Transportul feroviar

Componentele principale ale sistemului de transport feroviar sunt liniile ferate propriu-zise,
materialul rulant (locomotivele şi vagoanele), staţiile, triajele şi depourile. Dintre aceste elemente
componente, pentru specialistul topograf şi constructor, prezintă interes în principal calea de
comunicaţie în care sunt incluse staţiile şi triajele.

1.3.1. Clasificarea căilor ferate

Căile ferate sunt căi de comunicaţie terestră, amenajate special pentru anumite mijloace de
transport, speciale şi ele, adică locomotivele şi vagoanele, cunoscute sub denumirea generală de
"material rulant", circulaţia efectuându-se dirijat, nestingherit, într-o singură direcţie, cu viteze mari şi
siguranţă sporită.
Liniile de cale ferată se clasifică după anumite criterii, şi anume:
a. După destinaţie şi mod de administrare, căile ferate pot fi publice sau de interes particular.
Căile ferate publice, deschise spre folosire tuturor cetăţenilor ţării şi administrate de
compania naţională de profil din cadrul Ministerului Transporturilor, se clasifică la rândul lor după
importanţă în felul următor:
- căi ferate magistrale, care leagă capitala ţării cu centrele importante din punct de vedere
economic, administrativ, cultural sau politic, şi anume: Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Suceava,
Iaşi, Galaţi şi Constanţa (opt magistrale);
- căi ferate principale, care sunt alcătuite din două inele concentrice formate pe teritoriul ţării
(inelul central: Braşov - Făgăraş - Sibiu - Vinţu de Jos - Teiuş - Războieni - Târgu Mureş - Deda -
Ciceu - Sfântu Gheorghe - Braşov şi inelul exterior: Bucureşti - Roşiori - Craiova - Orşova -
Timişoara - Arad - Oradea - Satu Mare - Baia Mare - Jibou - Dej - Beclean pe Someş - Salva - Vatra
Dornei - Suceava - Vereşti - Iaşi - Bârlad - Tecuci - Făurei - Bucureşti) şi şapte linii radiale la aceste
inele (Braşov - Ploieşti - Bucureşti - Giurgiu, Podu Olt - Piatra Olt - Caracal - Corabia, Vinţ - Simeria
- Petroşani - Filiaşi - Craiova - Corabia, Vinţ - Simeria - Arad, Războieni - Cluj - Oradea, Deda -
Beclean pe Someş - Salva - Vişeu şi Ciceu - Adjud - Mărăşeşti - Tecuci - Barboşi - Galaţi),
- căi ferate secundare, care leagă căile ferate principale cu regiuni importante ale ţării;
- căi ferate de interes local, care servesc interesele unei regiuni restrânse.
Căile ferate de interes particular servesc numai anumite ministere, societăţi sau instituţii şi
pot fi căi ferate industriale, forestiere, linii de garaj pentru diferite fabrici, linii de lucru (în cariere,
mine, pe şantiere etc.).
b. După ecartament (e - distanţa în aliniament dintre feţele interioare ale şinelor, măsurată la
14 mm sub nivelul planului de rulare), se deosebesc:
- căi ferate cu ecartament normal pentru care e = 1 435 mm (stabilit la Berna în anul 1887
la Conferinţa internaţională a căilor ferate);
- căi ferate cu ecartament larg, pentru care e  1 435 mm (de exemplu e = 1 524 mm în
Rusia, e = 1 605 mm în Australia şi Brazilia, e = 1 670 mm în Spania şi Portugalia, respectiv e = 1 676
mm în Argentina, Chile şi India);
- căi ferate cu ecartament îngust, pentru care e < 1 435 mm, folosit în ţări ca: Noua
Zeelandă, Africa de Sud, Egipt, Japonia ( 1 067 mm), Algeria, Grecia (1 000 mm) etc. La noi în ţară
acest tip de cale ferată se foloseşte în special la linii industriale, miniere, forestiere, de şantier cu valori
ale ecartamentului de 1 000; 760 sau 600 mm.
c. După poziţia căii faţă de nivelul terenului înconjurător există:
- căi ferate obişnuite (la nivelul terenului);
- căi ferate subterane (prin tuneluri);
- căi ferate aeriene (pe lucrări de artă, suspendate).
d. După felul reazemului sub talpa şinei se deosebesc:
- căi ferate cu longrine;
- căi ferate cu dale;
- căi ferate cu traverse.
e. După relieful zonei străbătute se reţine următoarea clasificare:
- căi ferate de munte, care se caracterizează prin declivităţi cu valori mari (d  12 0/00) şi
curbe cu raze mici R = 200...300 m;
- căi ferate de deal, care se caracterizează prin declivităţi având valori medii (d = 6...12 0/00) şi
curbe cu raze de 300...1 000 m
- căi ferate de şes, care se caracterizează prin declivităţi cu valori mici (d < 6 0/00) şi curbe
cu raze mari R > 1 000 m.
f. După numărul de linii se deosebesc:
- căi ferate simple;
- căi ferate duble;
- căi ferate multiple.
g. După felul traficului există căi ferate: de mărfuri, de călători şi mixte.
h. După modul de transmitere a forţei de tracţiune se deosebesc:
- căi ferate cu adeziune, la care tracţiunea se realizează pe seama frecării dintre bandajul
roţilor motoare şi suprafaţa de rulare a şinei (până la declivităţi de 35 0/00);
- căi ferate cu cremalieră, la care tracţiunea se realizează cu ajutorul unei şine dinţate
speciale în care se angrenează o roată dinţată ataşată la locomotivă. Se utilizează la declivităţi mari d =
30...450 0/00;
- căi ferate cu cablu (funiculare pe şină), la care tracţiunea este ajutată de un cablu tractor,
putându-se învinge astfel declivităţi până la 1 200 0/00.

Profilul transversal al căilor ferate

Infrastructura şi suprastructura
Scoarţa terestră prezintă în majoritatea cazurilor o suprafaţă neregulată, având dealuri şi munţi cu
pante pronunţate şi înălţimi mari, ape de suprafaţă şi subterane, precum şi o oarecare sensibilitate la
acţiunea agenţilor exteriori: apă, vânt, umiditate, soare, îngheţ, dezgheţ etc. În aceste condiţii, circulaţia
oamenilor şi, mai ales a vehiculelor, este imposibilă sau, în orice caz, foarte anevoioasă. Pentru înlăturarea
acestor neajunsuri, specialiştii din domeniul căilor de comunicaţie terestre (topografi, proiectanţi,
constructori, administratori etc.) sunt nevoiţi să conceapă şi să realizeze o serie de lucrări prin care să
amenajeze în mod corespunzător terenul natural, ca de exemplu: săpături de tranşei sau tuneluri, realizări
de umpluturi şi viaducte, construirea de poduri, şanţuri, drenuri, ziduri de sprijin, asanări, consolidări ale
zonelor critice sau nesigure etc.
Totalitatea acestor lucrări menite să învingă dificultăţile impuse de relief formează
infrastructura (I) drumului sau căii ferate. Infrastructura cuprinde deci, lucrările de pământ
(terasamente), inclusiv lucrările de consolidare, asanare sau protecţie (ziduri de sprijin, drenuri, pereuri
etc.) şi lucrările de artă (poduri, podeţe, viaducte, tuneluri).
Terasamentele cuprind totalitatea lucrărilor de pământ (săpături, umpluturi, transporturi)
executate în vederea realizării rambleurilor (umpluturilor) şi debleurilor (săpăturilor) din infrastructura
căii de comunicaţie terestră. La partea superioară a terasamentelor la căile ferate, se execută stratul de
repartiţie din nisip sau pietriş de râu neciuruit cu rol de uniformizare a capacităţii portante şi de
asigurare a scurgerii apelor de suprafaţă de la nivelul platformei căii ferate
Totalitatea lucrărilor executate cu scopul de a uşura circulaţia prin reducerea rezistenţelor de
înaintare datorate frecărilor (rezistenţa de rulare, rostogolire etc.) dintre vehicul şi suprafaţa de rulare
formează suprastructura căii (S).
Suprastructura unei căi de comunicaţie terestre constituie deci elementul intermediar dintre
vehicul şi pământ (terasament) şi este chemată, pe de o parte, să preia sarcinile din circulaţie şi să le
predea terasamentelor reduse corespunzător prin repartizarea lor pe suprafeţe mai mari, iar pe de altă
parte, să micşoreze rezistenţele de înaintare datorate frecărilor.
În cadrul terasamentelor sunt cupinse:
Platforma căii ferate este partea din terasament pe care se reazemă prisma căii. Lăţimea
platformei (B) în funcţie de viteza maximă de circulaţie, trafic şi raza curbei, pentru ecartament normal (1
435 mm), este dată în tabelul 9.2.
 Stratul de repartiţie are grosimea minimă după compactare de 15 cm. În aliniament, această
grosime se măsoară în dreptul şinelor, iar în curbe, la liniile simple, în dreptul şinei interioare. Faţa
superioară a terasamentelor din pământ se execută în mod obişnuit sub formă de acoperiş cu pante de 5
%. Stratul de repartiţie se execută din nisip sau pietriş ciuruit.
Taluzurile sunt caracterizate prin panta acestora (ir - pentru rambleu şi id - pentru debleu).
Taluzurile de rambleu cu înălţimea maximă H = 6,00 m au, în cazul pământurilor obişnuite (argile
prăfoase sau nisipoase, nisipuri de toate felurile şi prafuri) şi în cazul pietrişului cu nisip, o înclinare de
1:1,5.
Anrocamentele din blocuri cu dimensiunea maximă de 25 cm şi înălţimi de până la 10 m se
pot prevedea cu aceeaşi pantă, iar cele din blocuri mai mari şi înălţimea de până la 12 m se admit cu
înclinarea de 1:1.
Taluzurile de debleu în cazul argilelor prăfoase sau nisipoase pentru înălţimi de până la 6,00 m
vor avea panta de 1:1...1:1,5. Celelalte pământuri obişnuite vor avea panta de 1:1,5, pentru înălţimi ale
debleului de max. 6,00 m. Pentru roci compacte şi stabile, cu înălţimi de până la 12,00 m, panta
taluzului de debleu poate fi de 1:0,20...1:0,33, iar pentru roci alterate sau alterabile de 1:0,5...1:1.
Pentru înălţimi mai mari decât cele menţionate anterior este obligatorie executarea de berme
cu lăţimea de min. 2,00 m şi panta minimă de 5 % în direcţia scurgerii apelor. Diferenţa de nivel dintre
platformă şi prima bermă sau între două berme succesive nu trebuie să depăşească valorile menţionate
anterior.
Treptele de înfrăţire la calea ferată se execută dacă înclinarea terenului natural este de min.
1:10, în scopul evitării apariţiei unei suprafeţe de alunecare în zona de contact cu materialul de aport şi
vor avea o lăţime de min. 2,50 m.
Colectarea şi evacuarea apelor de suprafaţă se efectuează cu aceleaşi tipuri de dispozitive
ca şi în cazul drumurilor, cu excepţia rigolelor triunghiulare sau dreptunghiulare care nu se folosesc în
cazul căilor ferate. Şanţurile de gardă se vor amplasa la min. 2,00 m de creasta taluzului de debleu şi la
min. 1,00 m de piciorul taluzului de rambleu.
De asemenea, noţiunile de ampriză, zona căii ferate, piciorul taluzului şi creasta taluzului
au aceleaşi semnificaţii ca şi la drumuri.
Bancheta căii reprezintă porţiunea din platforma căii cuprinsă între piciorul taluzului prismei
căii şi marginea platformei şi are lăţimea de 0,25 m.
Umărul prismei căii se numeşte distanţa de la partea superioară a prismei căii cuprinsă între
capetele traverselor şi muchia prismei.
Se reţine aici că prisma căii, care este partea suprastructurii în care se înglobează traversele,
se realizează frecvent din piatră spartă. Lăţimea la partea ei superioară este, pentru linii normale
simple, de 2,90...3,30 m, iar grosimea minimă h sub traverse va fi de 0,25 m pentru traverse de lemn şi
0,25...0,30 m pentru traverse din beton (funcţie de trafic).
Traversele preiau sarcinile primite de la șine și le transmit mai departe micșorate
corespunzător prismei căii. Acestea leagă șinele între ele prin intermediul elementelor de prindere.
Asigură prin rezemarea și încastrarea lor elastică în prisma căii stabilitatea căii în pan vertical și
orizontal.