Cătălin Ifrim

Clasa a XII-a G

Cele două viziuni asupra moralei

Comentariu

În termeni științifici, morala este un ansamblu de reguli, de valori

comportamentale acceptate de societate (grup social) la un moment dat. Este
normativă: legi, reguli, principii morale (de exemplu: imperativul categoric, norme
morale, cutume). Aici, ea poate fi întâlnită sub mai multe forme- morala virtuții,
morala datoriei, morala utilității sau etica situațiilor concrete (etica aplicată).

În raport cu lumea reală, omul manifestă nevoia de a o cunoaște și de a o

explica, după cum, față în față cu sine sau cu semenii, manifestă nevoia la fel de
imperioasă de a-și cunoaște propria natură, locul și rostul său în Univers și, mai ales,
de a-și înțelege și raționaliza comportamentul. Scopul acestor demersuri este nu
numai limitarea arbitrariului și a dezordinii, ci și, mai ales, introducerea armoniei și
ordinii în relațiile cu semenii, respectiv asigurarea moralității acțiunilor sale. Numai
acțiunile omului sunt valorizate ca fiind bune sau rele, pozitive sau negative, drepte
sau nedrepte, tot așa cum conduita sa în familie, societate, în grupul de prieteni
poate fi altruistă sau egoistă, morală sau imorală. Aceste aprecieri sunt mai mult sau
mai puțin morale și este specific omului că își apreciază comportamentul din acest
punct de vedere. Pentru a judeca moral o faptă, trebuie îndeplinită însă condiția
esențială: acel comportament să presupună opțiunea, alegerea, deliberarea.

Dar, practic, pentru mine ce este morala?

Care sunt temeiurile în baza cărora apreciem că o acțiune este sau nu morală?

În context filosofic, morala este reflecția rațională despre scopurile și

mijloacele pe care și le propune omul în acțiunile sale. Despre conținutul moral sau
imoral al actelor noastre, despre modul și capacitatea de a respecta legile și normele
morale se pronunță etica.. Folosim termenul „etică” și în sens de practică umană, dar
și în sens de teorie, de cercetare a principiilor acțiunii umane deliberate. În filosofia
tradițională, s-au conturat două mari teorii etice, care au în comun ideea că orice om
este determinat să realize ze propriul bine: ca scop (etica teleologică) sau ca datorie
(etica deontologică).

Cu toate aceste definiții complexe, amplu abordate și dezvoltate de către cei

mai înțelepți, în ziua de astăzi, cei mai mulți tindem să asociem conceptul de
„moralitate” cu acea calitate a unui fapt/gest/eveniment/a unei conduite prin
anumite criterii pur subiective care servea în satisfacerea orgoliilor personale, dar și
în încadrarea în parametri subiectivi. Ca de exemplu, într-o zi în care nu te simți
confortabil să te întâlnești cu prietenii tăi, în ciuda faptului că ați stabilit acest lucru
de ceva timp, îi anunți că nu vei mai participa, dezechilibrând planurile grupului.
Este, oare, acest lucru moral? Ei bine, în viziunea mea da, întrucât prioritizarea
propriei persoane nu poate însemna un gest imoral, ci un gest de respect față de tine.
Cătălin Ifrim
Clasa a XII-a G

Cu scopul de a reevalua valorile, Friedrich Nietzsche consideră că natura

binelui și răului nu trebuie căutată nici în „prejudecata teologică”, „nici dincolo de
lume”. Problema este de a ști dacă binele și răul sunt inventate pentru a servi ca
fundament al judecăților noastre morale sau în ce măsură, identificând natura
binelui și răului, umanitatea progresează în plan moral. Conform filosofului, binele și
răul, printr-o dublă determinare, își au originea în voința de a trăi, mai precis, în
voința puternică, a celui pe care îl numește stăpân, și în voința slabă, a sclavului. Nu
știm dacă binele este un concept sau este o stare, o atitudine sau un scop etc. Nu
avem nicio certitudine că omul care este considerat bun este într-adevăr bun, iar cel
apreciat ca fiind rău nu este bun. Nici metoda rațională a filosofiei nu ne relevă
natura binelui și răului.

O posibilă înțelegere a semnificației lor ar putea fi explicația etimologică a

termenilor: în majoritatea limbilor, „bun” înseamnă „nobil”, „distins sufletește”, iar
„rău”, „vulgar”, „grosolan”, „josnic”.

În ceea ce privește filosofia moralei, nici aceasta nu a reușit să elucideze

problema. De pildă, în morala kantiană, care stabilește că „toate conceptele morale
își au sediul și originea cu totul a priori în rațiune” (comună sau teoretică), binele
moral înseamnă împlinirea datoriei.

Pentru Nietzsche, binele și, asemenea lui, răul ar trebui mai degrabă înțelese
din perspectiva celor două tipuri de morală: „morala de stăpân și morala de sclav”,
iar existența acestora este rezultatul modului de înțelegere și experimentare a binelui
și răului. Una exprimă voința puternică, iar cealaltă voința slabă. În sensul acesteia
din urmă, „binele” nu este comun celui din primul tip de morală; dimpotrivă, este
apreciat ca fiind „răul” din cealaltă.

În consecință, morala de sclav este resentimentară, iar valori cum ar fi mila,

compătimirea, modestia etc., deși sunt prețuite în numele binelui însuși, nu sunt, în
fond, decât valori „utile” pentru a îndura povara existenței. Lipsiți fiind de forță, de
voință puternică, cei slabi sunt permanent preocupați de ceea ce le lipsește, și anume
libertatea și fericirea, inutile ca idealuri pentru cei puternici, care simt că ei
determină asemenea valori. Cei cu voință puternică le interpretează altfel: „eu sunt
liber, tu trebuie să te supui”!

Așadar, pentru morala de sclav, resentimentul și utilitatea sunt sursele binelui

și răului, așa cum le practică voința slabă. În schimb, cei cu voință puternică, care
refuză o asemenea morală a resemnării, găsesc că valorile lor se află dincolo de bine
și de rău, dincolo de compătimire și milă. Încrederea în sine, capacitatea de
autodăruire sunt virtuțile cărora li se dedică cei puternici. În acest fel se explică de ce
oamenii puternici, fiind activi, nu vizează o fericire artificială, clădită pe resentiment;
„comparându-se cu dușmanii lor (...) ei știu, de asemenea, să nu despartă fericirea
Cătălin Ifrim
Clasa a XII-a G

de acțiune”. În schimb, fericirea celor slabi este „un narcotic, o amețire, o liniște (...)
o destindere a sufletului și trupului, pe scurt, are o formă pasivă”.

*Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900,

Weimar) este unul dintre cei mai importanți filosofi europeni al secolului al
XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra
gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.