“S-a făcut lumină şi dreptate în ţara Moldovei şi boierii cei făloşi şi pântecoşi şi-au

plecat grumazul şi s-

au supus”

Cu o pasiune rar întâlnită, opera “Frații Jderi” a așternut în paginile celor peste de o sută de volume lăsate
moștenire posterității numeroase fapte istorice, dar și portrete memorabile ale domnitorilor bătrânei
Moldove. Printre ei, figura efigie a măritului domn Ştefan cel Mare pare a ocupa un loc unic. Ștefan cel
Mare și Sfânt, un luptător jertfelnic pentru credinţa şi demnitatea neamului românesc, ce şi-a turnat chipul
lui Hristos Dumnezeu în bronzul inimii sale incandescente mistuite de dragostea față de Dumnezeu și de
țara lui. Domnitorul fiind un mare ctitor zideşte mănăstiri şi biserici după fiecare bătălie, tocmai pentru a
sublinia că lupta s-a dat în numele domnului Iisus Hristos. Este un reprezentant al conştiinţei naţionale,
dar şi al conştiinţei europene. El pare a ţine echilibrul stihiilor şi Mihail Sadoveanu accentuează această
latură a personalităţii domnului. Ştefan cel Mare şi Sfânt este drept şi face dreptate răzeşilor deposedaţi de
pământuri de către boieri: „S-a făcut lumină şi dreptate în ţara Moldovei şi boierii cei făloşi şi pântecoşi
şi-au plecat grumazul şi s-au supus“. El ştie să realizeze o armată de răzeşi, cu care ţine la respect
oligarhia boierilor. Domnul Ştefan are trăsăturile actantului, fiindcă reprezintă conştiinţa naţională. El este
centrul lumii create de creator şi nu face voia lui. Are condiţia de deţinător al puterii de a domina natura şi
oamenii. Orice apariție publică a lui Ștefan însemna pentru popor o veritabilă revelație: chiar din primele
pagini ale Uceniciei lui Ionuț, când Vodă Ștefan, sosind la hramul Mănăstirii Neamț, și-a făcut apariția
călare pe un cal alb, mulțimea prezentă la slujbă se îmbulzea, încercând măcar să-l zărească. De emoție, o
femeie însărcinată și-a născut pruncul exact în clipele când Ștefan dădea să între în curtea mănăstirii.
Aflând de cele întâmplate, domnitorul a cerut să se facă loc și, apropiindu-se de fericită mamă, a
exclamat: „Să fie finul nostru și numele lui să fie Înălțare, după sfânta zi de azi”. Romanul tratează cu
subtilitate argumentele canonizării domnului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Împiedică, timp de o jumătate de
secol, unirea infanteriei turceşti cu agresiva cavalerie tătară, care ar fi ajuns o forţă militară, ce ar fi
zdrobit Europa şi creştinismul. Este un mare ctitor de biserici şi mănăstiri, dar şi de conştiinţe. Întreţine o
relaţie cu eremiţii de la Athos şi ţine în apropiere, ca sfetnic, pe arhimandritul Amfilohie Şendrea. Este
ajutat în luptele sale atât de sfinţi, cât şi de elementele naturii. Nu sunt neglijate puterile sale spirituale,
care par a ţine echilibrul lumii. Eludând amănuntul legat de statura fizică a domnitorului, deloc
impunătoare, autorul cărții reușește ca nimeni altul să construiască un personaj cu o autoritate de
nezdruncinat, care a pus mai presus de toate interesele țării și ale poporului. Jumătate în glumă, jumătate
în serios, unul dintre sfetnicii de taină ai măritului domn, arhimandritul Amfilohie Șendrea, afirmă:
„Atunci când strănută Vodă, apoi boierii din divan fac toți la fel”. Cartea este înțesată cu multe astfel de
întâmplări și cugetări; la un loc, ele întregesc caracterul demofil al domniei măritului Ștefan: el și-a
sprijinit întreaga-i activitate pe oamenii de rând, ridicându-i prin demnități sociale și ostășești în rândul
boierilor fideli; se demonstrează astfel limpede tăria de granit a voievodului urcat din legendă în sinaxare.
În concluzie afirm cu predilecție că Ștefan e omul cel mai potrivit pentru epoca respectivă, reprezentand
cel mai bine aspirațiile și interesele neamului său. Între domnitor și supușii săi circula un sentiment de
iubire și prețuire: Dumnezeu a trimis țării la timp pe bărbatul dorit de morți și așteptat de vii. Simțeam din
cei mai mulți o comuniune caldă cu prințul lor și o iluminare sufletească.