CURS 10

GEOGRAFIA RESURSELOR
AGRICOLE ŞI FORESTIERE

Geografia agriculturii a devenit o disciplină aplicativă, integrată într-un context interdisciplinar,

vizând amenajarea teritoriului şi asigurând înţelegerea impactului antropic.
Omul nu s-a născut agricultor ci a ajuns în această ipostază după sute de mii de ani de hominizare,
de evoluţie biologică, tehnică şi culturală. Abia în Neolitic (cca 10 000 de ani în urmă), a început să
cultive plante şi să crească animale, domesticite de el însuşi, introducându-le şi multiplicându-le în cele
mai diverse locuri, transformând astfel ecosistemele naturale în ecosisteme cultivate, artificializate.
Premisele naturale ale localizării activităţilor agricole se manifestă sub forma unor potenţialităţi, în sensul
existenţei unor condiţii a căror valorizare depinde de nivelul tehnic propriu fiecărei societăţi. Potenţialul
agricol al unei regiuni nu poate fi înţeles în forma abstract a variabilelor fizico-geografice ci numai corelat
cu aspectele concrete derivate din capacitatea omului de a le pune în valoare. Pe măsura evoluţiei
tehnicilor, limitele impuse de factorii naturali se dovedesc a fi mai puţin intangibile, prin crearea unor
hibrizi, modificarea unor componente naturale prin amendare, irigare, drenaj, adăpostire etc.
Componentele potenţialului bio-pedo-climatic sunt ambivalente, acţionând atât ca factori limitativi
(restrictivi) cât şi ca factori favorizanţi, în funcţie de contextul local.

5.1. Resursele agriculturii

Agricultura, în comparaţie cu alte ramuri economice, se caracterizează printr-o dependenţă

puternică de condiţiile naturale.
Prin activitatea sa agricolă, omul a modificat la rândul său cadrul natural, în unele cazuri influenţa
sa fiind radicală prin irigare, desecare şi terasare.
Cu toate neajunsurile de mai sus, agricultura este cea mai importantă activitate a omului, peste
60% din populaţia Terrei fiind ocupată în acest domeniu.
Primele atestări ale îndeletnicirilor agricole datează de acum 12 milenii atunci când au apărut
primele dovezi ale domesticirii animalelor. Astfel, oaia a început să fie domesticită în nordul Irakului pe
la 9000 î.e.n., vitele la 6000 î.e.n. în Nord-Estul Iranului, porcii la 8000 î.e.n. în Thailanda, iar caii la
4350 î.e.n. în Ucraina.
Cultura plantelor este atestată de acum 10 milenii, atunci când au început să fie cultivate grâul şi
orzul (în Orientul Mijlociu), orezul (China şi Sud-Estul Asiei-5500 î.e.n.), dovleceii (Mexic-8000 î.e.n.).
De asemenea, legumele erau cultivate în Macedonia în perioada 6000 î.e.n.
În timp, omul s-a perfecţionat inventând plugul, irigaţiile şi alte mijloace de simplificare a muncii
şi de mărire a randamentului acesteia. De asemenea, sistemul lucrărilor agricole a evoluat de la
utilizarea directă a masei vegetale, la cea a folosirii maxime a terenurilor şi apoi a abandonării lor până
la sistemul actual al alternării culturilor.
Dezvoltarea agriculturii s-a impus cu necesitate în primul rând din cauza creşterii explozive a
populaţiei Terrei. Pe de altă parte, repartizarea inegală a producţiei agricole pe diferite zone ale planetei
din cauza reliefului, dar şi a dotării cu mijloace agricole a condus la grave decalaje în asigurarea hranei
locuitorilor Terrei. Astfel, peste 16% din populaţia globului este afectată de subalimentaţie, fenomen
întâlnit îndeosebi în Africa, Asia şi America Latină.
În cadrul alimentaţiei populaţiei contribuie produsele vegetale şi cele animale sau de origine
animală.
Agricultura este totodată şi un furnizor de materii prime pentru alte industrii, cum ar fi cea uşoară
şi alimentară (plante industriale, cereale, produse pomicole şi viticole-în cadrul materiilor prime
vegetale, dar şi lâna, pieile-oferite de materiile prime de origine animală).
Dezvoltarea agriculturii este influenţată de o multitudine de factori grupaţi în:
 factori naturali:
 climă (ce condiţionează structura, dar şi răspândirea culturilor agricole)
 temperatură (factor important în dezvoltarea plantelor)
 umezeală (factor decisiv pentru continuitatea evoluţiei plantelor)
 lumină (importantă pentru procesul de fotosinteză)
 vânt (cu contribuţia sa la polenizarea plantelor)
 relief (care condiţionează repartiţia culturilor agricole şi natura acestora)
 sol (factor preponderent în dezvoltarea plantelor deoarece anumite tipuri de culturi nu se pot
adapta decât unor soluri specifice)
 factori tehnici (importanţi în procesele de irigaţii, chimizare şi mecanizare a lucrărilor agricole);
 factori socio-economici (referitori la forţa de muncă folosită în lucrările agricole şi la contextul
economic specific zonei)

5.2. Regiunile agro-geografice ale planetei

Pentru a putea înţelege mai bine răspândirea şi cultivarea plantelor pe Terra este necesar să fie
prezentate principalele regiuni geografice ale Terrei sub aspectul influenţei agrare a acestora.
 Regiunea tropical-umedă este situată în zona intertropicală, unde precipitaţiile au un caracter
alternant. În această zonă se găsesc culturi specifice, cum ar fi: arborii de cauciuc şi cacao, maniocul,
orezul, grâul şi porumbul. La marginea acestei zone se pot cultiva bumbacul, cafeaua, bananele,
ananasul şi trestia de zahăr.
 Regiunea musonică este, din cauza precipitaţiilor abundente, benefică culturilor de orez, porumb,
bumbac şi iută.
 Regiunea aridă este puţin propice dezvoltării culturilor, acestea putând fi întreţinute numai în oaze.
 Regiunea mediteraneeană are culturile de citrice şi de viţă de vie, a căror evoluţie în cadrul zonei
este cea mai potrivită.
 Regiunea temperată este cea mai bogată sortimental, putându-se cultiva grâu, porumb, orz, secară,
floarea soarelui, cartofi, sfeclă de zahăr. De asemenea, pomicultura găseşte un climat adecvat.

5.3. Cultura plantelor folosite în alimentaţie

Cultura plantelor folosite în alimentaţia omului se împarte în mai multe categorii după structura
lor:
 cereale (grâu, orez, porumb, secară, orz, cartof, tomate);
 plante cultivate pentru zahăr şi plante oleaginoase (trestie de zahăr, sfeclă de zahăr, floarea
soarelui, soia)
Cerealele reprezintă cea mai importantă sursă de alimentaţie a omului, acoperind aproximativ
jumătate din terenurile arabile ale planetei.
Distribuţia culturilor de cereale este influenţată de cei trei mari producători: China, S.U.A. şi
India care acoperă aproape jumătate din producţia de cereale a planetei.
Cea mai importantă cereală din punct de vedere al ariei de extindere este grâul care are o pondere
de aproximativ 27% din totalul cerealelor. Grâul are o mare capacitate de adaptare la nivelul solului şi a
climei. Cei mai mari producători de grâu ai planetei sunt:
 în Europa: Rusia,Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie.
 în Asia: China-cel mai mare producător de grâu al Terrei
 India-al doilea producător
 în America de Nord:
 Statele Unite ale Americii-al treilea producător mondial
 şi Canada
 în America de Sud: Brazilia
 în Australia şi Oceania: Australia fiind în acelaşi timp ţara cu cea mai mare producţie pe cap de
locuitor
 în Africa: Egipt
Marii producători de porumb ai planetei sunt:
 în Europa: Franţa, România, Austria (, Ungaria, Spania şi Italia.
 în Asia: China-al doilea producător de porumb al lum), India,Indonezia, Thailanda şi Filipine.
 în America de Nord: Statele Unite ale Americii-cel mai mare producător mondial şi cu o producţie
mare pe cap de locuitor de 920 kg/loc. şi Mexic
 în America de Sud: Brazilia-al treilea producător al lumii şi Argentina
 în Africa: Africa de Sud cu 10.943 mii tone în 2000, Etiopia şi Kenya.
În ansamblu, producţia mondială de porumb a cunoscut o evoluţie ascendentă în anii 1990-2000
cu un indice de creştere situat în jurul valorii de 10% pe an, dar în anul 1999 a fost în scădere faţă de anii
precedenţi. Producţia medie la hectar s-a situat peste 4.000 kg/ha.

Orezul, al treilea ca pondere în structura cerealelor (26,64%) este predominant în Asia unde se
află de altfel şi primii 8 producători ai lumii (cu peste 83% din producţia planetei). Cel mai mare
producător de orez este, în mod evident China (33,34% din total), urmată de India (22,14%), Indonezia
(8,65%), Bangladesh şi Vietnam.
Pe celelalte continente, importanţi producători sunt: Brazilia, S.U.A., Egipt, Nigeria, Peru,
Ecuador, Italia şi Australia cu ponderi în producţia mondială totuşi foarte mici în comparaţie cu statele
asiatice.

Cartoful, cu o pondere de 13,86% în structura producţiei agricole, este cultivat pe aproximativ 21

milioane de hectare şi are utilităţi multiple: de la hrana populaţiei, la folosirea sa ca materie primă în
industria alcoolului şi în zootehnie la hrana animalelor.
Marii producători de cartofi se află preponderent în Asia, Europa şi America de Nord.
 În Asia se află cel mai mare producător al lumii, China), urmată de Japonia şi Iran.
În America de Nord, S.U.A. (al patrulea mare producător) este urmată de Canada
În Europa se află însă cei mai importanţi producători de cartofi. Astfel, Federaţia Rusă (al doilea
producător mondial), Polonia, Ucraina. Alţi producători importanţi sunt: Germania, Belarus (cu 872
kg/loc. - cea mai mare din lume), Olanda, Marea Britanie, Franţa, Spania şi România.
Alte cereale cultivate pe Terra sunt:
 tomatele (cu o pondere de numai 3,87% în totalul cerealelor) cultivate mai ales în Europa (30% din
producţia mondială) în: Italia,Spania, Grecia, Rusia, Ucraina, Franţa. Marii producători sunt însă tot
S.U.A. şi China (8.982 mii tone în 1994). Trebuie menţionate însă şi Turcia, India, Egiptul, Brazilia
cu producţii semnificative.
 orzul şi orzoaica (folosite la producerea berii şi pentru hrana animalelor) cultivate mult în Rusia,
Ucraina, China, Canada, Germania şi Franţa.
 secara cu principalii producători: Rusia, Polonia şi Germania.
 maniocul cu producţii semnificative în Brazilia, Nigeria, Zair şi Indonezia (împreună furnizând peste
50% din producţia mondială).
 sorgul şi meiul cu producţii mari în S.U.A., India, Argentina, China, Rusia, Nigeria şi Egipt.

Plantele cultivate pentru zahăr şi plantele oleaginoase (trestia de zahăr, sfecla de zahăr,
floarea soarelui, soia) sunt folosite în special ca materie primă pentru industria alimentară.
Sfecla de zahăr are o producţie mondială oscilantă. Cei mai importanţi producători sunt în
Europa unde Franţa (locul I), Germania (locul II, Ucraina-13.199 mii tone. S.U.A. cultivă şi ea sfeclă de
zahăr, al treilea producător mondial. În Asia, se remarcă China.
Marii producători de floarea soarelui sunt Argentina, Rusia,, S.U.A., Franţa, Ucraina şi China.

5.4. Pomicultura şi viticultura

Pomicultura este caracterizată printr-o diversificare generată în primul rând de factorii climatici.
Astfel, în zona temperată, pomii fructiferi întâlniţi cu precădere sunt: mărul, părul, caisul,
piersicul, prunul, cireşul, vişinul. Plantaţii mari de pomi fructiferi întâlnim în China, S.U.A., Rusia,
Franţa, Germania, Italia, România şi Turcia. Astfel, primul producător mondial de mere este China urmat
de S.U.A., Italia, Turcia, Franţa şi Rusia.
În zonele tropicale şi subtropicale se întâlnesc plantele citrice (lămâiul, portocalul, mandarinul),
producţii mari având S.U.A., Italia, Mexic, Argentina, Iran şi India.
Arborele de cafea, este specific zonelor calde şi are o mare răspândire în America de Sud şi
Centrală (Brazilia-primul producător mondial de cafea, Columbia, Guatemala, El Salvador, Costa Rica,
Ecuador). Indonezia şi Mexicul sunt de asemenea mari producători de cafea.
Arborele de cacao este întâlnit mai ales în ţările Africii (Ghana, Camerun, Nigeria, Uganda) şi
cele ale Americii de Sud (Brazilia, Ecuador, Columbia) fiind specific climei tropicale.
Ceaiul este cultivat tradiţional în India (o treime din producţia mondială) şi Extremul Orient.
Bananele sunt produse, cu precădere, în Brazilia, Ecuador, Honduras, India, Bangladesh, Somalia
şi Irak.
 Mirodeniile (piperul, scorţişoara, vanilia, ienibaharul) sunt cultivate mai ales în ţările asiatice:
India, Indonezia, Sri Lanka, China şi Japonia şi în Africa (Madagascar-cel mai mare producător de
vanilie: peste 80% din producţia mondială).
Viticultura, specifică zonelor temperate, este o activitate ce necesită soluri afânate, formate pe
calcare, nisipuri şi loess. Din suprafaţa cultivată cu viţă de vie, Europa deţine (mai ales în zona
mediteraneeană) 60% din totalul mondial.
Cei mai importanţi producători de vin sunt Franţa, Italia, Argentina, Spania, S.U.A., Germania,
Africa de Sud, Rusia, Australia şi România. La producţia de struguri, pe primul loc se află Italia, urmată
de Franţa, S.U.A., Turcia, Spania şi Argentina.

5.5. Creşterea animalelor

Creşterea animalelor, activitate ce îşi are obârşia în cele mai vechi timpuri, a căpătat o importanţă
mare de-abia în secolul al XIX-lea, atunci când regiunile urbanizate ale lumii au generat solicitări mari de
carne şi produse din lână. Introducerea ulterioară a instalaţiilor frigorifice pe nave de transport a permis
unor ţări îndepărtate (Australia, Noua Zeelandă, Argentina) să-şi mărească producţia şi să devină mari
exportatori de produse animale.
O importanţă deosebită o au şi alte ramuri cum ar fi apicultura (importantă furnizoare pentru
industria farmaceutică) practicată intens în China, S.U.A., Rusia, Turcia, Australia, Canada, România,
avicultura (producătoare de carne de pasăre şi ouă) dezvoltată în S.U.A., China, Belgia, Olanda,
Danemarca şi sericicultura (producătoare de viermi de mătase) cu dezvoltare în special în ţările asiatice:
China, Japonia, Coreea de Sud şi Rusia.

5.6. Repartiţia pădurilor pe Terra

Pădurile au o mare importanţă pentru omenire din două motive: rolul acestora în biosferă şi
importanţa lor economică fiind furnizoare a uneia din cele mai importante resurse şi anume lemnul.
Pădurile constituie un adevărat factor de echilibru, contribuind la ameliorarea calităţii mediului şi
la diminuarea efectelor unor catastrofe ecologice cum ar inundaţiile, poluarea aerului, eroziunea şi altele.
Din punct de vedere economic, pădurile sunt un important furnizor de materii prime pentru
industria mobilei, farmaceutică, alimentară, a pielăriei şi a celei chimice.
Pădurile ocupă pe Terra o suprafaţă de 4 miliarde de hectare din care aproximativ 40% este greu
accesibilă omului fiind situate în zone tropicale sau la latitudini mari, acolo unde există foarte puţine
aşezări omeneşti, iar căile de transport sunt foarte rare. Aceste zone sunt importante atât ca rezervă de
material lemnos, cât şi din punct de vedere ecologic ele furnizând oxigenul necesar vieţii (1 km2 de
pădure ecuatorială furnizează zilnic peste 11 tone de oxigen).
Repartiţia pădurilor pe Terra este inegală, datorată pe de o parte condiţiilor de relief şi a celor
climatice, cât şi defrişărilor masive ce au condus în unele ţări la măsuri drastice de reîmpădurire (China,
S.U.A., Spania, Marea Bitanie, Danemarca). Pentru refacerea fondului forestier sunt folosiţi arbori ca
bradul Douglas, pinul, eucaliptul, plopul canadian ce au o creştere rapidă (de trei ori mai mare decât a
celorlalţi arbori) şi produc o cantitate de lemn apreciabilă la hectar (peste 100 m3/ha.).
Din suprafaţa uscatului, pădurile reprezintă aproximativ 29% din care în America de Sud,
America de Nord, Africa şi Federaţia Rusă se întâlnesc 73% din fondul forestier total.
 Gradul de împădurire a diverselor zone de pe Glob variază de la 50,6% în America de Sud, la
42,5% în Federaţia Rusă, 40% în America de Nord, 30% în Europa, Australia şi Oceania şi America
Centrală, până la 20,4% în Asia.
Ţările cu procentele cele mai mari de împădurire sunt: Surinam (96%), Papua Noua Guinee
(93%), Brunei (85%), Guyana (84%), Camerun (77%), Finlanda (76%), Suedia (68%), Japonia (67%),
Brazilia (58%).
Pădurile sunt grupate pe Terra după două mari zone:
 zona temperată şi cea subpolară;
 zona tropical-umedă (ecuatorială)
În Europa, pădurile se află grupate în mai multe regiuni geografice.
Prima regiune se află în nordul continentului, acoperind Podişul Suediei, Podişul Karelo-Finic,
Câmpia Mezen-Peciora, Colinele Nordice şi Munţii Urali.
A doua regiune este reprezentată de o fâşie ce se întinde peste lanţul muntos alpin (Pirinei, Alpi,
Carpaţi, Dinarici, Balcani, Pind, Sierra Nevada, Munţii Iberici) şi izolat în Europa Centrală şi în Câmpia
Rusă.
Din punct de vedere al vegetaţiei se întâlnesc, de asemenea, mai multe zone:
 Zona de tundră conţine arbori ca: mesteacănul pitic, salcia pitică, merişorul, azalea şi ienupărul pitic.
 Zona pădurilor de conifere numită şi zona de taiga este formată îndeosebi din arbori precum: bradul,
molidul, mesteacănul. Zona se întinde pe suprafeţe mari delimitate longitudinal de Munţii
Scandinavici, Munţii Urali, iar la sud, latitudinal de Stockholm, Sankt Petersburg şi bazinul Kamei.
 Zona pădurilor de foioase are ca specii caracteristice fagul şi stejarul, dar şi teiul, ulmul, frasinul,
arţarul, carpenul. Zona este dispersată în centrul şi vestul continentului, în sud în Peninsulele Iberică,
Italică şi Balcanică, iar în est la nord de Kiev şi Kuibîşev. Fagul, arbore ce necesită condiţii speciale
de dezvoltare (umezeală mare şi variaţie lentă de temperatură), este întâlnit în special în Europa de
Vest, limita estică fiind Carpaţii Orientali. Stejarul se află pe suprafeţe mai întinse, fiind mai uşor
adaptabil condiţiilor de zonă temperată ale Europei.
 Zona de silvostepă are ca arbori predominanţi stejarul, fagul şi carpenul în fâşia ce taie de la Sud-
Vest la Nord-Est Câmpia Rusă, pentru ca în zona cuprinsă între Nipru şi Volga să întâlnim, în special,
fagul, frasinul, teiul şi arţarul.
 Zona de stepă se află situată în special în Europa de Est (nordul Mării Negre şi Mării Caspice, zone
din Câmpia Română, Podişul Moesiei, Câmpia Tisei), dar şi în regiuni ale Peninsulei Iberice. De
asemenea, pădurile de luncă formate în lungul văilor au ca elemente caracteristice salcia, plopul şi
arinul.
 Zona pădurilor mediteraneene caracteristică litoralului mediteranean constă în special din stejar, pin
şi palmier sălbatic. Întâlnim aici şi vegetaţie specifică cum ar fi arbuştii de: portocal, lămâi, migdal,
măslin şi laur.
 Zona pădurilor montane este situată etajat pe versantele muntoase. La altitudini mici întâlnim fagul
şi gorunul, la etajele superioare făcându-şi apariţia molidul. În Munţii Carpaţi, Alpi şi Sudeţi apare, de
asemenea, şi zada, iar în Carpaţi, Alpi, Dinarici şi Balcani întâlnim pinul. Etajele superioare ale
munţilor înalţi conţin afin, merişor, smârdan, ienupăr şi jneapăn.
 Fig.5.1. Repartiţia procentuală a pădurilor în Europa

În Asia, zonele de vegetaţie sunt:

 Zona de tundră aflată în lungul litoralului arctic, din Peninsula Iamal până în Peninsula Ciucilor într-
o bandă îngustă şi în Nord-Vestul Siberiei.
 Zona pădurilor de conifere întinsă de la Munţii Urali până la Marea Ohotsk şi cursul inferior al
Amurului, iar în Sud până la Lacul Baikal.
 Zona pădurilor de foioase situată în Asia de Est (Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei,
Amur-Primoria, Peninsula Coreea şi centrul insulelor japoneze).
 Zona pădurilor mixte (conifere şi foioase) întâlnite în munţi la diverse altitudini şi într-o scurtă fâşie
din Vestul Siberiei.
 Zona pădurilor subtropicale conţine păduri umede (magnolii, laur, chiparos, stejar, arbore de
camfor) situate în special în Sudul Chinei şi Vestul Indochinei, păduri uscate (amestec de păduri de
conifere şi foioase, laur) situate în Podişul Iunnan şi în Vestul Munţilor Himalayei şi păduri tipice
(maquis, stejar verde, cedru, molid) aflate pe porţiuni mici în Asia Mică şi Levant.
 Zona de silvostepă începe din partea sudică a Siberiei de Vest şi se întinde sub forma unei fâşii
înguste până la bazinul superior şi la cel mijlociu al Amurului. Zona, fiind continuare a celei
europene, conţine aceleaşi păduri ca aceasta.
 Zona deşertică are ca arbore caracteristic saxaulul.
 Zona de savană se întinde pe suprafeţe mari în Podişul Deccan, Câmpia Indului (în afara deşertului
Thar), Podişul Laos, iar pe întinderi mai reduse în Insulele Filipine şi în estul Djawei. Pădurile
constau în general din bambus.
 Zona pădurilor tropicale se găseşte în bazinele fluviilor Irrawaddy şi Sitzian, în jurul Golfului Hanoi
şi în partea de vest a Podişului Laos.
 Zona pădurilor ecuatoriale se află în Arhipelagul Malaez, Peninsula Malacca, în partea de vest a
Indochineifiind influenţată de precipitaţiile musonice. Ea se manifestă, în special în Indochina, sub un
caracter de junglă greu de străbătut şi de exploatat. Arborii predominanţi ai acestei zone sunt:
palmierul (căţărător şi de zahăr), ficusul, bananierul, bambusul, rafia, sagotierul (arborele de pâine),
arborele de chinină, abanosul, palisandrul şi teckul (arborele de fier).
 Zona vegetaţiei munţilor înalţi se află în Munţii Caucaz, Pamir, Altai, Hindukuş, Karakorum,
Himalaya, Tibet şi este constituită în special din păduri de conifere.
 Zona vegetaţiei oazelor constă în special în plopi şi pomi fructiferi.
În America de Nord zonele de vegetaţie sunt caracterizate de:
 Păduri mediteraneene întâlnite în special în Sud-Estul S.U.A. şi în California. Arborii caracteristici
sunt: stejarul de plută, pinul, castanul, măslinul, laurul, fisticul, portocalul, migdalul, stejarul pufos.
 Păduri de conifere aflate în special pe litoralul vestic al S.U.A. cu specii ca: molidul, pinul canadian,
bradul alb, molidul negru, bradul de balsam, tsuga, Sequoia gigantes.
 Păduri de foioase întâlnite în zona dintre Marile Lacuri, fluviul Sf. Laurenţiu, Oceanul Atlantic şi
Fluviul Mississippi. Pădurea acestei zone este caracterizată în special de fag, stejar şi castan. Pădurile
de foioase se întâlnesc şi în zona Munţilor Appalachi cu specii ca: stejarul negru, stejarul alb şi
frasinul. Pe ţărmul Oceanului Atlantic întâlnim de asemenea magnolia şi chiparosul de baltă.
Pădurile Americii de Sud constau în:
 Păduri ecuatoriale întinse în bazinul Amazonului, din Munţii Anzi până la Oceanul Atlantic.
Întâlnim aici: palimerul de ulei, mahonul, nucul de Para, arborele de cauciuc, palisandrul, castanul de
Brazilia. Precipitaţiile abundente (peste 3000 mm anual) şi temperatura ridicată (peste 400C) produc o
mare densitate a acestor păduri.
 Păduri de foioase în Sud-Estul Americii de Sud în care întâlnim în special fagul, stejarul şi castanul.
 Păduri mediteraneene situate în Chile (pe ţărmul nordic şi cel central) ce constau în speciile de stejar
pufos, stejar mediteraneean, pin, castan, mojdrean.
În Africa zonele caracteristice constau în:
 Păduri tropicale umede întinse în bazinul Fluviului Zair, pe coasta Guineei şi pe ţărmul de Est al
Madagascarului. Vegetaţia constă în: palmieri de ulei, palmieri de vin, palmieri de cocs, abanos,
mahon (în special în Zair şi Liberia), santal, palisandru (în partea estică a Madagascarului).
 Păduri boreale în Sudul Africii reprezentate de specii ca: plop, fag, stejar, carpen.
În Australia şi Oceania se întâlnesc:
 Pădurile ecuatoriale în Noua Guinee şi Australia cu specii ca: bananierul (Noua Guinee), eucalipţi şi
ferigi arborescente (Vestul Australiei), sagotierul.
 Pădurile zonei temperate din Sudul Australiei, Tasmania, Noua Zeelandă compuse din: fag,
mesteacăn, ulm, tei, nuc, anin, plop, eucalipt.
 Tabelul 5.1.
Ponderea pădurilor în totalul mondial al fondului forestier

Ţara Suprafaţa Total pădure Procent pădure din total

(km2) (km2) fond forestier
Rusia 17.075.400 7.854.684 18,19%
Canada 9.976.140 5.387.116 12,48%
Brazilia 8.511.970 4.936.943 11,43%
S.U.A. 9.809.430 2.942.829 6,82%
Congo 2.344.860 1.805.542 4,18%
Australia 7.713.360 1.465.538 3,39%
China 9.596.960 1.343.574 3,11%
Indonezia 1.904.570 1.180.833 2,73%
Peru 1.285.220 848.245 1,96%
India 3.287.590 756.146 1,75%
Bolivia 1.098.580 582.247 1,35%
Columbia 1.138.910 546.677 1,27%
Argentina 2.766.890 525.709 1,22%
Angola 1.246.700 523.614 1,21%
Mexic 1.958.200 509.132 1,18%
Sudan 2.505.810 476.104 1,10%
România 237.500 62.360 0,16%