Cătălina Ifrim

Clasa a XII-a G

Comentariu literar la limba latină

Opera „Metamorfozele” de Ovidiu

Pentru a fi mai aproape de ceea ce înseamnă opera sa și pentru a înțelege ce l-a

influențat peste acesta scrierile rămase în urma sa, este relevantă cunoașterea unei scurte
biografii. Astfel, Publius Ovidius Naso a fost un poet roman al secolului I a. Ch., cunoscut în
română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului și fanteziei creatoare a
devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu. Ovidiu a excelat în
forma distihului elegiac, cu excepția „Metamorfozelor”, scrise în hexametru dactilic, după
modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

Într-o așezare cronologică, de la geneza Universului și până la apogeul lui Caesar,

„Metamorfozele” leagă, într-o interpretare unitară, 250 de legende mitologice tradiționale.
Acest amplu poem indică o creație epică în care se narează metamorfoze ale oamenilor în
animale, păsări, plante, pietre, râuri - pe scurt, în elemente reprezentative naturii, subliniind
tema comuniunii om natură care se regăsește în operele consacrate chiar și în zilele noastre.

Cartea I începe cu o scenă de pasiune consumatoare. Zeul soarelui, orbit de dragoste,

se simte atras de o nimfă - Daphne, însă nu dorește să devină obiectul poftei sale și fuge.
Fragmentul suport indică momentul schimbării, al prefacerii fetei într-un copac. „Pieptul ei
fraged e-ncic de o scoarță subțire, iar părul/Frunze se face și brațele-i ramuri picioarele-i
iuți prin/Lungi rădăcini i se prind de pământ, iar capul i se face/Vârf de copac și din
farmecu-i doar strălucirea rămâne”.

Apollo, văzând o astfel de întoarcere a evenimentelor, jură să facă laurul mereu verde:
„Fiindcă soție/Nu poți să-mi fii, cel puțin, zice zeul, tu fi-vei copacul/Meu , o laur”. În plus,
cu coroana lui, își decorează fruntea, „veșnic podoabă pletelor mele (...)/capul meu , cu păr
netăiat încă-i/Tânăr în veci să poarte și al tău frunziș veșnic tânăr”.

Concluzionând, opera lui Ovidiu proiectează metamorfoza unei iubiri neîmplinite,

aflate sub semnul naturii, aprofundând o legătură purtată dincolo de substanța fizică, mai
precis, una care are înrădăcinări spirituale.