IDOLII LUI NIETZSCHE

Și... Până la urmă, ce mai e un nebun în ziua de astăzi, dacă nu un idol îndrăgostit?!

Până la urmă, ce ar trebui să fie un idol? Cineva față de care să porți respect? Cineva la care să te uiți de
undeva de jos, ca la o statuie în toată gloria și atenția ei cuvenite? Chiar dacă așa ar fi, nu e puțin
demoralizant? Să te uiți la ceva ce nu poți întrece... tocmai pentru că te uiți la el de jos?

Oricum, ce este un idol, până la urmă? Cineva care îndură bătăile vântului de unul singur...? O simplă
idee înălțată sus de tot, unde nimeni nu poate vedea decât frânturi din ceea ce este real: "raid în
destinele fixe, în structurile nemișcătoare". Cineva care nu cunoaște încă moartea în detaliu...? Atât de
curios poate oare să devină omul care idolatrizează? Atât de frustrat poate să fie?

Oricum, ce e un idol?!

Friedrich Nietzsche este un om care încă are atât de multă greutate în rândul gânditorilor contemporani,
este un adevărat idol, și totuși...poate un idol să idolatrizeze? Ce metodă mai e și asta? Ce mai e idolul
atunci, dacă nici măcar un idol nu e satisfăcut doar cu prezența și cunoașterea lui? Mai e cineva real
printre noi în acest moment?, întreb!

"Odată cu lumea adevărată, am lichidat-o și pe cea aparentă", spune Nietzsche. Și ceea ce a mai rămas
este o frântură care se vede undeva, sus. Ceva ce trece ușor peste ochii unui om îndrăgostit de lume și-l
mângâie cu căldură și siguranță. O scânteie de speranță?

Dar speranța trece, când el închide ochii, să-și calmeze puțin lacrimile de la culorile frumoase ce i-au
încolțit în iris. Aproape ca o regină-a-nopții, speranța că ceva real mai există, la răsărit ofilește sub
ordinul unui Soare imperialist, ce vrea ca toți să purtăm ochelari negri. Pentru că...frica de ochii frumoși
a existat mereu la cei slabi. La cei aparenți.

Un idol ar trebui să fie cineva care să se bucure de ochii curioși, aceia care iau culoarea din ce e real, sau
măcar din convingerea că acel ceva este chiar real. Este și asta o formă a realității, nu? Un idol ar trebui
să poarte mândrie pentru cei care îl neagă. Și un idol ar trebui să aibă el însuși o pereche de ochi reali,
sau măcar convingerea că vede bine aparența seducătoare prin ei.

Dar tot ce am auzit până acum este doar ce crede afurisitul de Nietzsche despre "idolii" lui și cum îi face
cu ou și oțet. Dar nimeni nu s-a întrebat oare vreodată ce părere au idolii lui Nietzsche despre
Nietzsche?

Cred că un om ca el trebuie să fi avut O GROAZĂ de idoli! Un om cu atâta sălbăticie în emoții, atâta

muzică în cuvinte și pasiune în viață...un monstru cu atâta umanitate, cu atâta nebunie! Și totuși atât de
frustrat și închis... . Un om cu atâta viziune, ar fi putut într-adevăr să ajungă la absolut, dacă nu era atâta
minciună în el. Adevărul e că Friedrich Nietzsche nu a avut niciodată un idol. Idolul lui era tocmai el. Și de
aceea nu a putut ajunge la propria lui persoană: pentru că nu poți întrece pe cineva la care te uiți de jos,
la care te uiți ca la o statuie în toată grandoarea și atenția ei cuvenite. Chiar dacă așa ar fi, nu e puțin
demoralizant? Scrisul să fie ceea ce l-a făcut să aibă ochii atât de frumoși. Dar soarele lui a răsărit, când a
închis stiloul și și-a pus la loc perechea de ochelari negri, de frică să nu fie prins. O simplă idee înălțată
sus de tot, unde nimeni nu poate vedea decât frânturi din ceea ce este real... . Adevărul este că Friedrich
Nietzsche nu a existat niciodată pe bune. A fost o simplă clipire de ochi frumoși, plantată într-un pământ
fertil pentru poezie.

Adevărul lui Friedrich Nietzsche există doar pentru acei îndrăgostiți care încă mai privesc cerul, ca o
regină-a-nopții fără zi. Niște suflete nebune, în căutarea unei culori neinventate. Îndrăgostiți, așa cum
suntem noi.

Și...

Până la urmă,

Ce mai e un nebun în ziua de astăzi, dacă nu un idol îndrăgostit?!

Stăncioi Costin

Grupa 4

FCRP