrală care mediază aceste legături şi cea care validează în ultimă instanţă deciziile
economice.
4
 Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă - acestea constau în mişcări
reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. În rândul acestora se disting
tranzacţii bilaterale coercitive, de exemplu o naţionalizare cu despăgubiri, impuse
administrativ asupra unuia dintre participanţii la tranzacţie şi tranzacţii bilaterale de piaţă,
generate de întâlnirea cererii cu oferta, a interesului cumpărătorului de a-şi maximiza
utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor
economice, doar cele bilaterale de piaţă, decurg din esenţa şi natura economiei de schimb.
 Bunurile îmbracă forma de marfă - în economia de schimb, majoritatea bunurilor
economice îmbracă forma de marfă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic
care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-
cumpărării prin tranzacţii bilaterale de piaţă. Se disting trei tipuri semnificative de bunuri
economice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale – sunt bunurile care trec de la
producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează în
mod liber, în raport de cerere şi ofertă; bunuri parţial marfare sau mixte – sunt bunurile ca
trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează
tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi pe baza unor măsuri de protecţie
socială; bunuri noncomerciale sau nemarfare – sunt acele bunuri economice a căror
producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile fiind
suportate de către comunitate.
 Monetarizarea economiei – se concretizează în faptul că banii, alături de capital şi
specializare constituie cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Importanţa
banilor este pusă în evidenţă şi de funcţiile lor. În prezent, specialiştii sintetizează trei funcţii
ale banilor, şi anume : mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice şi mijloc de
rezervă de valoare. Funcţia de mijloc de schimb este principala funcţie a banilor şi constă în
aceea că moneda este intermediarul in procesul de schimb. Apariţia şi generalizarea rolului
monedei ca mijloc de schimb favorizează accelerarea ritmului în care se derulează tranzacţiile
economice, creşterea eficienţei economice pentru fiecare agent economic şi pe ansamblu,
satisfacerea mai bună a trebuinţelor. Funcţia de mijloc de măsură a activităţii economice –
moneda reprezentând etalonul general de măsură pentru întreaga activitate economică, stă la
baza măsurării monetare, formă de măsurare specifică economiei de schimb. Instrumentul
concret al măsurării monetare este preţul, iar etalonul general de măsurare(cel monetar) este
singurul capabil să comensureze şi să compare bunurile economice, resurse şi factori de
producţie diferite din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural, drepturi şi obligaţii,
stocuri şi fluxuri de factori de producţie etc. Măsurarea economiei prin intermediul monedei
permite compararea diferitelor componente ale vieţii economice şi stabilirea unei scări
generale a preţurilor. În condiţiile de „ eroziune” monetară (ca urmare a inflaţiei) această
funcţie a monedei este imperfect realizată în timp; pentru a atenua acest neajuns este necesară
eliminarea efectului de creştere a preţurilor, prin evaluarea activităţii economice de ansamblu
şi a laturilor sale în preţuri constante, ale unui moment de referinţă, menţinând neschimbată
„mărimea” reală, efectivă a etalonului general de măsurare. Funcţia de rezervă de valoare
sau de economisire, de rezervă, constă în aceea că veniturile monetare necheltuite pot fi
reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare. În măsura în care
această funcţie este exercitată de către monedă, ea prezintă avantaje indiscutabile : pe seama
monedei se asigură o plajă extrem de largă pentru alegerea bunurilor şi actelor necesare
realizării consumului viitor şi economiilor; în al doilea rând, costul păstrării şi riscurile sunt
mai reduse într-o economie care funcţionează normal şi este neinflaţionistă.
5
Caracteristici ale economiei de piaţă. Tipuri de economii de piaţă
Problema esenţială a oricărei societăţi cu economie de piaţă o constituie alocarea

resurselor rare cu utilizări alternative pentru acoperirea trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi
ale societăţii.
Într-o economie de piaţă resursele sunt alocate prin pieţe, în cazul bunurilor private şi
printr-un sistem alternativ la piaţă, în cazul bunurilor publice. Astfel, o primă delimitare răspunde
unei logici economice, distingând activităţile de piaţă şi cele de non-piaţă. Acestea din urmă nu
sunt gratuite, ele au un cost monetar, însă utilizatorul nu îl suportă nici direct şi nici total. Servicii
de acest gen (şcoli, creşe etc.) sunt puse la dispoziţia întregii populaţii sau a unei părţi a ei,
organizându-le printr-o finanţare specială de tip fiscal. A doua delimitare răspunde unei distincţii
instituţionale între public şi privat. Se consideră ca publică orice organizaţie care depinde de una
sau mai multe alte organizaţii din diversele eşaloane de reprezentare naţională. Delimitarea atât a
sectorului public şi a sectorului privat, cât şi a frontierelor lor, se poate realiza combinând cele
două criterii de clasificare: public/privat şi piaţă/non-piaţă. Se pot construi astfel următoarele
subansamble ce au un mod propriu de alocare a resurselor :
 Sectorul privat de piaţă – cuprinde toate firmele individuale sau societare, iar alocarea
resurselor se face prin piaţă. Aceasta constituie forma cea mai evidentă într-o economie
modernă şi care îi dă caracteristica esenţială – de piaţă, dar nu este singura;
 Sectorul public non–piaţă – respectiv, administraţiile publice, şi cuprinde toate organizaţiile
dependente de diverse eşaloane de reprezentare naţională. Alocarea resurselor se face imitând
piaţa, dar nu prin piaţă;
 Sectorul public de piaţă – cuprinde întreprinderi aflate în proprietatea statului şi care
furnizează bunuri şi servicii de piaţă. Alocarea resurselor se face printr-un sistem combinat,
care permite un control mai mare sau mai puţin accentuat al intervenţiei guvernamentale.
 Sectorul privat non-piaţă – corespunde administraţiilor private. El cuprinde administraţii
private cu scop lucrativ, dar care angajează personal salariat, iar prin distribuirea veniturilor,
participă de fapt la producţie.
Forma universală de organizare a activităţii economice este economia de schimb. În
teorie însă, există şi alte forme de organizare, ce se pot constitui în mecanismul de fundamentare
şi de aplicare a deciziilor în ceea ce priveşte mecanismul de alocare a resurselor limitate.
În acest context, au fost elaborate două modele teoretice de organizare şi funcţionare a
economiei de schimb: sistemul economic de piaţă şi sistemul economic de comandă sau
centralizat, la baza cărora stau două deosebiri principale: gradul de libertate al agenţilor
economici şi caracteristicile mecanismului de reglare. Complexitatea economiilor lumii actuale
poate fi simplificată şi analizată, nu fără riscuri, cu ajutorul sintagmei „economia de piaţă”.
Economia de piaţă desemnează o structură rezultată din interacţiunea economiilor individuale,
într-o ordine stabilită în mod deliberat prin piaţă.
Economia de piaţă este acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere
şi ofertă determină principiile de stabilire a priorităţilor economice, iar preţul reprezintă
principalul instrument de reglare a accesului la bunurile existente pe piaţă.
Cu alte cuvinte, economia de piaţă este acel sistem în care mecanismele pieţei sunt
singurele care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, fiind exclusă orice intervenţie a
monopolului sau a statului.
Independent de modul de descriere a economiei de piaţă o condiţie esenţială a existenţei
ei este sistemul politic democratic. În această ordine de idei economiile de piaţă articulează
diferite tipuri de activităţi într-o manieră proprie.
Acest model al economiei de piaţă are la bază o serie de caracteristici structurale care îi
asigură funcţionalitatea, şi anume:
6
1. proprietatea privată este preponderentă, dar nu exclude existenţa în cadrul economiei

naţionale a sectorului public. Această caracteristică este esenţială, deoarece fiecare proprietar
va fi interesat să-şi valorifice cu maximum de eficienţă resursele, ceea ce va determina o
creştere a performanţelor întregului sistem economic.
2. multipolaritatea, adică pluritatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii
economice. Aceste centre de decizie sunt unităţile economice care asigură legătura între piaţa
bunurilor şi serviciilor, piaţa muncii şi pieţele financiare.
3. principalul obiectiv al firmelor este maximizarea bunului, iar relaţiile dintre firme sunt în
principal relaţii de concurenţă. Concurenţa elimină firmele nerentabile, dar în acelaşi timp
conduce la crearea unor centre de putere de genul monopolurilor şi oligopolurilor.
4. monetizarea economiei, adică existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi
relaţiile monetare permit fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de
ansamblu.
5. descentralizarea presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate independent, iar
coordonarea şi echilibrul economic să se realizeze prin intermediul pieţei.
6. intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preîntâmpina apariţia unei
disfuncţionalităţi în sistemul economic sau pentru a diminua efectele negative ale acestora.
Pornind de la aceste trăsături şi având în vedere modul cum se operează în alegerea
manierei de alocare a resurselor în economiile de piaţă actuale se înregistrează diferenţe
semnificative. Cea mai importantă diferenţiere este gradul de control guvernamental al
economiei. Utilizând acest criteriu se deosebesc următoarele tipuri de economii: economia cu
piaţă liberă şi economia mixtă.
Economia cu piaţă liberă este asociată cu capitalismul pur, unde pământul şi capitalul se
află în întregime în proprietate privată.
În acest tip de economie deciziile sunt luate de indivizi, menaje şi firme, fără nici un fel
de intervenţie sau influenţă a guvernului. Asumarea răspunderii este făcută astfel: firmele caută
să-şi maximizeze bunurile; consumatorii caută să realizeze cea mai bună întrebuinţare a banilor,
în achiziţiile lor, iar salariaţii caută să-şi maximizeze veniturile faţă de costul vieţii. Alegerea este
liberă şi fiecare îşi exprimă răspunderea să facă cea mai bună alegere: firmele sunt libere să
aleagă ce să vândă/producă şi ce metode de producţie să folosească; consumatorii sunt liberi să
decidă ce să cumpere cu venitul lor, iar salariaţii sunt liberi să aleagă ce şi cât să muncească.
Oferta şi cererea, într-o astfel de economie rezultă din deciziile firmelor şi menajelor, care sunt
transmise spre altele prin preţ pe piaţă.
O economie mixtă se compune dintr-un sector privat (de piaţă) şi un sector public (non
piaţă). Funcţionarea economiei în ansamblul ei presupune interacţiunea dintre cele două sectoare
şi controlul guvernamental. În economia mixtă, guvernele pot controla:
 preţurile relative ale bunurilor prin taxe şi subvenţii;
 veniturile relative, prin taxe şi impozite directe şi indirecte;
 echilibrul dintre producţie şi consum;
 probleme macroeconomice etc.
Formele şi întinderea intervenţiei guvernamentale sunt extrem de diferite de la o ţară la
alta şi de la o perioadă la alta si se înscriu în anumite limite. Limitele exercitării controlului
guvernamental, sunt marcate de principiile ce stau la baza funcţionării unei economii libere:
libertatea; egalitatea şanselor; eficienţa în producţie; accesul la consumul dorit; creşterea
economică şi ocuparea deplină..
Opusul economiilor libere, economia de comandă – este acel tip de economie în care
deciziile sunt luate de autoritatea centrală, exercitându-se un control guvernamental integral.
În mod curent, economia de comandă este asociată sistemului socialist (comunist) unde
pământul şi capitalul sunt în proprietate colectivă, iar resursele sunt alocate prin plan, atât pentru
consumul curent, cât şi pentru investiţii. Deciziile sunt formulate prin indicatori de plan, şi tot
prin plan sunt distribuite rezultatele pentru consum.
7
Agenţii economici – concept şi tipologie
Explicarea proceselor complexe care au loc în sistemele economice presupun luarea în

considerare a faptului că aceste sisteme sunt formate din agenţi economici ale căror acţiuni şi
interacţiuni dau substanţă şi sens vieţii economice.
Prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice ce
îndeplinesc funcţii bine determinate în viaţa economică. Agenţii economici sunt entităţi de natură
socială, cu o existenţă recunoscută şi eventual oficializată, ca atare, prin care anumiţi subiecţi
concep şi promovează acţiuni ce decurg din interesele lor.
În prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare cunoaşte tipologia care stă la baza
sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale, în cadrul căreia se disting :
1. agenţi economici producători de bunuri şi servicii, de natura firmelor;
2. agenţi economici consumatori, de natura menajelor;
3. agenţi economici financiari, reprezentaţi de instituţiile financiare şi de credit;
4. administraţiile;
5. străinătatea(„restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând altor economii naţionale.
Agenţii economici producători împreună cu cei consumatori constituie categoria agenţilor
nonfinanciari a căror existenţă este determinată de natura economiei de piaţă, care presupune
efectuarea de tranzacţii între purtătorii cererii şi purtătorii ofertei.
Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi agenţi agregaţi. Agenţii economici
elementari reprezintă entităţi primare, autonome ale vieţii economice. Categoria agenţilor
economici elementari formează obiectul de studiu al microeconomiei. Existenţa şi
funcţionalitatea lor specifică pot fi puse înevidenţă prin abordarea analitică a proceselor
economice, vizând identificarea formelor lor elementare de manifestare. Economiile
contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi varietăţii tipologice a agenţilor
primari implicaţi în funcţionarea lor, precum şi multiplicarea interacţiunilor dintre aceştia. Orice
agent economic elementar întruneşte o serie de trăsături distincte :
1. este identificabil şi posibil de observat ca subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de
p.f., fie în calitate de p.j.;
2. este purtătorul unor interese proprii, ireductibile, pe care le converteşte în scopuri ale acţiunii
sale;
3. are un comportament specific, constând din decizii şi acţiuni, elaborate şi îndeplinite de
agentul respectiv;
4. dispune de resurse şi capabilităţi proprii, care îi permit să-şi promoveze comportamentul
adoptat;
5. are capacitatea de a întreţine şi iniţia relaţii cu alţi agenţi economici elementari, de a-şi
exercita influenţa asupra mediului său ambiant şi de a recepta la rândul său influenţele
acestuia.
Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc
funcţii similare. Această categorie de agenţi economici formează obiectul de studiu al
macroeconomiei şi au o existenţă pur virtuală. Agregarea agenţilor economici elementari se referă
strict la o abordare tipologică bazată pe similitudinea comportamentelor unor agenţi economici
elementari.
Agentul agregat întreprinderi – grupează toate unităţile instituţionale a căror principală
funcţie constă în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei. Ele sunt de tipul
societăţilor de capitaluri, a cooperativelor şi asociaţiilor cu personalitate juridică, a
8
întreprinderilor individuale şi a întreprinderilor publice. Veniturile acestor agenţi economici

provin din vânzarea producţiei, iar scopul activităţii lor îl constituie obţinerea de profit, ceea ce
face posibilă încadrarea lor în sectorul afacerilor existent la nivelul fiecărei economii naţionale.
Agentul agregat menaje – este acel agent economic purtător al calităţii de consumator de
bunuri personale. Acest agent economic cuprinde toate entităţile care obţin venituri şi organizează
folosirea lor pentru a produce şi consuma bunuri de care au nevoie şi pentru a face economii:
familiile, celibatarii, diverse comunităţi consumatoare. Veniturile menajelor provin din
remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferuri efectuate de celelalte
sectoare.
Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurare – reuneşte toate

unităţile instituţionale a căror principală funcţie este cea de intermediar financiar între ceilalţi
agenţi economici. Ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare, sau în
cazul clor de asigurare, transformă riscurile individuale în riscuri colective. Resursele principale
ale acestor agenţi sunt constituite din fonduri provenite din angajamente, dobânzi primite, prime
de asigurare etc.
Agentul agregat administraţii publice – reprezintă acel agent economice care exercită
funcţia de redistribuire a venitului şi avuţiei pe baza serviciilor nonmarfare prestate, în cazul în
care firmele nu oferă aceste servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. În această
categorie intră administraţiile centrale şi locale de stat şi celelalte instituţii publice care prestează
servicii nonmarfare către populaţie, cum sunt cele prestate în cadrul învăţământului public,
justiţie, sănătate, în cadrul protecţiei şi securităţii sociale.
Agentul agregat administraţii private – produc servicii marfare şi nemarfare pentru

colectivitate şi cuprind organisme private fără scop lucrativ(culte religioase, partide politice,
sindicate, fundaţii, uniuni, asociaţii culturale, sportive etc). Resursele lor financiare provin, în
principal, din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate, sponsorizări etc.
Agentul agregat străinătatea sau exteriorul – desemnează generic celelalte economii

naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici interni intră în tranzacţii economice.
În funcţie de forma de proprietate, se disting : firme private, de stat şi mixte.

Întreprinderile private se caracterizează prin deţinerea patrimoniului lor de către o singură
persoană sau de un grup de persoane. În funcţie de numărul deţinătorilor de capital, firmele
private se împart în firme individuale şi firme de grup(firma familială, întreprinderea
cooperatistă). S.A. este întreprinderea privată de grup cea mai larg utilizată în lumea
contemporană. Întreprinderile de stat au ca trăsătură definitorie deţinerea întregului patrimoniu
de statul pe teritoriu pe care se află. Înfiinţarea şi funcţionarea lor depind, în exclusivitate, de
voinţa factorilor decizionali etatici, în conformitate cu reglementările existente în fiecare ţară. Cel
mai ades, firmele mixte sunt de tipul S.A., statul devenind unul din principalii acţionari. Ca
regulă, însă, firmele mixte se apropie tot mai mult de firmele private, centrate pe obţinerea de
profit, iar modalităţile concrete de funcţionare diferă în limite foarte largi de la o ţară la alta, şi în
cadrul lor pe ramuri de activitate.
9
Fluxuri economice reale şi monetare. Circuitul economic
Pentru a oferi imaginea unui tablou ordonat şi sistematizat al activităţii economice unice
şi complexe din cadrul economiei este necesar să considerăm că mulţimea operaţiilor şi
tranzacţiilor ce au loc între agenţii economici formează, în derularea lor, un circuit. Ideea fluxului
circular în teoria economică porneşte de la ipoteza unui circuit închis, în sensul că pentru fiecare
agent economic agregat sau sector instituţional, mărimea fluxurilor intrate este egală cu mărimea
fluxurilor ieşite.
Elementele care definesc circuitul economic sunt : activităţile economice, subiecţii
economici, tranzacţiile şi obiectul acestora. Activităţile constituie cauza tranzacţiilor economice
şi se referă la totalitatea operaţiilor care urmăresc, direct sau indirect, satisfacerea trebuinţelor cu
bunuri economice. Operaţiile din cadrul economiei sunt extrem de numeroase şi complexe. După
natura lor, ele pot fi reduse însă, la trei mari categorii, şi anume :
1. operaţii cu bunuri şi servicii care privesc producţia, schimbul şi utilizarea bunurilor în cursul
unei perioade de timp analizate;
2. operaţii de repartiţie, prin care se efectuează formarea şi distribuirea veniturilor legate de
procesul de producţie (plata salariilor, impozite, subvenţii, etc.) şi a celor de proprietate
(dobânzi, rente, dividende);
3. operaţii financiare – care se referă la modificarea volumului şi structurii activelor şi pasivelor
agenţilor economici.
Orice tranzacţie se află în legătură cu cel puţin una din cele trei categorii de operaţii
menţionate. Subiecţii tranzacţiilor sunt agenţii economici grupaţi după criteriul instituţional în
firme, menaje, instituţii financiar-bancare, administraţii publice şi private şi străinătatea. Obiect
al tranzacţiilor economice îl reprezintă bunurile produse (materiale şi servicii), serviciile
factorilor de producţie şi moneda. Tranzacţiile ce intervin în derularea circuitului economic pot
fi diferenţiate în funcţie de activităţile, respectiv de operaţiile la care se referă, de obiectul
acestora şi de modalităţile de realizare a lor.
În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se realizează prin
intermediul pieţei, sunt tranzacţii de piaţă. Activităţile economice şi rezultatele acestora care nu
se realizează prin intermediul pieţei nu dau naştere la tranzacţii de piaţă, de exemplu : bunurile
produse şi nevândute de firme la un moment dat, bunurile produse şi consumate în gospodării,
serviciile gratuite provenite de la sectorul public, etc.Tranzacţiile de piaţă sunt tranzacţii
bilaterale, în care oricărei transmiteri a unui bun produs, al serviciului unui factor de producţie îi
corespunde o contrapartidă sau contraserviciu concretizată într-un bun, serviciu al unui factor sau
echivalent în monedă. În economie au loc şi tranzacţii unilaterale(fără a primi în schimb un
contraserviciu), care pot fi de două categorii :
 transferuri curente – impozite directe şi indirecte, contribuţii la asigurări sociale, subvenţii de
exploatare;
 transferuri de patrimoniu – acestea apar mai rar şi generează la unul din agenţii economici o
modificare de patrimoniu(suplimentarea investiţiilor firmelor de către administraţiile publice,
moşteniri, donaţii etc.)
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri în sens contrar. Astfel, în
cazul vânzării-cumpărării de bunuri economice şi de servicii ale factorilor, ce caracterizează cea
mai mare parte a tranzacţiilor în economia de piaţă, fluxurilor de bunuri şi fluxurilor de servicii
ale factorilor denumite fluxuri reale, le corespund fluxuri monetare de aceeaşi mărime, dar de
sens opus.
10
Forme de organizare a afacerilor
În economia de piaţă, agenţii economici din sectorul afacerilor cunosc forme tipice de
organizare. Fiecărei forme de organizare îi corespunde un anumit regim economic şi juridic de
funcţionare pentru firmele şi întreprinderile care îl adoptă. Opţiunea pentru o anumită formă de
organizare revine, în principal, subiecţilor în calitatea lor de întreprinzători sau de proprietari care
iniţiază activitatea economică. Subiecţii îşi aleg acea formă a afacerilor care, în raport cu cadrul
legal apare cea mai favorabilă.
Raportarea la cadrul legal este extrem de importantă, deoarece în funcţie de cadrul legal,
agenţii economici îşi elaborează şi modifică statutul de funcţionare a firmei, pe care îl au, în
conformitate cu legea. Raportarea la cadrul legal permite înregistrarea firmei respective ca
persoană juridică şi prin aceasta este abilitată să încheie contracte şi să-şi desfăşoare activitatea.
Pe baza unor criterii economice şi juridice este concepută o anumită tipologie a tipurilor de
organizare a afacerilor, şi anume:
1. întreprinderea individuală – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu aparţine
unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii săi de producţie. Proprietarul însuşi
conduce activitatea întreprinderii care este de dimensiuni mici şi care aduce pe piaţă o parte a
producţiei ei, restul fiind obiectul autoconsumului;
2. întreprinderea privată de familie – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu
aparţine unei persoane fizice sau unei familii care utilizează obiectul proprietăţii sale,
angajând salariaţi. Conducerea unităţii este realizată de proprietar sau de reprezentanţi,
unitatea producând pentru piaţă;
3. întreprinderea cooperatistă – este unitatea economică individual-asociativă, constituită prin
libera acceptare a unor proprietari individuali care devin membri cooperatori. Pe baza
aportului şi a muncii în comun se produc bunuri pentru nevoile proprii şi pentru schimb.
Cooperativa este condusă de adunarea generală a membrilor ei.
În marea lor majoritate, firmele din sectorul afacerilor au regim economico-juridic de

societate comercială. Această denumire sugerează ideea că este o firmă care lucrează pentru piaţă.
O societate comercială se caracterizează prin obiectul său de activitate, prin modul de organizare
şi prin forma de proprietate. În practica economic-juridică au fost consacrate două tipuri de
societăţi comerciale, respectiv societăţile comerciale de persoane şi de capitaluri. Tipurile şi
formele de societăţi comerciale realizează, în fond, variate combinaţii ale dreptului de proprietate
şi ale modului de utilizare a obiectului proprietăţii. În raport cu gradul de responsabilitate a
subiecţilor de proprietate faţă de unitate, societăţile comerciale de persoane pot fi structurate în
societăţi în nume colectiv (S.N.C.) şi societăţi în comandită simplă.
Societăţile comerciale în nume colectiv se caracterizează în primul rând, prin aceea că

aportul asociaţilor, sub formă de plăţi sociale, este netransmisibil, iar obligaţiile financiare ale
societăţii sunt garantate de toţi asociaţii şi în al doilea rând, fiecare asociat răspunde nelimitat,
subsidiar şi solidar pentru obligaţiunile asumate de societate. Societăţile de persoane în
comandită simplă se definesc prin aceea că aportul asociaţilor nu este transmisibil şi nici
negociabil. În acelaşi timp, asociaţii se împart în două categorii, respectiv în comanditaţi şi
comanditari. Comanditaţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile societăţii, iar
comanditarii răspund numai în limita mărimii aportului lor la capitalul social. Societăţile
comerciale de capitaluri sunt întreprinderi privat-asociative al căror mobil principal este profitul.
Ele pot fi clasificate în societăţi în comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni. Societăţile
11
comerciale în comandită pe acţiuni se caracterizează prin faptul că acţionarii se împart în

comanditaţi şi comanditari, fiecare cu funcţii şi răspunderi distincte faţă de societate, iar prin
statut se stabileşte, în cazul acestei societăţi numărul de acţionari şi limita capitalului subscris.
Societatea comercială de capitaluri pe acţiuni se caracterizează prin formarea capitalului social
pe baza contribuţiei acţionarilor, persoane fizice şi/sau juridice, iar participarea acţionarilor la
formarea societăţii pe acţiuni se face sub forma unor înscrisuri numite acţiuni. Societatea pe
acţiuni, care se mai numeşte şi corporaţie, constituie cea mai reprezentativă formă contemporană
de întreprindere. Ea se caracterizează prin următoarele aspecte:
1. conducerea societăţii este înfăptuită de adunarea generală a salariaţilor sau a reprezentanţilor
aleşi;
2. fiecare acţionar sau reprezentant are drept de vot;
3. numărul voturilor este proporţional cu numărul şi valoarea acţiunilor deţinute;
4. conducerea curentă este realizată de Consiliul de administraţie, ales sau numit de adunarea
generală.
O altă formă de întreprindere o constituie societatea cu răspundere limitată (S.R.L.).
Aceasta integrează în funcţionarea ei elemente împrumutate atât de la societăţile de persoane, cât
şi de la societăţile de capitaluri. Regiile autonome (companiile autonome) sau regiile publice –
reprezintă acele forme de întreprinderi care au ca obiect producerea de bunuri economice în
scopul obţinerii de profit, precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Ele sunt
organizate în sectoarele strategice ale economiei naţionale. Regiile autonome sunt abilitate să-şi
exercite drepturile de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, privind posesiunea şi
folosirea lor, pentru a produce alte bunuri şi servicii pentru piaţă. Ele au personalitate juridică, iar
gestiunea lor este separată de bugetul statului. Regia autonomă poate fi directă dacă atribuţiile ei
economico-financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat şi indirectă, în situaţia în care
aceste funcţii sunt concesionate sau închiriate unor întreprinzători sau manageri particulari.
12
INTRODUCERE IN TEORIA CONSUMATORULUI: ANALIZA

COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI
Constrângerile bugetare ale consumatorilor
Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor, respectiv consumul. În spiritul

acestei axiome, proiectarea activităţii de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca
referinţă nevoile de consum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea
cărora trebuie să vină bunurile oferite de producător. Satisfacerea oricărei nevoi se face prin
consumul de bunuri.
Bunul reprezintă orice element al realităţii apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma
lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, precum şi de modul în care este procurat de către
consumator.
După provenienţa lor, bunurile se clasifică în bunuri libere şi bunuri economice.
Bunurile libere sunt toate elementele realităţii care în condiţii date de loc şi timp, sunt virtual
nelimitate în raport cu nevoile (sunt abundente faţă de nevoi). Bunurile economice au drept
caracteristică definitorie raritatea, respectiv insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţii date
de loc şi timp.
După cum rezultă din procesul de producţie, se disting bunuri principale (sunt bunuri ce
rezultă în mod prioritar dintr-un proces de producţie) şi bunuri derivate (sunt bunurile ce rezultă
în mod inevitabil pe lângă bunul principal).
În funcţie de gradul de prelucrare se disting bunuri primare (sunt cele preluate direct din
natură şi asupra cărora nu s-a acţionat), bunuri intermediare (sunt cele aflate în diferite stadii
de prelucrare) şi bunuri finale (cele destinate consumului final).
După destinaţie, avem bunuri de consum (satisfactori) şi bunuri de producţie
(prodfactori).
După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri economice
marfare sau comerciale şi bunuri economice nemarfare sau necomerciale (sunt bunurile care
ajung la consumator în mod gratuit).
După modul de utilizare se disting bunuri complementare şi bunuri substituibile.
Bunurile complementare sunt caracterizate prin faptul că nu-şi pot manifesta utilitatea
independent unele de altele. Bunurile substituibile sunt bunurile care în anumite limite se pot
înlocui unele cu altele, având caracteristici şi utilităţi similare.
După importanţa lor în consum, avem bunuri indiferente – în cazul în care un anumit
bun nu este dorit de către consumator, bunuri inferioare – sunt cele al căror consum scade atunci
când veniturile cresc şi invers, şi bunuri normale, repsectiv bunuri a căror cerere de consum
creşte sau scade pe măsura sporirii veniturilor. La rândul lor, bunurile normale se împart în alte
două categorii, şi anume : bunuri prioritare, adică bunuri a căror cerere creşte mai încet decât
cresc veniturile şi bunuri superioare sau de lux, respectiv bunuri faţă de care cererea se
manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc veniturile.
Indiferent de natura lor, pentru a satisface o nevoie, bunurile trebuie să aibă utilitate
economică, adică să se bucure de aprecierea consumatorilor.
Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie, capacitate ce decurge şi se exprimă prin trăsăturile şi caracteristicile intrinseci ale fiecărui
1
bun sau categorie de bunuri. Sensul economic al utilităţii include şi raportarea la o nevoie, la o
trebuinţă a consumatorului. Noţiunea de utilitate nu trebuie confundată cu noţiunea de valoare.
Astfel, utilitatea este o valoare cu un sens limitat la activitatea practică ce concură la definirea
valorii unui bun, care depinde în egală măsură şi de cantitatea în care se găseşte la un moment
dat.
Măsurarea utilităţii economice se realizează în două modalităţi :

 măsurare cardinală – presupune ca un consumator dat să acorde fiecărui bun o utilitate mai
mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate;
 măsurare ordinală – presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine în funcţie
de preferinţele consumatorilor.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter individual, subiectiv, ea fiind diferită de la un

individ la altul. Astfel, un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru
altul. Ea depinde de raportul pe care fiecare îl stabileşte între proprietăţile bunului respectiv şi
intensitatea nevoilor sale. Acest raport este diferenţiat de nivelul de cultură, gradul de informare,
aspiraţiile şi preferinţele fiecăruia, dar şi de cantităţile de bunurile la care el are acces.
Există mai multe tipuri de utilităţi, şi anume :

 utilitate individuală sau unitară – reprezintă satisfacţia pe care o aduce o doză dintr-un bun
consumat de către individ, respectiv acel segment al unei nevoi umane care poate fi acoperit,
satisfăcut sau stins prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun;
 utilitate totală – reprezintă satisfacţia resimţită în urma consumului a unor cantităţi succesive
dintr-un bun într-o perioadă dată;
 utilitate marginală – reprezintă variaţia utilităţii totale ce rezultă prin creşterea cu o unitate a
cantităţii consumate dintr-un anumit bun.
Pe baza comportamentului individual, se poate aprecia că utilitatea adiţională pe care

consumatorul o conferă fiecărei unităţi suplimentare dintr-o mulţime de bunuri omogene la care
are acces, este pozitivă, dar descrescătoare. Legea utilităţii marginale descrescânde, formulată
pentru prima dată de către H. H. Gössen, în 1854, precizează „când cantitatea consumată dintr-
un bun creşte, utilitatea marginală a bunului tinde să se diminueze”. Ca atare, consumând
continuu un anumit bun, se atinge la un moment dat, un prag de saturaţie, dincolo de care, dacă
totuşi consumul continuă să crească peste acest prag, există riscul să apară o zonă de insatisfacţie.
Punctul de saturaţie este atins atunci când utilitatea marginală devine zero, respectiv atunci când
sporirea cantităţii consumate nu mai aduce satisfacţie.
Funcţia obiectiv a consumatorului are în vedere maximizarea gradului de satisfacţie,

respectiv a utilităţii totale scontate a se obţine prin consumul unui bun la un moment dat.
Consumatorul este unul din personajele centrale în teoria economică, exclusiv preocupat
de a găsi cea mai bună cale de a-şi cheltui bugetul limitat. A admite că există o cale optimă de a-
şi cheltui venitul, înseamnă de fapt a admite existenţa preferinţelor diverse ale consumatorului în
ceea ce priveşte variantele de consum posibile.
Orice consumator întâmpină anumite restricţii bugetare, deoarece el nu poate cheltui, pe
termen lung, mai mult decât venitul de care dispune. Această restricţie bugetară este reprezentată
analitic prin ecuaţia bugetară, iar grafic prin dreapta bugetului.
Constrângerea bugetară/restricţia de buget reprezintă suma totală de bani disponibilă
pentru satisfacerea nevoilor de consum în condiţiile unui anumit nivel al preţurilor, exprimată
prin inegalitatea :
2
unde
m – venitul disponibil al consumatorului, respectiv suma de bani alocată pentru achiziţionarea de
bunuri şi servicii;
x1, x2 – cantităţile consumate din două bunuri;
p1, p2 – preţurile bunurilor, care se consideră predeterminate pentru consumator.
Dreapta bugetului reprezintă ansamblul seturilor sau combinaţiilor de consum (x 1, x2)
care costă exact valoarea „m” a venitului.
Panta dreptei bugetului (-p1/p2) are o semnificaţie economică aparte. Ea măsoară
raportul în care piaţa, prin condiţiile de preţ, permite schimbul unui bun cu altul, în procesul
consumului. Panta dreptei bugetului măsoară, de asemenea, costul de oportunitate al consumului
bunului x1 (primul bun).
Setul bugetar este aria descrisă de toate perechile sau seturile de bunuri ce pot fi
achiziţionate în anumite condiţii de preţ şi de venit. Din punct de vedere grafic, setul bugetar,
reprezentat de ansamblul posibilităţilor de consum ce se încadrează în bugetul considerat, acoperă
spaţiul dintre dreapta bugetului şi axele de coordonate.
x2
Dreapta
bbugetului
0
Set
bbbugetar
x1
unde: Restricţia de buget
- intersecţia dreptei bugetului cu abscisa permite determinarea cantităţii maxime procurate

din bunul x1 prin cheltuirea integrală a venitului pentru consumul acestui bun.
- analog, intersecţia dreptei bugetare cu ordonata permite determinarea cantităţii maxime
procurate din bunul x2 în urma cheltuirii integrale a venitului pentru consumul acestui bun.
3
Modificările dreptei bugetului şi ale setului bugetar pot fi de două feluri: modificări
generate de schimbarea venitului consumatorului şi modificări generate de evoluţia preţurilor
bunurilor. Modificările generate de schimbarea venitului consumatorului reliefează două situaţii
şi anume :
a) creşterea venitului va îndepărta, faţă de originea axelor de coordonate, dreapta bugetului,
în condiţiile în care panta acesteia rămâne neschimbată, iar setul bugetar se va mări ca
arie. Dacă noulx2venit va fi m’ (m’>m), setul bugetar va arăta astfel (figura a) :
0 x1
Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii venitului
b) în mod analog, o reducere a venitului (m’’, m’’<m), va deplasa dreapta bugetului spre
originea axelor, iar setul bugetar se va diminua (figura b) :
x2
0 x1
Modificarea dreptei bugetului ca urmare a reducerii venitului
Modificările generate de evoluţia preţurilor bunurilor (p 1, p2) conduce la următoarele două situaţii
:
a) creşterea preţului bunului x1, în condiţiile menţinerii constante a venitului şi a preţului
bunului x2, va genera
x2 reducerea cantităţii maxime din bunul x 1(m/p1), creşterea pantei
(p1/p2), precum şi reducerea setului bugetar
0 x1 4
Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii preţului

bunului x
b) creşterea simultană a preţurilor celor două bunuri (de exemplu, dublarea acestora) : p’ 1=
2p1 şi p’2 = 2p2, va menţine panta dreptei bugetului la aceeaşi valoare :
, dar va reduce suprafaţa setului bugetar;
x2
0 x1
Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii simultane a

preţurilor
Cronologic, două tipuri de abordări au marcat analiza preferinţelor consumatorului. Prima

datează de la finele secolului 19 şi a fost dezvoltată de trei economişti : englezul Jevons,
austriacul Menger şi francezul Walras. Ei au plecat de la premisa conform căreia consumatorul
este capabil să asocieze oricărei combinaţii de bunuri un număr reprezentând gradul de satisfacţie
asociat consumului respectivelor bunuri. Această abordare corespunde teoriei cardinale a utilităţii,
care consideră utilitatea asociată oricărui bun ca fiind perfect măsurabilă, cuantificabilă. De
menţionat faptul că, utilitatea cardinală este folosită numai pentru a exprima fenomenele din
punct de vedere teoretic, în vederea unei înţelegeri mai bune a comportamentului consumatorului.
A doua abordare, de dată mai recentă, a fost realizată de Pareto, apoi de Slutsky şi Hicks.
Ei au pornit de la premisa că utilitatea nu poate fi exact măsurată, dat fiind caracterul eminamente
subiectiv al aprecierii gradului de satisfacţie adus de consumul unui bun. Această abordare
corespunde teoriei utilităţii ordinale, conform căreia numai consumatorul poate ordona seturile de
consum între ele, funcţie de intensitatea nevoii resimţite pentru fiecare dintre acestea.
În ambele variante putem analiza preferinţele consumatorului în relaţie cu gradul de
utilitate în consum. Altfel spus, modalitatea optimă de consum este aceea în care venitul este
cheltuit pe combinaţia de bunuri ce aduce cel mai înalt grad de satisfacţie consumatorului.
Ordonarea preferinţelor consumatorului are în vedere construirea unor programe de
consum sau de achiziţii. Programul de consum desemnează diferitele combinaţii de bunuri de la
care consumatorul urmăreşte să obţină o anumită utilitate agregată. Aceste programe de consum
se află sub incidenţa a numeroşi factori ce exprimă obiceiurile, gusturile şi preferinţele
consumatorilor.
5
Utilitatea este obiectivul urmărit de orice consumator, iar alternativele şi restricţiile

bugetare cu care acesta se confruntă constituie argumente pentru fundamentarea alegerii raţionale
a acestuia. A fi raţional, în acest sens, înseamnă a-ţi stabili anumite obiective şi apoi a acţiona
sistematic pentru a le atinge, date fiind alternativele pe care le ai la dispoziţie şi constrângerile
cărora trebuie să te supui.
Teoria economică nu afirmă însă că oamenii se comportă raţional întotdeauna. Ei nu-şi
formulează scopuri clare în permanenţă sau pot depune eforturi susţinute pentru a face o alegere.
În trecut, utilitatea era definită drept un indicator al bunăstării personale, o măsură numerică a
fericirii personale. Astăzi, în teoria economică, utilitatea a fost formulată în termenii preferinţelor
consumatorului, ca fiind o modalitate de descriere a preferinţelor acestuia.
Important este dacă un set de consum are o utilitate mai mare decât altul, din punct de
vedere al consumatorului, şi nu cu cât este mai mare utilitatea unuia faţă de a celuilalt set de
consum.
În acest sens, funcţia de utilitate este definită ca fiind un mod de alocare a unui număr
fiecărui set de consum astfel încât seturilor mai preferate în consum li se alocă numere mai mari
decât celor mai puţin preferate. Descrierea grafică a preferinţelor consumatorului este dată de
curbele de indiferenţă. Determinarea grafică a curbei de indiferenţă presupune unirea tuturor
punctelor ce corespund seturilor de consum între care consumatorul este indiferent, adică cele
care îi conferă acestuia acelaşi grad de satisfacţie. În general, cu ajutorul funcţiilor de utilitate,
determinarea grafică a curbelor de indiferenţă devine un proces simplu.
Curbele de indiferenţă sunt instrumente utilizate pentru a descrie preferinţele
consumatorilor. Aceste curbe prezintă anumite proprietăţi şi anume :
 două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta deoarece toate combinaţiile între care
consumatorul este indiferent se află pe o singură curbă de indiferenţă;
 curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
 panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie; prin rata marginală de
substituţie vom înţelege preţul la care un consumator este dispus să substituie un bun cu altul;
 curbele de indiferenţă sunt convexe, adică rata marginală de substituţie este descrescătoare;
Curbele de indiferenţă pot îmbrăca şi forme particulare. Astfel, dacă bunurile sunt perfect
substituibile (a), curbele de indiferenţă iau forma unor drepte paralele, de pantă negativă şi egală
cu proporţia în care se substituie bunurile unul altuia.
Existenţa unor bunuri de tipul creioanelor albastre şi roşii este un exemplu de bunuri
perfect substituibile pentru un consumator interesat de creioane, în general, şi nu de culoarea lor.
Dacă bunurile sunt perfect complementare (b), adică bunuri care se consumă totdeauna
împreună în proporţii fixe, curbele de indiferenţă îmbracă o formă aparte. Cazul cel mai simplu
este cel al pantofilor. Nu puteţi purta pantoful stâng decât împreună cu cel drept. Să presupunem
că aveţi trei perechi de pantofi, deci coşul este (3,3); cineva vă va aduce un pantof drept foarte
frumos, iar coşul devine (4,3). Dar pantoful nu vă este folositor, deci sunteţi indiferent faţă de
poziţia iniţială. Curbele de indiferenţă au următoarea alură :
x2 x2
0 0
x1 x1
a). Curba de indiferenţă pentru bunurile b). Curba de indiferenţă pentru bunurile
perfect substituibile perfect complementare
6
În cazul pantofilor, proporţia este de 1/1, dar sunt şi cazuri de proporţii fixe : 1/2, 2/3 etc.
Corespunzător existenţei bunurilor neutre (c), adică acelor care nu aduc nici un spor de
utilitate consumatorului prin consumul lor (acele bunuri pentru care consumatorul este indiferent
dacă le consumă sau nu), curba de indiferenţă este o dreaptă :
x2
0
x1
c). Curba de indiferenţă pentru
bunurile neutre
x1 – bun necesar (ciuperci);
x2 – bun neutru (caşcaval).
Exemplu : cazul unui consumator căruia îi place pizza cu ciuperci, dar îi este indiferent
cât caşcaval are aceasta.
Funcţia de utilitate asociată preferinţelor pentru bunuri substituibile este de forma :
U(x1,x2) = αx1+ βx2 , α, β > 0
Dacă α = β = 1, atunci bunurile sunt considerate perfect substituibile.
În general, preferinţele pentru bunurile complementare pot fi reprezentate printr-o funcţie

de utilitate, de forma :
U(x1, x2) = min(αx1, βx2)
unde α , β > 0 , unde α şi β sunt proporţiile în care sunt consumate, împreună, bunurile.
Dacă α = β = 1, atunci bunurile sunt perfect complementare.
În general, consumatorul poate înlocui un program de consum cu altul, aflat în zona
posibilităţilor, care răspunde mai bine preferinţelor şi dorinţelor sale. Posibilităţile şi condiţiile de
înlocuire se exprimă prin rata marginală de substituţie, considerată condiţie de optim sau de
echilibru.
Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un bun economic la care
consumatorul este dispus să renunţe în schimbul procurării unei cantităţi suplimentare dintr-un alt
bun, astfel încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie.
Ea măsoară proporţia în care consumatorul schimbă un bun cu altul, în procesul
schimbului, fără a-şi afecta gradul de satisfacţie. Din punct de vedere grafic, rata marginală de
substituţie reprezintă panta curbei de indiferenţă.
7
De fapt:
Optimul consumatorului desemnează cea mai bună structură a consumului pe care o

persoană o poate realiza în condiţii de preţ şi de venit date, astfel încât să-şi maximizeze
satisfacţia.
Setul optim de consum este punctul de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de
indiferenţă. Din punct de vedere economic, condiţia de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de
indiferenţă presupune ca rata marginală de substituţie dintre bunurile consumate să fie egală cu
rata de schimb a bunurilor pe piaţă, adică :
x2
Dreapta
bugetului
set optim de
consum
Curba de
indiferenţă
0 x1
Reprezentarea grafică a
optimului consumatorului
Cu alte cuvinte, dacă punctul în care rata schimbului la care consumatorul poate înlocui
un bun cu altul, în condiţiile unei curbe de indiferenţă ce-i reprezintă preferinţele, corespunde
ratei la care piaţa, prin condiţiile de preţ, permite efectuarea acestui schimb, atunci putem afirma
că punctul respectiv reprezintă alegerea optimă a consumatorului.
8
CEREREA DE BUNURI
În general, cererea se defineşte ca fiind dorinţa de a intra în posesia unui bun material
sau serviciu, la care se adaugă posibilitatea şi dispoziţia de a plăti preţul cerut pentru acesta.
În sens restrâns, cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă, ce poate fi cumpărată
de un individ, într-o perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat.
Această cantitate depinde semnificativ de dorinţele consumatorilor, vizând cantitatea dintr-un bun
pe care consumatorii sunt dispuşi să o procure în condiţii date ale preţului bunului, ale preţurilor
altor bunuri şi ale venitului disponibil. Ea depinde, de asemenea, de repartiţia veniturilor la
nivelul societăţii, de mărimea populaţiei şi de puterea de cumpărare a acesteia.
Legea generală a cererii exprimă existenţa unui raport invers proporţional între
cantitatea cerută şi preţul ce trebuie plătit pentru un anumit bun.
Această lege se verifică în cazul bunurilor normale, a căror cerere creşte odată cu
creşterea veniturilor, şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare, a căror cerere scade odată cu
creşterea veniturilor.
De asemenea, există situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel,
se poate ca unii cumpărători să cumpere mai mult de la unele firme chiar dacă acestea practică
preţuri mai ridicate pe fondul unei economii de timp. În situaţia în care preţul şi calitatea bunului
sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită şi de o sporire a cantităţii cerute,
deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată. Totodată, creşterea
preţului poate fi însoţită şi de o creştere a cantităţii cerute, în situaţia creşterii veniturilor, a
numărului de cumpărători, a preferinţelor etc. Nici în aceste situaţii legea generală a cererii nu
este contrazisă, deoarece ea exprimă relaţiile de cauzalitate dintre preţ şi cantitatea cerută,
considerând celelalte condiţii ale cererii constante.
În general, odată cu modificările de preţuri sau venit, alegerea optimă a consumatorului
se schimbă. În acest sens, funcţia cererii de bunuri (x 1, x2) este acea funcţie ce descrie dependenţa
dintre cantităţile cerute de bunuri şi diferitele niveluri ale preţurilor sau ale venitului
consumatorului.
Funcţia cererii de bunuri 1, respectiv 2, sunt descrise astfel : x 1(p1, p2, m) şi x2(p1, p2, m),
astfel că fiecărui set de preţuri şi de venit îi corespunde o combinaţie diferită de bunuri, ce
constituie, în acelaşi timp, alegerea optimă a consumatorului.
În cazul bunurilor perfect substituibile, putem avea trei situaţii :
a) dacă p2 > p1, atunci panta dreptei bugetului este mai mică decât cea a curbelor de indiferenţă,
iar optimul consumatorului se găseşte în punctul în care acesta alocă întregul venit consumului
bunului 1;
x2
Dreapta
bugetului
0
x1
a). Curba de indiferenţă pentru bunurile perfect

substituibile
1
b) dacă p1 > p2, atunci consumatorul se va specializa numai pe consumul bunului 2;

c) dacă p1 = p2, atunci există un întreg interval de opţiuni posibile pentru consumator, orice
cantitate din bunurile 1 şi 2 ce satisface restricţiile bugetare, constituind optimul în acest caz.
Astfel, funcţia cererii pentru bunul 1 este de forma :
o, când p1 > p2;
m/p1, când p2 > p1;
orice nr. ce aparţine intervalului (o, m/p1), când p1 = p2

Analog se determină şi funcţia cererii pentru bunul al doilea. Optimul în cazul bunurilor
substituibile intră în categoria optimului de frontieră ( punctul în care unul din consumuri este
nul), deoarece proprietate de substituibilitate a bunurilor face ca respectivul consumator să
opteze, în final, pentru bunul cel mai ieftin.
În cazul bunurilor perfect complementare, alegerea optimă se va afla întotdeauna în

punctul în care consumatorul utilizează cantităţi egale din ambele bunuri, punct care aparţine în
egală măsură şi dreptei bugetare.
Dreapta
bugetului
x1
b). Curba de indiferenţă pentru

bunurile perfect complementare
Determinarea algebrică a punctului de optim este următoarea :
m = p1x1 + p2x2
x1 = x2 = m/p1 + p2
x 1 = x2
Diferenţa dintre utilitatea totală asociată consumului unui bun şi valoarea totală de piaţă a
acestuia defineşte, în teoria economică, surplusul consumatorului. Surplusul apare ca
urmare a faptului că, de fapt, consumatorul primeşte în termenii satisfacţiei, mai mult decât
plăteşte pentru aceasta. Argumentaţia acestui surplus se poate dezvolta plecând de la teoria
2
utilităţii marginale descrescânde. Conform acesteia, pe măsura consumării unui bun, utilitatea
totală a consumatorului creşte, dar cu raţii descrescânde, respectiv, sporul de utilitate asociat
consumului fiecărei doze consumate din bunul respectiv este pozitiv, dar descrescător. Conceptul
de surplus al consumatorului descrie situaţia în care preţul pieţei pentru un bun este generat mai
mult de utilitatea marginală decât de utilitatea totală a consumului acestuia.
Evoluţia cererii de consum se află sub incidenţa unei diversităţi de factori care acţionează
cu intensităţi şi în sensuri diferite, se intersectează, se completează şi uneori chiar îşi anulează
reciproc influenţa. Unii factori sunt de natură obiectivă : nevoile de consum ale agenţilor şi
veniturile lor; preţul pieţei; calitatea bunurilor; conjunctura economică etc., iar alţii au un caracter
subiectiv: preferinţele subiecţilor, dorinţele, opţiunile lor, gradul de satisfacere a nevoilor etc.,
precum şi intervenţia unor agenţi în mecanismul cererii şi ofertei. Din multitudinea de factori ce
influenţează cererea consumatorilor, analizele economice reţin cu prioritate preţul de vânzare şi
veniturile subiecţilor.
Reacţia cererii la variaţia preţului depinde de natura bunului economic şi de însemnătatea

lui pentru consumator. Oricât de stringentă ar fi nevoia pe care un consumator o resimte şi oricât
de mic ar fi preţul bunului cu care nevoia respectivă se poate satisface, în lipsa veniturilor, nevoia
nu se va transforma în cerere, iar actele de vânzare-cumpărare nu se realizează.
În ceea ce priveşte modificările induse de schimbarea venitului consumatorului, se pune

problema determinării diferenţei dintre alegerea optimă a consumatorului la un anumit nivel al
venitului său faţă de un alt nivel de venit.
Considerând preţurile bunurilor constante, din punct de vedere grafic va avea loc deplasarea
dreptei bugetare faţă de originea axelor. După felul în care cererea de bunuri reacţionează la
modificarea venitului, identificăm două tipuri de bunuri : bunuri normale şi bunuri Giffen.
Bunurile normale sunt bunurile a căror cerere de consum evoluează în acelaşi sens cu
venitul consumatorului, respectiv, dacă x1 este considerat un bun normal, atunci Δx 1/Δm>0, iar ca
reprezentare grafică :
3
Bunurile inferioare sunt bunurile a căror cerere evoluează în sens invers evoluţiei
venitului consumatorului, respectiv, dacă x1 este considerat un bun normal, atunci Δx 1/Δm<0, iar
ca reprezentare grafică :
Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia venitului

consumatorului se pot defini două tipuri de curbe ce surprind particularităţile acestor procese.
Este vorba despre curba ofertei de venit sau curba nivelului de trai şi curba lui Engel.
Construcţia curbei nivelului de trai presupune unirea tuturor seturilor de consum

corespunzătoare alegerii optime a consumatorului în condiţiile diferitelor niveluri ale venitului.
Astfel, dacă ambele bunuri sunt normale, atunci curba nivelului de trai este de pantă pozitivă şi
reprezentată astfel :
4
Curba lui Engel presupune unirea tuturor consumurilor optime ale unui bun pentru fiecare
nivel al venitului consumatorului. Această curbă este de pantă pozitivă pentru bunurile normale şi
de pantă negativă pentru bunurile inferioare. Ca reprezentare grafică pentru un bun normal :
Pentru bunurile perfect substituibile, consumatorul se va specialize în consumul bunului

1,acesta fiind considerat un bun normal, iar curba nivelului de trai este reprezentată (pentru cazul
în care p1< p2) astfel :
x2
0
x1
Curba nivelului de trai pentru bunurile perfect substituibile
5
Curba lui Engel se determină pentru bunurile perfect substituibile, plecând de la funcţia
cererii de bunuri, pentru situaţia în care p 1< p2, iar reprezentarea grafică este o dreaptă de pantă
pozitivă, egală cu p1, iar pentru bunurile perfect complementare, panta dreptei este p 1+ p2.
x1
b). Curba nivelului de trai pentru bunurile

perfect complementare
În cazul modificărilor induse de schimbarea preţurilor bunurilor, se pune problema

determinării alegerii optime a consumatorului pentru diferite niveluri ale preţurilor bunurilor.
După felul în care evoluează cererea unui bun, atunci când preţul acestuia se modifică, se disting
două tipuri de bunuri, respectiv bunuri ordinare sau obişnuite şi bunuri Giffen.
Bunurile ordinare sunt bunuri a căror cerere de consum evoluează în sens opus evoluţiei
preţului lor, iar reprezentarea grafică este de forma :
6
Bunurile Giffen sunt bunuri a căror cerere evoluează în acelaşi sens cu evoluţia preţului acestora.
Ca reprezentare grafică :
Consumul din bunul inferior (Giffen) se va menţine cel mult constant, în cazul reducerii
preţului său sau se disponibilizează resurse pentru consumul suplimentar din al doilea bun,
decizându-se în final chiar să se consume mai puţin din respectivul bun. Acest lucru este posibil
deoarece micşorarea preţului bunului Giffen este percepută de consumator ca o modificare a
venitului său sau a puterii de cumpărare şi cum bunurile Giffen sunt bunuri inferioare, atunci
mărirea venitului va determina o reducere a cererii acestora.
7
Există şi alte situaţii care se abat de la legea cererii, situaţii întâlnite sub denumirea de cerere
atipică. O reacţie atipică a cererii este prezentată şi în cazul „efectului ostentativ”, care reflectă
comportamentul unor categorii de subiecţi , ce doresc să etaleze un anumit statut social şi
reacţionează la ridicarea preţului cu mărirea cererii. O altă situaţie de cerere atipică este
reprezentată prin efectul de venit nul. În acest sens, există mărfuri foarte scumpe, la care accesul
este extrem de limitat tocmai datorită preţului, iar marea majoritate a populaţiei nu are acces la
aceste bunuri datorită venitului insuficient în raport cu preţul. În consecinţă, reducerile succesive
de preţ nu afectează cererea, în măsura în care sunt suficiente pentru a permite accesul altor
categorii sociale pe piaţă.Tot în categoria cererii atipice se încadrează şi efectul de anticipaţie.
Astfel, în perioadele inflaţioniste, populaţia anticipează creşteri continue ale preţurilor, şi pentru a
se proteja în faţa acestor creşteri, populaţia încearcă să-şi facă rezerve, cumpărând mai mult, chiar
dacă preţul creşte, deoarece anticipează creşteri şi mai mari în viitor.
Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia preţurilor

acestora, se pot defini două tipuri de curbe care surprind particularităţile acestor procese paralele.
Este vorba despre curba ofertei de preţ sau curba preţ-consum şi curba cererii.
Construcţia curbei preţ-consum presupune unirea tuturor punctelor de optim ce reprezintă

seturi de consum ce vor fi cerute la diferite preţuri ale unui bun, reprezentată astfel :
Construcţia curbei cererii unui bun presupune ca, pentru fiecare nivel al preţului bunului,
să se reprezinte nivelul optim al consumului acestora. Ca reprezentare grafică (pentru un bun
obişnuit) :
8
9
Elasticitatea cererii în raport cu factorii săi de influenţă
Cererea de consum se află sub incidenţa unor stimuli şi a unor factori inhibitori de natură
obiectivă şi subiectivă. Reacţia ei la acest complex de factori şi stări psihice poartă denumirea de
elasticitate. Din multitudinea de cauze ce determină elasticitatea cererii, analiza economică a
reţinut preţurile produsului şi venitul consumatorului, a căror cunoaştere prezintă mai mare
interes pentru ofertanţi.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei
condiţii a cererii. Ea se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate, care arată procentul,
gradul modificării cererii în funcţie de factorii de influenţă.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit măsoară variaţia procentuală a cererii unu bun
generată de modificarea cu un procent a venitului consumatorului. Coeficientul de elasticitate a
cererii funcţie de venit este descris de relaţia :
, unde q este cererea C
În funcţie de valorile pe care le poate lua acest coeficient de elasticitate, putem vorbi
despre :
 bunuri superioare sau de lux, dacă acest coeficient este supraunitar, exprimând un
grad ridicat de elasticitate a cererii acestor bunuri funcţie de venit;
 bunuri de strictă necesitate, dacă valorile coeficientului sunt pozitive, dar subunitare;
 bunuri inferioare, caz în care coeficientul este mai mic decât 0, ca urmare a
evoluţiilor de sens contrar ale venitului şi cantităţii cerute din respectivul bun;
 bunuri normale, atunci când coeficientul ia valori pozitive, dar între (0,1), cererea
bunului evoluând în acelaşi sens ca şi venitul.
Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ măsoară modificarea relativă a cererii

generată de modificarea cu un procent a preţului unui bun, iar coeficientul de elasticitate este de
forma :
Pentru majoritatea bunurilor obişnuite, acest coeficient ia valori negative, iar pentru
bunurile Giffen, ia valori pozitive.
În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate cerere la preţ, se disting următoarele
categorii de cerere :
 cerere elastică pentru >1 – respective cheltuielile se majorează;
 cerere inelastică pentru < 1 – cheltuiala pentru achiziţionarea bunurilor se diminuează;
 cerere unitară pentru = 1 – cheltuielile nu se modifică;
 cerere perfect elastică pentru - cantitatea creşte la infinit, iar cheltuielile de consum
cresc considerabil(preţul este constant);
1
 cerere perfect inelastică pentru = 0 – cantitatea este constantă, iar cheltuielile de consum
scad cu acelaşi procent ca şi preţul.
Grafic, situaţia este prezentată în fig. 5.2, evidenţiindu-se porţiunile pe care cererea este
elastică, cu elasticitate unitară sau inelastică.
= 
a/b cerere elastică  > 1
Fig. 5.2.
= 1 cerere inelastică  < 1
a/2b
= 0
a/2 a q
Coeficientul elasticităţii încrucişate măsoară variaţia în procente a cererii unui bun

datorată variaţiei cu un procent a preţului altui bun. El permite aprecierea sensibilităţii cererii
unui bun la variaţia preţurilor altor bunuri. Ca formulă de calcul :
Pentru bunurile substituibile acest coeficient este pozitiv, variaţia cererii unui bun este de
acelaşi sens cu cea a preţului celuilalt bun, iar pentru bunurile complementare, coeficientul este
negativ, adică cererea unui bun evoluează în sens contrar preţului celuilalt bun. Pentru bunurile
independente, coeficientul este zero.
Tabelul următor sintetizează bunurile în funcţie de coeficienţii de elasticitate :
Categoria de bun εc/v εc/p

Bun inferior Giffen εc/v < 0 εc/p > 0
Bun inferior obişnuit εc/v < 0 εc/p < 0
Bun normal de strictă εc/v = (0,1) εc/p < 0
necesitate
Bun normal superior εc/v > 1 εc/p < 0
În general, elasticitatea cererii unui bun depinde de cât de apropiaţi substituenţi are ca şi
concurenţi. În acest sens, cererea foarte elastică prezintă bunurile cu foarte mulţi substituenţi şi
cererea foarte inelastică prezintă bunurile cu puţini substituenţi.
2
Cei mai importanţi factori ce influenţează elasticitatea cererii sunt :

 ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii – cu cât
ponderea cheltuielilor pentru cumpărarea unui bun sau categorie de bunuri este mai ridicată,
cu atât coeficientul de elasticitate al cererii la preţ este mai mare şi invers, în situaţia în care
celelalte condiţii rămân constante. Totodată, unele categorii de bunuri au o pondere mai mare
în cheltuielile totale, în timp ce altele au o pondere mai redusă. Creşterea diferenţelor dintre
veniturile băneşti determină modificări în ponderile cheltuielilor pentru diferite categorii de
bunuri. Astfel, pe măsură ce veniturile băneşti cresc, ponderea cheltuielilor pentru alimente
devine mai mare pentru persoanele cu venituri reduse decât pentru cele cu venituri mari. În
această situaţie, coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mult mai mare
pentru persoanele cu venituri mici în comparaţie cu persoanele care au venituri mari şi foarte
mari.
 Gradul de substituire a bunurilor – între gradul de substituire a bunurilor şi elasticitatea
cererii la preţ există o relaţie pozitivă.
 Gradul necesităţii în consum – pentru bunurile de lux, nivelul coeficientului de elasticitate a
cererii în funcţie de preţul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile necesare. De
regulă, bunurile care pot fi considerate de lux au o cerere elastică, iar cererea pentru bunurile
vitale este inelastică. Însă, în cadrul fiecărei categorii de bunuri există diferenţe între nivelele
coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţul acestora.
 Durata perioadei de timp de la modificarea preţului – între durata perioadei de timp de la
schimbarea preţului unui anumit bun şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii la preţ
există o relaţie directă, pozitivă. Astfel, dacă preţul unui bun se dublează, atunci cantitatea
cerută pentru bunul respectiv într-o perioadă scurtă de timp se va reduce, dar pe o perioadă
îndelungată de timp se va reduce cu un procent mult mai mare.
Cunoaşterea influenţei acestor factori asupra elasticităţii cererii în funcţie de modificarea
preţului prezintă importanţă deosebită pentru estimarea venitului total încasat de producatori.
3
Factorii de producţie şi resursele
Izvorul fiecărui factor de producţie îl reprezintă resursele. Se poate afirma şi legătura

dintre factorii de producţie şi resurse ca fiind următoarea : factorii de producţie cuprind doar o
parte din resurse, şi anume acea parte a resurselor care au fost atrase de către agenţii economici
printr-o acţiune economică.
Factorii de producţie reprezintă resursele care au devenit active, care au fost desprinse din
lumea lor naturală şi aduse în circuitul economic.
Din punct de vedere al realităţii, pot exista şi există sute chiar mii de factori specifici de
producţie, care generează fenomene şi procese economice, dar din punct de vedere al teoriei şi
practicii economice, din necesitatea surprinderii şi formulării legilor după care evoluează
fenomenele economice pentru a oferi soluţii pentru politicile economice, împărţirea şi sinteza
tuturor factorilor de producţie pe cele trei dimensiuni: munca, natura şi capitalul rămâne
esenţială.
Munca – factor de producţie activ şi determinant
Munca reprezintă o activitate conştientă care urmăreşte obţinerea unui anumit rezultat.
Pentru obţinerea rezultatului stabilit, omul îşi stabileşte şi instrumentele necesare realizării
scopului său. Prin muncă omul stabileşte, în mod conştient, legătura între rezultatele pe care
doreşte să le obţină şi instrumentele prin care poate realiza rezultatele.
Ca factor de producţie, munca reprezintă activitatea conştientă prin care omul urmăreşte
obţinerea bunurilor economice necesare satisfacerii nevoilor sale, prin folosirea unor mijloace
create de el, tocmai în acest scop.
Ar exista următoarele etape ale evoluţiei raportului între om, mijloacele create de el şi
bunurile obţinute :
a) o primă etapă (om – bun economic) în care omul acţiona direct cu braţele lui, mâinile lui fiind
pe post de unelte, iar muşchii lui acţionând ca un motor.
b) o a doua etapă (om – unealtă – bun economic), în care omul a interpus între el şi bunul ce
urma a fi creat, o unealtă.
Deja eficienţa lui, prin folosirea uneltei, a crescut, deoarece a putut produce acum mai multe
bunuri economice. La început, unealta a fost necioplită, apoi cioplită, de bronz, de fier etc.
c) o a treia etapă ( om – motor – unealtă – bun economic ), a apărut în momentul în care omul a
interpus între el şi unealtă un motor. Acest fapt a amplificat puterea uneltei, a diversificat unelte.
Prin aceasta a sporit rapid producţia de bunuri economice, iar procesul economic a reprezentat o
treaptă numită mecanizarea.
d) o a patra etapă este cea în care omul a interpus între el şi motor un calculator, pe baza căruia s-
a trecut la conducerea proceselor de creare a bunurilor de către calculator. S-au creat premisele
automatizării, a obţinerii bunurilor economice de serie mare, de masă. Parcurgerea acestor etape,
s-a bazat pe munca şi creativitatea omului.
Munca este strâns legată de forţa de muncă. Munca şi forţa de muncă nu înseamnă
acelaşi lucru. Munca este doar un rezultat al acţiunii forţei de muncă : ea ar reprezenta forţa de
muncă pusă în aplicare, folosirea sa. Ca urmare, forţa de muncă reprezintă aptitudinile fizice şi
intelectuale pe care şi le formează şi de care dispune omul, pe care le foloseşte în scopul obţinerii
unui anumit
bun.
Natura
Deşi este prezentat ca al doilea factor de producţie, el trebuie considerat ca fiind cel mai
important, deoarece însăşi omul este parte a naturii. Omul este chemat nu numai să folosească, ci
şi să aibe grijă de natură, şi, prin aceasta, implicit de el.
Definire. Privită ca factor de producţie, natura este înţeleasă ca un ansamblu de elemente
la care omul face apel pentru a produce bunuri economice. Natura asigură : substanţa, condiţiile
materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ea dând şi majoritatea energiei primare necesare
oricărei activităţi social-economice. Ea mai dă, de asemenea subiectul acestei activităţi – omul,
responsabil nu numai pentru el, ci pentru întreaga natură aflată la dispoziţia lui.
O parte importantă a naturii, pe care omul o foloseşte este pământul privit în
accepţiunea sa de planetă. Toate activităţile sunt de pământ, pe el îşi bazează existenţa toate
popoarele, deoarece el este suportul desfăşurării oricărei activităţi umane.
Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin următoarele :
a) pământul este un element viu al naturii. Astfel, un bob de grâu nu poate fi păstrat pentru un
timp îndelungat în pământ, deoarece el va încolţi şi se vor produce apoi alte boabe. Condiţia ca
să poată fi păstrat grâul în pământ, este aceea ca pământul să fie “ars” în cuptor şi să ia forma
unui vas care sa fie închis. Numai după această operaţiune de ardere a pământului, bobul de grâu
va putea fi păstrat prin îngroparea lui în pământ, în vasul închis. Fiind un element viu al naturii,
el trebuie să fie folosit cu o grijă deosebită, deoarece acolo unde pământul nu este bine întreţinut,
treptat viaţa poate dispare.
Pământul este limitat, suprafaţa sa totală este constantă şi păstrează un anumit raport între
uscat şi apă. Fiind un factor limitat, este virtualmente rar. Trebuie făcută distincţie între resursele
naturale ale subsolului şi pământul privit ca fond funciar ce cuprinde : terenuri arabile, păşuni,
livezi, fâneţe, păduri.Utilizarea raţională a fondului funciar are o semnificaţie deosebită,
deoarece două procese fac presiuni asupra pământului : creşterea populaţiei şi multiplicarea
nevoilor umane. Un aspect, în aparenţă, minus şi puţin luat în seamă la noi, în utilizarea
pământului, se referă la aşa numitul “an sabatic” al pământului (an de sărbătorire a lui). “Anul
sabatic” în agricultură are în vedere ca tot la şapte ani terenul arabil să nu fie folosit pentru
agricultură, ci după pregătirea lui, să fie lăsta liber, să nu fie însămânţat în acel an cu nici o
cultură. Credem, că trebuie să existe o anumită explicaţie, deoarece în agricultura unor ţări cum
sunt S.U.A., Germania, Israel, ţări care au o agricultură intensivă, importante suprafeţe de teren
nu sunt cultivate anual, dar proprietarii de pământ primesc de la stat venituri echivalente pentru
acel an, cu media ultimilor şase ani.
b) Resursele naturale ale subsolului – sunt o componentă esenţială a factorului de producţie
natura şi reprezintă baza de materii prime şi energie necesare activităţilor economice. Volumul şi
structura resurselor folosite atât de tehnologiile existente cât şi de cunoaşterea din diferite
domenii ale ştiinţei. Din acest punct de vedere, resursele pot fi: exploatabile din punct de vedere
economic şi neexploatabile. Criteriul îl reprezintă costurile pe care le ridică atragerea lor în
circuitul economic în vederea folosirii lor ca factor de producţie.
Resursele minerale se caracterizează prin raritate, determinată de faptul că resursele
primare sunt epuizabile. Chiar şi resursele regenerabile sunt reproduse de natură într-un ritm
inferior ritmului de creştere a nevoilor de a consuma resursele respective. Abundenţa sau penuria
de resurse naturale au avut şi au efecte contradictorii asupra destinelor oamenilor şi popoarelor.
Puterea economică a unei ţări este şi în prezent legată şi de agricultura prosperă, de

resursele minerale, ca şi de valorificarea lor industrială.
Capitalul
În definirea capitalului există mai multe optici, mai multe puncte de vedere de abordare a
capitalului :
 Optica juridică defineşte capitalul, ca fiind ansamblul drepturilor de proprietate şi de
creanţe pe care o persoană le deţine şi de care beneficiază.
 În optica economică, capitalul, în calitate de factor de producţie reprezintă categoria
bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.
a) Spre deosebire de ceilalţi doi factori de producţie (munca şi natura), capitalul se
caracterizează prin următoarele particularităţi
- capitalul nu este un factor originar, ci este un factor derivat, el fiind un rezultat al proceselor
economice anterioare ;
- capitalul , ca factor de producţie, are un caracter lucrativ ;
- capitalul se reproduce din punct de vedere economic pe baza unor legi adoptate, convenite de
agenţii economici.
Tot din punct de vedere economic, capitalul poate fi privit ca ;
- un capital real – numit bunuri de capital, echipamente de capital. Se procură prin tranzacţii
efectuate pe pieţele specializate în bunuri de capital ;
- un capital fictiv – capitalul lichid, care reprezintă obiectul tranzacţiilor de pe piaţa financiară.
b) Din punct de vedere al reproducerii economice a capitalului, prezintă un interes deosebit o altă
clasificare, şi anume cea a capitalului fix şi circulant.
- Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din echipamente de folosinţă mai
îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie, se depreciază treptat şi se înlocuiesc
după mai mulţi ani de funcţionare. În componenţa capitalului fix intră : construcţii, echipamente
de producţie, utilaje şi maşini unelte, calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de
lucru, mijloace de transport etc. Capitalul fix este destinat unei utilizări specifice, iar rigiditatea
utilizării lui este cu atât mai mare, cu cât echipamentul tehnic de producţie este mai specializat.
- Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real , care se consumă în întregime în
decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu. În
componenţa capitalului circulant se includ : materii prime, materiale de bază şi auxiliare, energie,
combustibil, semifabricate etc.
c) La nivelul firmei, capitalul real se manifestă ca un capital în funcţiune, aflat într-o continuă
transformare.
Scopul activităţii, a creerii unui anumit bun economic (bun material, serviciu, informaţie)
îl reprezintă profitul, scop care se poate realiza numai după ce bunul creat este cumpărat de
consumator.
Ca urmare, funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu. Reluarea continuă a
procesului reprezintă rotaţia capitalului, care parcurge anumite faze distincte:
 Stadiul întâi al circuitului capitalului – în care capitalul lichid aflat sub formă de bani se
transformă atât în capital real, cât şi în mijloc de cumpărare a forţei de muncă;
 Stadiul al doilea al circuitului capitalului care asigură transformarea capitalului circulant
prin intermediul capitalului fix şi al muncii în bun economic;
 Stadiul al treilea constă în transformarea bunurilor econimice din forma lor de marfă în
bani.
Rotaţia capitalului, în trecerea lui prin cele trei stadii, se realizează într-un anumit timp diferit de
la o formă la alta. Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de
rotaţiea capitalului . Cunoscând viteza de rotaţie a capitalului, se poate determina numărul de
rotaţii realizat de capitalul real într-un an de zile. Pe această bază, se poate fundamenta cifra de
afaceri pe care o va realiza o firmă într-un an, precum şi obiectivele financiare pe care şi le
propune firma a le realiza în anul respectiv sau într-o anumită perspectivă.
d) În procesul reluării continue a capitalului firmei, se detaşează două procese importante:
 Variaţia stocurilor firmei. Stocurile firmei sunt definite ca fiind toate bunurile firmei sub
formă de: materii prime, combustibil, materiale, semifabricate, producţie neterminată,
produse finite aflate în posesia firmei în cursul unei anumite perioade de timp
considerate. Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările şi ieşirile din stocuri
în decursul unei anumite perioade de timp.
 Formarea brută a capitalului fix. În cadrul firmei, elementele capitalului fix sunt supuse
unor modificări cum sunt: deprecierea şi uzura capitalului fix, scoaterea din funcţiune şi
casarea capitalului uzat, cumpărarea de noi bunuri de capital, înnoirea şi modernizarea
capitalului.
e) Deprecierea capitalului fix are loc, ca urmare a uzurii fizice şi morale.
Uzura fizică a capitalului fix reprezintă procesul de pierdere treptată a proprietăţilor
tehnice de exploatare datorită folosirii productive şi a acţiunii agenţilor naturali. În afara
deprecierii determinate de uzura fizică, capitalul fix este supus şi unei uzuri morale.
Cauza uzurii morale este progresul tehnic care determină o creştere a randamentelor
noilor echipamente, o creştere a productivităţii muncii, fapt ce determină ca echipamentele aflate
în funcţiune să devină “depăşite” din punct de vedere tehnic, chiar dacă acestea din urmă nu sunt
uzate fizic şi mai pot funcţiona. În acest context, formarea brută de capital reprezintă o
componentă esenţială a politicii unei firme.
Formarea brută a capitalului fix cuprinde la rândul ei, două procese distincte :
 cumpărarea de bunuri de capital noi şi punerea lor în funcţiune şi prin ameliorarea
performanţelor tehnice şi funcţionale ale capitalului fix prin efectuarea unor intervenţii în
refacerea unor componente.
 Formarea capitalului fix se realizează prin investiţii. Investiţiile sunt totalitatea
cheltuielilor făcute de o întreprindere pentru crearea de noi capacităţi de producţie,
precum şi pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea capacităţilor existente.
Investiţia totală făcută într-o perioadă pentru formarea brută a capitalului fix reprezintă
investiţia brută. Ea are două componente : investiţia netă – care reprezintă partea din profit (din
venitul proprietarului) destinată investiţiei şi alocaţia pentru consumul de capital fix, respectiv
amortizarea.
Neofactorii de producţie
În prezent, evoluţia factorilor de producţie se desfăşoară, în contextul unei revoluţii tehnico-

ştiinţifice, care determină manifestarea unor neofactori de producţie cum sunt : tehnologiile,
informaţia, abilitatea întreprinzătorilor.
a) Tehnologiile articulează într-un proces coerent diferite oparaţii şi faze specifice, ocazionate de
obţinerea unor bunuri sau servicii cu caracter predeterminate. Fiecare tehnologie are identitate
bine definită sub aspectul condiţiilor care face necesară si posibilă aplicarea sa într-un domeniu
de producţie. Ca resurse potenţiale utilizabile, tehnologiile disponibile formează stocul de
tehnologii concretizat în brevete de invenţie, licenţe. Tehnologiile, ca neofactor de producţie, se

află în strânsă legătură cu informaţia.
b) Informaţia se poate defini drept un semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere
şi căruia atât emitentul, cât şi destinatarul îi asociază aceeaşi destinaţie. Informaţia face parte din
categoria activelor intangibile şi îndeplinesc roluri multiple în viaţa firmelor. O anumită perioadă
de timp, în cadrul sistemului economic, informaţia luată în sensul său larg de cunoştinţele
ştiinţifice şi de comunicare, exercită funcţii în următoarele direcţii :
 de liant între componenetele sistemului economic, concretizat printr-o adâncă diviziune a
muncii ;
 de element fundamental în asigurarea reglajului tuturor sistemelor, inclusival sistemelor
complexe de tipul celor macroeconomice ;
 de element cognitiv, ce contribuie la sporirea potenţialului sau eficienţa factorilor de
producţie. Se poate constata că, înainte de revoluţia informaţiei şi tehnologiei, informaţia
prezenta anumite particularităţi : - informaţia era memorată pe suporţi fizici prin scris şi tipar,
memorare care nu servea direct unei dinamici informaţionale
 informaţia, exceptând pe cea din organismele vii, nu acţiona singură, nu lua decizii
singură, nu rezolva probleme singură
 numai omul era un procesor informaţional, toate fluxurile de informaţie trebuind să
treacă pe la el.
Informatica a schimbat complet tehnologia informaţiei. Acum, informaţia poate
acţiona singură, poate lua singură decizii şi poate rezolva probleme. Într-o întreprindere modern:
proiectarea, ingineria fabricaţiei, planificarea, marketingul se realizează prin fabricaţia integrată
cu calculator.
c) Abilitatea întreprinzătorului – reprezintă un neofactor de producţie care se împleteşte cu
tehnologiile şi informaţia. Abilitatea întreprinzătorului este proprie sistemelor economice bazate
pe concurenţă şi liberă iniţiativă. Întreprinzătorul alege factorii de producţie în raport cu scopul
pe care şi-l stabileşte, atrage factorii de producţie şi îi aduce în satrea activă, necesară utilizării
lor combinate în procesul de producţie, aflat sub controlul său. În general, prin întreprinzător se
înţelege acel tip de subiect al activităţii economice care, fie că iniţiază o afacere nouă, fie că în
cadrul unei afaceri aflate în desfăşurare iniţiază un proces de schimbare radicală. Calitatea de
întreprinzător ilustrează un tip de comportament al unui personaj, principal declanşator şi
animator al dinamicii transformărilor la nivel de întreprindere. El trebuie să sesizeze ocaziile şi
şansele întreprinderii şi să formuleze un plan de acţiune pe care să-l pună în practică, prin
asumarea răspunderii proprii.
Întreprinzătorul nu trebuie confundat cu comportamentele speculative, care deformează
conţinutul liberei iniţiative. Întreprinzătorul este de bună credinţă, deoarece el ştie că ceea ce face
corespunde nu numai musiunii lui economice, ci şi misiunii omului, în general cât trăieşte pe
pământ.
Factorii de producţie şi resursele
Izvorul fiecărui factor de producţie îl reprezintă resursele. Se poate afirma şi legătura

dintre factorii de producţie şi resurse ca fiind următoarea : factorii de producţie cuprind doar o
parte din resurse, şi anume acea parte a resurselor care au fost atrase de către agenţii economici
printr-o acţiune economică.
Factorii de producţie reprezintă resursele care au devenit active, care au fost desprinse din
lumea lor naturală şi aduse în circuitul economic.
Din punct de vedere al realităţii, pot exista şi există sute chiar mii de factori specifici de
producţie, care generează fenomene şi procese economice, dar din punct de vedere al teoriei şi
practicii economice, din necesitatea surprinderii şi formulării legilor după care evoluează
fenomenele economice pentru a oferi soluţii pentru politicile economice, împărţirea şi sinteza
tuturor factorilor de producţie pe cele trei dimensiuni: munca, natura şi capitalul rămâne
esenţială.
Munca – factor de producţie activ şi determinant
Munca reprezintă o activitate conştientă care urmăreşte obţinerea unui anumit rezultat.
Pentru obţinerea rezultatului stabilit, omul îşi stabileşte şi instrumentele necesare realizării
scopului său. Prin muncă omul stabileşte, în mod conştient, legătura între rezultatele pe care
doreşte să le obţină şi instrumentele prin care poate realiza rezultatele.
Ca factor de producţie, munca reprezintă activitatea conştientă prin care omul urmăreşte
obţinerea bunurilor economice necesare satisfacerii nevoilor sale, prin folosirea unor mijloace
create de el, tocmai în acest scop.
Ar exista următoarele etape ale evoluţiei raportului între om, mijloacele create de el şi
bunurile obţinute :
a) o primă etapă (om – bun economic) în care omul acţiona direct cu braţele lui, mâinile lui fiind
pe post de unelte, iar muşchii lui acţionând ca un motor.
b) o a doua etapă (om – unealtă – bun economic), în care omul a interpus între el şi bunul ce
urma a fi creat, o unealtă.
Deja eficienţa lui, prin folosirea uneltei, a crescut, deoarece a putut produce acum mai multe
bunuri economice. La început, unealta a fost necioplită, apoi cioplită, de bronz, de fier etc.
c) o a treia etapă ( om – motor – unealtă – bun economic ), a apărut în momentul în care omul a
interpus între el şi unealtă un motor. Acest fapt a amplificat puterea uneltei, a diversificat unelte.
Prin aceasta a sporit rapid producţia de bunuri economice, iar procesul economic a reprezentat o
treaptă numită mecanizarea.
d) o a patra etapă este cea în care omul a interpus între el şi motor un calculator, pe baza căruia s-
a trecut la conducerea proceselor de creare a bunurilor de către calculator. S-au creat premisele
automatizării, a obţinerii bunurilor economice de serie mare, de masă. Parcurgerea acestor etape,
s-a bazat pe munca şi creativitatea omului.
Munca este strâns legată de forţa de muncă. Munca şi forţa de muncă nu înseamnă
acelaşi lucru. Munca este doar un rezultat al acţiunii forţei de muncă : ea ar reprezenta forţa de
muncă pusă în aplicare, folosirea sa. Ca urmare, forţa de muncă reprezintă aptitudinile fizice şi
intelectuale pe care şi le formează şi de care dispune omul, pe care le foloseşte în scopul obţinerii
unui anumit
bun.
Natura
Deşi este prezentat ca al doilea factor de producţie, el trebuie considerat ca fiind cel mai
important, deoarece însăşi omul este parte a naturii. Omul este chemat nu numai să folosească, ci
şi să aibe grijă de natură, şi, prin aceasta, implicit de el.
Definire. Privită ca factor de producţie, natura este înţeleasă ca un ansamblu de elemente
la care omul face apel pentru a produce bunuri economice. Natura asigură : substanţa, condiţiile
materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ea dând şi majoritatea energiei primare necesare
oricărei activităţi social-economice. Ea mai dă, de asemenea subiectul acestei activităţi – omul,
responsabil nu numai pentru el, ci pentru întreaga natură aflată la dispoziţia lui.
O parte importantă a naturii, pe care omul o foloseşte este pământul privit în
accepţiunea sa de planetă. Toate activităţile sunt de pământ, pe el îşi bazează existenţa toate
popoarele, deoarece el este suportul desfăşurării oricărei activităţi umane.
Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin următoarele :
a) pământul este un element viu al naturii. Astfel, un bob de grâu nu poate fi păstrat pentru un
timp îndelungat în pământ, deoarece el va încolţi şi se vor produce apoi alte boabe. Condiţia ca
să poată fi păstrat grâul în pământ, este aceea ca pământul să fie “ars” în cuptor şi să ia forma
unui vas care sa fie închis. Numai după această operaţiune de ardere a pământului, bobul de grâu
va putea fi păstrat prin îngroparea lui în pământ, în vasul închis. Fiind un element viu al naturii,
el trebuie să fie folosit cu o grijă deosebită, deoarece acolo unde pământul nu este bine întreţinut,
treptat viaţa poate dispare.
Pământul este limitat, suprafaţa sa totală este constantă şi păstrează un anumit raport între
uscat şi apă. Fiind un factor limitat, este virtualmente rar. Trebuie făcută distincţie între resursele
naturale ale subsolului şi pământul privit ca fond funciar ce cuprinde : terenuri arabile, păşuni,
livezi, fâneţe, păduri.Utilizarea raţională a fondului funciar are o semnificaţie deosebită,
deoarece două procese fac presiuni asupra pământului : creşterea populaţiei şi multiplicarea
nevoilor umane. Un aspect, în aparenţă, minus şi puţin luat în seamă la noi, în utilizarea
pământului, se referă la aşa numitul “an sabatic” al pământului (an de sărbătorire a lui). “Anul
sabatic” în agricultură are în vedere ca tot la şapte ani terenul arabil să nu fie folosit pentru
agricultură, ci după pregătirea lui, să fie lăsta liber, să nu fie însămânţat în acel an cu nici o
cultură. Credem, că trebuie să existe o anumită explicaţie, deoarece în agricultura unor ţări cum
sunt S.U.A., Germania, Israel, ţări care au o agricultură intensivă, importante suprafeţe de teren
nu sunt cultivate anual, dar proprietarii de pământ primesc de la stat venituri echivalente pentru
acel an, cu media ultimilor şase ani.
b) Resursele naturale ale subsolului – sunt o componentă esenţială a factorului de producţie
natura şi reprezintă baza de materii prime şi energie necesare activităţilor economice. Volumul şi
structura resurselor folosite atât de tehnologiile existente cât şi de cunoaşterea din diferite
domenii ale ştiinţei. Din acest punct de vedere, resursele pot fi: exploatabile din punct de vedere
economic şi neexploatabile. Criteriul îl reprezintă costurile pe care le ridică atragerea lor în
circuitul economic în vederea folosirii lor ca factor de producţie.
Resursele minerale se caracterizează prin raritate, determinată de faptul că resursele
primare sunt epuizabile. Chiar şi resursele regenerabile sunt reproduse de natură într-un ritm
inferior ritmului de creştere a nevoilor de a consuma resursele respective. Abundenţa sau penuria
de resurse naturale au avut şi au efecte contradictorii asupra destinelor oamenilor şi popoarelor.
Puterea economică a unei ţări este şi în prezent legată şi de agricultura prosperă, de

resursele minerale, ca şi de valorificarea lor industrială.
Capitalul
În definirea capitalului există mai multe optici, mai multe puncte de vedere de abordare a
capitalului :
 Optica juridică defineşte capitalul, ca fiind ansamblul drepturilor de proprietate şi de
creanţe pe care o persoană le deţine şi de care beneficiază.
 În optica economică, capitalul, în calitate de factor de producţie reprezintă categoria
bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.
a) Spre deosebire de ceilalţi doi factori de producţie (munca şi natura), capitalul se
caracterizează prin următoarele particularităţi
- capitalul nu este un factor originar, ci este un factor derivat, el fiind un rezultat al proceselor
economice anterioare ;
- capitalul , ca factor de producţie, are un caracter lucrativ ;
- capitalul se reproduce din punct de vedere economic pe baza unor legi adoptate, convenite de
agenţii economici.
Tot din punct de vedere economic, capitalul poate fi privit ca ;
- un capital real – numit bunuri de capital, echipamente de capital. Se procură prin tranzacţii
efectuate pe pieţele specializate în bunuri de capital ;
- un capital fictiv – capitalul lichid, care reprezintă obiectul tranzacţiilor de pe piaţa financiară.
b) Din punct de vedere al reproducerii economice a capitalului, prezintă un interes deosebit o altă
clasificare, şi anume cea a capitalului fix şi circulant.
- Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din echipamente de folosinţă mai
îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie, se depreciază treptat şi se înlocuiesc
după mai mulţi ani de funcţionare. În componenţa capitalului fix intră : construcţii, echipamente
de producţie, utilaje şi maşini unelte, calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de
lucru, mijloace de transport etc. Capitalul fix este destinat unei utilizări specifice, iar rigiditatea
utilizării lui este cu atât mai mare, cu cât echipamentul tehnic de producţie este mai specializat.
- Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real , care se consumă în întregime în
decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu. În
componenţa capitalului circulant se includ : materii prime, materiale de bază şi auxiliare, energie,
combustibil, semifabricate etc.
c) La nivelul firmei, capitalul real se manifestă ca un capital în funcţiune, aflat într-o continuă
transformare.
Scopul activităţii, a creerii unui anumit bun economic (bun material, serviciu, informaţie)
îl reprezintă profitul, scop care se poate realiza numai după ce bunul creat este cumpărat de
consumator.
Ca urmare, funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu. Reluarea continuă a
procesului reprezintă rotaţia capitalului, care parcurge anumite faze distincte:
 Stadiul întâi al circuitului capitalului – în care capitalul lichid aflat sub formă de bani se
transformă atât în capital real, cât şi în mijloc de cumpărare a forţei de muncă;
 Stadiul al doilea al circuitului capitalului care asigură transformarea capitalului circulant
prin intermediul capitalului fix şi al muncii în bun economic;
 Stadiul al treilea constă în transformarea bunurilor econimice din forma lor de marfă în
bani.
Rotaţia capitalului, în trecerea lui prin cele trei stadii, se realizează într-un anumit timp diferit de
la o formă la alta. Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de
rotaţiea capitalului . Cunoscând viteza de rotaţie a capitalului, se poate determina numărul de
rotaţii realizat de capitalul real într-un an de zile. Pe această bază, se poate fundamenta cifra de
afaceri pe care o va realiza o firmă într-un an, precum şi obiectivele financiare pe care şi le
propune firma a le realiza în anul respectiv sau într-o anumită perspectivă.
d) În procesul reluării continue a capitalului firmei, se detaşează două procese importante:
 Variaţia stocurilor firmei. Stocurile firmei sunt definite ca fiind toate bunurile firmei sub
formă de: materii prime, combustibil, materiale, semifabricate, producţie neterminată,
produse finite aflate în posesia firmei în cursul unei anumite perioade de timp
considerate. Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările şi ieşirile din stocuri
în decursul unei anumite perioade de timp.
 Formarea brută a capitalului fix. În cadrul firmei, elementele capitalului fix sunt supuse
unor modificări cum sunt: deprecierea şi uzura capitalului fix, scoaterea din funcţiune şi
casarea capitalului uzat, cumpărarea de noi bunuri de capital, înnoirea şi modernizarea
capitalului.
e) Deprecierea capitalului fix are loc, ca urmare a uzurii fizice şi morale.
Uzura fizică a capitalului fix reprezintă procesul de pierdere treptată a proprietăţilor
tehnice de exploatare datorită folosirii productive şi a acţiunii agenţilor naturali. În afara
deprecierii determinate de uzura fizică, capitalul fix este supus şi unei uzuri morale.
Cauza uzurii morale este progresul tehnic care determină o creştere a randamentelor
noilor echipamente, o creştere a productivităţii muncii, fapt ce determină ca echipamentele aflate
în funcţiune să devină “depăşite” din punct de vedere tehnic, chiar dacă acestea din urmă nu sunt
uzate fizic şi mai pot funcţiona. În acest context, formarea brută de capital reprezintă o
componentă esenţială a politicii unei firme.
Formarea brută a capitalului fix cuprinde la rândul ei, două procese distincte :
 cumpărarea de bunuri de capital noi şi punerea lor în funcţiune şi prin ameliorarea
performanţelor tehnice şi funcţionale ale capitalului fix prin efectuarea unor intervenţii în
refacerea unor componente.
 Formarea capitalului fix se realizează prin investiţii. Investiţiile sunt totalitatea
cheltuielilor făcute de o întreprindere pentru crearea de noi capacităţi de producţie,
precum şi pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea capacităţilor existente.
Investiţia totală făcută într-o perioadă pentru formarea brută a capitalului fix reprezintă
investiţia brută. Ea are două componente : investiţia netă – care reprezintă partea din profit (din
venitul proprietarului) destinată investiţiei şi alocaţia pentru consumul de capital fix, respectiv
amortizarea.
Neofactorii de producţie
În prezent, evoluţia factorilor de producţie se desfăşoară, în contextul unei revoluţii tehnico-

ştiinţifice, care determină manifestarea unor neofactori de producţie cum sunt : tehnologiile,
informaţia, abilitatea întreprinzătorilor.
a) Tehnologiile articulează într-un proces coerent diferite oparaţii şi faze specifice, ocazionate de
obţinerea unor bunuri sau servicii cu caracter predeterminate. Fiecare tehnologie are identitate
bine definită sub aspectul condiţiilor care face necesară si posibilă aplicarea sa într-un domeniu
de producţie. Ca resurse potenţiale utilizabile, tehnologiile disponibile formează stocul de
tehnologii concretizat în brevete de invenţie, licenţe. Tehnologiile, ca neofactor de producţie, se

află în strânsă legătură cu informaţia.
b) Informaţia se poate defini drept un semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere
şi căruia atât emitentul, cât şi destinatarul îi asociază aceeaşi destinaţie. Informaţia face parte din
categoria activelor intangibile şi îndeplinesc roluri multiple în viaţa firmelor. O anumită perioadă
de timp, în cadrul sistemului economic, informaţia luată în sensul său larg de cunoştinţele
ştiinţifice şi de comunicare, exercită funcţii în următoarele direcţii :
 de liant între componenetele sistemului economic, concretizat printr-o adâncă diviziune a
muncii ;
 de element fundamental în asigurarea reglajului tuturor sistemelor, inclusival sistemelor
complexe de tipul celor macroeconomice ;
 de element cognitiv, ce contribuie la sporirea potenţialului sau eficienţa factorilor de
producţie. Se poate constata că, înainte de revoluţia informaţiei şi tehnologiei, informaţia
prezenta anumite particularităţi : - informaţia era memorată pe suporţi fizici prin scris şi tipar,
memorare care nu servea direct unei dinamici informaţionale
 informaţia, exceptând pe cea din organismele vii, nu acţiona singură, nu lua decizii
singură, nu rezolva probleme singură
 numai omul era un procesor informaţional, toate fluxurile de informaţie trebuind să
treacă pe la el.
Informatica a schimbat complet tehnologia informaţiei. Acum, informaţia poate
acţiona singură, poate lua singură decizii şi poate rezolva probleme. Într-o întreprindere modern:
proiectarea, ingineria fabricaţiei, planificarea, marketingul se realizează prin fabricaţia integrată
cu calculator.
c) Abilitatea întreprinzătorului – reprezintă un neofactor de producţie care se împleteşte cu
tehnologiile şi informaţia. Abilitatea întreprinzătorului este proprie sistemelor economice bazate
pe concurenţă şi liberă iniţiativă. Întreprinzătorul alege factorii de producţie în raport cu scopul
pe care şi-l stabileşte, atrage factorii de producţie şi îi aduce în satrea activă, necesară utilizării
lor combinate în procesul de producţie, aflat sub controlul său. În general, prin întreprinzător se
înţelege acel tip de subiect al activităţii economice care, fie că iniţiază o afacere nouă, fie că în
cadrul unei afaceri aflate în desfăşurare iniţiază un proces de schimbare radicală. Calitatea de
întreprinzător ilustrează un tip de comportament al unui personaj, principal declanşator şi
animator al dinamicii transformărilor la nivel de întreprindere. El trebuie să sesizeze ocaziile şi
şansele întreprinderii şi să formuleze un plan de acţiune pe care să-l pună în practică, prin
asumarea răspunderii proprii.
Întreprinzătorul nu trebuie confundat cu comportamentele speculative, care deformează
conţinutul liberei iniţiative. Întreprinzătorul este de bună credinţă, deoarece el ştie că ceea ce face
corespunde nu numai musiunii lui economice, ci şi misiunii omului, în general cât trăieşte pe
pământ.
MODELUL DE PRODUCŢIE AL UNEI FIRME
6.1. Tehnologie, producţie, costuri
Economia firmei (sau teoria producătorului) studiază comportamentul acesteia, modul de

luare a deciziei sub influenţa consumatorilor, a concurenţei şi nu în ultimul rând al naturii
tehnologiei utilizate, precum şi influenţa acestor decizii asupra pieţei bunurilor şi bunăstării
sociale.
Studierea combinaţiilor productive constituie primul pas în abordarea teoriei
comportamentului firmelor. Deciziile acestora privind oferta de piaţă, precum şi cererea de factori
de producţie depind în mod hotărâtor de restricţiile tehnologice în cadrul cărora operează. Natura
tehnologiei utilizate de fiecare firmă presupune existenţa numai a anumitor moduri de combinare a
intrărilor în procesul productiv - factorii de producţie - pentru a obţine anumite cantităţi de produs
final.
Rolul tehnologiei în teoria producătorului(sau a firmei) este similar cu cel jucat de
preferinţele consumatorului în teoria comportamentului acestuia. Firmele combină factori de
producţie (muncă, pământ, capital etc.) pentru a produce bunuri finale, consumatorul combină
bunuri în consum pentru a produce utilitate (satisfacţie personală). Firmele urmăresc minimizarea
cheltuielilor cu factorii de producţie pentru fiecare nivel al producţiei finale considerate, analog
cu tendinţa consumatorilor de a-şi maximiza utilitatea pentru fiecare nivel al cheltuielilor
ocazionate de procurarea bunurilor în consum. Teoria producătorului(a firmei)se foloseşte pentru
a determina oferta de bunuri şi cererea de factori de producţie.
Una din restricţiile de care trebuie să ţină seama firma este cea de natură tehnologică. În
general, o tehnologie permite numai un set de producţie care asigură realizarea unui anumit
volum al producţiei. Setul de producţie reprezintă ansamblul combinaţiilor intrări-ieşiri posibile
din punct de vedere tehnologic.
Definirea productivităţii
Eficienţa combinării factorilor de producţie se exprimă prin productivitate sau

randamentul factorilor de producţie. Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa
cu care este
utilizat factorul respectiv şi se exprimă prin raportarea rezultatelor obţinute (producţia) la
eforturile depuse pentru a le obţine (factorul de productie utilizat).
În funcţie de modul de masurare a rezultatelor, distingem productivitatea fizică
(exprimată în unităţi fizice) şi productivitatea valorică (exprimată în termeni financiari monetari).
Productivitatea poate fi calculată la nivelul fiecărui factor de producţie utilizat în
procesul de producţie (productivitate parţială) sau pe ansamblul factorilor de producţie
(productivitate globală). Productivitatea parţială a unui factor de producţie, adică
eficienţa utilizării lui, poate fi exprimată prin productivitatea medie şi productivitatea
marginală.
Productivitatea medie a unui factor X este egală cu raportul dintre producţia
totală obţinută (Q) şi cantitatea din factorul respectiv utilizat: Wm = Q / X. Ea ne arată
câte unităţi de producţie revin la o unitate de factor consumat.
1
Productivitatea marginală a unui factor X exprimă sporul de producţie obţinut

datorită creşterii cu o unitate a cantităţii consumate din factorul respectiv. Ea constituie,
de fapt, productia marginală şi se determină prin raportarea modificării productiei totale
la modificarea cantităţii din factorul utilizat: Wmg = Q/ X .
Între productivitatea medie şi cea marginală există următoarea relaţie: atâta timp
cât productivitatea marginală va fi superioară celei medii, randamentul factorului
respective este crescător. Acest lucru este valabil pe termen scurt unde se consideră că
doar un este variabil. Pe termen mediu şi lung, toţi factorii de producţie devin variabili iar
producţia trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie.
Productivitatea muncii. Randamentul capitalului
Munca reprezintă factorul de producţie cel mai important al oricărei activităţi economice,
motiv pentru care productivitatea muncii este utilizată ca indicator relevant în analizele
macroeconomice.
Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea mai
poate fi definita şi sub forma capacităţii forţei de muncă de a crea un anumit volum de
bunuri sau de a presta anumite servicii într-o anumită perioadă de timp.
Productivitatea medie a muncii (W) se măsoară prin cantitatea de bunuri (Q)
obţinută cu o unitate de muncă (L) sau prin cheltuiala ce revine la o unitate de bun
economic: W = Q / L sau W = L / Q.
Productivitatea marginală a muncii (Wmg) reprezintă sporul de producţie
obţinut prin utilizarea unei cantităţi suplimentare de muncă, în condiţiile în care ceilalţi
factori sunt constanţi: Wmg = Q/ L .
Productia poate fi exprimată în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice,
iar cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi.
Capitalul reprezintă un alt factor de producţie foarte important pentru orice
activitate economică. Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este relevată de
randamentul capitalului care se prezintă ca productivitatea sau eficienţa capitalului.
Productivitatea medie a capitalului se exprima astfel: Wk = Q / K;
Productivitatea marginală a capitalului reflectă sporul de producţie determinat
de creşterea cu o unitate a capitalului în condiţiile în care ceilalţi factori nu se modifică:
Wmg = Q/ K.
Importanţa şi căile creşterii productivităţii
Agenţii economici urmăresc să obţină o productivitate sporită a factorilor de

producţie, adică un rezultat mai bun cu acelaşi efort sau acelaşi rezultat cu un efort mai
mic. Spre exemplu, creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi
volum de muncă se concretizează într-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers.
Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor şi în
modul de desfăşurare a procesului de muncă. Productivitatea muncii creşte şi prin
obţinerea aceleaşi producţii dar de calitate superioară, în condiţiile menţinerii consumului
de muncă pe unitatea de produs sau chiar scăderea acestuia. Creşterea productivităţii
muncii reflectă creşterea eficienţei muncii omeneşti în condiţiile unor situaţii economice
contemporane specifice, (şomaj, inflaţie) în funcţie de stadiul pe care îl parcurge evoluţia
2
ciclică a dezvoltării economice şi de efectul accentuării caracterului deficitar al unor

resurse.
Productivitatea este influenţată de anumiţi factori, cum ar fi:
- factori naturali: conditii de climă, fertilitate etc;
- factori tehnici: nivelul atins de ştiinţă şi tehnică la un moment dat, tehnologie etc.;
- factori economici: nivelul de organizare a productiei, calificarea salariaţilor, motivarea
salariaţilor etc.;
- factori sociali: condiţiile de muncă şi de viaţă, nivelul de cunoştinţe, legislaţia
etc.;
- factori psihologici care influenţează comportamenul şi rezultatele muncii: motivaţia în
muncă, relaţiile de muncă, viaţa de familie, gradul de satisfacere a
etc.;
- factori structurali: modificări ce au loc în structura pe produse, pe sortimente a
producţiei unei firme sau în structura economiei nationale;
- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei nationale în economia mondială.
În condiţiile progresului tehnico-stiinţific contemporan, se modifică modul de
combinare a factorilor muncă şi capital, în sensul substituirii din ce în ce mai mult a
muncii cu capitalul. Datorită progresului tehnico-ştiinţific are loc o revoluţionare a
capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. În acelaşi timp, ştiinţa potenţiază
tot mai mult munca asigurând tot mai mult sporirea eficienţei ei. Nivelul productivităţii
este determinat atât de numărul cadrelor calificate existente în economie cât şi de modul
cum acestea se distribuie în ramură sau în teritoriu, de posibilitatea adaptării lor la
caracterul producţiei moderne şi la modificările din diviziunea socială a muncii.
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială prin care se
urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice. Productivitatea
este înainte de toate o problemă de organizare care presupune o combinaţie eficientă între
diversele categorii de muncă, capital şi resursele naturale.
Delimitări conceptuale ale costului de producţie
Costul reprezintă un parametru de referinţă pentru comportamentul producătorului

care are ca scop obţinerea unui profit cât mai mare şi mai sigur. De-a lungul timpului s-au
conturat şi s-au confruntat mai multe puncte de vedere cu privire la conceptul de cost. În
multitudinea de puncte de vedere existente în diferitele sisteme de gândire se înscrie şi
conceptul următor: costul de producţie constă în totalitatea cheltuielilor exprimate în
formă bănească, efectuate sau care urmează a se efectua de către o firmă, pentru
producerea şi desfacerea de bunuri corporale şi necorporale.
Din această definiţie desprindem următoarele aspecte caracteristice ale costului:
- costul reflectă relaţia dintre consumul de factori de producţie şi expresia bănească a
acestui consum;
- este indicatorul care aduce la acelaşi numitor toate consumurile de factori, adică toate
eforturile făcute pentru producerea şi desfacera bunurilor;
- costul include toate cheltuielile făcute de firmă pentru susţinerea ofertei;
3
- costul este o componentă a preţului bunului, componentă care exprimă recompensarea

factorilor cunsumaţi precum şi a efortului producătorului.
Costul, ca totalitate a cheltuielilor ocazionate de producerea şi desfacerea unei
cantităţi determinate de bunuri, poate fi analizat atât din punct de vedere economic cât şi
din punct de vedere contabil astfel:
- costul economic reflectă cheltuielile necesare atragerii, utilizării şi menţinerii în
exploatare a unui volum de factori necesari producerii şi desfacerii de bunuri, într-o
perioadă determinată de timp;
- costul contabil reprezintă cheltuielile efective, aşa cum rezultă din evidenţa contabilă,
suportate de către firmă pentru realizarea cantităţii de bunuri, într-o perioadă determinată
de timp;
Ambele abordări utilizează banii ca mijloc de măsurare şi au ca element comun
cheltuielile curente efectuate de terţe persoane fizice sau juridice.
Există, însă, şi unele diferenţieri între cele două abordări, şi anume:
- costurile contabile se referă, în principal, la o perioadă de timp trecută, fiind utilizate în
analiza rezultatelor obţinute;
- costurile economice vizează o perioadă viitoare şi sunt folosite pentru evaluarea
performanţelor care urmează să fie realizat.
În analizele microeconomice se ţine cont de diferenţierea costului explicit de cel
implicit.
Costul explicit este alcătuit dint toate cheltuielile (plăţile) efectuate de către
întreprinzător posesorilor de factori de producţie atraşi, utilizaţi şi consumaţi în procesul
de productie a unui bun (ex.: cheltuieli cu materii prime, materiale, consumabile, energie,
cheltuieli cu munca etc.).
Costul implicit constituie costul alegerii făcute de întreprinzător (costul oportun) şi este
egal cu toate veniturile care ar fi putut fi obţinute de către întreprinzător de pe urma
resurselor avute în proprietate, în condiţiile celei mai bune utilizări a acestora şi la care a
renunţat. Acest cost cuprinde veniturile la care o persoană a renunţat pentru a dobândi
calitatea de întreprinzător: salariul, renta, dobânda etc.
Costul producţiei cuprinde atât costul explicit cât şi costul implicit.
Mărimea şi structura costului de producţie pe termen scurt
Mărimea costului poate fi calculată:

- pe o masă de producţie omogenă (costul global al producţiei)
- pe unitatea de produs (costul mediu, unitar)
- pe producţia totală a unei firme într-un anumit interval de timp( lună, trimestru, an)
A. Costul global al producţiei CT reprezintă toate cheltuielile ocazionate de fabricarea
unui unui volum dat al producţiei şi de desfacerea acestuia. Acest cost poate fi: fix CF,
variabil CV şi total CT:
 costul fix este acea parte a costului total care este independentă de volumul
producţiei; elementele de cost fix sunt suportate de firmă indiferent de volumul
producţiei şi se referă la cheltuielile cu chiria, iluminatul, încălzirea unităţii, alte
cheltuieli de întreţinere, salariile personalului administrativ etc. Într-un sistem de
axe, costurile fixe se reprezintă printr-o dreaptă paralela cu abscisa, axa
cantităţilor (figura nr. ).
4
 costul variabil este format din acele cheltuieli al caror nivel se modifică odată cu
volumul producţiei : cheltuieli cu materii prime, materiale, combustibil, energie,
apă, semifabricate utilizate pentru producţie, salarii. Unele din aceste cheltuieli
sunt, pe termen scurt, direct proporţionale cu volumul producţiei (salariile
directe). Ele se modifică în acelaşi timp şi în aceeaşi direcţie cu volumul
producţiei. Când acesta este zero, costul global variabil este zero. Într-un sistem
de axe aceste costuri se reprezintă printr-o dreaptă care porneşte din origine şi este
crescătoare în raport cu cantităţile produse (figura nr. ).
 Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile. Pe termen
scurt, mărimea costului total depinde exclusiv de mărimea costului variabil.
1. CT= CF+CV
CF= A+CSind,
unde A reprezinta amortizarea, CSind=cheltuieli salariale indirecte
CV=Kc+CSdir, unde Kc= capital circulant, CSdir= cheltuieli salariale directe
Cmat= A+Kc, Cmat= cheltuieli materiale
CS= CSind+CSdir, CS= cheltuieli salariale totale
2. CT= Cmat+CS
3. CT= Cfabricatie+C distributie
Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs şi se obţine prin

raportarea costului global corespunzător la cantitatea de bunuri produsă sau volumul
producţiei (Q).
Acest cost poate fi, de asemenea, fix, variabil şi total:
a) costul mediu fix (CFM) reprezintă raportul dintre costul fix şi volumul producţiei:
CFM= CT / Q, acest cost este dependent de mărimea volumului producţiei, fiind invers
proporţional cu aceasta. Deoarece CF este constant, CFM scade odată cu creşterea
volumului producţiei;
b) costul mediu variabil (CVM) reprezintă raportul dintre costul variabil şi volumul
producţiei : CVM = CV / Q; Acest cost se află în relaţie directă cu preţul de piaţă al
factorului de producţie variabil şi în relaţie inversă cu producţia. La un nivel dat al
preţului factorului variabil, CVM scade când creşterea volumului producţiei (Q)
devansează creşterea costului variabil costul mediu total (CTM) reprezintă suma
costurilor medii fixe şi variabile:
CTM = CFM+ CVM = CF/ Q + CV / Q; Costul mediu total scade atunci când
reducerea CFM este mai mare decât creşterea CVM şi atinge punctul minim la un nivel al
producţiei (Q3) mai mare decât producţia (Q2) corespunzătoare minimului costul mediu
variabil (fig. nr. ).
C. Costul marginal (Cmg) reprezintă costul suplimentar cauzat de creşterea volumului
producţiei cu o unitate: Cmg = CT / Q. Deoarece costul fix- CF nu este influenţat de
5
modificarea producţiei, costul marginal este în întregime un cost variabil. El atinge

punctul minim atunci când producţia marginală atinge punctul maxim.
Tipurile de costuri menţionate mai sus au un comportament diferit în funcţie de
evoluţia volumului producţiei, astfel: dacă volumul producţiei creşte putem avea
următoarele situaţii:
- costul fix CF rămâne constant iar CFM scade;
- costul variabil CV creşte iar costul mediu variabil se poate reduce sau creste;
- costul total creşte iar costul mediu total se poate reduce sau creste.
Minimizarea costurilor de producţie. Pragul de rentabilitate
Costul de productie pe unitatea de produs nu este o mărime constantă. Dinamica

sa depinde de mai mulţi factori: modificarea consumului de factori de producţie pe
unitatea de produs, evolutia preţului factorilor de producţie utilizaţi, volumul producţiei,
schimbarea caracteristicilor produsului, calitatea acestuia etc.
În vederea maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de
producţie şi să obţină rezultate cât mai bune din utilizarea celor doi factori: munca şi
capitalul.
Problema minimizării costurilor necesită o atentie deosebită din următoarele
considerente:
a) limitele resurselor de materii prime şi energie care impun raţionalitate în utilizarea lor;
b) minimizarea costului de producţie are un rol determinant în maximizarea profitului; la
un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului duce la cresterea profitului, deci
este foarte importantă relaţia dintre costul de producţie şi preţul competitiv. Obţinerea de
profit ţine de capacitatea producătorului de a fabrica bunuri de calitate superioară la un
cost mai redus, pe care să le vândă la preţuri competitive. Deoarece in economia de piaţă
producătorii nu au posibilitatea să acţioneze nici asupra preţurilor factorilor, nici asupra
preţurilor produselor pe care le vând, pentru obtinerea unui profit ridicat ei trebuie să
actioneze asupra costurilor în sensul reducerii acestora;
c) costul de producţie influenţează oferta de bunuri: nivelul mai redus al consumului de
factori dă posibilitatea transferului de resurse spre anumite, ceea ce duce la mărirea
ofertei; producătorul alege acel nivel al producţiei la care profiturile sunt cele mai
ridicate;
d) importanţa minimizării costurilor se reflectă şi în schimburile economice externe;
reducerea costurilor pe unitatea de produs reprezintă calea de asigurare a competitivităţii
produselor şi de realizare a unor schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională.
Reducerea costului de producţie implică raţionalitate în orientarea şi mobilizarea
eforturilor. Producatorul urmăreşte ca la un cost total dat să maximizeze producţia, adica
să producă cât mai mult posibil.
Aceasta înseamnă găsirea unui nivel optim, numit optimul producătorului,
considerat o stare de echilibru, deoarece producătorul nu mai este nevoit să caute altă
solutie. Întreprinderea trebuie să aleagă acel volum al productiei care maximizează
profitul în conditiile date, adică asigura o diferenţă maximă între încasările obţinute
şi costurile de producţie.
Încasarea totală este suma obţinută în urma desfacerii producţiei şi se determină
ca produs între cantitatea totală vândută şi preţul de vânzare unitar.
6
Încasarea medie reprezintă încasarea pe unitatea de bun vândut, adică este egală
cu preţul unitar. Încasarea marginală reprezintă variaţia încasării totale determinată de
creşterea cu o unitate a cantităţii vândute.
Între încasarea medie şi cea marginală există aceeaşi relaţie ca între costul mediu
şi cel marginal: sporirea încasării medii decurge din creşterea celei marginale. încasării
totale. Producătorul trebuie să ia în considerare, atunci când decide volumul producţiei,
evoluţia costului marginal precum şi a încasării marginale. Astfel, când mărirea încasării
marginale este însoţită de scăderea costului marginal sau de creşterea mai lentă a acestuia
decât a încasărilor, atunci profitul creşte şi, deci, producţia trebuie să sporească. În
situaţia inversă, când costul marginal este în creştere, sau creşterea sa este mai mare decât
creşterea încasării marginale, înseamnă că o unitate suplimentară de producţie măreşte
costul total mai mult decât încasarea totală, ceea ce va reduce profitul.
În concluzie, profitul obţinut este maxim atunci când încasarea marginală este
egală cu costul marginal. În acest caz se obtine o diferenţă maximă între totalul
încasărilor şi costurile globale totale, deci un profit maxim. Producătorul este interesat să
mărească volumul producţiei numai la acel nivel la care costul marginal este egal cu
încasarea marginală.
Gradul de rentabilitate al unei firme se cuantifica cu ajutorul ratei profitului
1. Rata profitului la CA= venituri totale=incasari totale RPR/CA=PR/CA*100
2. Rata profitului la CT, RPR/CT=PR/CT*100
3. Rata profitului la KT, RPR/KT=PR/KT*100
CA=cifra de afaceri= V=veniturile firmei=incasarile firmei
CA=V=Q*Pv, unde Q=productia, Pv= pret de vanzare
CA=V= CT+Pr
Pv=CTM+Prunitar, unde Prunitar reprezinta profitul unitar, pe produs=Pr/Q
7
PIAŢA – REALITATE COMPLEXĂ ŞI DINAMICĂ
7.1. Oferta
Oferta sintetizează şi concretizează comportamentul şi opţiunile întreprinzătorului. Ea

exprimă capacitatea de reacţie şi adaptare a întreprinzătorilor la modificările şi exigenţele cererii.
Ca şi cererea, oferta poate fi abordată în două moduri distincte, respective ca ofertă
individuală şi ofertă globală (agregata). În general, oferta individuală exprimă cantităţile dintr-un
bun material sau serviciu pe care o firmă sau un agent economic doreşte şi este capabilă să le
pună în vânzare la un moment dat şi la un anumit preţ al pieţei. Oferta globală se obţine prin
agregarea într-o mărime sintetică a tuturor ofertelor individuale din acelaşi bun material sau
serviciu, exprimând cantităţile pe care piaţa le pune la dispoziţia cumpărătorilor la un moment
dat, la fiecare preţ în parte.
În definirea ofertei se pleacă de la relaţia funcţională care există între cantităţile de bunuri
pe care vânzătorii le aduc pe piaţă şi preţurile acestora, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt
consideraţi constanţi. Chiar dacă este strâns legată de categoria economică de producţie, cu care
adeseori se confundă, oferta se deosebeşte, în esenţa ei, de producţie. Astfel, în timp ce producţia
este privită ca un rezultat al procesului de transformare fizică a factorilor în bunuri, fiind legată de
procesul propriu-zis de producţie, oferta este legată, prin excelenţă, de procesul de valorificare,
respective de piaţă. În al doilea rând, între producţie şi ofertă există o diferenţă cantitativă, în
sensul că producţia care nu este destinată pieţei, nu afectează nivelul ofertei. În consecinţă, oferta
este cea care mediază legăturile între nevoia de consum, exprimată prin cerere şi producţie.
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător intenţionează să o
vândă într-o perioadă determinată de timp, la un preţ existent pe piaţă.
Prin însumarea cantităţilor oferite, la acelaşi preţ de către toţi vânzătorii, rezultă oferta de
piaţă, care constituie expresia intenţiilor vânzătorilor, a abilităţii şi a dorinţei lor de a vinde pe
piaţă bunuri materiale şi servicii. În funcţie de natura bunurilor, se distinge ofertă de bunuri
independente, ofertă de bunuri complementare şi ofertă mixtă (când mai multe bunuri oferite
satisfac aceeaşi cerere).
Spre deosebire de cerere, oferta se află într-o mai mare dependenţă de producţie.
Modificările în volumul acesteia sunt influenţate, substanţial, de factorul timp, respectiv de
perioada necesară obţinerii bunurilor oferite spre vânzare.
Pe termen foarte scurt, oferta se reglează pe seama stocurilor sau rezervelor, dacă
bunurile respective sunt stocabile. Aceasta este oferta instantanee sau curentă.
Pe termen scurt, oferta poate fi mărită prin utilizarea intensivă a capacităţilor de producţie
existente sau prin angajarea de forţă de muncă suplimentară, prin prelungirea timpului de lucru
etc., fără să fie nevoie de sporirea cantităţii tuturor factorilor de producţie. Pentru adaptarea
urgentă a ofertei la cerere se poate apela la import.
Pe termen lung, însă, acoperirea eventualelor deficite de ofertă necesită noi capacităţi de
producţie sau extinderea capacităţilor de producţie existente, prin lucrări de investiţii, prin
proiectarea şi omologarea noilor tehnologii, prin calificarea forţei de muncă etc.
Volumul ofertei este influenţat şi de numărul de ofertanţi pentru bunul respectiv, precum
şi de ponderea fiecăruia în oferta totală.
În principal, oferta se raportează la cererea de consum şi perspectivele ei. Nici un
întreprinzător nu va face investiţii pentru o eventuală ofertă, dacă nu există sau nu se intuieşte în
perspectivă, o cerere corespunzătoare.
Legea generală a ofertei presupune existenţa unui raport direct proporţional între preţ şi
cantitatea oferită.
1
Oferta de bunuri este influenţată de o multitudine de factori. Unii dintre aceştia au o

acţiune directă asupra ofertei (preţul de vânzare, costul de producţie, cererea de consum,
capacităţile de producţie), iar alţii se manifestă prin intermediul altor factori sau fenomene
(dezvoltarea căilor de comunicaţie, conjunctura economică, sezonalitatea unor activităţi,
perfecţionarea tehnologiilor, expansiunea comerţului exterior etc.).
Printre factorii cu acţiune directă se detaşează ca importanţă :
 Preţul pieţei – oferta de bunuri se află într-o strânsă dependenţă faţă de preţul pieţei, fiind în
anumite limite, sensibilă la variaţiile acestuia. La preţuri ridicate, vânzătorii sunt dispuşi să
mărească oferta şi o diminuează la preţuri reduse. Dacă preţul pieţei este mai scăzut decât cel
la care întreprinzătorii intenţionează să vândă marfa, ei preferă să retragă cantitatea de bunuri
oferite, stocându-le, în aşteptarea unor preţuri mai ridicate. Reacţia ofertei la modificarea
preţului prezintă, uneori, abateri de la regula generală. Aceste situaţii depind de
caracteristicile bunurilor economice şi de posibilităţile practice de modificare a volumului
producţiei. Datorită interdependenţelor dintre producţie şi desfacerea diferitelor bunuri, oferta
unui bun economic reacţionează nu numai la modificarea preţului acestuia, ci şi la variaţia
preţului altor mărfuri, îndeosebi a celor substituibile, manifestându-se ca ofertă încrucişată.
Reducerea preţului la un bun substituibil măreşte oferta la înlocuitori, după cum majorarea o
reduce. În cazul bunurilor complementare, variaţia preţului la produsul de bază modifică
simultan şi în acelaşi sens oferta bunului complementar.
 Costul de producţie – impactul costului de producţie asupra volumului ofertei este diferită în
timp. Pe termen scurt, decizia de ofertă se raportează la costul marginal. Astfel, în situaţie de
concurenţă liberă, când preţul pieţei nu poate fi controlat de întreprinzători, aceştia decid să
mărească oferta atât timp cât preţul este superior costului marginal, deoarece nici un
întreprinzător nu este interesat să producă şi să vândă dacă preţul pieţei nu acoperă
cheltuielile cu producţia suplimentară. Pe termen lung, decizia de ofertă se raportează la
costul mediu, agenţii economici, optând pentru cantităţile care pot fi obţinute cu cele mai
mici costuri de producţie. Decizia de mărire a ofertei se menţine atât timp cât preţul pieţei
depăşeşte costul mediu, acesta reprezentând limita minimă acceptată de ofertanţi sau nivelul
critic al ofertei. Când preţul egalează costul mediu, profitul devine zero. Dacă vânzările
continuă la un preţ inferior costului mediu, firma înregistrează pierderi şi va trebui să renunţe
la activitatea respectivă.
 Numărul şi dimensiunile firmelor care fabrică şi livrează acelaşi bun sau categorie de
bunuri influenţează direct volumul şi dinamica ofertei, condiţionând posibilităţile ei de
adaptare la variaţiile cererii, mai ales în cazul unei cereri elastice.
 Anticipaţiile asupra preţului bunului, ale bunurilor complementare şi a celor substituibile,
preţul resurselor, constituie un alt factor direct care îşi pune amprenta asupra evoluţiei ofertei.
 Conjunctura economică – are un impact decisiv asupra ofertei printr-o serie de procese şi
fenomene economice : activitatea investiţională, ocuparea forţei de muncă, evoluţia
comerţului exterior, nivelul ratei dobânzii etc. În strânsă legătură cu conjunctura economică
acţionează şi alţi factori stimulatori sau restrictivi, cum sunt progresul tehnic, costul
resurselor, prelevările fiscale, taxe, impozite, precum şi forţe imprevizibile de natura riscului
şi incertitudinii. Taxele şi subvenţiile practicate de către stat, în cazul anumitor bunuri, se
constituie ca factori care contribuie la încurajarea sau descurajarea ofertei de bunuri asupra
cărora se aplică. Deşi ele se pot lua în considerare separate atunci când se studiază evoluţia
ofertei, ca efect al modificării lor, în cele din urmă influenţa acestora se transmite la fel ca şi
influenţa factorilor de producţie, chiar dacă ele nu afectează costurile, ci direct rezultatele
financiare ale ofertanţilor. În condiţiile în care ceilalţi factori de influenţă sunt constanţi,
mărirea taxelor conduce la diminuarea ofertei, în timp ce sporirea subvenţiilor are ca efect
impulsionarea ofertei.
 Cererea de consum – volumul şi dinamica ofertei este expresia cererii. Dacă cererea este în
creştere, agenţii economici sunt stimulaţi să mărească oferta şi invers. Tendinţa de reducere a
2
cererii devine un semnal pentru ajustarea deciziei de ofertă. Când preţul pieţei nu se modifică,
cererea influenţează oferta în sensul creşterii sau al scăderii, în raport de gradul de saturaţie al
acesteia.
Elasticitatea ofertei exprimă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului
sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de
elasticitate :
Eo/p =
În funcţie de mărimea acestui coeficient se disting următoarele categorii de ofertă:
 pentru Eo/p > 1 , avem ofertă elastică;
 pentru Eo/p < 1, avem ofertă inelastică;
 pentru Eo/p = 1, avem ofertă unitară;
 pentru Eo/p = 0 , ofertă perfect inelastică;
 pentru Eo/p ofertă perfect elastică.
Elasticitatea ofertei are o importanţă deosebită în luarea deciziilor, deoarece în funcţie de
evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile totale încasate de o firmă, depind atât de
forma de elasticitate a cererii, cât şi de posibilitatea de adaptare a ofertei la această evoluţie.
Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori, mai importanţi fiind :
 Costul de producţie – în situaţia în care pe piaţa unui se înregistrează o creştere a cererii,
iar celelalte condiţii rămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de
producţie. La un nivel dat al eficienţei utilizării factorilor de producţie, mărimea costului
depinde de preţul resurselor economice utilizate. Astfel, între nivelul costului şi elasticitatea
ofertei există o relaţie negativă. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii
ofertei şi invers, dacă toate celelalte condiţii rămân constante.
 Posibilităţile de stocare a bunurilor – dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o anumită
perioadă de timp, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestor bunuri creşte şi invers, în
cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse. De regulă, între posibilităţile de stocare a
bunurilor şi nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ există o relaţie pozitivă.
 Costul stocării – acest cost include cheltuielile de depozitare, chirii, salarii, dar şi cheltuieli
ocazionate de pierderea prin depreciere sau schimbare a modei, cheltuieli ce se adaugă la
costul de producţie, motiv pentru care între elasticitatea ofertei la preţ şi costul de stocare
există o relaţie inversă.
 Perioada de timp de la modificarea preţului – dacă preţul de pe piaţa unui bun se
majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante, forma elasticităţii ofertei
depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. În acest context
există trei perioade de timp, respectiv perioada pieţei, o perioadă scurtă de timp şi o
perioadă lungă de timp. Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de
timp de la modificarea preţului unui bun, ca urmare a creşterii cererii, perioadă în care
ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei, oferta fiind perfect inelastică.
Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. În această perioadă, în
condiţiile creşterii preţului, ca rezultat al creşterii cererii, există posibilitatea sporirii, în
anumite limite, a cantităţii ofertei prin utilizarea unui volum mai mare de resurse
disponibile, însă procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mic decât procentul de
sporire a preţului. Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice. În cadrul
acestei perioade, producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în
producerea bunurilor, printr-un proces investiţional susţinut, în scopul lărgirii capacităţii de
producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunurilor respective, ca urmare
a creşterii cererii şi, în final, a preţului.
3
7.2. Concurenţa – conţinut şi funcţii
Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una din variabilele definitorii ale pieţei.
Forma activă a liberei iniţiative este concurenţa, trăsătură esenţială a economiei de piaţă,
al cărei mecanism este concurenţial. Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă dintre agenţii
economici vânzători - ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela, respectiv cumpărători -
solicitanţi. Concurenţa este confruntarea deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii şi
cumpărătorii urmăresc să-şi amelioreze situaţia pe piaţă, fiind considerată calea de satisfacere a
intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. De asemenea, orientând agenţii economici
spre producerea a ceea ce este cerut şi dorit de către consumatori la costuri cât mai reduse în
condiţiile date, concurenţa asigură producătorilor profiturile aşteptate, iar consumatorilor
satisfacerea nevoilor.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură
economică(reducerea preţurilor de vânzare, reducerea costurilor bunurilor sub cele ale
concurenţei, ridicarea calităţii bunurilor etc.) şi de natură extraeconomică (furnizarea de
informaţii generale pentru toţi clienţii, sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau
naţional etc.), ea poate fi departajată în concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa
loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora din
instrumentele luptei concurenţiale, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi a deplinei posibilităţi de
cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor vânzător-cumpărător. Concurenţa neloială
constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, în utilizarea anumitor mijloace
extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă etc.
În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei, este apreciată ca o lege economică cu
un important rol în realizarea progresului tehnico-economic. Astfel, în primul rând, concurenţa
stimulează progresul general – prin competiţia pe care o întreţine între firme, ea deschide
perspective de profituri convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi
eliminându-i pe cei care nu au posibilitatea de a se adapta la noile cerinţe ale pieţei. În al doilea
rând, fiind potrivnică scumpetei, concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare. În al treilea
rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, mediul concurenţial
alimentează optimismul acestora, stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a
eficienţei întregii activităţi, de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor
de consum.
Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut o amploare diferită în timp şi spaţiu. Amploarea
concurenţei este influenţată de numeroase împrejurări, cum ar fi :
 numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
 gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;
 Gradul de transparenţă a pieţei;
 măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să
stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare;
 reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă;
 gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;
 mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin;
 nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii.
7.3. Preţul - concept – tipologie - funcţii
Ca evaluări concrete la care circulă bunurile, preţurile reprezintă cea mai complexă formă
de măsurare economică. În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită
pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
Nivelul şi evoluţia preţului sunt influenţate din latura cererii de utilitatea bunului ce urmează a fi
4
achiziţionat, de capacitatea de plată a cumpărătorului, de costul cumpărării bunului din altă parte,
etc. Din unghiul ofertei, preţul este influenţat în mod deosebit de costul de producţie, respectiv de
consumul de factori necesar producerii bunului oferit şi de preţurile bunului respectiv practicate
pe alte pieţe.
Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. De altfel, neoclasicii au
considerat teoria economică ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului. Indiferent de optica sub care
este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea ce anume măsoară preţul, principalele şcoli
economice au dat explicaţii diferite cunoscute ca teorii ale preţului. Acestea sunt : teoria clasică a
preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte ale preţului.
În teoria clasică, preţul are substanţă în valoarea economică a bunurilor supuse
tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile
revendicate de către posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la
nivelul valorii economice sau să oscileze în jurul său, însă în condiţii normale, el nu se rupe de
baza sa obiectivă, respectiv de valoarea economică.
Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului, după care acesta este
determinat de utilitatea marginală şi de raritatea respectivului bun, de cantitatea în care se află
bunul comparativ cu nevoile şi cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt
cu atât mai mari cu cât el are o utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Pe baza lor se
formează de fiecare dată un raport între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica
preţurilor.
Deosebirea dintre teoria clasică şi cea neoclasică derivă din cauza primară care determină
preţul. Astfel, după clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale bunului, modul
în care el se obţine prin combinarea factorilor de producţie, iar producătorul este „dirijorul”
preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute
şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală, iar rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului
aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice a preţului a fost elaborată de
şcoala de la Cambridge. Ea pleacă de la premisa că cele două teorii nu sunt opuse, ci doar
constituie explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest
sens, interesele producătorului şi consumatorului, raportul dintre ele determină raportul dintre
cerere şi ofertă, şi reprezintă, în ultimă instanţă, substanţa preţului şi influenţează nivelul şi
dinamica lui.
În realitatea economică există o multitudine de preţuri. În raport de situaţia pieţei şi de
scopul analizei, preţul poate fi analizat ca o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz
se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un
„primitor de preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal, prin
cantităţi. În cel de-al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi
dispun de mijloace specifice pentru a influenţa sau determina nivelul preţului. În această situaţie,
preţul este cel care influenţează direct interesele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor.
După modul în care se formează, preţurile pot fi :
 preţuri libere – care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic, nu există
forţe suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi pentru a-i determina evoluţia.
 preţuri administrate – care sunt rezultatul deciziilor statului şi ale altor centre de forţă
economică;
 preţuri mixte – sunt cele care funcţionează efectiv în ţările cu economie de piaţă şi rezultă din
intersectarea mecanismelor de piaţă cu mecanisme dirijist-intervenţioniste rezultate din
reglementări legislative ale administraţiilor publice şi/sau din forţa de care dispun anumite
centre de forţă economică.
Prin funcţiile lui economice, preţul este nu numai o categorie valorică, ci şi o importantă
pârghie economică prin intermediul căreia se realizează anumite obiective economice şi sociale.
5
Rolul esenţial al preţurilor în cadrul mecanismelor economice este reliefat prin următoarele
funcţii :
 Funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;
 Preţul, ca şi costul pe baza căruia se formează, are o puternică încărcătură informaţională, el
exprimând „tensiunile” de raritate a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie,
orientând atât opţiunile, cât şi deciziile producătorilor şi consumatorilor;
 Funcţia de stimulare a producătorilor – preţul reprezintă în acest sens, elementul central al
strategiilor agenţilor economici, stimulându-i în adaptarea permanentă a nivelului calitativ şi
a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei;
 Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor, presupune, în primul rând,
ca, prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi
obţinerea unui anumit profit.
6
Tipuri de pieţe şi mecanisme de formare a preţului
Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru
Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă

Specialiştii domeniului economic au construit două modele fundamentale prin care se
evidenţiază interdependenţele dintre forţele pieţei şi preţul bunurilor: un model pentru o piaţă cu
concurenţă perfectă şi altul pentru o piaţă de monopol. Aceste modele reprezintă ultrasimplificări
ale realităţilor pieţei, deoarece ipotezele pe care se bazează nu reflectă realitatea.
Trăsăturile pieţei cu concurenţă perfectă sunt următoarele:
- atomicitate adică existenţa unui număr mare de participanţi de talie sau putere economică
mică, egală sau apropiată, care acţionează independent, astfel încât nici unul dintre ei nu poate
influenţa hotărâtor în favoarea sa volumul producţiei şi nivelul preţului;
- omogenitatea produsului ce face obiectul tranzacţiei, motiv pentru care agenţilor cumpărători le
este aproape indiferent de la care dintre vânzători vor cumpăra bunurile de care au nevoie;
- libera circulație, adică intrarea liberă pe piaţă a noilor vânzători şi cumpărători (producători şi
consumatori);
- fluiditatea, respectiv adaptarea ofertei la cerere, fără piedici de natură monopolistă sau puternic
dirijistă şi invers, libera alegere a consumatorilor (“consumatorul suveran”);
- transparenţa deplină a informaţiilor în ceea ce priveşte preţurile şi dinamica lor, ca şi în
legătură cu cantităţile cerute şi oferite dintr-un bun; cunoaşterea perfecta a pieţei, informaţii
complete şi reale privind piaţa prezentă şi viitoare a unui produs;
- mobilitatea liberă a resurselor şi factorilor de producţie, existenţa unor astfel de condiţii încât
să se poată deplasa liber factorul muncă, factorul capital dintr-o ramură în alta, dintr-o zonă în
alta.
Acest tip de concurenţă nu există în realitate. Ea serveşte, însă, ca model teoretic de
analiză a mecanismului pieţei concurenţiale. Conform teoriei economice clasice, piaţa cu
concurenţă perfectă asigură funcţionarea cea mai eficientă a sistemului economiei de piaţă.
!!! Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, preţul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre
curbele cererii şi ofertei, ambele având caracter elastic faţă de preţ, caz în care cantitatea
cerută este egală cu cea oferită. În condiţiile unei astfel de pieţe, producătorul nu poate influenţa
preţul, el fiind un primitor de preţ, iar preţul este o variabilă independentă.!!!!
Piaţa oligopolistă
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici-

vânzători şi cumpărători- pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre
cererea şi oferta de mărfuri precum şi nivelul preţurilor, în intenţia de a obţine avantaje mari şi
stabile.
Acest tip de piaţă se prezintă în numeroase forme care se diferenţiază în funcţie de
numărul şi forţa economică a agenţilor economici producători şi cumpărători. Putem vorbi,
astfel, de monopol, monopson, duopol, duopson, oligopol, oligopson. În condiţiile pieţei cu
concurenţă imperfectă, majoritatea vânzătorilor nu sunt ‘primitori de preţuri’, ci ‘căutători de
preţuri’. O serie de agenţi economici de pe această piaţă dispun de o putere de piaţă suficient de
mare pentru a influenţa formarea preţurilor.
Capacitatea producătorilor de a influenţa preţul este invers proporţională cu elasticitatea
cererii, cu disponibilitatea substituirii produsului al cărui preţ s-a modificat. La preţuri mai mari,
producătorii vor putea vinde mai puţin, iar la preţuri mai mici au şanse de a vinde mai mult.
Definirea oligopolului
Cea mai răspândită formă de piaţă, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată, este cea de tip
oligopol.
Oligopolul reprezintă o formă a concurenţei imperfecte caracterizată prin existenţa unui număr
mic de firme care produc bunuri similare sau diferenţiate, firme care, prin ponderea pe care o
deţin în ansamblul ofertei, pot să influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profitului.
Datorită faptului că numărul de vânzători este suficient de mic, iar puterea
economică a fiecăruia este destul de mare, acţiunile întreprinse de fiecare din ei au un impact
semnificativ asupra condiţiilor generale de vânzare- cumpărare de pe piaţa bunului respectiv. Se
poate spune, deci, că firmele producătoare sunt conştiente de interdependenţa mutuală dintre
acţiunile lor referitoare la mărime şi dinamica salariilor, cantitatea de produse oferite, investiţiile,
programele de promovare a noilor produse etc.
Caracteristicile oligopolului
Piaţa oligopolistă se caracterizează prin unele trăsături specifice care o deosebesc de celelalte
tipuri de pieţe:
Numărul restrâns al firmelor ce domină piaţa unui bun, deci gradul înalt de
economică în ramura sau domeniul dominant. Deci, oligopolul semnifică o situaţie intermediară
între concentrarea absolută (monopulul) şi gradul foarte scăzut al acesteia pe pieţele cu
concurenţă pură. O asemenea caracteristică a pieţei oligopoliste îşi pune pecetea asupra tuturor
mecanismelor ei. Deoarece marile firme oligopoliste au considerat dintotdeauna stabilitatea
preţurilor ca un principiu fundamental, acestea nu folosesc politica dumpingului, a reducerii
unilaterale a preţului în confruntarea cu concurenţii. Ele recurg la alte căi şi modalităţi pentru a
câştiga poziţii mai bune în zonele de interes: înnoirea şi diversificarea produselor, design-ul,
acordurile privind împărţirea pieţelor, reclama etc.
Existenţa restricţiilor financiare, economice, tehnice şi teritoriale în calea intrării de
noi firme în ramurile şi sectoarele dominate de firmele oligopoliste. Se ştie că resursele
financiare necesare înzestrării cu tehnologie de vârf sunt imense. În acelaşi timp, fără asemenea
tehnologii firmele care doresc să intre în sectoarele acaparate deja nu au nici o şansă de reuşită
economică. Dar noii potenţiali oligopolişti întimpină numeroase piedici în procurarea resurselor
financiare necesare. Calea împrumuturilor, de regulă, nu avantajează pe noii veniţi. Căci băncile
şi instituţiile
financiare manifestă mari reţineri atunci când se pune problema acordării de credite pentru
intrarea în ramurile dominate de oligopolişti. Acestea înţeleg că noii veniţi au de făcut faţă unei
lupte dure de concurenţă cu firmele deja implantate, care beneficiază de o vastă experienţă şi, în
plus, sunt mai credibile în faţa băncilor. Condiţiile economice de producţie ale firmelor
oligopoliste sunt sunt, de asemenea, piedici serioase în calea intrării de noi competitori în
ramurile dominate de oligopolişti. Costurile unitare ale firmelor mari existente sunt relativ mici,
ceea ce obligă pe cei ce vor să intre pe piaţa oligopolistă să producă la preţuri şi mai mici. Deci,
costurile medii scăzute ale economiilor de scară oligopoliste îi transformă din start pe noii sosiţi
în firme necompetitive. O altă piedică în calea intrării libere de noi firme în ramurile dominate de
oligopolişti constă în condiţiile tehnice. Aceasta în sensul că reuşita pătrunderii într-un
asemenea domeniu este condiţionată de posibilitatea producerii de bunuri diferenţiate. Ori,

pentru a produce asemenea bunuri este nevoie de mari resurse tehnico-ştiinţifice (respectiv de
mulţi bani pentru a şi le apropria) şi, totodată, de multă abilitate pentru a înfrânge (sparge)
barierele ridicate de ocupanţii sectorului în calea potenţialilor concurenţi. Firmele oligopoliste îşi
apără, cu ajutorul patentelor, dreptul de a produce şi comercializa bunurile lor. În unele cazuri,
noile firme dispun de resursele necesare pentru a arunca pe piaţă bunuri diferenţiate. Numai că
acum apare riscul ca acestea să nu fie cerute, populaţia neintegrându-le în sistemul preferinţelor
(nevoilor) ei. Firmele care vor să pătrundă în zona unui oligopol trebuie să facă faţă şi unor
restricţii privind amplasarea teritorială. De regulă, noile firme se pot amplasa la mari distanţe
de pieţele de aprovizionare, de cele de comercializare, situaţie care le pune într-o situaţie
competiţională inferioară în raport cu cele existente – consolidate. Statul însuşi,prin politica sa,
dezavantajează pe noii veniţi pe piaţa oligopolistă. Politica fiscală, contractele de achiziţii
guvernamentale etc. avantajează firmele tradiţionale.
În concluzie, intrarea de noi firme pe piaţa oligopolistă este, practic, imposibilă.
Interdependenţa mutuală dintre firmele oligopoliste. Deciziile uneia dintre firme depinde de ceea
ce decid firmele rivale. Ca urmare, firmele oligopoliste îşi manifestă disponibilitatea spre
fuziuni, spre acorduri privind preţurile practicate, evoluţia acestora, cotele de piaţă etc.
Piaţa de monopol
O piaţă de monopol este definită prin acel raport de forţe care reprezintă fie dominaţia
producătorului, fie dominaţia consumatorului. În cazul în care oferta unui bun economic este
asigurată de către un singur vânzător, este vorba de monopol, iar în cazul în care cererea pentru
un anumit bun este exprimată de către un singur cumpărător, situaţia de piaţă poartă denumirea
de monopson.
Monopolul poate fi caracterizat ca fiind acea situaţie de piaţă în care se vinde un bun ce
nu poate fi substituit rapid şi în mare măsură şi a cărui cerere are o elasticitate foarte slabă în
raport cu preţurile celorlalte bunuri.
Monopolul, la fel ca şi piaţa cu concurenţă perfectă, reprezintă o situaţie teoretică prin analiza
căreia se facilitează înţelegerea anumitor aspecte concrete de piaţă. Spre deosebire de piaţa cu
concurenţă perfectă, pe piaţa de monopol firma are posibilitatea de a alege atât preţul cât şi
cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute.
Analiza formării preţului pe piaţa de monopol se face doar la nivel de ramură deoarece
firma acaparează întreaga ramură, deci cererea pentru bunul unei firme monopoliste este egală cu
cererea pieţei. Elasticitatea cererii în raport cu preţul este imperfectă, iar curba cererii normale
are pantă negativă. Monopolul fixează preţul în funcţie de mărimea venitului marginal şi de
evoluţia
costului marginal. Firma trebuie să stabilească nivelul optim al producţiei care să îi aducă fie
maxim de profit, fie minim de pierdere.
- concurenţa perfectă sau pură presupune asemenea raporturi de piaţă încât toţi vânzătorii
(producătorii) sunt capabili sa-şi vândă toată producţia, toate mărfurile oferite la preţul pieţei,
fără a putea influenţa hotărâtor acest preţ, iar cumpărătorii (consumatorii) pot să cumpere tot
ceea ce au nevoie, în cantităţile dorite, la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-l influenţa
după bunul lor plac;
- concurenţa imperfectă sau reală presupune asemenea raporturi de piaţă în care agenţii
economici vânzători sau cumpărători pot să influenţeze prin acţiuni unilaterale, raportul dintre
cererea şi oferta de mărfuri, precum şi nivelul şi dinamica preţurilor. În funcţie de numărul şi
forţa economică a agenţilor economici producători (vânzători) şi consumatori (cumpărători),
acest tip de concurenţă se prezintă în următoarele forme: se prezintă în următoarele forme:
- monopol, respectiv monopson, dacă un vânzător, respectiv un cumpărător domină în relaţiile
sale cu concurenţii, impunîndu-şi condiţiile sale de preţ sau calitate;
- duopol, dacă doi vânzători domină piaţa şi oferă bunuri similar unui număr mare de
cumpărători cu putere economică relativ egală; dacă piaţa este dominată de doi cumpărători,
situaţia este denumită duopson ;
- oligopolul este cea mai răspândită formă de piaţă în economiile dezvoltate, piaţă dominată de
un număr de producatori-vânzători puternici care se adresează unui număr mare de cumpărători
mici si dispersaţi. Dacă pe piaţă există un număr mic de cumpărători, piaţa se numeşte
oligopson;
- concurenţa monopolistică este un tip de piaţă care prin elementele pe care le
conţine combină doua forme opuse de piaţă: concurenţa pură şi monopolul.

Limbă

Pdf24 Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pdf24 Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MICROECONOMIE NOTE de curs 1

INTRODUCERE - Obiectul de studiu al stiintei economice si conceptele de bază cu care

Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere

În condiţiile în care au apărut şi există o multitudine de ştiinţe economice autonome, când

 După durata de timp: nevoi prezente şi nevoi viitoare;

Activitatea economică şi legile economice

 Deşi au caracter general, legile economice au totodată caracter de tendinţă;

Economia concurenţială de schimb – trăsături generale

Caracteristici ale economiei de piaţă. Tipuri de economii de piaţă

Problema esenţială a oricărei societăţi cu economie de piaţă o constituie alocarea

1. proprietatea privată este preponderentă, dar nu exclude existenţa în cadrul economiei

Agenţii economici – concept şi tipologie

Explicarea proceselor complexe care au loc în sistemele economice presupun luarea în

întreprinderilor individuale şi a întreprinderilor publice. Veniturile acestor agenţi economici

Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurare – reuneşte toate

Agentul agregat administraţii private – produc servicii marfare şi nemarfare pentru

Agentul agregat străinătatea sau exteriorul – desemnează generic celelalte economii

În funcţie de forma de proprietate, se disting : firme private, de stat şi mixte.

Fluxuri economice reale şi monetare. Circuitul economic

Forme de organizare a afacerilor

În marea lor majoritate, firmele din sectorul afacerilor au regim economico-juridic de

Societăţile comerciale în nume colectiv se caracterizează în primul rând, prin aceea că

comerciale în comandită pe acţiuni se caracterizează prin faptul că acţionarii se împart în

INTRODUCERE IN TEORIA CONSUMATORULUI: ANALIZA

Constrângerile bugetare ale consumatorilor

Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor, respectiv consumul. În spiritul

Măsurarea utilităţii economice se realizează în două modalităţi :

Aprecierea utilităţii economice are un caracter individual, subiectiv, ea fiind diferită de la un

Există mai multe tipuri de utilităţi, şi anume :

Pe baza comportamentului individual, se poate aprecia că utilitatea adiţională pe care

Funcţia obiectiv a consumatorului are în vedere maximizarea gradului de satisfacţie,

unde: Restricţia de buget

- intersecţia dreptei bugetului cu abscisa permite determinarea cantităţii maxime procurate

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii venitului

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a reducerii venitului

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii preţului

, dar va reduce suprafaţa setului bugetar;

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii simultane a

Cronologic, două tipuri de abordări au marcat analiza preferinţelor consumatorului. Prima

Utilitatea este obiectivul urmărit de orice consumator, iar alternativele şi restricţiile

Dacă α = β = 1, atunci bunurile sunt considerate perfect substituibile.

În general, preferinţele pentru bunurile complementare pot fi reprezentate printr-o funcţie

U(x1, x2) = min(αx1, βx2)

Optimul consumatorului desemnează cea mai bună structură a consumului pe care o

a). Curba de indiferenţă pentru bunurile perfect

b) dacă p1 > p2, atunci consumatorul se va specializa numai pe consumul bunului 2;

o, când p1 > p2;

m/p1, când p2 > p1;

orice nr. ce aparţine intervalului (o, m/p1), când p1 = p2

În cazul bunurilor perfect complementare, alegerea optimă se va afla întotdeauna în

b). Curba de indiferenţă pentru

Determinarea algebrică a punctului de optim este următoarea :

Reacţia cererii la variaţia preţului depinde de natura bunului economic şi de însemnătatea

În ceea ce priveşte modificările induse de schimbarea venitului consumatorului, se pune

Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia venitului

Construcţia curbei nivelului de trai presupune unirea tuturor seturilor de consum

Pentru bunurile perfect substituibile, consumatorul se va specialize în consumul bunului

Curba nivelului de trai pentru bunurile perfect substituibile

b). Curba nivelului de trai pentru bunurile

În cazul modificărilor induse de schimbarea preţurilor bunurilor, se pune problema

Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia preţurilor

Construcţia curbei preţ-consum presupune unirea tuturor punctelor de optim ce reprezintă