Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...

Obrajii tăi mi-s dragi

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna. Cu ochii lor ca lacul,
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul În care se-oglindesc
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna. Azurul şi copacul.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă, Surâsul tău mi-i drag,

Se coboară-mbiindu-l şi i-o ducea la gură... Căci e ca piatra-n fund,
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă... Sper care-noată albi
Dar nu voia s-atingă infama băutură. Peşti lungi cu ochi rotund.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere Şi capul tău mi-i drag,

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă... Căci e ca malu-n stuf,
Dar fălcile-ncleștându-şi, cu ultima putere Unde păianjeni dorm,
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă! Pe zori făcute puf.

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii, Făptura ta întreagă

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă... De chin şi bucurie,
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii Nu trebuie să-mi fie,
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă. De ce să-mi fie dragă?

Nu te-ai priceput! La noi sunt codri verzi de brad

Singur tu nu mi-ai plăcut, Şi câmpuri de mătasă;
Că eu tot fugeam de tine? La noi atâţia fluturi sunt,
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! Şi-atâta jale-n casă.
Ți-am fost dragă, știu eu bine, Privighetori din alte ţări
Dar, să-mi spui, tu te-ai temut. Vin doina să ne-asculte;
Și eu toate le-am făcut, La noi sunt cântece şi flori
Ca să poți să-mi spui odată, Şi lacrimi multe, multe...
Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată?
Și plângeam de suparată Pe boltă, sus, e mai aprins,
Că tu nu te-ai priceput. La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu te-ai priceput! Nu pentru noi răsare...
Zici că-s mândră si n-am vrut La noi de jale povestesc
Ca s-ascult vorbele tale? A codrilor desişuri,
Dar de unde știi? In cale Şi jale duce Murăşul,
Ti-am umblat si-n deal si-n vale, Şi duc tustrele Crişuri.
Si-orișiunde te-am știut.
Zile lungi mi le-am pierdut, La noi nevestele plângând
Să mă-mprietenesc cu tine: Sporesc pe fus fuiorul,
Tu-mi umblai sfios, Sorine, Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Și plângea durerea-n mine, Şi tata, şi feciorul.
Că tu nu te-ai priceput. Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Nu te-ai priceput! Căci cântecele noastre plâng
Am fost rea și n-aș fi vrut În ochii tuturora.
Să te las, ca altă fată,
Să mă strângi tu sarutată?
Dar m-ai întrebat vrodată?
Mă-nvingea să te sărut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chip cătam cu viclenie
Să te fac să-ntrebi, și mie
Mi-a fost luni întregi mânie
Că tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici că de m-ai fi cerut
Mamei tale noră-n casă,
N-aș fi vrut să merg? E, lasă!
Că de-o fată cui-i pasă,
Nu se ia după părut!

De-ntrebai, ai fi văzut!
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul
Tu cu pâinea și cuțitul
Mori flămând, nepriceput!
Acum, stă parcul devastat, fatal,
Mâncat de cancer şi ftizie,
Pătat de roşu carne-vie -
Acum, se-nşiră scene de spital.
Atunci, râdea,
Băteau aripi de veselie;
Parfum, polen şi histerie, -
Atunci, în parc, şi ea venea.
Acum, cad foi de sânge-n parcul gol,
Pe albe statui feminine;
Pe alb model de forme fine,
Acum, se-nşiră scene de ...
La Circ...
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Şi...
Acrobatul nu s-a mai sculat...
Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au ţipat...
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi şi-un accident adevărat
Şi-a fluierat...
Zadarnic –
Mortul n-a mai înviat...
Păcat de el!...
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus şi până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morişcă de cafea
Cu balerina lângă el!...

Dar balerina nu-l iubea!...

Povestea lui?
Hm!...
Povestea mea –
A mea,
A ta
Şi-a altora!...

Acelaşi accident de circ, banal...

O zi relâche,
Şi-apoi, la fel,
Cu-aceeaşi balerină lângă el,
Alt acrobat...
Alt salt mortal!...