Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
di sc i pl i n a
C u a te r n a r
An de studiu III, Sem I
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
1. EVOLUŢIA GEOLOGICĂ
DELIMITARE
Cronologia alpină
În Munţii Alpi au fost separate şase epoci (faze) glaciare:
Biber, Donau, Günz, Mindel, Riss, Würm.
Primele două glaciaţii nu sunt suficient de bine precizate.
Între epocile glaciare se intercalează epocile (fazele) interglaciare:
Biber-Donau, Donau-Günz, Günz-Mindel, Mindel-Riss, Riss-Würm.
Fenomenele glaciare alpine, care au fost cele dintâi şi cel mai bine cercetate, stau la
baza împărţirii Cuaternarului în două etaje:
* PLEISTOCENUL, corespunzător timpului în care au avut loc întinse glaciaţii,
însoţite de mari coborâri şi ridicări ale nivelului mărilor şi oceanelor.
* HOLOCENUL, în care intră timpul postglaciar (inclusiv timpul istoric), care este
divizat în:
- Tardiglaciar (când au mai avut avut loc scurte perioade de răcire dar nu
glaciare);
- Postglaciar "s. str." sau actual.
Cronologia nord-europeană
În nordul Europei, în care s-a extins o calotă glaciară din Peninsula Scandinavică,
glaciaţiile au primit denumiri după locul unde ele au fost identificate:
Brüggen, Eburon, Menap, Ellster, Saale, Vistula,
cu interglaciaţiile:
Eem, Holstein, Cromer, Waal, Tegelen.
Cronologia nord-americană
În bazinul fluviului Sf. Laurenţiu, s-au separat patru glaciaţii denumite: Nebrasca,
Kansas, Illinois, Wisconsin, şi trei interglaciaţii:
Aftonian, Yarmouth, Sangamon.
Unii autori (Emilia Saulea, 1967) introduc glaciaţia Iowa şi intergalciaţia Bradyan
înaintea glaciaţiei Wisconsin.
Calota glaciară din Groenlanda, care s-a extins peste Canada şi nordul Statelor Unite
ale Americii a fost denumită calota canadiană, laurentină sau nord-americană.
Cronologia marină (Marea Mediterană)
Cronologia marină a Cuaternarului a fost stabilită pe ţărmurile Mării Mediterane şi
cuprinde patru etaje: CALABRIAN, SICILIAN, TYRRHENIAN, FLANDRIAN.
-2-
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
DEPOZITE CUATERNARE
Depozite glaciare
Gheţarii de calotă au transportat şi depus morene de fund alcătuite în partea centrală
mai ales din blocuri eratice eterogene, iar pe flancuri şi la partea superioară, din pietrişuri
prinse într-o masă nisipoasă-argiloasă (argile cu blocuri). În perioada de retragere
postglaciară depunerile morenice au dat diferite forme minore de relief caracteristice. De
asemenea gheţarii de calotă au transportat o masă voluminoasă de materiale eterogene, la
partea periferică şi frontală. În timpul înaintării şi retragerii, aceste materiale voluminoase
transportate au format drumlinuri, ösaruri, kamesuri şi morene frontale. Gheţarii
montani au depus morene frontale şi de fund îndeosebi pe văile pe care au înaintat către
zonele mai joase. Sub gheţarii cuaternari, în perioadele interglaciare sau în interstadii se
formau mlaştini sau cursuri mici de apă care au dat naştere la depozite fluvio-glaciare (argile
stratificate cu blocuri).
Depozite periglaciare
La limita calotelor glaciare, unde terenul rămânea totuşi îngheţat în profunzime,
acesta se dezgheţa în sezoanele călduroase dar numai în zona superficială, formând o
structură cu două strate, molisolul (sol mâlos superficial care îngheaţă iarna) şi
pergelisolul sau permafrostul, stratul inferior permanent îngheţat. În urma distrugerii
mecanice şi înmuierii neuniforme cauzate de îngheţul repetat, au luat naştere structuri
criogene. La baza versanţilor s-au aşternut depozite de versant ritmic stratificate, iar în văi,
podişuri şi câmpii, s-au aşezat depozite fluvio-glaciare, rezultate din spălarea morenelor de
către apele provenite din topirea gheţarilor. Dintre aceste depozite, cele mai importante sunt
pietrişurile. În regiunile periglaciare au mai intervenit şi procese de eroziune fluviatilă, cu
depunerea de aluviuni, care s-au păstrat sub forma de terase. Unele depozite mlăştinoase au
dat naştere la acumulări de turbă şi ligniţi.
Depozite fluvio-lacustre
Mişcările de ridicare, au favorizat accelerarea eroziunii, râurile depunând în cursurile
inferioare ori în lacuri materialul transportat.
În acelaşi sens a acţionat şi retragerea gheţarilor în fazele interglaciare. În zonele
eliberate de gheaţă, râurile îşi lungeau cursurile şi îşi sporeau debitele. Multe dintre deltele
actuale (Dunării, Gangelui, Brahmaputrei, etc.), s-au format în Cuaternar.
Depozite deşertice
În zonele aride, s-au constituit depozite nisipoase cu formaţiuni de dune, fie în
continuarea celor pliocene, fie pe terenuri nisipoase nou dezgolite. În Europa, unde ele s-au
format pe terenurile lipsite de vegetaţie existente în timpul glaciaţiilor sau imediat după
retragerea gheţarilor, acestea au fost de mai mică extindere.
În zonele aride din Africa, Asia, Australia şi America de Nord, s-au format deşerturi
noi, în afara arealurilor deşertice preexis-tente, în care peste dunele fosile s-au format altele
noi.
au bântuit în epocile interglaciare cu climat arid. Alţi autori (Emilia Saulea, 1967, J. Petrescu,
1990) din contră, consideră că ele s-au format în faze glaciare, dovadă fiind unele morene
contemporane cu stratele de loess şi faunele de climat rece care le însoţesc. Condiţiile
genezei depozitelor de loess constau în existenta unor spaţii vaste de deflaţie, lipsite de
covor vegetal, cu un climat sec de tip deşertic, unde vântul puternic ridică praful, îl
transportă şi îl depune în zonele adiacente. Astfel de condiţii favorabile pentru depunerea
loessurilor, cel puţin în Europa, America de Nord şi de Sud, s-au putut realiza în Cuaternar
numai în fazele glaciare la marginea marilor inlandsisuri, când zonele periglaciare erau lipsite
de vegetaţie, climatul era rece, de tip deşertic, vântul era puternic şi avea loc distrugerea
mecanică a solului prin îngheţ-dezgheţ (în interstadii).
Loessul de la marginea deşertului saharian indică, după cercetările efectuate de
G.Goudé-Gaussen (J. Petrescu, 1990), condiţii climatice ceva mai umede decât cele existente
în prezent.
Depunerea actuală a loessului în Asia şi alte zone cu condiţii favorabile, se produce în
condiţii similare, adică existenţa unui pustiu destul de întins în care se ridică praful (deşertul
Gobi) şi la periferia sa, a unei regiuni de stepă unde se acumulează (Podişul de Loess) dar
într-un climat temperat. Rezultă că nu climatul, ci condiţiile amintite mai sus sunt cele care
condiţionează depunerea loessului.
Depozite vulcanice
Se cunosc curgeri de lave cuaternare, în general bazaltice, în Europa, în Africa, în
America de Sud şi Australia.
Calota scandinavă
Calota glaciară scandinavă, existentă încă din Pliocenul terminal, când ocupa numai
zona muntoasă a Scandinaviei, s-a extins în Cuaternar cu avansări şi retrageri repetate,
pentru ca la sfârşitul Pleistocenului să revină în limitele actuale (fig. 2).
La începutul Pleistocenului, se constată dispariţia vegetaţiei de climat cald din Europa
centrală şi extinderea în două etape (fazele glaciare Eburon şi Menap), a calotei scandinave
peste actuala Mare Baltică, având ca efect regresiunea Mării Nordului.
Urmează o fază de încălzire (Cromer) după care intervine o nouă răcire mai puternică
în faza glaciară Elster, începând cu 480 mii ani BP, când marea calotă glaciară scandinavă a
înaintat peste Marea Britanie, Olanda şi nordul Germaniei, ajungând în sud până la Viena
şi în est până la Moscova şi Perm. Atunci Marea Baltică nu exista.
În următoarea fază de încălzire Holstein, a avut loc transgresiunea Mării Nordului
peste regiunea Holstein din nordul Germaniei, pentru ca în glaciaţia Saale, să aibă loc
expansiunea maximă a calotei scandinave, care a inaintat în estul Europei cu două digitaţii
sudice până la Harkov şi Volgograd.
În faza interglaciară Eem, care a urmat, a avut loc o nouă transgresiune a Mării
Nordului (Marea Eem) care a acoperit şi nordul Germaniei, făcând împreună cu Marea
Baltică, legătura cu Marea Albă, peste Finlanda.
Noua fază de răcire Vistula, a determinat o nouă înaintare a calotei scandinave în sud
până la Meissen şi la Varşovia, iar în est până la Iaroslav. După această ultimă glaciaţie a
-5-
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
început retragerea definitivă a calotei scandinave, într-o primă etapă până la Oslo şi
Stokholm, lăsând în urmă lacul Baltic fără legătură cu Marea Nordului, etapă ce a avut loc
acum 10500 ani.
Noua fază de răcire Vistula, a determinat o nouă înaintare a calotei scandinave în sud
până la Meissen şi la Varşovia, iar în est până la Iaroslav. După această ultimă glaciaţie a
început retragerea definitivă a calotei scandinave, într-o primă etapă până la Oslo şi
Stokholm, lăsând în urmă lacul Baltic fără legătură cu Marea Nordului, etapă ce a avut loc
acum 10500 ani.
În timpul Tardiglaciarului, care s-a caracterizat prin câteva secvenţe reci dar nu
glaciare şi care a durat până acum 9500 ani î.e.n., Lacul Baltic s-a extins şi a făcut joncţiunea
cu Marea Nordului, de unde au pătruns ape
mai reci şi mai sărate.
Reducerea masei calotei glaciare scandinave s-a realizat în continuare, având ca efect
ridicarea substratului, astfel încât cu 8800 ani î.e.n, a avut loc reînchiderea legăturii cu
Marea Nordului şi formarea unui lac Datorită topirii în continuare a calotei scandinave şi
concomitent a celei canadiene acum 7500 ani î.e.n., nivelul Oceanului Atlantic a crescut şi
apele Mării Nordului au pătruns din nou peste sudul Peninsulei Scandinave, aducând o faună
de apă caldă cu Littorina litoralis care atestă o salinitate mai mare decât a Mării Baltice
actuale.
Datorită cursurilor de apă ce s-au format în urma retragerii gheţarului,apa Mării Baltice
a devenit mai dulce dar şi mai rece.
Calota alpină
Calota glaciară alpină a rezultat din extinderea gheţarilor care acopereau la începutul
Cuaternarului zonele mai înalte ale Alpilor.
În faza de extindere maximă, gheaţa acoperea nu numai Alpii ci şi Podişul Elveţian şi
Tirolul, coborând până la altitudinea de 1300 m în sud şi 1100 m în nord. În prima fază
glaciară Donau, de la începutul Pleistocenului şi în prima fază glaciară importantă, Günz, aria
gheţarilor era mai redusă, dar în epoca glaciară Mindel care a urmat, extinderea calotei a fost
-6-
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
maximă, pentru ca în faza Riss, să nu mai atingă aceleaşi limite. Ea se va extinde din nou în
faza glaciară Würm, dar în limite mai reduse, după care se destramă, gheţarii rămaşi
atingând limitele actuale.
Calota canadiană
Această calotă, acoperea la extinderea maximă, toată platforma canadiană, atingând
în sud paralela de 40° latitudine, la sud de Marile Lacuri. Calota a avut cinci avansări
succesive (fig.3).
În faza Nebraska calota glaciară a avut cea mai mică extindere, apoi în faza Kansas a
înaintat cel mai mult în bazinul Mississippi, iar în faza Illinois a înaintat până la sud de lacul
Michigan.
În faza Wisconsin, calota a ajuns la extinderea maximă spre sud, atingând coasta
pacifică la Seatle, centrul continentului la Saint Louis şi coasta atlantică la New York.
2. EVOLUŢIA CLIMATICĂ
OSCILAŢIILE CLIMATICE
Biber, cald şi Donau, de asemeni moderat de rece din Pleistocenul vechi şi inferior, a urmat
o perioadă de climă mai blândă, în interglaciarul Donau-Günz, care a durat 650000 ani şi o
perioadă glaciară Günz, cu care începe Pleistocenul mediu, menţinându-se 300000 ani. În
continuare ritmul este de 15000 ani între epocile glaciare şi interglaciare, până la sfârşitul
Pleistocenului.
În interiorul epocilor glaciare s-au pus în evidentă oscilaţii climatice cu temperaturi mai
ridicate dar inferioare mediei termice actuale, denumite interstadii şi recrudescente de frig
sever denumite stadii. Pe plan termic, înlocuirea suprafeţei de sol sau de covor vegetal cu
zăpadă ori gheaţă a antrenat în epocile glaciare o pierdere termică de 20-40 % până la 90 %
faţă de media actuală.
Inlandsisurile din Groenlanda şi din Antarctida erau stabile chiar şi în perioadele
interglaciare. Inlandsisurile nord-american şi nord-european s-au dezvoltat pornind de la
ţinuturi înalte (Groenlanda şi Munţii Scandinavi) spre regiunile joase (Golful Hudson şi Marea
Baltică), ceea ce a făcut ca odată topirea declanşată, calotele să se dezorganizeze rapid,
gheţarii alunecând sub propria lor greutate spre mările adiacente sau spre ocean.
S-a estimat că în decursul maximelor glaciare temperatura medie anuală la periferia
inlandsisurilor a fost cu 10°-15°C mai mică decât cea actuală. În timp ce pe oceane la
latitudini medii scăderile de temperatură au fost de 5°-10°C, în regiunile intertropicale
diferenţele nu au depăşit 2°C.
În perioada de extindere maximă a gheţarilor, curenţii atmosferici care astăzi circulă în
emisfera nordică la latitudini mijlocii de peste 40-60° de la vest la est în lungul paralelelor, se
deplasau sub paralela de 40° nord, la latitudini mai mici decât azi.
În aceiaşi perioadă, curenţii calzi de la suprafaţa oceanelor s-au deplasat şi ei spre
zona tropicală, cu direcţie de asemenea în lungul paralelelor. În emisfera nordică, răcirea
apelor în Atlanticul de Nord a permis dezvoltarea banchizei în Marea Norvegiei şi Marea
Groenlandeză şi extinderea ei spre sud până la paralela de 50°.
O extindere asemănătoare a banchizei până la paralela de 50° sud a avut loc în
perioadele glaciare în Oceanul Austral, reprezentând o avansare a gheţii marine (banchize şi
packice) cu 1000 km. spre nord.
Avansarea gheţarilor a dus la recrudescenţa curentului rece peruan, care a provocat
răcirea apelor în Pacificul ecuatorial cu 6°C până la finele Pleistocenului (C. Loriu, J-C.
Duplessy, 1977).
Tabel nr1
CORELAREA
GLACIAŢIUNILOR
Zona Alpină Europa de Nord America de Nord
Glaciar Interglaciar Glaciar Interglaciar Glaciar Interglaciar
Würm Vistula Wisconsin
Bradyan
Iowa
Riss-Würm Eem Sangamon
-9-
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
- 10 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
CLIMA ÎN AFRICA
În nordul Africii, unde azi se întinde Sahara, după o primă perioadă aridă începută în
Miocen şi continuată până în Pliocen, în Pleistocenul inferior clima a devenit mai umedă şi s-
au format depozite de mlaştină, mediul lacustru având în acest timp o mare extindere.
În Pleistocenul mediu, deşi fazele aride au alternat cu faze umede, fiind evidenţiate
lacuri pe suprafeţe restrânse şi scurgeri în ueduri, deşertificarea a continuat, depozitele de
nisip crescând ca extindere şi ca pondere.
Între 40000 şi 20000 ani î.e.n. au existat două faze pluviale maxime (Sahara umedă)
când lacul Ciad şi alte lacuri au avut o extindere maximă, iar în nordul Saharei, s-au dezvoltat
cursuri de apă.
Între 18000 şi 12000 ani î.e.n. (sfârşitul glaciaţiei Würm), clima Africii era mai aridă
decât astăzi, zona sahariană având cea mai mare extindere cunoscută. Atunci lacul Ciad a
dispărut, în schimb, în masivul Ahaggar din Sahara centrală şi septentrională, a sporit
cantitatea de ploi, în sezonul rece precipitaţiile fiind transformate în zăpadă.
În colţul nord-vestic al Africii, exista o climă submediteraneană, spre interiorul
continentului fiind delimitată de o linie ce pornea de la frontiera sudică marocană, tăia în
două Algeria şi atingea Mediterana la Tripoli.
Urma zona cu climă sahariană, cu precipitaţii anuale sub 5 mm, care avea o extindere
mai mare decât Sahara actuală, limita sa sudică, trecând de la sud de Dakar pe coasta
atlantică, pe la sud de Depresiunea Niger, apoi pe la sud de Lacul Ciad şi nord de Karthum,
- 11 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
În America de Sud, dată fiind apropierea ei de Ţara lui Graham din Antarctica, unde
calota a fost şi în Cuaternar persistentă, în perioadele de extindere a glaciaţiei, un gheţar de
calotă acoperea Ţara de Foc şi Munţii Patagoniei. Această situaţie a fost favorizată de
ridicarea în bloc a Anzilor şi de curenţii marini reci, care circulau în Pacificul de Sud, de la sud
spre nord şi spălau coasta vestică a Americii de Sud.
În Australia, în Pleistocen climatul trecea de la o zonă tropicală în nord (care nu a
suferit oscilaţi de temperatură mai mari de 2°), ajungând la o climă sub-antarctică în sud.
Aceiaşi climă ca cea din sudul Australiei domnea în Noua Zeelandă.
Gheţarii formau o calotă care acoperea Alpii Australiei şi Tasmania unde calota avea o
suprafaţă de 25000 km² şi o grosime de cca. 500 m fiind legată, în fazele de extindere prin
packice şi banchize, cu calota din Noua Zeelandă şi cea din continentul Antarctida, care a fost
acoperit de calota de gheaţă începând de acum 50 milioane de ani.
În Antarctida, în Cuaternar au existat cinci episoade glaciare, separate de faze
interglaciare. Cea mai caldă epocă a fost în jurul a 5000 de ani î.e.n., echivalentă cu etajul
Atlantic din Tardiglaciarul emisferei nordice, glaciaţia luând forma actuală cu 4000 ani î.e.n.
Climatul musonic cu două perioade anuale, una ploioasă şi una uscată, se deplasa în
epocile interglaciare la nord de paralela 20° sud, având acelaşi areal ca în prezent, în timp ce
în perioadele glaciare se deplasa la nord de paralela 10°, nedepăşind la sud insula Noua
Guinee. Concomitent cu ultima glaciaţie din America de Nord (Wisconsin), în Antarctica se
desfăşura cea mai caldă epocă interglaciară.
CAUZELE GLACIAŢIILOR
În ultimul milion de ani, echilibrul climatic al Pământului s-a schimbat de opt ori, în
regiunile muntoase şi în cele septentrionale zăpada persistând în locuri în care înainte nu
exista sau se topea. Gheţarii şi calotele glaciare formate, au funcţionat zeci de mii de ani,
- 12 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
Atunci când elipsa are alungirea minimă, cea mai apropiată de cerc, diferenţa sezonieră
se micşorează în ambele emisfere, indiferent de poziţia la solstiţiu.
Înclinarea axei Pământului oscilează în jurul unei poziţii medii, într-un ciclu care
durează 41000 ani şi cu cât ea este mai înclinată, cu atât variaţiile sezoniere ale climei sunt
mai contrastante în ambele emisfere, verile fiind mai calde şi iernile mai reci.
Axa de rotaţie a Pământului are şi ea o mişcare ciclică, descriind, în jurul unei
poziţii medii, o conică mai largă sau mai strâmtă, denumită precesie, ce are ca efect variaţia
solstiţiului de iarnă şi de vară, din poziţia cea mai apropiată de Soare, în poziţia cea mai
depărtată, pe orbita terestră, într-un interval de 23000 ani.
Coincidenţa ciclurilor astronomice menţionate, determină ciclurile glaciare.
Excentricitatea orbitei terestre, înclinarea axei de rotaţie (care descrie lent un con în
spaţiu) şi variaţia acestei înclinări (care face să oscileze lărgimea conului), produc scăderea
maximă a insolaţiei estivale, în perioade de 100000, 41000 şi 23000 ani şi la latitudinile mari
determină creşterea maximă a volumului de gheaţă în decurs de 100000 ani şi diminuarea
bruscă a acestuia în câteva mii de ani, din cauza creşterii insolaţiei.
18
Analizând climatul ultimilor 500 mii de ani pe baza studierii conţinutului în izotopul O
din cochiliile foraminiferelor, a cărui maxim corespunde epocilor glaciare, s-a stabilit că:
* schimbările climatice se concentrează în trei momente de vârf, a căror perioade de
repetare sunt de 23000 ani (10 % din cazuri), 41000 ani (25 %) şi 100000 ani (50 %);
* aceste perioade corespund excentricităţii orbitei, oblicităţii axei de rotaţie şi precesiei,
care sunt parametrii ce caracterizează mişcarea Pământului în Sistemul solar.
Dacă aceste oscilaţii justifică perioadele glaciare şi interglaciare, răspândirea areală a
calotelor de gheaţă este determinată şi de alţi factori.
- 13 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
Influenţa vulcanismului
Analiza unor carote luate din gheaţa groenlandeză cu vechime pana la 8000 de ani, a
18 16
demonstrat corelaţia indiscutabilă (pusă în evidenţă de raportul izotopic O /O ), între marile
evenimente vulcanice cunoscute şi creşterea acidităţii gheţii, datorată puternicei concentrări
de particule insolubile şi scăderea temperaturii.
Corelaţii asemănătoare au fost puse în evidenţă în gheaţa antarctică, între conţinutul
în sulfaţi şi temperatură. S-a constatat astfel că între anii 1450 şi 1850, perioadă care a fost
marcată de o răcire semnificativă în emisfera nordică (,,mica era glaciară istorică”),
concentraţia în sulfaţi s-a dublat. În perioadele de activitate intensă ca aceea de la începutul
Cuaternarului, efectele negative ale erupţiilor vulcanice au putut fie să se cumuleze cu alte
efecte, fie să accentueze dezechilibrul stabilit datorită altor cauze. După anumite estimări,
injecţia în atmosferă a unei cantităţi de cenuşă care să reprezinte un strat de jumătate de
milimetru la suprafaţa globului, poate reduce cu 20 % în 100000 de ani transparenţa
atmosferei la radiaţia solară (P. Allard, 1981).
Influenţa vulcanismului asupra climatului este deci sigură, dar ea nu poate fi luată în
considerare decât ca un parametru semnificativ, alături de alţi parametrii. Ea depinde şi de
caracterul vulcanismului (vulcanii explozivi emanând multă cenuşă), de numărul centrelor de
erupţie, de durata erupţiilor şi de poziţia geografică a vulcanilor.
- 14 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
3. EVOLUŢIA RELIEFULUI
Pentru definirea reliefului în ultimele două milioane de ani cât a durat Cuaternarul,
trebuie să se ţină seama de schimbările majore ce au survenit în configuraţia suprafeţei
scoarţei terestre în această lungă perioadă de timp.
În structurile vechi (Caledonice, Hercinice, platformele continentale şi scuturile),
schimbările privesc în general eroziunea părţilor înalte şi finalizarea colmatării unora din cele
joase, în care rolul principal l-au avut mişcările izostatice.
În structurile alpine, ultimele faze orogenice (valahă şi passadena) şi mişcările recente,
au avut unele efecte notabile în morfometria acestora.
Un alt fenomen important pentru modelarea reliefului la latitudini de peste 40° l-a
constituit glaciaţia de calotă, de amploare deosebită, care a sculptat forme de relief tipice, a
depus materiale caracteristice şi a contribuit indirect la scăderea în fazele glaciare şi
creşterea alternativă în fazele interglaciare a nivelului mărilor şi oceanelor cu amplitudini în
unele zone, până la 100 m.
De asemenea, topirea marilor calote continentale din Europa şi America, a avut drept
urmare ridicări izostatice cu consecinţe asupra accentuării procesului de eroziune. Acţiunea
gheţarilor asupra reliefului s-a realizat prin subsăpare şi prin acumularea materialului dislocat
sub forma de valuri morenice în zonele de calotă, iar în zonele gheţarilor de munte, prin
formarea circurilor glaciare, văilor glaciare şi morenelor.
În Postglaciar, gheţarii care se retrăgeau, lăsau în urma lor numeroase lacuri glaciare.
Relieful acumulativ este larg reprezentat prin importante piemonturi şi câmpii de
acumulare situate la marginea Alpilor, Carpaţilor, Anzilor, etc., în care depunerile ating până
la sute şi chiar mii de metri grosime.
În Postglaciar multe fluvii îşi formează delte, altele estuare.
Un depozit tipic este loessul, care ocupă podişurile şi câmpiile în jurul paralelei de 40°
în emisfera nordică şi de 30° în emisfera sudică, cu grosimi de 5-10 m în centrul şi vestul
SUA, 20-50 m în estul Europei şi maxime, de 200-300 m pe Podişul de Loess din China.
În Europa s-au identificat loessuri vechi pe morenele glaciaţiei Ellster şi recente, pe
morenele glaciaţiei Saale.
În Asia se cunosc loessuri vechi villafranchiene şi poate chiar pliocene, loessuri noi din
Pleistocenul mediu şi superior şi loessuri recente.
RELIEFUL GLACIAR
Datorită răcirii din ce în ce mai accentuate a climei, începând din Pleistocenul vechi,
glaciaţia de calotă s-a instalat în anumite sectoare ale globului terestru, acoperind zonele
polare şi subpolare în întregime şi nordul zonei temperate, cu înaintări şi retrageri ritmice.
Calota glaciară scandinavă, care s-a extins în nordul şi nord-estul Europei, atingea
la apogeu, o grosime de 2200 m pe teritoriul Peninsulei Scandinavice, ajungând în Câmpia
germano-poloneză la o grosime de 1200 m. Suprafaţa în etapa de extindere maximă a atins
5,5 mil. km².
Calota glaciară canadiană din America de Nord, a acoperit o suprafaţă de cca. 11,5
mil. km², oscilând ca extindere în epocile glaciare şi interglaciare.
- 15 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
Cele două calote, scandinavă şi canadiană, în timpul maximelor glaciare erau legate
printr-o punte groasă de banchize, formând un imens inlandsis.
În Alpi, gheţarii existenţi s-au unit într-un singur masiv de gheaţă, calota glaciară
alpină, care acoperea nu numai Munţii Jura şi Alpii ci şi întregul Podiş Elveţian, întinzându-se
de la Rhon până în Tirol şi din Lombardia până la Lacul Constanţa.
Glaciaţia de calotă din Asia, ocupa câteva zone în puncte de convergenţă ce
cuprindeau Podişul Central Siberian, peninsula Taimîr şi Câmpia Siberiei de Vest.
O altă calotă cuprindea Himalaya, Pamirul şi Tianşanul.
Calota din America de Sud, a acoperit Anzii, Patagonia şi Ţara de Foc.
Calota din Tansmania (care avea cca. 25000 m² şi grosimea de cca. 500 m), în
fazele de recrudescenţă climatică, s-a unit cu gheţarii din Alpii Australiei şi cu gheţarii din
Noua Zeelandă (cu caracteristici de calotă), prin intermediul packicelor şi a banchizei cu care
forma în epocile de maxim glaciar, un inlandsis.
Calota glaciară din Antarctida a avut în Cuaternar cel puţin patru oscilaţii de
extindere, câte epoci glaciare au fost dovedite.
Cea mai veche glaciaţie a lăsat morene cu 600 m deasupra nivelului gheţarilor actuali.
Alte două faze de scădere a nivelului oceanului, când gheaţa avea o poziţie mai joasă, au dus
la existenţa în prezent a unor corpuri de gheaţă fosilă. În jurul calotei se afla o banchiză mai
extinsă decât cea actuală, continuată cu o masă de gheţuri plutitoare (packice).
La extensia maximă a calotei glaciare antarctice, inlansisul avea o suprafaţă de
14273000 km² şi împreună cu banchiza şi packicele, atingea Ţara de Foc, făcând legătura cu
calota sud-americană prin extremitatea ei patagoneză, insulele Shetland de Sud, Georgia de
Sud, Sandwich de Sud, Orkney de Sud, Bouvet, Crozet, Prince Eduard, Kergulen, Balleny,
Auckland, iar spre Australia cu calota tasmaniană şi cea nouăzeelandeză. Insulele Shetland
de Sud, Orkney de Sud, Sandwich de Sud, şi Balleny sunt şi acum prinse în banchiză în
timpul iernilor australe.
cum sunt: Constanţa, Leman, Maggiore, Como, Garda şi Lacul Celor Patru Cantoane.
Morenele de pe versantul sudic formează un amfiteatru de cca. 10 km lăţime.
În perioada ultimului maxim glaciar, între anii 20000 şi 15000 î.e.n., Masivul Central
Francez era în partea superioară acoperit de gheţuri, dar în lanţul muntos Puys, vulcanismul
era încă activ, fapt ce a făcut ca în această zonă din Auvergne să existe o oază de climat mai
acceptabil pentru omul din Magdalenian, ale cărui urme sunt prezente în jurul vulcanilor.
În Carpaţi au funcţionat gheţari de munte în mai multe glaciaţii, dar în mod sigur în
glaciaţiile Riss şi Würm. În Munţii Balcani nu se cunosc decât gheţari de tip alpin şi pirenean
din glaciaţiunea Würm. Pe Munţii Altai, Stanovoi, Verhoiansk, Anadar, existau de asemenea
gheţari. Gheţari de tip alpin dar şi de tip pirenean, se găseau în Anzi (în Chile şi Bolivia) în
epocile interglaciare, când calota andină se fragmenta.
La ţărmul Americii în Oceanul Pacific şi în vestul Peninsulei Scandinave, s-au format
fiorduri.
RELIEFUL PERIGLACIAR
În fazele glaciare gheţarii de calotă au atins grosimi mari ( cca. 3000 m), fapt care a
dus la scăderea nivelului mărilor. În perioadele interglaciare, când gheţarii de calotă şi
montani îşi micşorau volumul, nivelul apelor marine creştea.
Diferenţa între nivelele minime şi maxime ale apelor marine în emisfera nordică, este
apreciată în general de la 80-100 m până la 200 m (Emilia Saulea, 1967).
La sfârşitul Pliocenului, cel puţin în emisfera nordică, nivelul apelor marine, stabilit
după nivelul actual al terasei marine calabriene, era cu 150 m mai ridicat decât cel actual. El
a coborât treptat până la transgresiunea siciliană cu cca. 75 m, pentru ca să urce cu 25 m în
timpul acestei transgresiuni.
Variaţiile de nivel anterioare glaciaţiei günziene, dovedeşte că cel puţin în Europa,
relieful era în continuă ridicare, Pirineii, Alpii Elveţieni, Dinaricii, Balcanii şi Carpaţii fiind încă
în mişcare. Ca efect se realizează restrângerea treptată a bazinelor Panonic şi Dacic.
În Mediterana la sfârşitul Pliocenului apele s-au retras din Câmpia Padului iar în
Grecia, uscatul s-a lărgit, mai ales în Golful Corint unde falia cu acelaşi nume a rămas activă.
Cicladele s-au unit cu Grecia continentală şi cu Peloponezul.
Munţii Scandinavi erau atunci mult mai scunzi, actualele maluri înalte ale fiordurilor
fiind atunci la nivelul apelor marine.
La începutul Pleistocenului, aşa cum rezultă din flora fosilă, Uralii aveau altitudini mici
iar în zona actualei strâmtori Bering, între Siberia şi Alaska, exista o punte intercontinentală.
În epoca glaciară Günz, nivelul apelor marine a scăzut cu cca. 100 m, ajungând cu 10-15 m
sub nivelul actual. În acest timp Marea Nordului şi Marea Baltică erau acoperite de calota
scandinavă, sudul Angliei formând o câmpie ce cuprindea Golful Saint Malo şi Marea Mânecii.
Datorită mişcărilor eustatice din Platforma Rusă, Marea Neagră s-a retras până la
marginea selfului în vest, uscatul înglobând Insula Şerpilor.
Spre nord-est însă, el se extindea peste Marea de Azov, câmpia joasă a Volgăi şi peste
câmpia Uralului unindu-se cu Marea Caspică, al cărei ţărm estic era mai avansat decât cel
actual.
Marea Mediterană
scăzând cu aproape 110 metri. S-a realizat legătura Italiei cu Sicilia şi chiar cu Malta şi a
Sardiniei cu Corsica. Apele s-au retras în nord până la jumătatea actualei Mări Adriatice. În
est s-a realizat legătura Cicladelor cu Grecia continentală, s-a întrerupt legătura cu Marea
Roşie şi uscatul a înaintat până la nord de Alexandria.
Puternica transgresiune flandriană de la sfârşitul marii glaciaţii würmiene, a făcut ca
Mediterana să capete aspectul actual.
Marea Nordului
În Pleistocenul vechi, când nivelul apelor Oceanului Atlantic erau mai ridicate, Marea
Nordului ocupa câmpia joasă din sud-estul Angliei şi cea a Olandei.
Transgresiunea Holstein (Mindel-Rissa) a acoperit o parte a Danemarcei şi nordul
Germaniei, înaintând până la Hamburg.
În timpul glaciaţiilor Saale (Riss) şi Vistula (Würm), Marea Nordului a devenit uscat,
fiind acoperită însă de calota scandinavă, aşa cum rezultă din forajele executate, care au
constatat existenta pe fundul acestei mări, a unor morene aparţinând fazelor respective. Din
aceeaşi epocă datează o vale ce a fost identificată cu 80 m sub nivelul actual al mării.
În finalul Pleistocenului mediu, transgresiunea Eem (Riss-Würm) a acoperit parţial
Olanda, Belgia, nordul Germaniei, marginea Finlandei, regiunea Balticii şi a făcut legătura cu
Marea Albă. Regresiunea grimaldiană (Würm) a făcut ca o mare parte din aceste teritorii să
fie din nou emerse, transgresiunea flandriană de la sfârşitul Pleistocenului, făcând legătura
între Marea Baltică şi Marea Nordului.
Marea Baltică
Marea Baltică a fost acoperită de calota scandinavă până în faza glaciară Saale (Riss).
În faza interglaciară Eem (Riss-Würm), s-a produs o transgresiune a Mării Nordului,
care a înaintat peste amplasamentul actual al Mării Baltice.
Noua răcire din faza glaciară Vistula (Würm), a determinat o nouă înaintare a calotei
glaciare scandinave până la Meissen, Varsovia şi Iaroslavi, după care a început retragerea ei
până la Oslo şi Stockholm, lăsând în urmă un Lac Baltic fără legătură cu Marea Nordului.
În timpul Tardiglaciarului, Lacul Baltic se extinde şi face joncţiunea cu Marea Nordului,
de unde pătrund apele mai reci şi mai sărate şi care conturează, pentru prima dată, Marea
Baltică.
Reducerea masei calotei scandinave a dus la ridicarea substratului, reînchiderea
legăturii cu Marea Nordului şi formarea unui nou lac cu apă dulce (fig. 5).
Datorită topirii, în continuare, a calotelor canadiană şi scandinavă, apele Mării Nordului
au pătruns din nou peste sudul Peninsulei Scandinave, aducând cu ele ape cu o salinitate mai
mare decât cea din Marea Baltică actuală, după care, datorită aportului apelor curgătoare ce
s-au format în urma gheţarului, s-a ajuns la conturul actual şi apele au devenit mai dulci dar
şi mai reci.
Calota scandinavă acoperea în epocile glaciare Saale (Riss) şi Vistula (Würm), Marea
Nordului şi nordul Angliei, astfel încât se putea trece din Franţa în Anglia cu piciorul.
Formele carstice din peninsula Contentin şi din calcarele de pe fundul Mării Mânecii,
împreună cu fosa marină sunt rezultatul emergenţei acestui teritoriu în epocile interglaciare.
Atunci întreaga platformă continentală era emersă, favorizând formarea carstului respectiv.
În interglaciarul Eem (Riss-Würm), în timpul transgresiunii flandriene, Marea Mânecii a
fost acoperită din nou de ape, iar în Subboreal apele au crescut din nou aproape de nivelul
actual, dar Olanda a rămas aproape în întregime sub apă.
- 19 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
Evoluţia cuaternară a Mării Negre (Bazinul Euxinic) este strâns legată de evoluţia
Mării Caspice (Bazinul Caspic). În Pleistocenul inferior bazinul euxinic s-a restrâns sub
limitele actuale, în timp ce bazinul caspic s-a extins mult spre nord şi a ocupat câmpia joasă
dintre Ural, Volga şi Don până la confluenţa Volga-Kama, incluzând şi Marea de Azov, cu
legătură la bazinul euxinic prin actuala strâmtoare Kerci, iar în sud pană la poalele
Caucazului. Aceasta este faza transgresivă acciagâliană, după care urmează faza de
regresiune guriană (fig. 5).
O nouă întrerupere a comunicării prin Bosfor a avut loc în stadiul regresiv
neoeuxinic
În faza apşeroniană, în care a avut loc transgresiunea ciauda, echivalentă cu
transgresiunea calabriană, bazinul caspic s-a extins, darmai puţin decât în faza acciagâliană,
în nord ajungând numai până la Sisran, iar bazinul euxinic de asemenea s-a extins mai puţin
decât în faza anterioară, dar a făcut legătura cu Marea Egee. La finalul acestei faze, bazinul
caspic s-a restrâns, datorită mişcărilor orogenice din Caucaz unde a avut loc ridicarea unor
blocuri. În faza paleo-euxinică, a avut loc o transgresiune numai în bazinul euxinic,
echivalentă celei siciliene din interglaciarul Günz-Mindel. Acest bazin a rămas totuşi izolat de
Marea Egee, închiderea făcându-se în epoca glaciară Günz. El comunica însă cu bazinul
caspic care se afla în regresiune, prin strâmtoarea Manici.
CONFIGURAŢIA CONTINENTELOR
Europa
cărei grosime a atins 3000 m, de la începutul Pleistocenului şi până în Postglaciar (cca. 1,5
mil. ani), au suferit după topirea acesteia o continuă ridicare izostatică de echilibrare de cca.
1200 m în numai 20000 ani, care a dus la formarea fiordurilor.
În epocile glaciare existau în Europa de nord şi centrală, precum şi în Alpi, calote
glaciare cu grosimi apreciabile, de sute de metrii şi chiar de până la 3000 m. (în centrul
calotei scandinave), la marginea cărora se întindea un relief periglaciar de tundră cu
pergelisol, apoi stepa cu leoss care era adus de vânturi din zonele de tundră, acoperind
podişurile şi câmpiile de la exteriorul nordic şi estic al catenelor alpino-carpatice. Limita
sudică maximă a calotei scandinave, lega Tamisa cu Podişul Volanic şi mai departe prin
Volgograd şi Arhanghelsk cu Munţii Urali.
În Slovenia şi Croaţia, au rămas o serie de lacuri în care, în Pliocen s-au depus
stratele cu paludine, vivipare şi melanopside cu scoica sculptată. În Cuaternarul inferior
sedimentarea se continuând cu Viviparus vukotinovici.
În Bazinul Panonic şi Bazinul Dacic, au mai rămas la sfârşitul Pliocenului şi au
funcţionat ca zone de subsidenţă activă, tot timpul Cuaternarului inferior, resturi ale lacurilor
anterioare.
Conturul Europei, după cum am menţionat deja, se micşora în perioadele interglaciare
datorită transgresiunilor marine, cel mai redus contur fiind înregistrat în timpul transgresiunii
flandriene, când apele Mării Eem au acoperit partea de sud a Finlandei, Câmpia nord-
europeană, iar în sud, Marea Adriatică a depăşit laguna Veneţiei până la Torino şi Marea
Egee şi Marmara s-au legat cu Marea Neagră prin Bosfor.
Cea mai mare extindere a ţărmurilor s-a realizat în timpul glaciaţiilor Saale şi Vistula,
când acestea au atins marginea selfului, care a devenit uscat. Marea Adriatică s-a retras
până la Ancona, iar în Mediterana s-a realizat legătura Italiei cu Sicilia şi Malta iar în Marea
Egee s-a realizat legătura Cicladelor cu Grecia.
Un contur maxim al Mediteranei a existat şi în Pleistocenul vechi când Egeida nu era
scufundată, Peloponezul fiind unit cu Turcia printr-o limbă de uscat ce cuprindea Cicladele,
Sporadele de Sud şi Rodos.
Retragerea gheţarilor în Tardiglaciar a adus schimbări în peisajul european prin
mulţimea de lacuri lăsate în urma lor. Pe văile glaciare ele s-au înşirat ca nişte mărgele.
După retragerea calotei alpine în Tardiglaciar, au rămas circuri glaciare dezvoltate în
trepte (Vallone di Paione-Val d'Ossola) iar pe marginile sudică şi nordică ale fostei calote au
rămas lacurile Leman, Constanta (Konstantz), Zürich, Lacul Celor Patru Cantoane
(Vierwaldstäter), Lucerna, Maggiore, Lugano, Como şi Garda.
În Germania în Schlewig-Holstein, între morene au apărut o serie de lacuri: Gröser
Plöner, Kleiner Plöner, Behler, Schön şi Behler.
În Peninsula Scandinavică şi Finlanda, calota glaciară s-a suprapus peste un sistem de
fracturi (fig. 6), dând după topire naştere unor lacuri mult alungite, dintre care cel mai mare
este Päijänne din Finlanda, de 150 km cu o lăţime de 25 km (P. Gâştescu, 1979) iar în
Norvegia, întregul relief a fost presărat cu lacuri glaciare, dintre care cele mai adânci sunt
Tennesvatn, Reinesvatn şi Solbornvatn, care se găsesc în insula Moskensey.
- 22 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
loessoide.
Podişul Volano-Podolic a fost în Pleistocenul vechi un podiş carstic, în timpul
glaciaţiilor depunându-se o manta de loess peste calcare miocene.
Câmpia Doneţ-Don-Volga este de asemenea o mare câmpie de loess.
În Câmpia Română, Dobrogea şi sudul Moldovei s-au depus loessuri şi depozite
loessoide. Lacul pliocen din faţa Carpaţilor, nu era complet colmatat, el acoperind la începutul
Pleistocenului nordul Olteniei până la dealurile subcarpatice şi întreaga Câmpie Română,
pentru ca ulterior să se retragă treptat spre nord-est şi să dispară complet.
În Câmpia Tesaliei din Grecia, formată într-o depresiune tectonică, depunerea s-a
încheiat în Holocen.
În Spania, fluviul Guadalquivir conturat în Pleistocen, care în antichitate se numea
Betis, debuşa până la începutul erei noastre într-un lac Ligustinus, care ulterior s-a
transformat într-o lagună.
Ţărmurile Marii Negre şi ale Mării Caspice au oscilat destul de mult (fig. 11), de la
avansări de zeci de kilometrii la retrageri mari. Astfel ţărmul Marii Negre a avansat până la
est de Insula Şerpilor apoi s-a retras până la Brăila, iar al Mării Caspice s-a extins în nord-
vest până la cotul Donului şi în nord până la confluenţa Volga-Kama.
- 24 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
Asia
La limita vestică a Asiei, Munţii Urali erau ridicaţi şi rigidizaţi la sfârşitul Mezozoicului.
Încă din Cretacic aproape întreg teritoriul Asiei centrale şi de est era exondat şi intra într-un
lung proces de modelare, care evolua în funcţie de mişcările epirogenetice la care această
vastă zonă era supusă, proces care a continuat şi la începuturile Cuaternarului, când
reprezenta o regiune piemontană în vest. De la structurile hercinice spre ţărmul estic se
întindeau câmpii de colmatare cu zone mlăştinoase, dintre care, în cele înalte se formau
turbării. La sfârşitul Paleogenului, geosinclinalul himalayan era umplut şi a început să se
ridice. În Cuaternarul inferior, numai regiunea Siwalik din nord-estul Indiei, continuă să
funcţioneze ca avanfosă cu depozite de molasă.
Tibetul s-a ridicat sacadat, odată cu Himalaya, pe măsură ce încălecarea peste scutul
indian a continuat.
În Pleistocenul vechi, limita continentului era mai la nord decât cea actuală, Coreea
era numai o insulă despărţită de continent iar în insulele Japoneze numai conurile vulcanilor
activi erau deasupra apei.
Tot în Pleistocenul vechi (Villafranchianul superior) s-au depus loessuri de climat cald
(cu resturi de Srtuchio şi Erinaceus care au populat stepa).
În Pleistocenul mediu şi superior, relieful din nordul Asiei, era dominat de calota
glaciară siberiană, care se întindea de la Ural până la Lena, iar spre sud pe toată câmpia
vest-siberiană până la latitudinea de 60°. Această calotă glaciară a evoluat cu faze de
înaintare şi retragere (echivalente cu fazele Saale şi Vistula), între acestea având loc
transgresiunea Oceanului Arctic, care a invadat întreaga câmpie a Kolâmei.
Pe cursurile superioare ale fluviilor Irtiş şi Obi şi la est de Lena, se întindea un teritoriu
periglaciar, cu îngheţ peren care există şi în prezent în extremul nord-estic al continentului.
În Postglaciar, în locul calotei nord-asiatice care s-a retras definitiv de pe continent, s-
a format taigaua siberiană, iar tundra s-a restrâns la nord de cercul polar. La sud de
taigaua siberiană, a început să se dezvolte stepa şi deşerturile reci.
Pe Munţii Caucaz, Altai, Kunlun, Stanovoi, Saian, Verhoiansk, Kolâma şi Hinganul
Mare, s-au format gheţari care au coborât până la altitudinea de 1000-1500 m.
O calotă întinsă acoperea Himalaya, Pamirul şi Tianşanul. În Tardiglaciar, calota
himalayană s-a fragmentat şi gheţarii s-au ridicat la altitudini mai înalte, mai ales pe versanţii
sudici. Ei se găsesc în prezent la peste 4500 m altitudine.
Subducţia Indiei a continuat având ca efect ridicarea Munţilor Himalaya cu cca. 1500
m, ridicare ce continuă şi în prezent.
Astfel, la cutremurul care a avut loc în nordul Indiei în 1950, unele blocuri din Munţii
Himalaya s-au ridicat brusc cu 25 m (Bleahu M. şi alţii, 1966).
Ridicarea cuaternară a lanţului Munţilor Himalaya a avut consecinţe covârşitoare
asupra hidrografiei din centrul Asiei. Apele principale, formate în parte în Pliocen, au
continuat să curgă pe acelaşi traseu şi în timp ce munţii se înălţau, îşi tăiau văi foarte adânci
în masivul himalayan.
Piemontul Siwalik alcătuit din depozite de molasă, a continuat să se formeze,
desăvârşindu-se în Holocen. Materialul transportat de apele din Himalaya au format Câmpia
şi terasele din bazinul inferior al Gangelui.
Terase cuaternare s-au format în China şi Java în special în Postglaciar.
În zonele mai joase din Himalaya şi Transhimalaya, în Holocen existau zone lacustre.
În Altaiul Mongol, Hangai şi Hentei glaciaţia era continuă. Acum există gheţari numai
în Altai şi un singur gheţar în Hangai.
După topirea gheţarilor au rămas o serie de lacuri în Valea Lacurilor, iar în Podişul
Selenga, s-au dezvoltat forme carstice.
- 25 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
America de Nord
În America de Nord, Cuaternarul inferior este caracterizat prin existenţa unei extensii a
continentului peste insulele din nord, înglobând Groenlanda şi Islanda. Exista de asemenea
prima legătură cu Asia prin Marea Bering, care era emersă.
Ţărmul estic al continentului depăşea Islanda în nord, apoi insulele Terra Nova şi
Marelui Bazin. În vest, ţărmul era în schimb mai retras decât cel actual. Arhipelagul
Alexander, arhipelagul Regina Charlotte, Insula Vancouver erau submerse.
În sud ţărmul era de asemenea mai retras, apele acoperind Peninsula Florida şi
actuala deltă a fluviului Mississippi.
În regiunea Colorado, Munţii Cascadelor şi Podişul Columbia, activitatea vulcanică
neogenă a continuat în Pleistocenul vechi cu curgeri de lave şi piroclastite.
Golfurile St. Laurenţiu, Fundy, Hudson şi Marea Baffin nu existau.
Munţii Stâncoşi şi Munţii Coastelor erau supuşi în continuare eroziunii, cu
formarea de piemonturi spre ţărmurile de est şi depuneri fluviatile în Podişul Marelui Bazin.
Calota glaciară din America de Nord nu a fost limitată numai la nivelul uscatului
continental, ci s-a desvoltat şi în domeniul oceanic până la marginea platformei continentale
şi printr-o punte groasă de banchize se lega cu calota scandinavă formând împreună în
ultimele glaciaţii, un imens inlandsis. Ea a avansat foarte mult încă din Pleistocenul mediu
(600000 ani î.e.n.), din prima fază glaciară Nebraska.
Limita de extensie maximă a calotei, mergea de la Seattle de pe coasta de vest prin
St. Louis pe Mississippi şi ajungea la Philadelphia pe coasta de est. Această limită s-a
menţinut aproape aceeaşi în toate glaciaţiile.
Către periferia calotei glaciare nord-americane se ridicau deasupra gheţurilor vârfuri
stâncoase, cunoscute sub numele de nunatakuri. Un teritoriu din interiorul inslansisului care
n-a fost acoperit de gheţari (Driftless Area), există în statul Wisconsin (fig.3).
- 27 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
America de Sud
Africa
Acest continent avea un contur foarte apropiat de cel actual, cu excepţia ţărmului
mediteranean, care era mai retras în Egipt (unde atingea oraşul Cairo), în Algeria şi Maroc.
Pe coastele Mediteranei au continuat mişcările tectonice în faza valahă cu formarea de cute şi
falii în Maroc şi Tunis.
În evoluţia contururilor acestui continent este de subliniat în primul rând
transgresiunea monastiriană, echivalentă interglaciarului Riss-Würm (Eem), când au fost
invadate coastele mediteraneene.
Apele Mării Mediterane acopereau actuala câmpie de coastă din faţa golfului Sirta şi
câmpia joasă a Nilului până aproape de Suez, pe unde făcea legătura prin Marea Roşie cu
Oceanul Indian.
În Depresiunea Kalahari mai persistau mlaştinile ce încheiau colmatarea lacurilor din
Pliocenul terminal.
În Pleistocenul inferior, Munţii Kilimanjiaro au fost acoperiţi pentru prima dată cu
gheţari, care coborau la o altitudine mai joasă decât în prezent.
În perioada Cuaternară, în Golful Aden, Cornul Africii s-a îndepărtat de Peninsula
Arabică cu cca. 80 Km. Concomitent au avut loc erupţii şi curgeri de lavă de-a lungul riftului
est-african şi ridicarea zonei de la est de graben cu cca. 300 m. Acest rift a fost activ în
Pleistocenul vechi, erupţiile vulcanice, curgerile de lave bazaltice şi depunerile de cenuşă fiind
frecvente, aşa cum o dovedeşte tuful de la Turkana datat ca având 1,8-1,6 mil. ani (M.
Taieb, G. Poupeau, 1980).
Lacul Ciad, a avut în Pleistocen (aşa cum s-a mai precizat), un episod când a devenit
o mare internă şi un altul când a dispărut complet.
În Neolitic a început seceta în Sahara şi în Kalahari, plantele şi animalele s-au retras şi
o nouă şi ultimă serie de dune au început să se formeze peste altele vechi, consolidate.
Câmpia Chelif din Algeria era la începutul perioadei cuaternare un golf, râul cu
acelaşi nume colmatândul ulterior.
Câmpia Merdjerdei a funcţionat în Cuaternar ca un bazin lacustru.
Câmpia Mozambicului de pe ţărmul Oceanului Indian a fost ocupată de apele
acestuia până la sfârşitul Pleistocenului, fiind colmatată în Postglaciar.
Câmpia Nigerului a fost şi ea ocupată de apele Oceanului Atlantic, ţărmul Golfului
Guineei fiind mult retras până în Pleistocenul mediu când au avut loc mişcările tectonice din
vestul şi nordul Africii, care au dus la ridicarea soclului continental şi recrudescenţa eroziunii
pe fluviul Niger. În Pleistocenul superior Nigerul şi-a format o mare deltă care a împins
ţărmul spre sud.
Câmpia Senegalului situată pe coasta Oceanului Atlantic, a funcţionat în Cuaternar
ca o zonă de continuă subsidenţă.
Ultima transgresiune a avut loc cu 3000 ani î.e.n. când râul Senegal şi-a creat o deltă
iar în partea sudică a câmpiei s-au format marile estuare ale Gambiei, Casamancei,
- 31 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
Corubalului, etc.
Ţărmul nordic al Australiei era în Cuaternar foarte jos şi foarte extins, cuprinzând
Golful Carpentaria şi mările Arafura şi Timor aproape în întregime, unde existau încă din
Pliocen lacuri sărate.
În sudul continentului exista un golf care intra mai adânc între Adelaide şi Whyalla.
Alpii Australiei şi Tasmania se găseau la începutul Cuaternarului într-un stadiu final al
erupţiilor şi curgerilor de lave de la sfârşitul Pliocenului.
În Cuaternar structura teritoriului Australiei era definitivată, dar au produs mişcări ale
scoarţei care au durat până în Pleistocenul mediu şi au fost însoţite de vulcanism. Începând
din Pleistocenul superior peneplena orientală a fost ridicată şi coborâtă pe compartimente.
În Podişul Kimberley depozitele cuaternare depuse în Pleistocen au fost tăiate de
ape în Holocen şi se păstrează ca terase pe văile superioare ale râurilor Drusdale şi Ord.
În Câmpia Nullarbor-Elene, s-au pus în evidenţă calcare carstificare cuaternare,
formate în alte condiţii climatice decât cele actuale (M. Bleahu, 1974). În partea sud-estică a
continentului, în Alpii Australiei, în Tasmania şi Noua Zeelandă s-au instalat gheţari. Urmele
lăsate, atestă (aşa cum s-a arătat în capitolul de geologie), trei faze de expansiune a
glaciaţiei în sud-estul Australiei, în Tasmania şi în insulele Noua Zeelandă.
Continentul era legat cu Tasmania în epocile interglaciare, alte legaturi existând cu
Noua Guinee, Insulele Moluce, Celebes şi posibil cu insula Timor, dincolo de care se găsea
strâmtoarea Macasar, care a funcţionat ca o barieră în migraţia faunelor de mamifere
placentate din Asia.
Remodelări cu formarea de umeri, dintre care două nivele sunt mai pregnante, au fost
realizate de gheţarii din Alpii Australiei de sud şi din Munţii Tasmaniei.
În Pleistocenul vechi, un golf care se menţinea din Pliocen, cuprindea lacurile Gairder,
Eyre şi Torrens, în jurul cărora se găsesc azi depozite cuaternare litorale şi lacustre.
Câmpia Murray-Darling din bazinele hidrografice ale celor două fluvii, este alcătuită
din aluviuni cuaternare depuse peste calcare triasice şi gresii cretacice.
În Noua Zeelandă, pe amplasamentul actualelor lacuri Taupo, Rotorua, Tarawerta,
Rotiti şi Rotoehu din Insula de nord, în Pleistocen s-au produs procese de subsidenţă pe o
serie de falii reactivate de vulcanii activi.
Glaciaţia cuaternară a afectat regiunile înalte din Insula de Sud, la peste 200 m
altitudine, multe din râurile şi lacurile actuale formându-se pe seama topirii gheţarilor, ca şi în
Podişul Vulcanic din Insula de Nord.
În Noua Guinee, Câmpia Papuaşă s-a format în Pleistocen şi Holocen, prin
aluvionarea platformei continentale. Munţii Hellwig din aceiaşi insulă, formaţi din calcare
coraligene, au fost carstificaţi în Cuaternar.
În aproape 2 milioane de ani cât a durat perioada cuaternară, relieful a suferit unele
schimbări puse în evidenţă de studiile geografice, geologice şi geofizice.
Pentru caracterizarea mai precisă a reliefului într-un timp atât de lung, în care s-au
produs unele schimbări ale peisajului - variaţia nivelului mărilor şi oceanelor, înaintarea
puternică şi regresia calotelor glaciare polare, oscilaţia accentuată a florei şi faunei şi două
faze orogenice (Valahă şi Passadenă) - se impune divizarea din punct de vedere
paleogeografic, a acestei ultime perioade geologice, în trei etape:
- Cuaternarul anteglaciar, care începe cu apariţia primelor semne de răcire a
- 32 -
Suport de curs disciplina: Cuaternar Anul III, Sem I, Forma ID
climatului, cel puţin în emisfera nordică, dar se manifestă mai ales în domeniul marin.
Aceasta conţine faza orogenică valahă, după care s-a produs extinderea gheţarilor de calotă
şi a celor de munte;
- Cuaternarul glaciar, care începe cu glaciaţia Günz în zona alpină (cu echivalentele
Ellster în Europa de nord şi Kansas în America de Nord), când gheţarii de calotă iau o
amploare deosebită, etapă în care are loc faza orogenetică Passadena şi care se încheie
odată cu glaciaţia Würm, fiind caracterizat printr-o repetată oscilaţie climatică şi de peisaj,
între glaciar şi inter-glaciar;
- Cuaternarul postglaciar, în care peisajul capătă aspectul actual.
Din analiza acestor trei etape rezultă următoarele concluzii generale:
1. În Pleistocenul vechi, aproape în toate marile lanţuri muntoase, se definitivează
fragmentarea pediplenei prin separarea în platouri mai mici sau disecarea în culmi de aceiaşi
altitudine şi construirea unor suprafeţe de bordură.
2. În special în emisfera nordică în Pleistocenul mediu şi superior,
întinse teritorii din America de Nord, Europa şi mai puţin din Asia sunt acoperite de calote
glaciare care dau naştere unor intense procese de exaraţie care au modelat substratul şi au
depus morene.
3. Principalele masive înalte sunt acoperite de gheţari, care în Postglaciar se vor
retrage sau vor dispare, dar vor lăsa urme sculpturale tipice, ca văi în forma de "U", circuri
glaciare, etc. şi morene.
4. În zonele periglaciare cel mai interesant fenomen îl reprezintă netezirea reliefului
prin alunecări şi prăbuşiri cauzate de îngheţul şi dezgheţul repetat, care a dus la micşorarea
unor pante şi instabilitatea versanţilor.
5. Altă modificare substanţială începe în Postglaciar în unele zone acoperite de calote
unde mişcarea izostatică de compensare a topirii gheţii ridică treptat scoarţa până la mari
altitudini ca în Peninsula Scandinavică unde ţărmul vestic s-a înălţat la altitudinea de 1000 m
şi s-au format fiorduri.
6. Schimbări de relief, cu ridicări şi coborâri de sute de metrii, au loc în Pleistocenul
mediu în faza Pasadena, mişcări vizibile în special în America de Nord, Subcarpaţii de
curbură, Europa mediteraneană, Anzi şi Himalaya. Efectul acestora se traduce prin formarea
de piemonturi, intensificarea eroziunii şi adâncirea râurilor, cu formarea de terase, captări,
intensificarea carstificării, etc.
7. În ceace priveşte relieful acumulativ se remarcă o formaţiune tipic cuaternară:
loessul. Depuneri masive de loess au avut loc mai ales în estul Europei, Asia şi America de
Nord. În anumite zone a avut loc colmatarea unor lacuri pliocene, formarea de terase şi
câmpii aluvionare.
8. Oscilaţia nivelului mărilor în epocile glaciare şi interglaciare a avut ca efect formarea
de terase marine, formarea unor delte, estuare, etc.
9. Peisajul Cuaternar a fost complectat de erupţiile vulcanice din masivele orogenezei
alpine, care au continuat din Pleistocen cu intensitate mai scăzută, dar mai intensă decât în
prezent.
- 33 -