Sunteți pe pagina 1din 68

CAP.

I TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE


CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

1.1. SCURT ISTORIC AL CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului. Mărturii


evidente ale unui comerţ internaţional intense există încă de acum 5000 de ani.
Vechii egipteni, grecii, fenicienii făceau afaceri cu străinii. Ei întâlneau multe
obstacole, pe care le mai întâlnim şi astăzi (diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri,
dificultăţi de transport, diverse reglementări), dar, cu toate acestea, dorinţa de a
prospera şi de a se dezvolta a surmontat toate dificultăţile.
Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de marile descoperiri
geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda, urmate mai apoi de
Spania, Franţa sau Portugalia. Începand cu secolul XVI şi continuând până în
secolul XIX, firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi
comerciale în Africa, America sau Asia.
Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist, aşa cum îl
cunoaştem noi astăzi, a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia
industrială, care au permis creşterea fără precedent până atunci a productivităţii
muncii şi, implicit, a producţiei. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea
tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus
la reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea. La mijlocul
secolului XIX, "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut în Scoţia.
De-a lungul secolului XIX şi inceputul secolului XX, căutarea asiduă de
resurse minerale, petrol, precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea
pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să
înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţe. Compania americană United Fruit
Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899, iar Royal Dutch
Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol, la începutul primului război
mondial.
5
În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre
marile firme, activitatea transnaţionalelor americane înflorind, în vreme ce
investiţiile europene au cunoscut declinul. În aceeaşi perioadă, în Japonia se
formează aşa numitele “zaibatsu”(Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, în fapt,
corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez, având poziţie de
oligopol în sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ.
Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice
de corporaţiile americane, simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze.
După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi
servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale.
Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american, ca planul Marshall,
menit să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze, au incurajat
S.U.A. să privească spre exterior, iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă
globală. În plus, firmele americane aveau capital pentru a investi. Corporaţiile
multinaţionale au devenit un fenomen american. Investiţiile străine americane au
crescut de la 12 mld. USD în 1950, la aproape 80 mld. USD în 1970. În anii “50,
băncile din Statele Unite, Europa şi Japonia au început să investească sume enorme
în acţiuni, încurajând fuziunile şi concentrările de capital. Remarcabilele progrese
realizate în domeniul transporturilor, tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au
accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului, noile metode de publicitate
ajutând corporaţiile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă.
Începand cu 1970, pentru corporaţiile transnaţionale se prefigurează o
perioadă când o parte din vraja internaţionalizării se epuizează. Ostilitatea era
îndreptată mai ales asupra companiilor americane, poate datorită succesului
repurtat de către acestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele
americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Între 1970-1975
companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale, iar numărul de noi
filiale create a fost în scădere.
În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au înregistrat
succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a

6
produselor lor pe piaţa internaţională. De la mijlocul anilor “70 până la mijlocul
anilor “80, s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. Din 1975
până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%, în timp
ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%. Potrivit acestei evoluţii, se
pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor
transnaţionale.
Astfel, până în 1955 se poate vorbi de doi participanţi, şi anume: de firma şi
universul său imediat: clienti, furnizori, proprietari. Acest stadiu este caracterizat
de o anumită simplitate, ca urmare a consensului existent între aceşti doi parteneri.
Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei,
maşinilor, produselor de larg consum şi managementului, cu exporturi americane
în creştere continuă şi apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiţii
directe. Japonezii, ca şi europenii, se aflau în plină reconstrucţie şi nu puteau
reprezenta concurenţi de temut. În acelaşi timp, companiile americane aveau un
foarte bun management, constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi
manageriale. Celelalte companii au copiat firmele americane; de altfel, multe din
metodele moderne de management japonez de astăzi sunt, de fapt, adaptări ale
celor americane din anii ‘50.
În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important, şi anume
guvernul ţării gazdă. Ţările în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa
politică şi devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil
ameninţată de corporaţiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la
investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Relaţiile dintre
firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile
firmelor.
În anii ‘70, şi pe fondul puternicei crize petroliere, creşte importanţa
guvernelor de origine, al patrulea participant la universul corporaţiilor
transnaţionale. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite
transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente, în
acest stadiu încep să apară contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că

7
internaţionalizarea firmelor are efecte negative în ţara de origine asupra şomajului,
comerţului.
Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile
transnaţionale, ţările de origine şi ţările gazdă, la nivelul comunităţii internaţionale
au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de
către părţile implicate, cu scopul de a reglementa divergenţele tot mai accentuate
dintre cei implicaţi.
Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii internaţionale,
impulsionând sau restrângând aceste investiţii, în conformitate cu interesele sale
naţionale.
Urmează un nou stadiu, şi anume acela al participanţilor multipli. Acest stadiu
este considerat un stadiu multifactor. Aceasta şi datorită faptului că alături de
corporaţiile transnaţionale, constituenţii săi, guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de
origine au apărut o serie de alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice,
agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme. Fiecare
participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de
abordare a mediului internaţional.
Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese, care au putere politică,
iar firmele pot fi afectate în activitatea lor, dacă nu ţin cont de ele. Caracteristica
acestui stadiu este complexitatea deosebită, ca şi fragilul echilibru, balanţa putând
fi adesea schimbată în funcţie de evenimentele ce au loc în lume.

8
1.2. ABORDĂRI CONCEPTUALE

Corporaţia transnaţională este un fenomen economic în plină dinamică: uriaşe


imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-
ul multor naţiuni. Teoriile privind corporaţia transnaţională nu sunt nici pe departe
unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan
internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea
fenomenului analizat.
În sensul cel mai cuprinzător, o corporaţie transnaţională este o companie care
produce bunuri sau oferă servicii în mai multe ţări. În sensul cel mai restrâns, se
referă la o întreprindere care, prin investiţii externe directe (IED), deţine şi
administrează filiale într-un număr de ţări, în afara bazei sale interne.
Terminologia utilizată pentru a defini aceste societăţi (corporaţii) este însă
foarte variată: societăţi sau companii internaţionale, firme pluri sau multinaţionale,
firme transnaţionale.
Societăţile pe acţiuni care sunt amplasate în mai mult de o ţară sunt adesea
numite întreprinderi multinaţionale, deşi Naţiunile Unite le desemnează oficial prin
corporaţii transnaţionale (CTN). ONU defineşte aceste societăţi transnaţionale
drept acele întreprinderi care deţin sau controlează unităţi de producţie sau de
servicii situate în afara ţării în care se află sediul central. O afacere transnaţională
sau multinaţională operează în mai multe ţări, pe când o afacere internă operează
într-o singură ţară.
Viziunea UNCTAD asupra societăţii transnaţionale este una foarte largă, ea
definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie mamă şi din
filialele ei în străinătate.
În literatura economică românească şi cea internaţională există numeroase
abordări ale problematicii societăţilor transnaţionale. Teoriile privind aceste firme
nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de
studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu
privire la însăşi denumirea fenomenului analizat.

9
După cum observă Anda Maziliu, expresia „întreprindere multinaţională” este
utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fară ca între aceasta şi cea de
„corporaţie transnaţională” să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe
decât acelea de ordin lingvistic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sintagma de
„societate transnaţională” versus cea de „corporaţie transnaţională”.
Sterian Dumitrescu defineşte societatea transnaţională ca, alcătuind un vast
ansamblu la scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală şi un
număr de filiale importante în diferite ţări (nu se oferă un criteriu al gradului de
importanţă al filialelor - n.n.)”.
Fireşte, sintagma „corporaţie transnaţională” are o anumită savoare şi o putere
de sugestie mult mai mare decât banala „întreprindere multinaţională”. De aceea,
economiştii radicali vor folosi cu precădere corporaţia transnaţională ca ţintă a
discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui cu noţiunea de concern
transnaţional, dacă li se va părea că puterea reprezintă o definiţie prin ea însăşi.
Mult mai nuanţată este atitudinea lui D. Papp care descrie „corporaţia
multinaţională” ca pe o corporaţie care acţionează într-o multitudine de medii şi
identifică trei stadii de dezvoltare a acesteia.
În primul stadiu, corporaţia multinaţională creează strategii de afaceri
separate pentru fiecare ţară în care operează şi poate fi numită mai degrabă
"corporaţie multilocală".
În al doilea stadiu, corporaţia se străduie să domine o piaţă globală, dar îşi
concentrează totuşi majoritatea eforturilor asupra ţării de origine.
În cea de-a treia şi ultimă etapă de dezvoltare, corporaţia beneficiază de
resurse, management, producţie şi alte capacităţi globale care îi conferă statutul de
"corporaţie transnaţională". Practic, o astfel de viziune se suprapune destul de bine
peste teoria clasică a internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau de
asemenea trei etape: întâi, exportul direct pe o anumită piaţă naţională, apoi apelul
la intermediari locali, aflaţi într-o anumită relaţie de cooperare cu firma-mamă,
pentru ca în cele din urmă corporaţia să stabilească o relaţie de proprietate între ea
şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă (termen generic "filială"5). Această relaţie

10
de proprietate este esenţială în definirea corporaţiei multinaţionale şi se justifică
prin atributul corporaţiei de emitent de investiţii străine directe.
Economiştii britanici Neil Hood şi Stephen Young consideră că, pentru a fi
demnă de numele său, o corporaţie transnaţională ar trebui să aibă filiale în cel
puţin 5-6 ţări şi să înregistreze o pondere minimă de 25% a activelor deţinute în
străinătate în total active. Astfel de definiţii sunt însă conjuncturale şi riscă, spre
exemplu, să prezinte drept corporaţie transnaţională o mică firmă maghiară care îşi
extinde activitatea în zonele de frontieră cu statele învecinate, pe teritoriul acestora
din urmă. Chiar dacă este evident că nu putem compară o astfel de firmă cu, să
zicem, Coca-Cola, definiţiile utilizate astăzi de majoritatea specialiştilor ar încadra
ambele companii în aceeaşi categorie, a corporaţiilor transnaţionale. De altfel,
conform UNCTAD există aproximativ 65.000 de corporaţii transnaţionale, cu
peste 850.000 de filiale în toată lumea. O simplă operaţie de împărţire atribuie, în
medie, 12-13 filiale fiecărei corporaţii. Cum însă primele 500 sau 1000 de
corporaţii au filiale aproape în fiecare ţară, media numărului de filiale ale celorlalte
aşa-zise corporaţii este mult diminuată.
Acestea din urmă se află, probabil, în prima fază a procesului de
transnaţionalizare.
Un alt punct de vedere, este cel al lui M. Wilkins, „o întreprindere
multinaţională nu părăseşte naţiunea A pentru naţiunea B. Ea se extinde dincolo de
hotarele naţionale, rămânând în ţara unde îşi are sediul central în timp ce ajunge în
numeroase ţări receptoare. Ceea ce depăşeşte graniţele politice (ale ţării de origine
şi ale ţării receptoare) este managementul, guvernarea, capacitatea organizaţională
a pachetului oferit de firmă... Întreprinderea transnaţională înfiinţează, îşi însuşeşte
şi administrează o reţea de afaceri intercorelate.”
Pentru a sintetiza, vom defini societatea transnaţională ca pe acea entitate
economică formată dintr-o firmă-mamă şi din filialele ei în mai multe ţări, care
este caracterizată de internaţionalizarea producţiei, care se bazează pe un „bazin”
internaţional de resurse umane, materiale şi financiare, şi care promovează la scară
globală un anumit set de valori proprii.

11
1.3. TRĂSĂTURILE CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

Terminologia utilizată pentru a definii corporaţiile transnaţionale este foarte


variată. În literatura de specialitate se atrage atenţia asupra unor diferenţieri care
există între conceptul de corporaţie multinaţională şi cel corporaţie transnaţionlă .
Astfel corporaţia multinaţională este considerată ca fiind formată şi controlată de
capitalul mai multor ţări, iar pe cea transnaţională, ca o societate naţională care se
extinde în plan internaţional prin intermediul filialelor sale. Definiţiile date
corporaţiilor ne ajută la creionarea principalelor trăsături ale acestora. Indiferent de
termenul utilizat, societate multinaţională sau transnaţională, corporaţie, concern
sau conglomerat, un lucru este cert, universul acestora este vast, complex şi în
dezvoltare, numărul lor fiind în continuă creştere .
Astfel în anul 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în
componenţa lor circa 7.500 de corporaţii transnaţionale, pentru ca în 1994 aceleaşi
ţări să găzduiască aproximativ 25.0001 de firme multinaţionale. Patru ani mai
târziu numărul acestora avea să se dubleze, ajungând la 50.000 de firme mamă, cu
aproximativ 280.000 de filiale. Estimările recente sugerează faptul că astăzi există
aproximativ 65.000 de corporaţii transnaţionale, cu aproximativ 850.000 de afiliaţi
străini pe întreg globul. Impactul lor economic poate fi măsurat îndiverse moduri.
Afiliaţii străini reprezintă acum a zecea parte din PIB-ul mondial şi a treia parte din
exporturile mondiale. Mai mult decât atât dacă s-ar lua în considerare valoarea
activităţii corporaţiilor transnaţionale din întreaga lume asociate cu non-capital
propriu (de exemplu subcontractări internaţionale, licenţe, producători pe bază de
contract), atunci corporaţiile transnaţionale ar deţine o parte şi mai mare în aceste
agregate.
Corporaţiile transnaţionale controlează peste 40% din totalul activelor
sectorului privat existente la nivel mondial şi contabilizează o treime din bunurile
şi serviciile produse la nivel mondial. Mai mult de 90% din firmele mamă îşi au
sediul central în ţările puternic dezvoltate, mai puţin de 1% în Europa Centrală şi

1
Gheorghe Postelnicu,Cătălin Postelnicu „Globalizarea economiei” Editura Economică Bucureşti 2000

12
de Vest şi aproximativ 8% în ţările în curs de dezvoltare. Biroul Internaţional al
Muncii estimează că, firmele transnaţionale au aproximativ 100 milioane de
angajaţi, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă la nivelul statelor
dezvoltate şi 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare.
Dacă luăm în calcul atât salariaţii ocupaţi direct cât şi pe cei indirect, în
activităţile legate de corporaţiile transnaţionale, atunci acestea controlează 200
milioane de locuri de muncă la nivelul întregii economii mondiale. Vânzările
anuale ale tuturor corporaţiilor transnaţionale se ridică la aproape 4,8 trilioane de
dolari (inclusiv transferurile interfirmă).1
De asemenea acestea ocupă un loc şi au un rol dominant disproporţionat de
mare într-o serie de ţări cum ar fi: Franţa, Belgia, Italia, Olanda, Marea Britanie şi
Japonia.
Suma resurselor financiare de care dispun aceste firme este prin intermediul
fuziunilor şi al privatizărilor, statele devin tot mai pitice. Astfel cele mai puternice
23 de corporaţii transnaţionale vând mai mult decât câţiva giganţi din emisfera
sudică, precum India, Brazilia, Indonezia sau Mexic. Aceste firme controlează
70% din comerţul mondial.
Şefii acestor întreprinderi, precum şi ai marilor grupuri financiare şi
mediatice sunt cei ce deţin adevărata putere şi cei ce determina, prin forţa lobby-
ului, deciziile politice.
Astfel, suntem martorii unui spectacol inedit: în faţa puterii crescande la
scară planetară a firmelor-gigant, contraputerile tradiţionale (sindicate, partide
politice, presa libera) par din ce în ce mai neputincioase. Pentru prima dată,
fenomenul esenţial al epocii - mondializarea - nu mai este condus de state, care îşi
pierd din ce în ce mai mult din prerogative.
Astăzi, corporaţiile transnaţionale şi nu ţările reprezintă principalul agent al
comerţului mondial. Acestea au ajuns să modifice structura factorilor de producţie
a multor ţări, ca efect al mişcării capitalului fizic şi uman, şi a tehnologiei, dintr-o
parte în alta a lumii.

1
„Raportul Mondial al Investiţilor 2002” Organizaţia Naţiunilor Unite Bucureşti 2002 pag. 3

13
Pentru a stabili locul şi rolul acestor firme în procesul de ansamblu al
economiei mondiale în curs de globalizare, trebuie avut în vedere şi topul primelor
100 de corporaţii transnaţionale, ierarhizate în funcţie de volumul total al activelor
deţinute în străinătate, top elaborat şi publicat anual de către Conferinţa Naţiunilor
Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD).
Valoarea activelor deţinute de primele 100 corporaţii transnaţionale se situa în
jurul cifrei de 6 293 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă o creştere faţă de anii
precedenţi când valoarea acestora se situa în jurul valorii de 5 101 miliarde de
dolari.
Vânzările primelor 100 corporaţii transnaţionale au crescut şi ele ajungând la
fabuloasa sumă de 4 797 miliarde de dolari din care 2 441 peste hotare. Corporaţii
aflate în topul listei în funcţie de vânzări sunt: Exxon (358 miliarde dolari); BP
(253 miliarde dolari); Royal Dutch-Sell (306 miliarde dolari). În lista primelor 10
corporaţii în funcţie de vânzări sunt incluşi şi un număr de producători auto
Toyota, Volkswagen Group, Ford.
Interesant este faptul că multe corporaţii aflate în fruntea listei în funcţie de
activele deţinute, se află pe ultimele locuri în topul vânzărilor, după cum se poate
observa în Anexa 1.
Numărul angajaţilor a crescut şi el situându-se la circa 14 milioane de salariaţi
dintre care mai mult de jumătate operau în străinătate. Numărul angajaţilor
primelor 100 de corporaţii transnaţionale variază considerabil, astfel 20 de
corporaţii şi-au mărit numărul angajaţilor, dar alte 35 de corporaţii şi l-au redus.
Comparând volumul vânzărilor corporaţiilor transnaţionale cu PIB-ul ţărilor
putem constata că vânzările primelor 200 dintre acestea reprezintă aproximativ
27,5% din PIB-ul mondial. Totuşi comparaţia dintre vânzările corporaţiilor
transnaţionale şi PIB este greşită deoarece PIB-ul este măsura valorii adăugate iar
vânzările nu. Pentru a face o comparaţie corectă vânzările trebuiesc recalculate la
valoarea adăugată, care se determină pentru corporaţiile transnaţionale ca suma
salariilor şi beneficiilor, deprecierilor şi amortizărilor şi veniturilor înainte de
impozitare.

14
După cum se observă din tabelul de mai jos, principala ramură de activitate
este cea a automobilelor.
Tabel nr.1.1.

Sursa : World Investment Report 2007


Indicele de transnaţionalitate a fost adoptat de către UNCTAD începând cu
1990, în scopul reliefării gradului de implicare al corporaţiilor în străinătate.
Acesta se determină ca medie aritmetică a trei rapoarte şi anume: raportul dintre
activele în străinătate şi total active; raportul dintre vânzările în străinătate şi total
vânzări; şi raportul dintre angajaţii din străinătate şi total angajaţi. Practic formula
de calcul este următoarea:
IST= (Astr/ At +Vstr / Vt + FMstr / FMt )/3
O foarte mare importanţă pe piaţa CTN-urilor o au şi cele financiare.
Corporaţii precum Citigroup Inc, Allianz SE, UBS AG, HSBC Holdings PLC,
BNP Paribas, ING Group NV şi nu numai, au active de peste 1000 de miliarde
dolari, după cum se poate observa în Anexa 2.

15
CAP.II MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA
CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

2.1. MANAGEMENTUL CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

După ce întreprinderea naţională se extinde peste graniţele ţării de origine, ea


se află în faţa necesităţii de a se reorganiza, proces care trebuie să aibă loc atât la
nivelul societăţii-mamă, cât şi la cel al filialelor. În privinţa societăţii-mamă nu
este vorba de reforma serviciilor existente, ci de crearea unei structuri noi; când
înteprinderea a decis să-şi internaţionalizeze activitatea, în cadrul acesteia nu exista
decât un serviciu de export adesea integrat în serviciul de vânzări. Următoarea
etapă a procesului de reorganizare a fost integrarea activităţii internaţionale în
activităţile de bază ale întreprinderii.
Procesul de reorganizare a devenit şi mai complex din momentul în care au
fost angajaţi specialişti în probleme economice, fiscale, juridice şi de legislaţie,
specifice ţărilor în care corporaţia are implantate filiale. Corporaţiile actuale tind
să-şi bazeze deciziile mai puţin pe impresii şi cât mai mult pe realitate, pe
informaţiile specialiştilor proprii care se bazează pe datele cele mai recente ale
economiei, sociologiei şi ştiinţelor politice. Pentru a beneficia de condiţii de
exploatare cât mai favorabile în diverse ţări corporaţiile urmăresc stabilirea unor
relaţii cât mai amicale cu guvernele respective. În acest sens nu de puţine ori în
posturile de conducere au fost promovaţi specialişti locali.
În ce priveşte principiile manageriale şi de organizare adoptate de corporaţiile
transnaţionale două sunt mai importante şi anume: centralizarea şi descentralizarea.
Centralizarea a apărut ca urmare a faptului că desfăşurarea operaţiunilor în
diferite ţări care au caracteristici economice, juridice, social-politice diferite,
impunea existenţa unui centru de decizie cu o autoritate mult mai accentuată decât
este necesar în cazul întreprinderilor care acţionează într-un mediu naţional
omogen. În cadrul unei întreprinderi de acest tip cartierul general este centrul
deciziilor, filialele urmând planul imperativ stabilit de către acesta.
16
Managementul descentralizat acordă o largă independenţă filialelor. Un
exemplu în acest sens este Royal-Dutch Sell, cea mai importantă corporaţie
europeană, care a adoptat încă de la început o structură „bicefală” fiind condusă de
două societăţi mamă de naţionalităţi diferite.
Grupul Royal-Dutch Sell este condus de două firme total distincte: una
olandeză (Koninklijke Nedrlandsche Petroleum Maatschappij sau „Royal-Dutch
Company”) şi alta engleză („Sell Transport and Trading Company”). Aceasta
controlează indirect societăţile care compun grupul (societăţi operaţionale
specializate şi societăţi de servicii) prin intermediul a două societăţi holding: Sell
Petroleum N.V., cu sediul la Haga, şi The Sell Petroleum Company Limited, cu
sediul la Londra. Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului şi analiza
rezultatelor financiare obţinute de către „operating companies”. Rolul acestora din
urmă este de exploatare, de producţie, de transport şi de vânzare. Oricum fiecare
companie este responsabilă de elaborarea unui plan care să se refere la toate
activităţile pe care le desfăşoară într-o anumită ţară; în legătură cu acest aspect se
pune o problemă esenţială: aceea a corelării strategiei şi politici societăţilor
operaţionale cu cele globale ale grupului.1
Pornite pe calea descentralizării, multe corporaţii au săvârşit excese, astfel că
la un moment dat a avut loc un recul faţă de această formă de organizare. Un
studiu recent arată că două cincimi din marile corporaţii americane au revenit la o
conducere centralizată. Acest lucru fiind valabil şi pentru corporaţiile europene.
Principalele critici aduse descentralizării sunt următoarele:
- proliferarea serviciilor generale şi creşterea considerabilă a cheltuielilor
generale ale corporaţiei;
- dublarea funcţiilor; descentralizarea conduce la crearea unui lanţ de
specialişti la fiecare nivel de decizie, ceea ce determină paralelisme în
responsabilităţile diviziilor operaţionale.
Exemple de lipsă de prevedere, de decizii insuficient fundamentate, de
adaptare lentă la cerinţele pieţei sunt multiple. Cele mai cunoscute sunt eforturile

1
Steian Dumitrescu, Ana Bal „Economie Mondială” Editura Economică Bucureşti 2002 pag 112

17
lui Ford şi General Motors de a introduce pe piaţa americană automobile din clasa
compactă, mai mici decât celebrele limuzine americane eforturi care sau soldat cu
eşecuri răsunătoare. În schimb corporaţiile japoneze şi vest-europene au reuşit
acest lucru.
- principiile de organizare amintite nu sunt puse în practică în forma lor pură.
Existând cazuri în care pe un fond de descentralizare să se introducă elemente ale
centralismului şi invers.

18
2.2. ORGANIZAREA CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

Caracteristicile organizaţionale ale CTN-urilor pot fi prezentate astfel :


Tabelul nr 2.1. Caracteristici organizaţionale ale corporaţiilor transnaţionale.
Designul Organizaţie Organizaţie Organizaţie
organizaţiei etnocentrică policentrică geocentrică
Identitate Aceeaşi cu Aceeaşi cu Adevărată companie
naţionalitatea firmei naţionalitatea internaţională, cu
mamă din ţara de ţării gazdă interese naţionale
origine
Complexitatea Complexă în ţara de Variată şi Foarte complexă şi
organizaţiei origine, dar simplă la independentă interdependentă
nivelul unităţilor
naţionale
Mecanismul „Hub” la centru Uşoară Cooperare strânsă
decizional coordonare de la între cartierul general
centru şi unităţile naţionale
Evaluare şi Performanţele şi Standarde şi Selectarea acelor
control personalul sunt evaluare locale standarde globale
evaluate conform şi diverse adecvate fiecărui
standardelor context naţional
companiei mamă
Recrutare şi Recrutarea şi Recrutarea şi Recrutarea şi
formare de formarea formarea formarea
personal managerilor-cheie managerilo- managerilor-cheie
dintre conaţionalii cheie dintre dintre cei mai
ţării de origine şi conaţionalii ţării competenţi, din
plasarea lor în funcţii gazdă şi plasarea întreaga companie,
de conducere ale lor în funcţii de indiferent de
filialelor naţionale conducere ale naţionalitate, şi
filialelor plasarea lor în funcţii
naţionale de conducere ale
19
filialelor naţionale,
fără legătură
neapărată cu
naţionalitatea lor
Fluxul de Volum mare dinspre Volum redus Flux informaţional şi
informare şi cartierul general către între cartierul decizional
comunicare unităţile naţionale, general şi bidirecţional, între
sub formă de indicaţii unităţile unităţile naţionale şi
şi ordine naţionale, cartierul general, pe
volum încă şi de o parte şi unităţile
mai naţionale , pe de altă
nesemnificativ parte. Managerii
între unităţile acestora fac parte
naţionale integrantă din echipa
managerială a
companiei mondiale
Motivare, Concentrate în special Sisteme diverse Atât managerii
recompense şi la nivelul cartierului de la o ţară la cartierului general,
sancţiuni general; nivel redus alta şi de la o cât şi cei ai unităţilor
de stimulare la nivelul unitate le alta în naţionale sunt
unităţilor naţionale cadrul aceleiaşi stimulaţi şi
ţări recompensaţi în
funcţie de atingerea
obiectivelor locale şi
globale ale
corporaţiei
Sursa : Barlett &Goshall Cross Border Management: Motivation and
Mentalities pg. 95
Structura multidivizională autonomă
Această modalitate de organizare permite împărţirea „decuparea” corporaţiei
în divizii relativ autonome, fiecare operând pe principiul centrelor de profit,

20
conform strategiei globale a corporaţiei. Asemenea modalităţi de organizare mai
sunt denumite şi structuri sau modele de tip „M”. Principalele caracteristici ale
unei corporaţii organizate astfel sunt:
Tabelul 2.2. Corporaţii mondiale organizate după structură multidivizională
autonomă: mod de operare
Principii de operare Caracteristici de Strategii de
operare mondializare
1.Compania este „decupată” în 1. Abilităţile şi valorile 1. Integrare
divizii autonome ce activează corporaţiei sunt unitare la verticală;
în diverse zone geografice; nivelul tuturor diviziilor;
2. Fiecare divizie răspunde de
producţia şi distribuţia 2. Diversificarea companiei 2. Integrare
produsului pe o anumită piaţă se poate face numai în orizontală (prin
geografică; preajma centrului său de achiziţii şi
3. Cartierul general al decizie; fuziuni);
companiei îşi asumă 3. Necesită sisteme de 3. Penetrare şi
răspunderea conducerii gestiune specifice structurii; dominare pe
strategice; piaţă atât în
4. Fiecare divizie operează la ansamblul pieţei
nivel tactic-operativ ca o sale, cât şi pe
companie de sine stătătoare, segmente;
generatoare de profit;
Sursa: Camelia Dumitru „Management Internaţional şi Relaţii Economice
Internaţionale” Editura Polirom 2000, pg. 78
Principalele avantaje ale model de organizare ar putea fi: autonomie,
responsabilitate şi autoritate, flexibilitate şi viteză de operare, sisteme transparente
de evaluare a performanţelor.
Deşi este concepută şi adaptată foarte bine pentru a coordona operaţiunii
industriale şi comerciale de anvergură şi a gestiona eficient resurse complexe,
structura are însă şi un inconvenient, concurenţa accentuată dintre divizii, care
uneori duce la izolarea de strategia generală a corporaţiei, sau la subutilizarea unor
21
resurse comune.
Structură multidivizională legată
Datorită avantajelor structurii multidivizionale autonome, corporaţiile au
încercat să dezvolte caracteristicile acestei structuri şi să diminueze dezavantajul
esenţial(concurenţa între divizii) printr-o integrare funcţională între divizii.
Astfel au apărut noi forme organizatorice, având aceleaşi principii de bază,
dar cu posibilităţi diverse de aplicare practică în funcţie de specificul fiecărei
corporaţii. Această structură (de tip L) se întâlneşte sub trei forme principale şi
anume:
a) Modelul diviziilor naţionale - Compania IBM
Corporaţiile care adoptă o astfel de organigramă îşi va dezvolta divizii
naţionale, puternic integrate celor două reţele internaţionale (de fabricaţie şi de
cercetare-dezvoltare). Diviziile astfel create pot avea activităţi proprii de producţie,
dar sunt responsabile şi de vânzările tuturor produselor companiei-mamă în ţara
respectivă.
Valorile corporaţiei IBM sunt exprimate prin „cele 7 principii IBM” , care
sunt:1
•Respect pentru personalitatea individuală
•Servicii la client
•Excelenţa trebuie să fie un mod de viaţă
•Managerii trebuie să conducă efectiv
•Respect pentru obligaţiile către investitori
•Negocieri corecte cu furnizorii
•IBM trebuie să fie o companie publică
Organizarea corporaţiei IBM este următoarea:
Figura 2.3. Modelul structuctural M- Compania IBM

IBM
IBM- Ţara A
DIVIZIE
N AŢ I O N A L Ă
1 r e s p o nşisRelaţii
Camelia Dumitru „Management Internaţional a b i lEconomice
ă d e Internaţionale” Editura Polirom pag.80
Divizie v â n z ă r i l e t u t u r or Divizie internaţională
Subansanblare 22 Cercetare-
internaţională produselor IBM în de cercetare-
sau realizare de dezvoltare
de fabricaţie ţara A dezvoltare
componente
Sursa: Y. Allaire, M Firsirotu „cours de Strategie” Montreal, UQAM 1992.
b) Modelul diviziilor interconectate tehnologic: Grupul Seiko
În acest model fiecare divizie este responsabilă pentru desfăşurarea unei
anumite faze tehnologice a procesului de producţie, dar în acelaşi timp în limita
resurselor disponibile, poate crea propriile ei produse pentru care răspunde în mod
direct de comercializare, însuşindu-şi profitul rezultat.
c) Modelul diviziilor integrate în aval şi amonte: Procter&Gamble
Diviziile corporaţiilor cu o astfel de organigramă sunt responsabile pentru
fabricarea propriului produs; toate având acces la acelaşi sistem de aprovizionare,
însă nu au controlul asupra vânzării produselor proprii, acest lucru revenind unei
divizii unice de vânzări. O astfel de corporaţie utilizează integrarea verticală în
amonte, folosind materii prime de bază unice pentru toate produsele sale, iar
integrarea verticală în aval este realizată prin vânzarea cumulată a tuturor
produselor sale, care sunt distribuite prin reţele de distribuţie similare. Astfel
corporaţia îşi diminuează costurile de tranzacţionare, şi realizează economi de
scară în fabricaţie şi marketing.
2.3. SISTEME INTERNE ALE CORPORAŢIEI TRANSNAŢIONALE.
RELAŢII IERARHICE

Această parte a lucrării este dedicată analizei structurilor organizatorice

23
interne ale corporaţiilor transnaţionale, având în vedere influenţa lor asupra
comportamentului acesteia. Sistemele interne ale corporaţiei se referă la modul de
organizare internă a acesteia, la felul cum sunt împărţite diviziile şi funcţiile unei
corporaţii. Orice înteprindere de acest tip cuprinde două structuri distincte : o
structură prevăzută prin statut şi care nu există decât pe hârtie, concepută să se
conformeze prevederilor legale şi să reducă restricţiile comerciale impuse de unele
ţări; şi o a doua structură, structura propriu-zisă care stabileşte clar autoritatea şi
responsabilitatea fiecărui manager. Cele mai importante tipuri de structuri
organizatorice ale corporaţiilor transnaţionale din acest punct de vedere sunt:1

1. Structura bazată pe filiale naţionale


Corporaţiile cu o asemenea structură deţin filiale aflate în diferite ţări, fiecare
filială fiind coordonată direct şi răspunzând preşedintelui companiei sau consiliului
de conducere al corporaţiei-mamă. Între top-managementul corporaţiei şi directorii
filialelor naţionale nu există nici un nivel ierarhic intermediar, lucru care conferă
filialelor un grad de autonomie ridicat. Răspunderea pentru funcţiile şi diviziile de
produse revine în totalitate managerului filialei, care trebuie însă să se conformeze
unor reglementări generale venite de la cartierul general.
Acest tip de structură a fost utilizat în special de corporaţiile europene şi mai
puţin de cele americane, a fost eficient atâta timp cât nu au existat mijloacele
moderne de comunicaţie, care să permită o integrare mai accentuată a corporaţiilor.
Această structură este una din cele mai simple datorită lipsei nivelelor
ierarhice intermediare.
Unul din principalele avantaje ale acestui tip de structură este faptul că, filiala
având o largă autonomie se poate integra foarte bine în mediul naţional, astfel ea
putând lua decizii importante ajustate la piaţa locală.
Problemele cu care se confruntă filialele sunt cunoscute la cel mai înalt nivel,
şi este mai puţin probabil ca fluxul informaţional între cele două componente să se
blocheze la nivele intermediare.
1
Alexandra Horbeţ, Anda Mazilu, Costea Munteanu „Marketing Investiţional Internţional” Editura Fundaţiei
România de mâine Bucureşti 2002, pg . 107-116

24
Participarea top-managerilor la deciziile privind pieţele naţionale constituie
fără îndoială un avantaj, datorită faptului că fiecare membru va ajunge să cunoască
foarte bine caracteristicile acestor pieţe. Dar pe de altă parte însă, implicarea
acestora în deciziile privind filialele, poate duce la o folosire ineficientă a timpului
de lucru al conducerii, sau la trecerea cu vederea a unor probleme mult mai
importante. Un alt dezavantaj al cestui tip de organizaţie este faptul că, filialele iau
decizii având în vedere doar spaţiul naţional şi interesul propriu, ceea ce
micşorează posibilitatea folosirii avantajelor specifice corporaţiilor.
Acest tip de structură s-a dezvoltat ca necesitate a internaţionalizării activităţii
de producţie şi comercializare a companiilor datorită imposibilităţii unui control
puternic asupra filialelor, precum şi a necunoaşterii pieţelor naţionale. Motiv
pentru care conducerea firmei-mamă a preferat să dea o autonomie relativă
filialelor sale, pe de o parte datorită faptului că nu le puteau controla foarte bine
din lipsa modalităţilor eficiente de comunicare, iar pe de alta deoarece acestea
aveau mai multe informaţii despre pieţele locale şi se integrau mai bine în mediul
naţional al ţării gazdă.
Acest model organizaţional este depăşit, mai fiind încă folosit de acele
corporaţii care sunt pe cale de a dobândi un grad mai accentuat de
transnaţionalitate.

2. Structura diviziei internaţionale


Acest tip de structură organizatorică este folosit de corporaţiile a căror piaţă
se află în mare parte în ţara de origine, şi presupune crearea de către compania-
mamă a unei divizii separate, care se ocupă cu activitatea internaţională a
companiei. Aceasta este condusă, de regulă de un preşedinte subordonat direct
preşedintelui corporaţiei. Unele corporaţii creează chiar firme separate care
îndeplinesc acelaşi rol ca şi diviziile internaţionale. Divizia internaţională
coordonează toate activităţile de export şi licenţiere internaţională ale corporaţiei-
mamă, şi conduce toate unităţile de producţie şi vânzări din străinătate. Fiind în
acelaşi timp responsabilă pentru politica şi strategia globală a firmei în operaţiunile

25
internaţionale, astfel încât rezultatele obţinute să se ridice peste acelea ce s-ar
obţine dacă filialele ar opera autonom. Principalele avantaje aduse de divizia
internaţională corporaţiei sunt:
- poate evita fiscalitatea împovărătoare prin metoda preţurilor de transfer
- poate opera transferuri de know-how şi experienţă între filiale;
- poate reduce costul capitalului de împrumut pentru o filială împrumutând
pentru aceasta din altă ţară.
Această structură organizatorică este eficientă pentru corporaţiile în
expansiune, deoarece permite concentrarea tuturor operaţiilor internaţionale într-o
unitate separată de piaţa internă, făcând posibilă o expansiune bazată pe piaţa
internaţională. Personalul care lucrează în divizia internaţională poate acumula
experienţă şi o cunoaştere detaliată a diferitelor pieţe naţionale, astfel încât
produsele corporaţiei destinate acestor pieţe să fie realizate ţinând cont de cerinţele
locale. Divizia internaţională poate aduce şi alte avantaje corporaţiei-mamă, cel
mai important fiind experienţa în pieţele internaţionale pe care o capătă specialişti
săi. Specialişti care pot împiedica un fenomen ce se produce destul de des în cadrul
corporaţiilor ce realizează majoritatea vânzărilor pe piaţa internă, şi anume ca
diviziile de produse să-şi conceapă strategiile de dezvoltare şi produsele bazându-
se pe piaţa internă. Fenomen care reprezintă marea problemă pe care o ridică acest
tip de structură organizatorică,deoarece divizia internaţională este dependentă de
divizia care concepe produse pentru piaţa internă. În majoritatea cazurilor diviziile
internaţionale nu dispun de unităţi de cercetare şi dezvoltare proprii, iar unităţile de
acest gen din ţara de origine refuză de regulă să acorde prioritate, altor pieţe, decât
cele naţionale, motiv pentru care există un conflict permanent între scopurile
diviziei internaţionale şi cele ale celorlalte divizii.
O altă problemă a diviziei internaţionale o reprezintă lipsa de resurse la
dispoziţia sa, resurse necesare pentru a controla şi sprijinii filialele din străinătate.
Din această cauză divizia internaţională, este nevoită să acorde acestora uneori o
autonomie foarte largă, limitând astfel beneficiile pe care le-ar fi putut obţine de pe
urma aplicării unei politici globale integrate.

26
Cu toate aceste conflicte şi probleme interne, acest tip de structură a fost
adoptat de multe corporaţii în special americane, care au reuşit să elaboreze şi
implementeze mecanisme de cooperare între divizia internaţională şi diviziile
interne rezolvând problemele expuse mai sus. Astfel se explică faptul că, multe
corporaţii încă mai folosesc această structură. Un exemplu în acest sens îl
reprezintă corporaţia IBM, care îşi desfăşoară activităţile internaţionale prin
intermediul unei divizii separate numită: „IBM WORD TREDE
COOPERATION”.

3. Strutura funcţională
Acest model de organizare se caracterizează prin împărţirea corporaţiei pe
funcţii, funcţii ce sunt coordonate de un cartier general. Astfel fiecare divizie a
corporaţiei îndeplineşte o funcţie precisă (în general sunt funcţii de bază cum ar fi
cea de producţie, de marketing, finanţe, dar pot fi şi altele),iar divizia în cauză
responsabilitatea exercitării acestei funcţii oriunde în lume este implantată
corporaţia. Astfel divizia de marketing are controlul direct asupra activităţilor de
marketing şi vânzări ale întregii corporaţii, precum şi de coordonare a acestora cu
cea de producţie. Cea de producţie controlează atât unităţile interne de producţie
cât şi pe cele externe, având de asemenea şi rolul conceperii şi realizării
produselor.
Avantajul principal al acestui tip de structură organizatorică este concentrarea
atenţiei conducerii asupra funcţiilor de bază ale corporaţiei, ceea ce duce la o
standardizare a în efectuarea operaţiilor specifice acestor funcţii. Datorită acestei
standardizări, corporaţia promovează adesea, un produs sau o linie îngustă de
standardizate, care nu sunt supuse atacurilor concurenţei, obţinând astfel economii
de scară la nivel global, deoarece exercitarea funcţiilor corporaţiei devine cu
timpul tot mai ieftină. De asemenea această structură, permite unui număr mic de
manageri să controleze întreaga organizaţie.
Această structură organizatorică a fost şi este folosită de corporaţiile care se
ocupă cu mineritul sau extracţia petrolului, în special corporaţii americane.

27
Împărţirea responsabilităţilor managerilor reprezintă marele avantaj al acestei
structuri, dar poate fi şi marea problemă a acesteia. Datorită separării unor divizii,
cum ar fi cele de vânzări şi producţie, acestea vor avea obiective diferite ceea ce va
duce la conflicte, care nu pot fi rezolvate decât de conducerea superioară. Un alt
dezavantaj este faptul că fiecare divizie implantată într-o ţară are nevoie de
specialişti în acel mediu naţional, astfel în cadrul aceleiaşi filiale pot apărea mai
mulţi oameni care să facă acelaşi lucru, rezultând cheltuieli suplimentare.
Toate problemele acestei structuri se datorează lipsei de coordonare între
diviziile funcţionale. Rezolvarea problemelor ar putea-o constitui comunicarea
informală, care are la bază relaţiile inter-personale ce se stabilesc între manageri cu
ocazia diferitelor întâlniri. Această soluţie este pusă în practică în special de
corporaţiile europene, care au încurajat în mod deosebit aceste relaţii.

CAP.III PIAŢA ŞI MEDIUL CONCURENŢIAL AL


CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

3.1. MODALITĂŢI DE IMPLANTARE A CORPORAŢIILOR


TRANSNAŢIONALE
28
Corporaţiile transnaţionale pătrund pe pieţele mondiale prin diverse
modalităţi. În funcţie de poziţia pe care o au faţă de corporaţiile transnaţionale,
aceste modalităţi pot fi împărţite în două mari categorii:
I. Modalităţi directe de implantare în străinătate
Caracteristica acestei modalităţi este aceea că entităţile prin care are loc
implantarea fac parte din structura corporaţiei, ducând la crearea de noi relaţii
intra-firmă. Principalele moduri de implantare din această categorie sunt:
1. Achiziţiile internaţionale
2. Societăţile mixte
3. Investiţiile pe loc gol – filiale proprii

1. Achiziţiile internaţionale
Cea mai simplă modalitate de extindere a unei corporaţii o reprezintă
achiziţionarea unei firme deja existente. Anii 1980 au fost marcaţi de o
intensificare fără precedent a achiziţiilor internaţionale, deoarece corporaţiile îşi
disputau acerb poziţiile pe pieţele mondiale. Achiziţiile internaţionale au de multe
ori mai multe avantaje faţă de pătrunderea pe piaţă prin filială proprie. Cel mai
important avantaj este acela că achiziţionarea oferă corporaţiei cumpărătoare
experienţă locală, clienţi autohtoni, contacte de afaceri, care în alte situaţii ar trebui
să aştepte ani întregi pentru ale dobândi.
Motivaţiile achiziţiilor internaţionale
Raţiunile care determină corporaţiile să se implice în astfel de achiziţii sunt
multe şi variate; unele dintre ele sunt logice, altele mai puţin, unele cunoscute,
altele nu. Cele mai importante sunt:
Sinergia
Noţiunea de sinergie este simplă: există sinergie atunci când valoare unei
combinaţii este mai mare decât suma valorilor părţilor sale. Sinergia poate apărea
ca rezultat al creşterii eficienţei, fie în plan operaţional, fie în plan financiar.
Sinergia poate fi împărţită în două categorii: sinergie operaţională şi sinergie

29
financiară.
Sinergia de natură operaţională poate rezulta din:
Economiile de scară, care apar atunci când costurile cresc mai lent ca volumul
producţiei. În cazul achiziţiilor acestea apar ca urmare a împărţirii unor funcţii ale
corporaţiilor, cum sunt managementul, contabilitatea, cercetarea-dezvoltarea, care
permit reducerea costurilor unitare de producţie.
Combinarea resurselor complementare, care înseamnă producerea de bunuri
complementare.
Câştigul care rezultă din combinarea resurselor complementare apare în
situaţia în care fiecare corporaţie achiziţionează de la cealaltă ceva mai ieftin decât
dacă ar acţiona independent. Un exemplu poate fi acela al unei mari companii
producătoare de soft, care achiziţionează o firmă mică care a realizat un program
deosebit, dar care din cauza dimensiuni sale nu-l poate distribui pe scară largă.
Corporaţia obţine astfel programul care ar fi costat-o mult mai mult dacă l-ar fi
produs ea însăşi, iar firma mică obţine experienţa de marketing care îi lipseşte.
Îmbunătăţirea activităţii manageriale. pentru companiile cu un management
defectuos achiziţiile sunt de multe ori singura soluţie de înlocuire a managerilor
neperformanţi. Câştigul corporaţiei rezultă din activitatea managerilor competenţi
care îi înlocuiesc pe cei vechi.
Mărirea puterii de piaţă a corporaţiei care are loc prin obţinerea unei cote de
piaţă mai mari ca urmare a achiziţiei internaţionale.
În această situaţie corporaţia îşi va putea permite vânzarea produselor la
preţuri mai mari, creşterea volumului vânzărilor, în timp ce concurenţii vor fi în
dezavantaj deoarece costurile lor tind să fie mai mari decât ale corporaţiei nou
create.
Sinergia operaţională este rezultatul integrării verticale sau orizontale ale
companiilor, sau mai poate apare prin conglomerare sau integrare a tehnologiei
şi/sau personalului.
Integrarea pe verticală presupune creşterea corporaţiei prin achiziţionarea sau
construirea de întreprinderi în „aval” sau în „amonte” în raport cu activitatea de

30
bază a societăţii mamă.
Acest tip de integrare este specific corporaţiilor transnaţionale care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul resurselor primare. Un exemplu de astfel de
integrare este cel al formării companiei U.S. Stell (azi USX) de J. P. Morgan, prin
combinarea unor firme specializate în exploatarea cărbunelui, a minereului de fier
şi a unor producători de oţel. Acest tip de combinare între firme de mari
dimensiuni poate conduce la obţinerea unei poziţii de monopol pe anumite pieţe,
iar legislaţia antitrust încercă să descurajeze aceste tipuri de alianţe.
Integrarea pe orizontală presupune creşterea dimensiunii corporaţiei
transnaţionale prin absorbţia sau fuziunea unor companii care activează în acelaşi
domeniu de activitate cu societatea-mamă. Achiziţiile orizontale pot combina
companii cu puncte tari şi slabe diferite (una poate avea un departament de
cercetare-dezvoltare puternic, cealaltă în schimb poate avea un departament de
producţie şi marketing bine pus la punct), de pe urma cărora au de câştigat ambele
companii. Câteva exemple de corporaţii care au optat pentru acest tip de integrare
ar putea fi:
General Motors s-a dezvoltat ca societate transnaţională prin achiziţia
companiilor Opel (Germania), Vauxhall (Marea Britanie), Isuzu şi Suzuki
(Japonia), Saab (Suedia), Daewoo (Coreea); Ford pin achiziţia companiilor
britanice Jaguar şi Aston Martin, precum şi a companiilor Mazda (Japonia) şi Kia
(Coreea); Chrysler prin fuziunea cu Daimler-Benz, devenind unul din cei mai mari
producători de automobile din lume.1
Conglomerarea internaţională se obţine prin combinarea (uniunea) unor
companii care operează în domenii diferite de activitate. Mobilul acestui tip de
integrare nu este mărirea capacităţii de producţiei, ci mărirea profitului tranzacţia
fiind determinată de motive pur financiare. Pe lângă profit, efecte favorabile pentru
corporaţie mai pot apare, din flexibilitatea personalului şi transferul de tehnologie,
chiar dacă companiile activează în domenii diferite de activitate. Însă
conglomerarea nu conduce întotdeauna, la efectele favorabile de mai sus,

1
Steian Dumitrescu, Ana Bal „Economie Mondială” Editura Economică Bucureşti 2002

31
soldându-se în unele cazuri cu eşecuri răsunătoare. Un astfel de eşec a fost
achiziţionarea de către Mobil Corporation a lui Montgomery Ward & Co. în 1976.
În primii zece ani de la cumpărare Mobil a obţinut venituri de numai 17 milioane
dolari de pe urma achiziţiei, în condiţiile în care investiţia iniţială a fost de 1,8
miliarde dolari.1
Un alt tip de sinergie operaţională este obţinut atunci când o companie
achiziţionează o alta pentru a obţine brevete, drepturi de copyright, aptitudini de
marketing, relaţii cu clienţii, personal de conducere, ş.a.
Sinergia de natură financiară rezultă din:
- complementaritatea fluxurilor interne de fonduri. Fluctuaţiile ciclice de
fonduri pot fi reduse sau chiar eliminate ca urmare a unei achiziţii. În această
situaţie sinergia rezultă din reducerea necesarului de fond de rulment al corporaţiei
combinate, în comparaţie cu necesarul celor două firme luate separat.
- utilizarea mai eficientă a efectului de pârghie financiară. Aceasta constă
în creşterea profitabilităţi corporaţiei prin utilizarea îndatoririi.
- mărirea capacităţii de finanţare a corporaţiei. Acesta reprezintă motivul
multor achiziţii, când companii relativ mici se unesc pentru a forma o companie
mai mare, datorită faptului că nu îşi pot finanţa operaţiunile. Există două situaţii
tipice în acest sens, una este cazul unei firme mici în plină expansiune dar care are
nevoie crescută de finanţare. Firma nu mai poate să-şi reînnoiască contractul de
creditare şi nici nu are acces pe piaţa de capital, situaţie în care are o singură
opţiune, să fie preluată de o companie de mari dimensiuni, care să-i rezolve
problemele financiare. O altă situaţie este oarecum inversă, marea corporaţie are
probleme financiare, iar prin achiziţia respectivă să şi le rezolve.
Avantaje de natură fiscală unele companii pot obţine anumite deduceri fiscale.

B. Societăţile mixte
Societăţile mixte formate cu un partener local sunt o modalitate destul de
răspândită de satisfacere a obiectivelor ambelor companii. Ele oferind pentru
1
Alexandra Horbeţ, Anda Mazilu, Costea Munteanu „Marketing Investiţional Internţional” Editura Fundaţiei
România de mâine Bucureşti 2002 pag. 202

32
fiecare partener posibilitatea de a beneficia de pe urma avantajelor celuilalt. Astfel
partenerii locali pot aduce în afacere informaţii despre piaţa locală, familiarizarea
cu birocraţia şi cu regulile locale, facilităţi productive deja existente. Partenerii
străini pot oferi tehnologie avansată, know-how, management performant, accesul
la pieţele externe. Un element deosebit de important al societăţilor mixte îl
reprezintă contractul încheiat între cei doi parteneri. În acest sens principalele
prevederi din contract care fac obiectul celor mai aprinse dispute între parteneri
sunt următoarele:
Structura de capital a firmei. Este cel mai dificil element de negociat,
deoarece controlul asupra societăţii mixte nu este uşor de cedat.
Transferul de tehnologie. Devine dificil de negociat deoarece ridică unele
probleme: ce tehnologii sunt avute în vedere în contract (pe cât posibil tehnologie
de ultimă oră), şi în ce măsură sunt disponibile în cadrul societăţii. Cei care oferă
tehnologia au interesul să, îşi protejeze dreptul de proprietate intelectuală şi ca
urmare să stabilească anumite limite în utilizarea tehnologiei. Partenerii locali tind
să impună unele limite cu privire la gradul de noutate al tehnologiei aduse de
partenerul străin.
Probleme de evaluare. Adesea nu este deloc uşor să se determine valoarea
activelor aduse de parteneri în noua companie.
Transparenţa. Se referă la obţinerea de date precise pe baza cărora să se facă
evaluarea şi să se întemeieze deciziile. Pe lângă cele prezentate mai sunt:
- rezolvarea conflictelor dintre parteneri
- schimbările în structura de capital
- probleme legate de marketing şi personal
După ce a fost încheiat contractul şi societatea a fost pusă în funcţiune, ea se
poate confrunta cu unele probleme, printre care:
- probleme de natură fiscală.
- politica de dividend ţi investiţii
- diferenţe în dimensiunea partenerilor
- probleme referitoare la control şi proprietate, dintre acestea cele mai

33
importante sunt: dispute legate de gama de produse; aprovizionarea cu materii
prime; utilizarea tehnologiei; probleme culturale; etc. Ca o concluzie avantajele şi
dezavantajele societăţilor mixte sunt următoarele:
Avantaje:
- reducerea necesităţilor de capital şi a volumului celorlalte resurse necesare
- dispersarea riscurilor
- accesul la experienţa şi la contactele partenerului pe piaţa locală
Dezavantaje:
- probleme şi conflicte potenţiale între parteneri
- probleme manageriale şi de comunicare
- controlul parţial asupra societăţii mixte

C. Filiala proprie
Filialele proprii sau „investiţiile pe loc gol” sunt unităţi deţinute 100% de
corporaţia transnaţională. Această modalitate de expansiune are o serie de avantaje
şi dezavantaje după cum urmează:
Avantaje:
- tehnologie de vârf
- posibilitatea integrării producţiei
- eficienţă operaţionala
Dezavantaje:
- costul mare al investiţiei
- necesitatea dea clădi afacerea plecând de la zero
- durata mare de acomodare a afacerii la mediul local
Se apreciază că pe măsură ce corporaţia se măreşte şi devine mai
experimentată, ea va utiliza din ce în ce filialele proprii ca modalitate de
expansiune în detrimentul achiziţiilor şi societăţilor mixte. Există şi situaţii în care
corporaţia nu se poate extinde prin alte modalităţi decât prin filiale. Un exemplu
este cel al corporaţiei Michelin care a fost nevoită să-şi creeze propriile filiale în
America, datorită faptului că produsele pe care le fabrică necesită o tehnologie

34
specială, neutilizată de nici-o companie americană. O altă situaţie este reprezentată
de corporaţiile care pătrund în ţările în curs de dezvoltare, ele fiind nevoite să-şi
înceapă afacerile pe loc gol, deoarece nu au nici-o contraofertă pe plan local.

II. Modalităţi indirecte de implantare în străinătate


Aceste modalităţi constau în realizarea expansiunii în străinătate prin
realizarea unor relaţii externe cu o multitudine de companii.
Aranjamentele în care pot intra companiile din diferite ţări pot fi clasificate
astfel:
A. Alianţe strategice
B. Aranjamente contractuale, care sunt:
- Contractul de licenţiere;
- Contractul de franchising;
- Contractul de management;
- Contractul de uzină la cheie;
C. Reţele dinamice

3.2. PIAŢA CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE

Corporaţia transnaţională tinde să-şi lărgească continuu sfera de dominaţie


atât în interiorul ţării de origine, cât şi pe pieţe situate în diferite alte ţări.
Orice corporaţie transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii
economice: cel naţional, autohton, în cazul societăţii mamă, cel străin în cazul

35
filialelor, cel internaţional ori de câte ori este vorba despre schimburile dintre
unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii.
Are loc o interacţiune, o interpenetraţie între domeniile micro, macro şi
mondo-economic. În virtutea relaţiilor dintre societatea-mamă şi filialele din
străinătate precum şi dintre filialele înseşi, corporaţia transnaţională îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unei pieţe proprii, care este o piaţă internaţională. Pe această
piaţă obiectul schimbului îl reprezintă produsele intermediare, componente ale
unor produse finale, în virtutea specializării impuse de societatea-mamă filialelor
sale.
Piaţa internă a CTN este şi o piaţă de capital, de tehnologie sau de forţă de
muncă. Centrul coordonatelor impune, de regulă unităţilor componente relaţii de
schimb pe care trebuie să le întreţină între ele, precum şi preţurile practicabile. De
obicei, preţurile la care bunurile se schimbă sunt fixate pe baza costului. Există
însă şi cazuri când societatea-mamă impune unei filiale să cumpere producţia alteia
la un preţ diferit de cel practicat pe piaţa mondială. Asemenea situaţii apar atunci
când se urmăreşte cucerirea sau menţinerea unei poziţii dominante, reducerea
cuantumului impozitelor pe venit datorat statului gazdă eludarea controlului
schimbului valutar şi protejarea faţă de fluctuaţiile monetare. Astfel subfacturarea
materiilor prime, a produselor intermediare permite filialei care le primeşte să le
vândă la preţuri mai mici. Urmărind maximizarea profitului global, CTN
manipulează preţurile pentru a mări beneficiul filialei din ţara unde rata
impozitului este scăzută şi invers. Când o devalorizare este iminentă, CTN va căuta
să scoată din ţara respectivă cea mai mare parte a profitului şi să o îndrepte spre
ţările cu monedă forte. Profitul este astfel transferat de la o filială la alta sau adus
în ţara de origine, prin mecanismul "preţului de transfer",preţ care se abate
considerabil de la valoarea internaţională. Acest preţ de transfer rezultă din
achiziţionarea resurselor primare la preţurile cele mai mici, prin filialele sale care
le i-au direst de la producători, şi vânzarea produselor finite la preţurile cele mai
mari. Preţurile de transfer sunt adesea identificate cu transferul profiturilor către
filialele cele mai indicate, pentru a reduce povara fiscală, la nivelul întregii

36
corporaţii. Pentru a realiza acest lucru corporaţia vinde produse sau servicii prin
intermediul unei filiale dintr-o ţară cu impozite pe profit mici, unei alte filiale
aflată într-o ţară cu un impozit pe profit mai mare. Astfel corporaţia micşorează
profiturile într-o ţară, şi crescându-le în alta, scopul fiind plata unui impozit mai
mic. Modalităţile concrete de aplicare a preţurilor de transfer sunt diverse, ele
rezultând din motivaţiile corporaţiei de a recurge la această practică. În acest sens
principalele motivaţii sunt :
- filialele înregistrează constant pierderi ;
- repatriere profiturilor sub formă de împrumuturi ;
- cheltuili exagerate ale birourilor companiei-mamă ;
- comercializarea intrafirmă a produselor intrmediare ;
- anularea datoriilor intrafirmă ;
- folosire paradisurilor fiscale ;
- chestiuni legate de cercetare-dezvoltate ;
- chestiuni legate de cercetare de patente şi mărci, etc.
Se apreciază că ponderea comerţului intern al societăţilor transnaţionale în
comerţul mondial a ajuns destul de mare, la cca 30%. În ceea ce priveşte greutatea
specifică a "pieţei interne" a CTN în exporturile ei totale, ea diferă în raport cu ţara
de origine. Ţinând cont de trăsăturile caracteristice ale pieţei societăţilor
transnaţionale se poate afirma că, în cadrul ei, se diminuează incertitudinile legate
de fluctuaţiile preţurilor de aprovizionare ţi comercializare. La graniţa pieţei
interne a unei astfel de firme începe concurenţa cu celelalte CTN.

3.3. MEDIUL CONCURENŢIAL ŞI FIRMELE LOCALE

Impactul investiţiei străine directe asupra firmelor locale se poate produce pe


două paliere :
• direct, la nivelul filialei, a firmei în sine, prin transfer
tehnologic şi creşterea eficienţei alocative şi productive;

37
• indirect, la nivelul celorlalte firme din ramură (legături pe
orizontală) sau din economie (legături pe verticală), prin imitaţie, competiţie,
cooperare sau învăţare.
Prin impactul asupra dezvoltării filialei, ISD contribuie la creşterea
economică, însă această creştere este mai degrabă de natură exogenă, având în
vedere că o eventuală dezinvestire ulterioară nu ar lăsa în urmă competitori mai
dezvoltaţi. Doar contribuţia ISD la modernizarea şi a altor firme este privită
deseori ca un suport al creşterii endogene, singura în măsură să favorizeze procesul
de ajungere din urmă a economiilor avansate.
Productivitatea firmelor în care există aport străin este considerată a fi,
teoretic, superioară celei înregistrate de firmele locale, cel puţin în cazul ţărilor
puţin intensive în capital, know-how şi practici manageriale. Dovezi empirice în
sprijinul acestei afirmaţii sunt furnizate, inter alia, de UNCTAD, pentru ţări ca
Irlanda, Portugalia, China şi Malaysia, şi de Holland şi Pain, pentru economii în
tranziţie cum ar fi Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia. Există
însă şi date contrare - Sanyal şi Patibandla (1999) nu au găsit nici o dovadă potrivit
căreia investiţiile străine ar fi influenţat pozitiv nivelul productivităţii firmelor în
India. în ceea ce priveşte România, Damijan, Majcen, Knell şi Rojec observă că
exercitarea controlului străin a contribuit la rata medie de creştere a firmelor cu
1,1% - cel mai înalt nivel înregistrat în ţările candidate la UE.
Referitor la efectele indirecte, Meyer (1998) conturează un cadru pentru a
reflecta transformările suferite de firmele locale supuse presiunilor ISD. Opţiunile
de care dispun firmele locale, în funcţie de poziţia competiţională iniţială, sunt:
- adaptarea defensivă (reducerea dimensiunii firmei,
creşterea productivităţii);
- reorganizarea strategică (noi produse, lărgirea limitelor
firmei);
- modificări organizaţionale (o cultură competitivă bazată
pe analiza cost-avantaje).
Mergând pe aceeaşi idee, Richet explică faptul că firmele locale care

38
acţionează pe piaţă anterior intrării ISD se pot găsi în una dintre următoarele
situaţii:
• de-specializare şi respecializarea ulterioară pe o linie de producţie mai
restrânsă, pentru a atinge scala minimă de eficienţă;
• externalizarea unei părţi a activităţii, preferându-se
subcon-tractarea, fie prin divizarea structurilor anterioare, fie prin facilitarea
apariţiei de noi operatori;
• recapitalizarea pentru a finanţa investiţiile necesare
modernizării şi extinderii.
Impactul corporaţiilor transnaţionale asupra mediului competiţional al
statului-gazdă nu este neapărat nociv, după cum susţin mulţi economişti radicali.
Pătrunderea unei CTN pe o piaţă naţională cu un număr limitat de concurenţi
raportat la capacitatea pieţei poate mări gradul de competiţie pe piaţa respectivă.
Aportul corporaţiei la procesul competiţional include reducerea preţurilor (în cazul
în care corporaţia este mai eficientă decât firmele locale), diferenţierea produselor,
publicitate, introducerea de produse noi datorită activităţii de cercetare şi
dezvoltare. Este posibil ca, pe lângă bunăstarea consumatorilor, apariţia unei CTN
în peisajul concurenţial de pe o piaţă naţională să determine îmbunătăţirea
performanţelor firmelor locale.
În industria kenyană de săpun, apariţia firmelor străine a dus la dispariţia
vânzării, la oraş, a săpunului de casă, firmele locale fiind obligate să achiziţioneze
linii de producţie şi ambalare mecanizate şi să diversifice gama de produse, prin
acorduri de subcontractare sau de licenţiere (Langdon, 1981). Pătrunderea CTN-
urilor în industria kenyană de încălţăminte a condus, de asemenea, la creşterea
competiţiei pe piaţă şi la înnoirea liniilor tehnologice ale firmelor locale. Apariţia
CTN-urilor în industria textilă braziliană a adus un nou produs pe piaţă - fibrele
sintetice -, provocând însă stagnarea cererii pentru produsele din bumbac şi
dispariţia unor firme locale care nu s-au adaptat, în vreme ce alte firme naţionale
au fost forţate să realizeze joint-venture cu parteneri străini, pentru a avea acces la
noua tehnologie.

39
Pătrunderea firmelor Pepsi-Cola şi Coca-Cola pe piaţa indiană nu a îndepărtat
producătorii locali, întreaga industrie a băuturilor răcoritoare profitând de pe urma
campaniilor publicitare ale celor două corporaţii transnaţionale. La începutul
anului 1997, mărcile locale Thums Up (în cele din urmă achiziţionată de Coca-
Cola) şi Campa (produsă de Pure Drinks Ltd.) aveau cote de piaţă comparabile cu
cele deţinute de Coca-Cola şi de Pepsi-Cola. Şi în România, investiţiile CTN-urilor
în domeniul băuturilor răcoritoare au avut un efect de stimulare a competiţiei. Au
apărut astfel importanţi producători locali, European Drinks fiind liderul pieţei. în
plus, efectul de multiplicare a investiţiei Coca-Cola a fost de 10:1, în sensul că
fiecare loc de muncă apărut la Coca-Cola a creat alte 10 locuri de muncă în
sectorul de distribuţie.
Numeroase studii (Blomstrom, Kokko; Cantwell, 1989; Kokko, 1992;
Haddad, Harrison, 1994) leagă posibilitatea apariţiei efectelor de antrenare în
economia locală datorate activităţii CTN-urilor de mărimea acestei activităţi;
productivitatea firmelor locale creşte direct proporţional cu expunerea lor la
concurenţa corporaţiilor transnaţionale, aceasta din urmă măsurată prin cota de
piaţă a CTN-urilor. Asemenea efecte pozitive tind să aibă loc atunci când firmele
locale dispun deja de anumite capacităţi tehnologice anterior pătrunderii pe piaţă a
corporaţiilor transnaţionale. în Mexic şi Uruguay s-a constatat existenţa unei relaţii
pozitive între prezenţa pe piaţă a corporaţiilor transnaţionale şi productivitatea
companiilor naţionale, atunci când diferenţa din start între productivitatea CTN-
urilor şi cea a firmelor naţionale nu era prea mare (Kokko, Tansiniz, Zejan). Acest
fapt sugerează că posibilitatea producerii efectelor de antrenare este mai mare în
cazul investiţiilor realizate de corporaţii transnaţionale care nu deţin o poziţie
dominantă pe piaţa mondială sau care provin, ca stat de reşedinţă, din ţări în curs
de dezvoltare. Şansele firmelor locale sunt mai mari fiindcă asemenea CTN-uri
operează în sectoare de activitate în care munca este factorul intensiv, iar aportul
tehnologic este mai puţin pregnant decât în cazul corporaţiilor ale căror state de
reşedinţă sunt ţări dezvoltate.
Efectele de antrenare nu se rezumă la îmbunătăţiri tehnologice şi la creşterea

40
productivităţii. Există tot mai multe statistici care sugerează că filialele
corporaţiilor transnaţionale orientate spre export acţionează drept catalizatori ai
dezvoltării capacităţii de export a firmelor locale, prin deschiderea accesului la
pieţe străine.
Apelul la furnizori locali creşte pe măsura înaintării în vârstă a filialei,
subliniind încă o dată importanţa cunoaşterii prin experienţă nu doar în
fundamentarea deciziei de a investi, ci şi în creşterea gradului de încredere în
cadrul sistemului de relaţii al filialei extern corporaţiei.
Dacă, totuşi, CTN-urile apar în sectoare de activitate neexploatate de firmele
locale sau există o diferenţă uriaşă între forţa competitivă a corporaţiilor
transnaţionale şi cea a firmelor locale, iar competiţia din partea importatorilor sau a
altor CTN-uri este nesemnificativă, filiala corporaţiei transnaţionale care pătrunde
pe piaţă în astfel de condiţii deţine de la bun început o poziţie dominantă. în acest
caz, piaţa nu poate funcţiona eficient şi se înregistrează supraprofituri pentru filiala
respectivă, în detrimentul bunăstării consumatorilor şi al creşterii dinamice a
respectivelor sectoare de activitate. Dacă monopolul de stat are o limită maximă de
preţ, din cauza unor motivaţii electorale, monopolul privat (sau oligopolul colusiv)
nu are nici o limită. Efectul asupra pieţei locale este şi mai mare atunci când
organismele de supraveghere a concurenţei nu funcţionează eficient -situaţie cu
care se confruntă majoritatea economiilor emergente.

CAP.IV IMLICAŢIILE EXPANSIUNII CORPORAŢIILOR


TRANSNAŢIONALE ASUPRA ECONOMIEI MONDIALE

4.1. RELAŢIILE CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE CU

41
STATELE NAŢIONALE

Fără îndoială corporaţiile transnaţionale depăşesc orizonturile naţionale, ele


nemaifiind interesate de omul-cetăţean ci de omul-client indiferent de ţara de
origine. Uni specialişti susţin că în timp ce puterea marilor corporaţii creşte cea a
statelor naţionale scade. Cu toate acestea nu se poate afirma că societăţile
transnaţionale au devenit entităţi fără stat, oricât de mare ar gradul de
transnaţionalitate al acestora, ele nu-şi desfăşoară activitatea în neant ci pe teritorii
care aparţin statelor. Motiv pentru care oricât de puternică ar fi o corporaţie, ea este
nevoită să aibă relaţii atât cu ţara sa de origine cât şi cu statele pe teritoriul cărora
are implantate filiale, ea devenind „multistatală”.
Relaţiile corporaţiilor transnaţionale cu ţara sa de origine.
Fostul preşedinte al lui General Motors Charles Erwin Wilson, propus pentru
funcţia de secretar de stat la SUA pentru apărare a fost întrebat dacă ar putea lua o
decizie în interesul SUA, chiar dacă ar leza interesele acţionarilor lui General
Motors. Acesta a răspuns: „ Nu-mi pot imagina aşa ceva, deoarece de ani şi ani,
gândesc că tot ceea ce este de folos ţării noastre este de folos şi lui General Motors
şi viceversa”.1
Din cele de mai sus reiese că între corporaţii şi statele naţionale există
colaborare pe diverse planuri care este reciproc avantajoasă. Un exemplu este
statul american, care încurajează expansiunea marilor săi „Generali” (Electric,
Motors, Dynamics), dar şi a celor consacrate (Ford, Exxon, IBM, ATT), precum şi
a noilor veniţi (Microsoft, Wall-Mart Stores, Pfizer, Lucent Technologies). În
schimb transnaţionalele au „grijă” ca SUA să ajungă şi să rămână prima putere
economică, politică şi militară a lumii. Pe de altă parte companii ca McDonald’s,
Levi’s, Coca-Cola, prin expansiunea lor oare nu servesc şi interesul SUA, nu
acţionează ca nişte promotori ai stilului de viaţă american? Această relaţie a
evoluat asemănător şi în celelalte ţări dezvoltate.
Relaţiile corporaţiilor transnaţionale cu statele pe teritoriul cărora îşi

1
Dumitrescu Sterian, Bal Ana „Economie Mondială” Editura Economică Bucureşti 2002 pag. 117

42
desfăşoară activitatea.
De regulă marile corporaţii, în special americane, preferă să deţină integral
acţiunile filialelor externe. Astfel centrul de decizie poate impune filialei dintr-o
anumită ţară fie o politică financiară în beneficiul altei regiuni, fie să cumpere de la
societatea mamă sau de la o altă filială diferite bunuri la preţuri inferioare
costurilor de fabricaţie, pentru a reduce taxele vamale, impozitele pe cifra de
afaceri. Aceste practici pot influenţa negativ balanţa de plăţi externe precum şi
bugetul ţării gazdă. Corporaţia transnaţională nu are preferinţe subiective pentru o
anumită filială sau ţară, scopul ei fiind maximizarea profitului pe ansamblu; ea
poate impune filialelor externe restrângerea activităţii, transfer de capital,
concedieri, etc. Aceasta poate conduce la o anumită instabilitate economică şi
socială a ţării gazdă.
Impactul corporaţiilor asupra mediului economic al statelor gazdă
Impactul corporaţiilor asupra mediului economic al statelor gazdă poate fi
conturat cu ajutorul a trei chestiuni care preocupă statul în relaţia sa cu corporaţia
transnaţională: balanţa de plăţi, mediul concurenţial şi problema socială.
Balanţa de plăţi
Impactul investiţiilor străine asupra balanţei de plăţi variază în funcţie de
scopul investiţiei, natura activităţii şi de stadiul de dezvoltare al proiectului
investiţional.
a) După scopul investiţiei:
- tranzacţiile corporaţiilor în căutare de piaţă, implică mai multe importuri
decât exporturi;
- tranzacţiile corporaţiilor interesate de resursele locale, implică mai multe
exporturi decât importuri;
b) După natura activităţii:
- activităţi diferite necesită importuri şi exporturi diferite.
c) După stadiul de dezvoltare al proiectului investiţional:
- proiectele aflate la început necesită importuri masive de tehnologie,
echipamente de producţie, produse intermediare, însă pe măsură ce afacerea se

43
dezvoltă este de aşteptat ca importurile să scadă, concomitent cu creşterea
aportului furnizorilor locali.
- după ce investiţia devine profitabilă, încep să se realizeze plăţile capitalului
extern. Fluxurile astfel rezultate sunt considerabile, la care se pot adăuga şi
preţurile de transfer.
Efectele activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi a unei
ţări pot fi directe şi indirecte. Cele directe pot fi identificate şi reflectate direct în
balanţa de plăţi astfel:
Efecte directe ale activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi a
statului-gazdă
Tabel nr. 4.1.
Credit + - Debit
exportul de bunuri şi serviciile importuri de bunuri şi serviciile
complementare de asigurări şi navlu complementare de asigurări şi navlu
plăţi datorate capitalului străin :
dividende, profituri distribuite, dobânzi
la creditele intrafirmă, alte plăţi, cum ar
fi taxele de licenţă şi revedenţele ;
investiţii directe în ţară
împrumuturi de pe pieţele externe dobânzi plătite la aceste împrumuturi ;
pentru finanţarea investiţiilor ;
Sursa : Voinea Liviu „Corporaţiile Transnaţionale şi Economiile Naţionale”
Editura I.R.L.I. Bucureşti 2001. pg. 127
Impactul indirect constă în:
- contribuţia investiţiilor străine la formarea capitalului intern, care contribuie
la creşterea economică. Iar aceasta la rândul său influenţează importul, exportul,
rata economiilor, toate reflectându-se direct sau indirect în balanţa de plăţi.
- fluxurile de capital rezultate din activitatea corporaţiilor transnaţionale
influenţează nivelul ratei de schimb şi deci preţul şi volumul bunurilor
tranzacţionate.
- corporaţiile pot cere firmelor naţionale să producă bunuri pentru care nu
există cerere internă, contribuind astfel la creşterea exporturilor.
44
- corporaţiile pot apela la furnizori locali care folosesc materii prime din alte
ţări, contribuind la creşterea importurilor.
Pe tema efectelor activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de
plăţi au fost elaborate numeroase studii. Ca tendinţă din aceste studii reiese că
efectele asupra balanţei de plăţi au fost negative. În ţări precum Singapore China
contribuţiile corporaţiilor la balanţa de plăţi este pozitivă, acest lucru datorându-se
în mare parte politicilor guvernamentale de sprijinire a activităţilor în sectoarele
prioritare.
În România nu a fost elaborat încă un studiu cuprinzător asupra efectelor
activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra balanţei de plăţi. Există însă unele
informaţii în acest domeniu. Astfel un studiu din 1996 arată că ponderea stocului
investiţiilor străine directe în PIB era doar de 3,2 % , ceea ce înseamnă că rolul
acestora asupra balanţei de plăţi este redus. În 1999 această pondere ajunsese la
17%, o creştere semnificativă, dar mult sub nivelul minim de 40% considerat de
specialişti ca semnificativ.
Problema socială
În cadrul relaţiei stat corporaţie nu trebuiesc neglijate relaţiile sociale. În ce
priveşte forţa de muncă angajată corporaţiile au o influenţă contradictorie. Pe de o
parte datorită mărimii sale corporaţia are un număr total de angajaţi mai mare decât
firmele locale din acelaşi sector, iar pe de altă parte datorită tehnologiilor avansate
de care dispune, corporaţiile generează un număr de locuri de muncă mai mic decât
o companie locală la acelaşi nivel al producţiei. Numărul şi calitatea angajaţilor
depinde de motivaţiile investiţionale ale corporaţiei. Astfel corporaţiile în căutare
de resurse şi cele în căutare de eficienţă au ca scop forţă de muncă ieftină şi
calificată, pe când corporaţiile în căutare de piaţă plasează forţa de muncă pe un
plan secundar.
Având în vedere condiţiile de lucru, forţa de muncă angajată direct în filiala
unei corporaţii este mai bine plătită şi lucrează într-un mediu mai bun decât
angajaţii firmelor locale. În principiu există trei motivaţii pentru nivelul superior de
salarizare dintr-o corporaţie, şi anume:

45
- filialele corporaţiilor transnaţionale operând în special în ţări în curs de
dezvoltare şi în tranziţie, au un nivel tehnologic mai net superior companiilor
locale, realizând astfel o productivitate mai ridicată decât acestea. Nivelul mai
ridicat al salariilor corespunde acestei productivităţi mai mari.
- corporaţia trebuie să asigure aceeaşi calitate a produselor şi serviciilor sale
în întreaga lume, iar pentru aceasta caută forţă de muncă bine pregătită şi
experimentată, căreia îi oferă salarii pe măsură.
- corporaţiile transnaţionale în ciuda mărimii lor sunt o ţintă uşor de atins de
diferite organizaţii sindicale, grupuri de presiune, ţinând la imaginea lor mai mult
decât companiile naţionale se pare că cedează mai uşor presiunilor sociale.
Factori care influenţează efectele cantitative ale corporaţiilor transnaţionale
asupra forţei de muncă a ţării gazdă.
Sunt stabilite de asemenea şi o serie de elemente de îngrijorare pentru statele-
gazdă în relaţiile lor cu corporaţiile transnaţionale.
Acestea fiind ordonate după cum urmează:
1. proprietate şi control
2. cercetare, dezvoltare, tehnologie;
3. implicaţii fiscale;
4. angajarea forţei de muncă şi relaţiile industriale;
5. balanţa de plăţi, comerţul internaţional;
6. impactul asupra competitivităţii externe;
7. impactul regional;
8. chestiuni fundamentale: securitate naţională, ordine publică;
9. chestiuni culturale;
10. transparentă;
11. corectitudine;
12. chestiuni politice;
13. încadrarea în politica economică generală;
14. chestiuni privind mediul înconjurător;
15. motive patriotice;

46
Politici privind corporaţiile transnaţionale
În cartea sa Voinea Liviu identifică principalele politici adoptate de cele mai
importante state industrializate faţă de corporaţiile transnaţionale. Acestea pot fi
sintetizate astfel:1
Politici privind corporaţiile transnaţionale adoptate de Japonia:
- supraveghere administrativă continuă;
- notificarea investiţiilor către autorităţile însărcinate;
- analiza investiţiilor pe loc gol. Criterii de aprobare: dezvoltarea unor
domenii esenţiale, îmbunătăţirea balanţei de plăţi. Criterii de respingere:
posibilitatea de a induce o influenţă nefastă în economie, bănuiala că investiţia nu
este corectă, dubii asupra provenienţei mijloacelor financiare ale investiţiei.
- încurajarea acordării de licenţe;
- restricţionarea participării străine într-o companie japoneză sub nivelul de
control;
- întârzieri intenţionate în desfăşurarea activităţilor administrative;
- redactarea unui cod de conduită al filialelor corporaţiilor străine, care
prevede printre altele: să se îmbunătăţească situaţia balanţei de plăţi, să angajeze în
funcţii de conducere cetăţeni japonezi, să evite închiderea de fabrici şi concedieri
în masă, să aducă un aport tehnologic inovator, să sprijine politica economică a
guvernului, etc.
- protejarea anumitor sectoare;
- impunerea unor condiţii (corporaţia trebuia să garanteze că nu îşi va retrage
profiturile în cazul unui deficit al balanţei de plăţi)
- liberalizare graduală. Companiile străine au fost primite dor atunci când
economia fost pregătită pentru acest pas.
- menţinerea unui mecanism de monitorizare;
- promovare investiţiilor străine prin acordarea de consultanţă la nivel
guvernamental;
Politica României faţă de corporaţiile transnaţionale

1
Voinea Liviu „Corporaţiile Transnaţionale şi Economiile Naţionale” Editura I.R.L.I. Bucureşti 2001 pag.87-89

47
Volumul investiţiilor străine directe în România este încă redus şi are o
evoluţie oscilantă. Pe parcursul ultimilor ani au fost încheiate un număr redus de
contracte de privatizare cu investitori străini. Statul Român este interesat de
atragerea corporaţiilor transnaţionale, cel puţin datorită nevoii acute de resurse
financiare şi de management competent, cu care se confruntă economia
românească. Având în vedere strategia de dezvoltare economică pe termen mediu
care priveşte oarecum indirect relaţiile României cu corporaţiile transnaţionale,
principalele măsuri adoptate de statul român în acest domeniu sunt:2
1. „acordarea de prioritate materializării contractelor în loc de a se considera
prioritare criterii precum recuperarea integrală a datoriilor acumulate de societatea
privatizată sau angajamentele asumate de investitor privind păstrarea locurilor de
muncă”.
Aceasta presupune reducerea utilizării politicii de impunere de zilelor noastre.
Însă renunţarea la impunerea de condiţii trebuie să condiţii. Intenţia de reducere a
utilizării acestei politicii se justifică dacă ţinem cont de realitatea economică din
România fie însoţită de tratamentul egal aplicat investitorilor români şi străini, de
neacordarea de facilităţi decât în cazuri rare, etc.
2. „stabilirea de criterii clare şi riguroase pentru încadrarea unor societăţi în
categoria companiilor naţionale de importanţă strategică, pentru a se evita
extinderea nejustificată a acestui concept”.
Această măsură este una pragmatică, deoarece strategia de promovare şi
susţinere de către stat a aşa-numiţilor „campioni naţionali”, costă scump bugetul şi
şi-a dovedit neviabilitatea.
3. „eliminarea intervenţiei statului în activitatea marilor înteprinderi
industriale pe motivul clauzei interesului naţional”.
Este o măsură prea dură şi fără precedent, nici o ţară nu şi-a propus în mod
deliberat să renunţe la intervenţii pentru protejarea interesului naţional. De fapt aici
intervine problema definirii interesului naţional, care poate fi reprezentat de
protejarea sectoarelor-cheie şi impunerea anumitor restricţii. În acest sens trebuie

2
„Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu” Bucureşti, martie 2000

48
mai întâi identificate sectoarelor-cheie, după care protejare firmelor care
acţionează în aceste sectoare poate fi privită drept intervenţie pentru protejarea
interesului naţional.
Măsurile de promovare a interesului naţional nu trebuiesc privite ca pe o luptă
între înteprinderile autohtone şi cele cu capital străin, arbitrată părtinitor de stat.
Filialele corporaţiilor transnaţionale prezente deja în sectoarele cheie trebuie să
facă şi ele obiectul protecţiei statului în cadrul măsurilor de promovare a
interesului naţional.
4. „eliminarea autorizaţiilor inutile”.
Dacă ne gândim mai bine la birocraţia adoptată frecvent de statul român, care
reprezintă totodată cel mai descurajator factor al investiţiilor străine în România,
această măsură consider că este bine venită.
5. „stabilirea de standarde clare care vor clarifica modul de definire a pieţei, a
poziţiei dominante şi vor îmbunătăţii evaluarea gradului de afectare a concurenţei”.
6. „concentrare în exclusivitate pe protecţia concurenţei şi nu pe protecţia
concurenţilor”.
Prin această măsură se urmăreşte accentuarea implicării autorităţilor în
programele de privatizare, precum şi în reglementare politicilor industriale şi
comerciale, întărirea rolului Consiliului Concurenţei (rezolvarea problemelor de
personal ale acestei instuţii), etc.
Această măsură are drept scop armonizarea legislaţiei în domeniu cu cea
europeană, care este o legislaţie intervenţionistă.

4.2. TENDINŢE MONDIALE CONTEMPORANE ALE CTN DE


ATRAGERE A ISD

Una din existenţele preferinţele capitalului transnaţional din ţările avansate


este predispunerea investitorilor străini de a investi în întreprinderile altor ţări mai
mult decât în firmele naţionale şi această predispunere are la bază şi preponderent

49
interese economice. Alte existenţe sunt de caracter tradiţional: prezenţa resurselor
naturale; impunerile vamale satisfăcătoare; climatul ecologic nefavorabil în ţările
de provienenţă; sistemul impozitar în alte ţări care tind să atragă capitalul străin;
reducerea considerabilă a cheltuielilor de transport; aprofundarea relaţiilor
internaţionale etc.
Conform datelor World Investment Report 2006, topul ISD în lume este
regionalizat în economiile aflate în curs de dezvoltare şi de tranziţie, şi anume:
Hong Kong (China), Insulele Virgine Britanice, Rusia, Singapore, Taiwan şi
Brazilia. Astfel, tot mai multe ţări recunosc faptul că ISD pot aduce beneficii sub
forma accesului la resurse, pieţe şi tehnologii şi încurajează activ firmele autohtone
spre internaţionalizare1.
Datele arată că fluxul ISD se intensifică din an în an: despre extinderea
capitalului străin ne menţionează practic toate ţările lumii, nu numai ţările Europei,
ci şi Americii de Nord. După obţinerea independenţei, în anii 1960 ai secolului
trecut, pas cu pas, a început să se majoreze ponderea ISD în diverse ramuri a mai
multor ţări şi din Orient. Dacă până la războiul din Golful Piersic unica companie
în ţară cu participarea capitalului străin era compania din Irak “Arabial Oil”, în
care Kuweitul deţinea 60% de acţiuni, atunci spre finele anilor 2001-2005 numărul
lor era de 6 companii, din care: trei americane; două – din Marea Britanie şi una –
cu participarea Germaniei2.
În pofida faptului, că până la război industria petrolieră asigura în jur de 50%
din PIB-ul Irakului, având surse financiare îndeajuns, Irakul a luat cursul spre
industrializarea şi diversificarea economiei naţionale, în scopul de a crea
mecanismul, care ar putea să funcţioneze după finalizarea “epocii petrolului”
majorităţii ţărilor cu economii echilibrate şi structurate cu ajutorul capitalurilor
străine3.
Ca urmare, în majoritatea ţărilor cu economii uniramurale prin intermediul
ISD, s-a dezvoltat industria prelucrătoare, industria materialelor de construcţie,

1
Curierul Naţional, 20 Februarie 2006
2
Financial Times, 2006
3
World Investment Report, UNCTAD, 2006, p. 25

50
sistemul bancar, comerţul en-gros şi cu amănuntul, turismul, alte servicii. Afară de
aceasta, creşterea ISD şi depozitelor bancare ale ţărilor în hârtiile de valoare ale
Occidentului a atins aşa dimensiuni, că dividendele primite din ce în ce mai mult
devin o sursă importantă pentru ţara receptoare.
Fără îndoială, că CTN joacă un rol esenţial în valorificarea noilor resurse şi în
Europa, exemplul Norvegiei nu este unicul. Graţie extinderii capitalului străin,
ţările europene au început să ocupe unul din locurile preferenţiale după venitul pe
locuitor, cu toate consecinţele ce reies din această practică benefică.
În anii 2001-2005 sunt evidente tendinţele de creştere a ponderii capitalului
străin în suma totală a ISD în lume, tendinţa de creştere a investiţiilor cu precădere
în ţările dezvoltate, cu economie avansată. Pentru o parte din state acest indicator
este relativ mai redus. Aşa, în SUA, pentru perioada 2000-2005 acest indicator se
găsea în intervalul 5,1-10%, iar pentru Marea Britanie - 10,1 şi 15%, pentru Franţa
el a constituit în medie 3,8%, însă au crescut ISD ale ţărilor cu un reiting mai
scăzut ca Italia, Spania, inclusiv în ţările Europei de Est. Este de menţionat, că
ţările Europei de Est numai au început a practica ISD, întâlnind obstacole.
Intrările globale de ISD au crescut substanţial în 2006, fiind al doilea an
consecutiv de creştere, după cum se observa în Anexa 4. Aceasta a fost
determinată de fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere ce au reflectat alegerile
strategice ale CTN având în vedere creşterea profiturilor corporatiste şi redresarea
burselor. „Actuala evoluţie se bazează pe intrări mai mari de ISD, care au crescut
în 126 din cele 200 de economii şi care reflectă o creştere economică puternică şi o
performanţă economică înaltă în multe părţi ale lumii”, - a spus Dr.
S.Panitchpakdi, Secretarul General al UNCTAD, la prezentarea Raportului
mondial al investiţiilor 2006, întitulat „Investiţiile străine directe din economiile în
tranziţie şi în curs de dezvoltare: rolul lor în dezvoltare”1.
În anul 2006 fluxurile globale ISD au fost cu 29% mai mari faţă de 2006,
ajungând la 916 miliarde USD. În aceeaşi perioadă fluxurile către ţările dezvoltate
au crescut cu 37% atingând 542 miliarde USD. Ţările dezvoltate au atras 59% din

1
World Investment Report, UNCTAD, 2006, p.27

51
ISD globale, ţările în curs de dezvoltare au atras 36%, iar Europa de Sud-Est şi CSI
au însumat 4%.
Ţara care a atras cele mai multe ISD în perioada menţionată a fost Marea
Britanie, urmată de Statele Unite ale Americii şi China. Membrii Uniunii Europene
au fost şi ei bine reprezentaţi ca ţări receptoare. Nouă dintre cele 20 de economii cu
cele mai mari fluxuri de ISD au fost în ţări în curs de dezvoltare sau cu economii în
tranziţie. În ultimii ani, ISD au fost realizate de CTN în special prin fuziuni şi
achiziţii transfrontaliere. În 2006, numărul acestora a atins un nivel apropiat de cel
al boom-ului de fuziuni şi achiziţii de la sfârşitul anilor '90.
Printre regiunile în curs de dezvoltare, cea mai mare rată de creştere a
intrărilor de ISD printre regiunile în curs de dezvoltare, cea mai mare rată de
creştere a intrărilor de ISD a fost înregistrată în Asia de Vest (85%), urmată
îndeaproape de către Africa (78%), ambele regiuni înregistrând fluxuri record de
34 de miliarde USD, respectiv 31 de miliarde USD. Intrările de ISD din cele 50 de
ţări cel mai slab dezvoltate au înregistrat, de asemenea, un nivel istoric de 10
miliarde USD. Economiile din Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est au beneficiat de
cele mai mari ISD dintre statele în curs de dezvoltare, cu o creştere de 20% pentru
toată regiunea. Pe de altă parte, în America Latină şi Caraibe a existat o creştere de
doar 3%, rată mult mai scazută decât în 2005.
În 2006 şi-au întărit poziţia globală ţările în curs de dezvoltare, ca surse noi de
ISD, investind 117 miliarde USD. Multe CTN din economiile în curs de dezvoltare
au devenit jucători importanţi pe scena internaţională.
În viziunea autorului, acest fapt reprezintă o schimbare profundă în economia
globală şi ca atare va avea consecinţe asupra relaţiilor economice ţi politice
internaţionale. CTN ce provin din ţările în curs de dezvoltare încearcă să fie mai
competitive prin expansiunea atât pe pieţele din economiile în curs de dezvoltare
ce evoluează rapid, cât şi pe cele ale ţărilor dezvoltate, căutând modalităţi noi de
reducere a costurilor.
Cea mai notabilă creştere a ieşirilor de ISD dintr-o ţară în curs de dezvoltare a
fost în China şi în Asia de Vest. Un element important al ISD ale Chinei din afara

52
graniţelor ţării este nevoia tot mai mare de resuse naturale, lucru sugerat şi de
proiectele de investiţii în acest sector din America Latina şi Africa. Apariţia ţărilor
în curs de dezvoltare şi a economiilor în tranziţie din Europa de Sud-Est şi CSI ca
importanţi investitori este argumentată istoric şi social (reieşind din evenimentele
democratizării ţărilor postsocialiste)1. Ţările dezvoltate au continuat să însumeze
marea majoritate a ieşirilor de ISD. De fapt, aproape jumătate din ISD ale Europei
îşi au originea în trei ţări: Olanda, Franţa şi Marea Britanie în această ordine.
Ieşirile de ISD din Olanda au rezultat, în mare parte, din fuziunea dintre Royal
Dutch Shell din Olanda şi Compania de Transport şi Comerţ Shell din Marea
Britanie. Ieşirile de ISD din Franţa s-au dublat, ajungând la 116 miliarde USD în
2006, iar companiile britanice au investit în străinatate 101 miliarde USD. Alţi
investitori majori au fost companiile din Germania şi Spania.
Fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere au influenţat creşterile recente ale
ISD2. Acestea au crescut cu 88% atingând valoarea de 716 miliarde USD. Numărul
afacerilor încheiate a crescut cu 20% faţă de 2005, ajugând la 6134. Aceste
niveluri sunt apropiate de cele obţinute în primul an de boom al fuziunilor şi
achiziţiilor transfrontaliere din perioada 1999-2001. Au existat 141 de mega
afaceri evaluate la peste 1 miliard USD – aproape de vârful din 2000, când au fost
încheiate 175 de astfel de afaceri. O altă caracteristică a boom-ului fuziunilor şi
achiziţiilor este creşterea investiţiilor făcute de către fondurile private de investiţii,
în marea lor majoritate fonduri de plasament şi de investiţii în asigurări de sănătate.
Aceste fonduri, concentrate în marea lor majoritate în Statele Unite şi Marea
Britanie, au investit 135 miliarde USD în fuziuni şi achiziţii în 2005 sau 19% din
totalul fuziunilor şi achiziţiilor transfrontaliere. Spre desoebire de alte tipuri ISD,
fondurile de plasament tind să nu realizeze investiţii pe termen lung şi să-şi
părăsească poziţiile după 5 sau 10 ani, timp suficient pentru a nu fi privite ca
investitori tipici de portofoliu. Aceasta tendinţă pune sub semnul întrebării rolul
unor astfel de investiţii în creşterea economiilor pe termen lung.

1
International Center for the Settlement of Investment Disputes - ICSID
2
Iordache F. Investiţiile străine în România // Simpozion ştiinţific internaţional “Impactul REI asupra economiilor
naţionale”. – Chişinău, ULIM, 27-28 februarie 2004, p.125-130

53
ISD au crescut în toate sectoarele. In timp ce serviciile au dominat, în raport
se arată că în anul 2006 sectorul primar a castigat ca importanţă. Fuziunile şi
achiziţiile transfrontaliere din acest sector au crescut de peste şase ori. Fuziunile şi
achiziţiile transfrontaliere făcute de companiile din minerit şi din sectorul petrolier
au reprezentat marea parte a ISD din sectorul primar. Pe de altă parte, ponderea
sectorului manufacturier în total a scăzut în 2006.
Astfel, că cele mai mari intrări de ISD la nivel mondial în mod prioritar s-au
înregistrat în următoarea consecutivitate: în ţările dezvoltate, apoi în ţările în curs
de dezvoltare şi cele mai joase au avut loc în ţările din Sud-Estul Europei sau din
componenţa CSI (Comunitatea ţărilor Independente).
Creşterea fluxurilor ISD în lume au asigurat crearea noilor locuri de muncă,
au accelerat creşterea volumului producţiei internaţională şi exporturilor mondial,
ceea ce demonstrează impactul pozitiv al CTN în economia mondială.
Volumul crescând al investiţiilor capitale în dependenţă de venitul pe locuitor
mărturiseşte faptul, că ţările date tind spre o dezvoltare. Datele statistice
demonstrează, că cu cât mai participativă este ţara în industria mondială, comerţ,
cu atât mai mare este interesul faţă de ea din partea capitalului străin, spre
exemplu, Singapore, probabil, a devenit leader în acest domeniu, deoarece în anii
90 volumul ISD, acumulate în raport cu PIB-ul, a constituit nivelul de 91,7%,
majorându-se faţă de anii 70 de 5 ori.
Una din exigenţele pozitive ale IDS este valorificarea noilor capacităţi de
producţie. Acest fenomen este caracteristic mai multor ţări, preponderent în
regiunile învecinate cu centrele economice mondiale Prin susţinerea administraţiei
publice locale, numai firmele SUA dispun în diferite ţări peste 200 de uzine de
asamblare. În afară de cele americane, o deosebită activitate demonstrează cele din
Europa Occidentală şi producătorii Japonezi. Este cunoscută practica concernului
Volkswagen, care are o strategie de penetrare pe piaţa Americană, cu precădere în
colaborare cu uzinele similare din Mexic (sau Brazilia), care numai începând din
1994 şi-a extins cu 60% capacităţile de producţie.
Perspective avantajoase a înscris şi concernul “Daimler Bentz”, “Xexcty”,

54
care preconizează a investi peste 800 mln USD în noua uzină petrolieră din Mexic.
Concernul “Nissan” suplimentar investeşte 1 miliard USD în filialele sale
mexicane în speranţă de a mări exportul în SUA anual cu 200 mii motoare pentru
automobil: se consideră, că industria autovehiculelor este cea mai dezvoltată şi
eficientă ramură a economiei ţărilor latino-americane, care a obţinut o dezvoltare
numai după apariţia acestei mari companii. Aproape 600 mln USD vor fi investiţi
în următorii trei ani de către companiile germane în industria turismului din Mexic,
care din ce în ce devine mai atrăgătoare pentru capitalul străin.
De menţionat, că fuziunile şi achiziţiile, care includ cumpărarea de către
investitorii străini a întreprinderilor de stat privatizate, determină noi recorduri a
volumelor de ISD, relatează secretarul-general a UNCTAD Rubens Ricupero. Karl
P.Sauvant, Preşedintele UNCTAD, consideră, că piaţa globală pentru firmele mari
se află în procesele de geneză, companiile sunt cumpărate şi vândute în lume la o
scară fără precedent.
Dacă analizăm cum au decurs mişcările investiţionale în lume în perioada
1995-2005, observăm că până în anul 2000 ISD în ţările dezvoltate au crescut cu
21%1 depăşind suma de 1000 miliarde dolari, remarcându-se aici o performanţă de
excepţie a Germaniei. Germania (cu 176 miliarde USD) a devenit, pentru prima
dată, principala destinaţie a ISD din Europa şi a doua pe plan mondial (după
Statele Unite ale Americii, cu 281 miliarde dolari).
Marea Britanie a deţinut poziţia e „principala ţară sursă” la nivel mondial doi
ani consecutivi. Chiar dacă Statele Unite ale Americii rămâneau principala
destinaţie mondială a ISD, intrările de ISD au scăzut în această perioadă cu până la
5%, iar ieşirile de ISD s-au diminuat şi ele uşor (cu până la 2%).
Ieşirile recente de ISD din Franţa au fost considerate drept impresionante şi,
pentru prima dată în perioada menţionată, au avut un nivel mai mare decât cele din
Statele Unite ale Americii.
În Japonia influxurile de ISD în anii 2000-2001 au scăzut cu 36% (la 8
miliarde dolari), parţial din cauza unei prelungite scăderi a creşterii economice, dar

1
Raportul Mondial al Investiţiilor, UNCTAD 2001

55
poate şi din cauza faptului că, deşi această ţară a promovat politici binevenite în
domeniul ISD, au fost alţi factori care au decis nivelul intrărilor de ISD. În
contrast, ieşirile de ISD au crescut până la 33 de milairde dolari, înregistrând cel
mai înalt nivel din ultimii zece ani.
În ansamblu, lumea dezvoltată continuă să fie prima destinaţie a ISD,
atrăgând peste două treimi din intrările la nivel mondial. Triada – Uniunea
Europeană (UE), Statele Unite ale Americii şi Japonia – au înregistrat 71% din
intrările şi 82% din ieşirile de ISD din 2000, la nivel internaţional. Până la sfârşitul
anilor `90, aici erau înregistrate aproape 50,000 CTN1 şi aproape 100.000 de filiale
străine ale unor asemenea corporaţii. Din Triadă, Uniunea Europeană s-a remarcat
atât ca sursă, cât şi ca destinaţie pentru ISD. Intrările record (de 617 miliarde
dolari) au fost stimulate şi de progresul înregistrat în procesul regional de
integrare, în timp ce alte ţări din vestul Europei (în special Elveţia) şi Statele Unite
ale Americii rămân principalii parteneri ai UE, în afara celor 15 ţări membre.
Structura ISD s-a schimbat în interiorul triadei. Japonia a devenit mai
importantă ca destinaţie pentru ISD şi mai puţin importantă ca sursă, chiar dacă
valoarea sa ca investitor străin este încă mult mai mare decât cea de primitor de
ISD. Rolul Statelor Unite ale Americii, de investitor străin major în ţările Triadei, a
fost preluat de Uniunea Europeană, care, ca grup, rămâne dominantă atât ca
investitor, cât şi ca receptor de ISD. Schimburile între membrii Triadei sunt în
creştere (40% din totalul ieşirilor de ISD au avut ca destinaţie ţările membre ale
Triadei în 1999, faţă de 1985). Dintre membrii Triadei, Japonia şi Uniunea
Europeană domină într-un număr mai mare de ţări decât Statele Unite ale
Americii(1985–1999). Triada conduce şi în clasamentul primelor 100 de companii
transnaţionale. Dintre acestea, 91 îşi au sediile centrale în Triadă, iar proporţia lor
în acest clasament a crescut treptat în ultimul deceniu. Ţările dezvoltate din afara
Triadei care sunt menţionate în topul celor 100 CTN sunt Australia, Canada şi
Elveţia.
1
CTN- cuprind firmele-mamă şi filialele acestora din străinătate: o companie mamă este definită ca fiind cea care
controlează activele altei sau altor entităţi din ţară sau din mai multe ţări, altele decât cea pe teritoriul căreia a fost.
Înfiinţată, de obicei prin deţinerea unei părţi din capitalul social.În acet context, de obicei se consideră suficientă
deţinerea a cel puţin 10% din capital pentru a fi garantat controlul asupra activelor (UNCTAD).

56
Cel mai mare recipient de ISD din anul 2005 a fost Marea Britanie (165
miliarde de dolari). Intrările de ISD în ţările dezvoltate au crescut, în 2005, cu
37%, atingând 542 miliarde USD. În plus, perspectivele unor noi creşteri sunt
promiţătoare, se arată în Raportul mondial al investiţiilor 2006, elaborat de
UNCTAD şi intitulat “ISD din economiile în tranziţie şi din ţările în curs de
dezvoltare: rolul lor în dezvoltare”. Fenomenul a fost parţial determinat de
creşterea economică puternică din unele ţări şi de profitul corporatist mare şi a
condus la sporirea numărului şi al volumului fuziunilor şi achiziţiilor
transfrontaliere până la cel mai înalt record din 1987 până în prezent. Amplificarea
activităţii de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere, încurajată de un sprijin tot mai
mare al fondurilor de investiţii a condus la încheierea unor afaceri valorând peste 1
miliard dolari SUA), fapt datorat în special fuziunii dintre Shell Transport and
Trading Company şi Royal Dutch Petroleum Company din care a rezultat Royal
Dutch Shell, urmate de achiziţionarea altor câteva firme britanice valoroase, mai
ales în sectorul serviciilor.
Al doilea mare recipient a fost Statele Unite ale Americii, fiind urmată de ţări
ale Uniunii Europene, inclusiv de Franţa şi Olanda. Noile 10 state membre ale
Uniunii au atras împreună 34 de miliarde USD, reprezentând o crestere de 19%
fata de 2004. Unele dintre acestea (Republica Cehă, Ungaria şi Slovacia) şi-au
consolidat poziţiile de locaţii preferate ale industriei auto. Creşterea mare a cererii
interne a atras la rândul său investiţii străine. În timp ce intrările de ISD au sporit
substanţial şi în alte ţări membre ale Uniunii Europene (Austria, Danemarca,
Germania şi Suedia) şi aceasta mai ales datorită creşterii ISD intra-UE, acestea au
scăzut în alte state (Belgia, Irlanda, Polonia şi Spania). După patru ani consecutivi
de declin, intrările de ISD din Canada au crescut la 34 de miliarde USD. Pe de altă
parte, ISD din Japonia au scăzut cu 64% (până la 2 miliarde USD), cel mai mic
nivel înregistrat în această ţară în ultimul deceniu1.
Peste 90% din fluxurile de ISD către ţările dezvoltate işi au originea în alte
ţări dezvoltate. ISD au crescut în toate cele trei sectoare. Cel primar a câştigat în

1
23 http:// www. un. org/publications

57
importanţă, reflectând tendinţa globală de a investi în petrol, minerit şi în alte
activităţi legate de resursele naturale. S-au înregistrat ISD mai mari şi în domeniul
manufacturier, în special în metal şi în produse din metal, reflectând preturile
ridicate ale mărfurilor. O evoluţie importantă a ISD s-a înregistrat şi în sectorul
autovehiculelor şi al echipamentelor de transport. Serviciile – în special industria
de telecomunicaţii şi serviciile financiare – au atras şi ele ISD masive.
Ţările dezvoltate au rămas cea mai mare sursă de ISD din lume, in pofida
unui declin de 7% înregistrat anul trecut. Multe ţări dezvoltate tind să fie atât surse
majore, cât şi state receptoare de ISD. Statele Unite ale Americii au rămas cea mai
mare sursă de investiţii străine în ceea ce priveşte stocurile, în ciuda unui declin al
ieşirilor de ISD datorat repatrierii profiturilor, ca urmare a măsurii de reducere a
taxelor introduse de guvernul federal (Actul Naţional de Investiţii). Cu excepţia
Canadei, Japoniei, Norvegiei şi a Elveţiei, toate statele dezvoltate cu fluxuri
externe mai mari de 10 miliarde USD au fost din UE. Cel mai mare investitor a
fost Olanda, urmat de Franţa şi Marea Britanie, investind peste 100 de miliarde
USD fiecare.
Perspectivele favorabile privind ISD sunt atenuate de un tablou politic inegal.
Există un grad mai mare de privatizare şi mai multe scutiri de impozite; dar, pe de
alta parte, într-o serie de ţări au fost invocate măsurile restrictive şi problemele de
securitate. De exemplu, în Statele Unite ale Americii au existat proteste vis-à-vis
de problema securităţii. Atât în U.E., cât şi în Statele Unite ale Americii, există
ingrijorări tot mai mari referitoare la propunerile de achiziţii străine în legatură cu
energia, serviciile de infrastructură şi alte industrii ce implică „o dimensiune a
securităţii.”
Investitorii din ţările în curs de dezvoltare şi din economiile în tranziţie,
nerabdători să obţină bani de pe pieţele şi din resursele ţărilor dezvoltate, s-ar putea
confrunta cu creşterea presiunii în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor de
transparenţă şi de management al corporatiilor. Imaginile dramatice a recentelor
tendinţe în ISD sunt nivelele continue mari de creştere a fluxurilor şi refluxurilor.
Acestea au crescut cu o rată anuală de 42% în ultimii 20 de ani, şi valoarea lor

58
integră constituie peste 2.3 trilioane USD. Volumul vînzărilor şi cumpărărilor, care
cuprind companiile, ce sunt incluse în lista primelor 100 corporaţii transnaţionale.
Firmele Uniunii Europene, urmate de firmele din Statele Unite, erau cel mai
mari achiziţionari de venituri prin activităţile de vînzări-cumpărări a ISD în ţările
în curs de dezvoltare.
Vînzările şi cumpărările transnaţionale în Europa Centrală şi de Est s-au
dublat la 10 miliarde USD anul trecut, Polonia şi Republica Cehă fiind principalele
recipiente iar firmele din Europa de Vest primii achiziţionari.
De menţionat, că privatizarea în Europa de Est care s-a desfăşurat în anii ‘90,
a fost cel mai important mijloc în anii recenţi de atragere a IDS în Europa Centrală
şi de Est. În general, participarea străină în procesul de privatizare este mai mare
decât participarea localnicilor în aceste regiuni. O majoritate de 50 cele mai mari
privatizări din lume în timpul perioadei anilor 1986-2000 au avut loc în ţările în
curs de dezvoltare, preponderent cu participarea CTN.
Analiza efectuată oferă posibilitatea de a conchide că ISD s-au constituit ca o
modalitate de reducere a impozitelor vamale. Graţie acestor economii, au fost
organizate producerea a peste 700 mii unităţi automobile anual. Această
economisire esenţială a capitalului se foloseşte în majoritatea ţărilor în scopuri
productive, deoarece producătorii devin mai competitivi pe piaţă. Trebuie de
menţionat, că CTN nou cerate şi reformate în ţările-recipiente se deosebesc, de
regulă, prin progresul său faţă de industriile locale indiferent de domeniul de
activitate.
O altă tendinţă destul de binevenită de extindere a ISD, şi nu numai de către
CTN, este eficienţa crescândă a capitalului. În industria constructoare de maşini
eficienţa utilizării braţelor de muncă în cadrul CTN este în mediu cu 20-23% este
mai înaltă, decât la firmele constructoare de automobile americane, iar eficienţa
utilizării capitalului fix este în mediu cu 50% mai înalt, decât în companiile
americane. La hotarele anilor '90 ai sec. XX productivitatea muncii la uzinele
americane din Marea Britanie era în mediu cu 30% mai înaltă decât indicatorul
analog la firmele naţionale; în industria electronică şi electrotehnică - cu 35%,

59
industria constructoare de maşini – cu 45%.
Aceeaşi situaţie se menţionează şi la firmele japoneze. În Franţa, la hotarele
anilor '90, productivitatea muncii la firmele cu capital străin era în mediu cu 27%
mai înaltă, decât la firmele naţionale, printre care în industrie – cu 36%. În acelaşi
timp venitul pe locuitor – mai mare cu 64%, volumul exporturilor – cu 45%.
După estimările autorului, formarea unor ramuri întregi ai industriei
contemporane în multe ţări a avut loc preponderent graţie eforturilor CTN. Aşa,
apariţia şi dezvoltarea industriei electronice în Singapore, ca şi în alte ţări noi
industrializate, are loc modernizarea industriei textile, uşoare şi de încălţăminte,
nemijlocit legate de fuziunea capitalului american. Spre sfârşitul anilor '80 CTN au
creat în această regiune uzine pentru producerea semiconductoarelor şi 42 de
uzine, amplasate în ţările ASEAN. Pe de altă parte, conform datelor statistice
mondiale, numai în Singapore sunt supuse falimentării în jur de 40% întreprinderi
noi create, iar printre firmele cu capital mixt, acest indicator constituie numai 7%.
Importanţa colaborării guvernelor în businessul mondial se accentuează prin
faptul, că pe măsura dezvoltării producerii internaţionale transmiterea know-how
de la întreprinderile-mame la fiice are loc mult mai rapid. După calculele lui
R.Vernon, care a analizat transmiterea tehnologiilor de producere a peste 954
produse la 57 CTN americane în perioada 1945-1975, s-a constatat că
întreprinderile-fiice aveau posibilitatea din know-how, deja peste 2-3 ani după
implementarea acestora în SUA. Printre altele, dacă în anii 1946-1980 se
transmitea numai 18,2% din tehnologiile produselor noi, apoi în anii 1971-1975 –
deja 51,6%. Actualmente schimbul de informaţie nouă pe piaţa mondială cel puţin
85% revine CTN.
Analizând diferite aspecte de migraţie a capitalului străin în ţările unde el este
amplasat, în opinia autorului, trebuie de avut în vedere, că numai valoarea absolută
a ISD nu reflectă întocmai rolul lor în economia naţională. Ca exemplu, poate fi
utilizată experienţa Coreei de Sud, unde în perioada anilor 1986-2000, aceste
valori au atins numai 1,6% din investiţiile capitale totale ale statului. Dar aceste
investiţii au fost alocate în ramurile avantajoase - construcţii de maşini, aparataj

60
electric, prelucrarea metalelor, producerea maselor plastice, industria chimică,
farmaceutică, care au reînnoit totalmente industria ţării. CTN favorizează
soluţionarea problemelor vulnerabile ale economiilor naţionale.
În incinta programului de securitate alimentară, în ţară au fost organizate
întreprinderi mixte împreună cu firma germană J.Heinitz, care a construit o fabrică
pentru producerea produselor alimentare pentru copii, valorificând 10 milioane
USD. Pe lângă stimularea producerii în diferite domenii de activitate, CTN permit
de a reduce cu 50-70% costurile producţiei noi, reduc perioada de proiectare a
produselor noi până la 14-20 luni, menţin rabatul producţiei noi la nivel de 1-7%.
În timp ce firmele de sine stătător elaborează şi implementează tehnologiile şi
produsele noi, de regulă, de calitatea mult mai inferioară, apar multiple neajunsuri
la primele partide, diminuând valoarea produselor noi cu 20-30% din volumul
total.
Perfecţionând relaţiile în CTN, companiile naţionale, pas cu pas, au trecut de
la fabricarea elementelor asamblate la asamblarea de sinestătătoare a diferitor
produse electronice. Aceasta a permis a începe de sine stătător lucrările de
cercetare ştiinţifică, care depăşeau tehnologiile implementate deja. Urmând această
cale, firma “Cobra”, spre exemplu, a început producţia unui modul original de
mini-computer, care depăşea după parametrii săi tehnici analoagele, produse după
licenţele străine. Dar aceasta este mai repede o excepţie, decât o regulă. Însăşi
Coreea de Sud, lovindu-se de problema micşorării poziţiei concurenţiale ale
produselor sale, a întrodus măsuri severe pentru atragerea investiţiilor străine. Spre
deosebire de conducerea anterioară, care promova alianţă economică cu alte ţări,
actualmente a simplificat procedura birocratică de atragere a ISD. Au fost
introduse înlesniri considerabile pentru domeniile prioritare.
După investigaţiile autorului şi conform opiniilor specialităţilor ONU,
dependenţa dintre investiţiile din exterior şi creşterea economică într-o ţară sau
alta, nu este atât de evidenţiată. Spre exemplu, Singapore şi Hong-Kong
actualmente nu profită de fluxuri mari ai capitalului străin, dar ritmul accelerat de
dezvoltare se menţine. Deopotrivă, în Nigeria şi alte state capitalul străin este atras

61
în cantităţi mari, dar economia ţării se dezvoltă relativ lent. Acelaşi lucru l-am
depistat privind investiţiile capitalului străin în prezent din R.Moldova şi România,
unde se observă, că nu demult au început de sine stătător să-şi demonstreze
imaginea sa pe piaţa mondială, ca mai apoi CTN să se intereseze de ele. Privitor la
acest fenomen, autorul este de părere că ISD nu sunt capabile de a substitui oficial
ajutoarele economice a ţărilor slab dezvoltate. Taiwan, prin exemplu, a creat
economia sa de la zero, utilizând eficient ajutoarele SUA. şi totuşi, este imposibil
de a evidenţia la direct corelaţia dintre volumul ISD şi unii indicatori
macroeconomici ai diferitor ţări: dincolo de ISD există un set întreg de factori, care
determină creşterea economică, inclusiv direcţiile prioritare de dezvoltare de lungă
durată.
În prima jumătate a anilor '80 ai secolul trecut volumul producţiei totale din
industria prelucrătoare a Marii Britanii a fost asigurată cu ISD la nivelul de 21,2%
din partea: Germaniei – 21,7%; Italiei – 23,8%; Franţa – 27, %; Canada – 57%.
Activele acestei ramuri din Marea Britanie aparţin CTN SUA în mărime de 12%.
În rezultatul eforturilor depuse de guvernul englez, în toată economia engleză
funcţiona întreprinderi fizice a 100 corporaţii mari americane şi a filialelor CTN
europene şi japoneze. În această ţară, din totalul întreprinderilor, numai 2%
constituie întreprinderile străine, care livrează un volum esenţial de producţie. În
multe domenii de activitate ponderea firmelor străine este vădit mai mare. În
industria constructoare de automobile din Japonia s-au investit în construcţia noilor
uzine – 3,8 miliarde USD, neducând la reducerea cererii la automobile pe piaţa
mondială. Volumul producţiei automobilelor pe insulele Britanice în 2003 se
preconiza a o mări cu 50%, ceea ce a asigurat cu noi locuri de muncă mii de
englezi, amplasându-se aproape ½ din activele japoneze. Din totalul ISD în UE,
40% din activele americane şi-au găsit localizare în Marea Britanie. În 60 de cazuri
din 100 firmele străine, amplasate în Marea Britanie, efectuează cercetări ştiinţifice
fundamentale, iar începînd cu 1900 Marea Britanie atrage mai multe investiţii
străine, decât singura investeşte peste hotarele ei, în acelaşi timp obţinînd o
creştere economică considerabilă.

62
Conform cercetărilor autorului, fără aparate şi utilaje moderne bazate pe
tehnologii înalte, produsele filialelor CTN americane ar fi fost mai puţin
competitive, iar dezvoltarea rapidă a industriei petroliere din Marea Britanie,
precum şi a altor domenii de activitate, cum ar fi: industria nucleară, de producţie a
cauciucului, chimică, agricultura (care s-a dezvoltat graţie tehnicii de mecanizare
din contul capitalului american şi canadian).
Investigaţiile autorului au evidenţiat că eforturile guvernului englez spre
reanimarea unor regiuni economice s-a realizat cu succes graţie ISD. Graţie ISD
japoneze, a fost restructurată economia regiunii Wales prin producerea aparatajelor
electronice de uz casnic, regiunii Scoţia prin producerea calculatoarelor şi
programelor soft ajutată de SUA. După cum demonstrează practica, firmele locale
suferă de un mare decalaj economic în raport cu cele străine. Faţă de piesele de
calculator, japonezii au cerinţe sporite, atârnându-se destul de sceptic. “Fortuna”,
de exemplu, descrie aşa o situaţie, când managerul firmei “Mitsubishi Electric” din
Wales, după studiul a 100 de furnizori potenţiali, a semnat contract de colaborare
cu 36 din ei, totodată, el a insistat la controlul riguros al calităţii pieselor
autohtone, care se preconizau de a fi cumpărate de la furnizorii potenţiali.
Despre importanţa capitalului străin vorbeşte şi ponderea lui în livrările
producţiei pe pieţele naţionale şi internaţionale1. Intensificarea exporturilor a fost şi
rămâne o caracteristică de bază a CTN, spre exemplu, Exporturile din Mexic sunt
asigurate de CTN, aşa, în 1986 ele au constituit 58%, inclusiv: în ramura industriei
aparatajelor electrice – 65,6%; în industria constructoare de maşini – 97%. Aceşti
indicatori sunt mult mai înalţi, decât la ţările în curs de dezvoltare. Creşterea
exporturilor din Mexic au făcut-o atractivă pentru SUA şi Mexic a devenit una din
cele mai mare partener al SUA (după Canada şi Japonia). Ca rezultat, din
momentul implementării noului model de dezvoltare cum este politica uşilor
deschise, care a schimbat politica accentuată pe importuri, Mexic a început mai
mult să exporte, şi-a crescut rezervele valutare şi acumularea de capitalul.
Conform previziunii Băncii Asiatice, exportul chinezesc va creşte anual cu
1
Iordache F., Sofronie S. Les activités des sociétés transnationales dans le XXI siècle //Symposia Professorum. –
Chişinău, ULIM, p. 17-26.

63
15-16%, în special pe contul exportului capitalului întreprinderilor, construite pe
baza ISD. Aceasta permite de a lichida dependenţa dezvoltării economice a ţării,
numai de exportul petrolier, foarte mult dependent de oscilaţiile cererii pe piaţa
mondială. Se evidenţiază modernizarea proceselor de producţie în industria
constructoare de maşini, textilă, poligrafie. Producătorii autohtoni activ importă
utilaj tehnic, piese de asamblare, pentru a organiza procesele de producţie în baza
tehnologiilor străine de vârf. Aceşti factori au provocat crearea unei noi zone
economice, ceea ce este o etapă deja cunoscută, etapa precedentă procesului de
integrare.
Rolul CTN în creşterea volumului exporturilor ţărilor gazde derivă din
capitalul şi tehnologia adiţională, din know-how-ul managerial implementat, dar şi
din accesul la pieţele regionale sau globale unde activează CTN. Totodată,
resursele autohtone vor fi completate cu alte resurse care vor permite extinderea
portofoliului de produse consumate pe piaţa internă sau destinate exportului, ceea
ce va conduce la creşterea competitivităţii şi a avantajelor economiei gazdă. În
cazul ţărilor confruntate cu investiţii interne reduse, datorită constrângerilor
financiare, CTN pot conduce la creşterea exporturilor prin simplul aport de capital
pentru exploatarea resurselor naturale şi a forţei de muncă ieftine. Astfel, CTN
preiau riscul lansării unor produse noi la export. Acesta a constituit de fapt rolul
istoric al CTN în dezvoltarea exporturilor economiilor slab dezvoltate. În prezent,
acest rol s-a transgresat în special spre exporturile de produse care înglobează un
grad înalt de tehnologizare, spre produse a căror cerere este dinamică în comerţul
mondial: produsele electronice, aparatele, maşinile etc.
Expansiunea producţiei internaţionale are ca forţă motrice dezvoltarea acestor
societăţi, care au apărut şi s-au dezvoltat pe fondul a trei factori principali1.
Primul factor constă în liberalizarea politicilor economice: deschiderea
graniţelor naţionale, liberalizarea fluxurilor de ISD şi de portofoliu sau de alte
acorduri de cooperare şi investiţionale.
Dacă până nu demult ţările dezvoltate au promovat ample politici de

1
Bari I. Probleme globale contemporane. –Bucureşti: Economică, 2006

64
liberalizare economică, în prezent tot mai multe ţări se orientează spre această
nouă strategie de dezvoltare. Ultimul deceniu a fost martorul deschiderii fără
precedent a pieţelor lumii spre ISD. Această tendinţă se accentuează în continuu.

Tot în acest context, 97 de ţări au notificat încheierea a 158 de acorduri


investiţionale bilaterale, numărul total al acestora atingând cifra de 2.099 la
sfârşitul anului 2001. Dintre acestea, 43% s-au încheiat între ţările în dezvoltare,
33% între ţări în dezvoltare şi ţări dezvoltate, 11% între ţările în dezvoltare şi ţările
sud-est europene (în tranziţie), 8% între acestea din urmă şi ţările dezvoltate şi 6%
între ţările în tranziţie. Totodată, au fost adoptate 67 de noi acorduri pentru evitarea
dublei impuneri fiscale, eliminând astfel un real impediment în calea investiţiilor
străine1.
Anul 2001 a fost, primul an de regres al fluxurilor de ISD din ultima decadă,
pe fondul recesiunii economice globale, după recordul mondial înregistrat cu un an
înainte. Astfel, volumul total al fuziunilor şi achiziţiilor încheiate în cursul anului
2001 a fost de 594 miliarde dolari, jumătate din nivelul înregistrat în anul 2000.
Aceste reduceri au fost resimţite în primul rând de către ţările dezvoltate, care
concentrează 68% din fluxurile mondiale de ISD, comparativ cu doar 27% - ţările
în dezvoltare şi 4,5% - ţările în tranziţie. Influxurile de ISD s-au menţinut relativ
constante în ţările Europei Centrale şi de Est.
După anul 2001 situaţia a revenit la normal, fluxurile de ISD cunoscând
creşteri semnificative. Numai în anul 2006 intrările de ISD au crescut faţă de
2005(945.795 mil $) cu 38%, ajungând la o valoare de 1.305.852mil $. Ieşirile de
ISD au avut o creştere şi mai spectaculoasă, cu peste 45%, de la 837.194mil $ în
anul 2005 la 1.215.789 mil $ în 2006, după cum se poate vedea în Anexa 4.
Trendul descrescător a continuat şi în anii următori. Cel de-al doilea factor
1
World Investment Report 2002, Transnational Corporations and Export Competitiveness, UNCTAD

65
este accentuarea progresului tehnologic, care conduce la creşterea costurilor şi a
riscurilor la care sunt expuse companiile, impune abordarea diferitelor pieţe
mondiale, prin delocalizarea internaţională a producţiei, pentru a diversifica aceste
riscuri. Pe de altă parte, reducerea costurilor de transport şi de comunicare a
facilitat integrare mai eficientă a operaţiunilor la nivel global, precum şi transportul
componentelor sau al produselor finite în căutarea eficienţei economice, a
avantajelor comparative date. Acestea contribuie în mod esenţial la creşterea
ponderii investiţiilor străine directe (ISD) motivate de creşterea eficienţei, cu
importante implicaţii asupra creşterii competitivităţii exporturilor ţărilor recipiente
şi, implicit, asupra creşterii economice.
Al treilea factor menţionează creşterea concurenţei, care este de fapt rezultatul
celorlalţi doi factori amintiţi anterior, impune explorarea unor noi pieţe de către
companii, atât pentru a reduce costurile de producţie, cât şi pentru valorificarea
mai eficientă a rezultatului final, dar impune şi abordarea unor noi forme de
producţie internaţională, de proprietate şi de aranjamente contractuale, care să
potenţeze forţa lor pe piaţă, cum ar fi fuziunile, achiziţiile, participarea minoritară
sau majoritară etc.
Aceste forţe motrice acţionează pe termen lung. Comportamentul investiţional
al firmelor este de asemenea puternic influenţat de schimbările pe termen scurt ale
ciclurilor de afaceri, lucru dovedit de recentele tendinţe ale investiţiilor străine
directe.
Tehnologiile noi (microelectronic, informatic, telecomunicaţie, sateliţi, fibre
optice) tind să industrializeze producţia de servicii şi să terţiarizeze producţia de
bunuri. Două categorii de servicii au contribuit în mod decisiv, îndeosebi în anii
'80 şi '90, la globalizarea relaţiilor de afaceri: cele de consultanţă şi cele financiare.
Firmele de consultanţă pentru realizarea de obiective industriale (consulting
engineering), cele de consultanţă în gestiune, de audit, firmele de consultanţă
juridică au avut un rol important în uniformizarea normelor şi regulilor tehnice,
comerciale, financiar-contabile şi de drept în mediul internaţional al afacerilor.
Firmele din sectorul financiar - case de asigurări, bănci comerciale, bănci de

66
investiţii - au impus, de multe ori prin acţiuni concertate, liberalizarea treptată a
mişcărilor de capitaluri şi au creat încă din anii '60 o piaţă cu vocaţie globală -
piaţa eurovalutelor. Prin implicarea directă pe piaţa tranzacţiilor intercorporaţii,
aceste firme - aşa-numitele merchant banks - au făcut posibilă realizarea unor
mega-afaceri în domeniul achiziţiilor şi fuziunilor.
CTN industriale şi terţiare au început să se implice tot mai mult în tranzacţii
pe pieţele financiare internaţionale; ele se diversifică înspre activităţi financiare, se
"financiarizează". Tocmai această diversitate de activităţi - industriale, terţiare,
financiare-integrate într-o reţea de conglomerat dă specificul transnaţionalelor
globale. Aşadar numarul ISD-urilor in proiectele ecologice a crescut în anul 2006
faţă de anul 2005 cu 13%, ajungând de la un total de 10442 mil. $ la 11813 mil $,
după cum se poate vedea în Anexa 5.
Pe de altă parte, operaţiunile financiare ale marilor bănci internaţionale şi ale
societăţilor multinaţionale duc la integrarea pieţelor financiare internaţionale, iar
mişcarea capitalurilor tinde să devină în mare măsură autonomă, în raport cu
finanţarea producţiei şi a schimburilor. Un sistem financiar global privat este în
curs de structurare, incluzând în reţeaua sa de multinaţionale, băncile comerciale şi
de investiţii, europieţele, pieţele de produse financiare derivate (futures şi options),
marile centre financiare mondiale (New York, Londra, Tokyo).
Totuşi, în viziunea autorului, faptul că dacă o ţară doreşte să se orienteze spre
o „promovare activă” a ISD către exterior, acest lucru depinde de mai mulţi factori,
inclusiv de situaţia balanţei de plăţi a unei ţări şi de potenţialul investitorilor. Ar fi
mai bine ca ţările cu venituri reduse să-şi concentreze atenţia pe crearea unui
mediu de afaceri competitiv şi îmbunătăţirea posibilităţilor firmelor în ţara de
origine, mai degrabă decât să promoveze ISD către exterior.

67
4.3. CTN ŞI TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE

Problema majoră în jurul căreia oscilează relaţiile CTN şi ţările gazdă şi de


origine este reprezentată de transferul de tehnologie (cu sensul de cunoştinţe
tehnologice şi capacităţi tehnologice).
În relaţiile cu ţara gazdă se pune problema adaptării tehnologiei transferate,
operaţie determinată de patru determinanţi principali:
Caracteristicile şi mărimea pieţei
Din punctul de vedere al tehnologiei de fabricaţie, în dorinţa de a obţine

68
economii de scară (deci cu o grijă deosebită acordată costurilor şi beneficiilor
proprii), activitatea unei CTN ar avea două efecte asupra ţării gazdă: unele operaţii
se vor desfăşura diferit în filiale decât în firmele indigene şi CTN vor prefera să-şi
standardizeze tehnologia pentru a evita costurile adaptării1.
Deci, unele CTN vor subestima importanţa adaptării şi sunt cazuri în care
unele dintre ele au înregistrat eşecuri pe pieţe străine din acest motiv. Principalul
motiv pentru care o CTN alege să-şi adapteze tehnologia de fabricaţie în filiale este
deoarece o filială produce un output mai mic, funcţie de piaţa pe care acţionează.
Din punctul de vedere al produsului, se întâlnesc două cazuri: fie produsele au
caracteristici care pot trece graniţele doar cu mici ajustări (Gillette, CocaCola etc.),
fie CTN vor avea ca ţinte consumatorii cu venituri ridicate şi producătorii cu
tehnologie superioară.
Diferenţele de cost şi de accesibilitate la factori
CTN va încerca să-şi selecteze tehnologia şi în funcţie de costul şi accesul la
resurse. Dacă este cazul unui cost scăzut al muncii, materiei prime şi energiei şi un
cost ridicat al capitalului, tehnologia va fi una economisitoare de capital; iar în
cazul unui cost scăzut al capitalului, materiilor prime şi energiei şi un cost ridicat
al muncii, tehnologia va fi una economisitoare de muncă; la fel şi în cazul unui
cost ridicat al materiilor prime şi energiei.
În funcţie de aceste elemente, şi mai ales când guvernele locale acordă prime
pentru încurajarea angajărilor, CTN trebuie să realizeze unele modificări în design-
ul produselor.
Accesul la materiale
CTN trebuie să ţină seama în tehnologia transferată şi de diferenţele în
accesul şi calitatea materialelor şi bunurilor intermediare locale, diferenţe mai
pronunţate în ţările cele mai slab dezvoltate. Chiar dacă filialele ar dori să importe
aceste inputuri, costurile de transport, barierele tarifare şi netarifare şi controlul
inputurilor de către guverne ar putea să le conducă spre o aprovizionare locală.
Diferenţele organizaţionale şi culturale
1
Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company,
Londra, 1995, p.293

69
Deoarece costul de învingere a rigidităţii tradiţiei şi practicilor de conducere a
afacerilor este mai mare decât acela al adaptării maşinilor şi introducerii de noi
produse (datorită faptului că primul cost este mai intensiv în capital uman decât al
doilea şi că oamenii sunt mai rezistenţi la schimbare şi adaptare decât maşinile),
este mai uşor pentru CTN să introducă noi maşini şi produse decât noi metode de
conducere a oamenilor2.
De aici putem trage nişte motive ale CTN pentru a-şi centraliza sau
descentraliza activitatea de C&D:
− motive de centralizare: nevoia de a deţine economii de scară, prezenţa
industriilor de sprijin, nevoia de a fi adiacentă operaţiilor din aval, accesul la
resurse şi capacităţi, experienţa acumulată în know-how de C&D şi în organizarea
inovării, evitarea problemelor de coordonare a activităţilor transfrontaliere.
− motive de descentralizare: necesitatea de a furniza bunuri caracteristice
pieţelor locale, diferenţe privind materialele locale şi necesitatea de a testa
produsele local, nevoia de a fi în locuri cu aglomerări de activităţi de C&D, nevoia
de a obţine tehnologie nouă sau talente specializate, scanarea activităţilor de C&D
ale firmelor străine, obţinerea de avantaje din diferenţele de resurse şi pieţe care
sunt accesibile în străinătate, satisfacerea presiunilor guvernamentale locale etc.
Există astfel trei tipuri de laboratoare C&D aflate în conducerea filialelor:
cele ce au ca funcţie primară asistarea producţiei şi punerea în funcţiune a ideilor
importate de la compania mamă, cele integrate local care au ca sarcină adaptarea la
piaţa gazdă şi cele care au C&D ca parte a programului coordonat global de
societatea mamă în cazul “laboratorului internaţional şi interdependent”.
Atitudinea şi strategiile guvernelor din ţările gazdă privind transferul de
tehnologie pot fi sintetizate astfel: a nu face nimic (ţări sau prea puternice sau prea
slabe), limitarea anumitor sectoare la proprietate locală, limitarea cantităţii de ISD,
cerinţe de performanţă specifice pentru investitorii străini, descurajarea clauzelor
restrictive asupra transferului de tehnologie, impunerea unor condiţii, încurajarea
dezvoltării tehnologice indigene, încurajarea colaborărilor străine privind C&D,
2
Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company,
Londra, 1995, p.298

70
încercări de a obţine cunoştinţe prin metode alternative etc.
În relaţiile cu ţara de origine, CTN trebuie să aibă în vedere că tehnologia este
de o importanţă critică pentru susţinerea competitivităţii statelor naţionale
moderne, iar CTN sunt principalii producători de tehnologie şi deci sunt în atenţia
acestor guverne.
Astfel, de când tehnologia a devenit un sector important a dezvoltării şi
creşterii economice, guvernele încearcă să-şi protejeze drepturile lor de proprietate,
şi aceasta deoarece tehnologia, comparativ cu resursele naturale, are patru trăsături
distincte: ele trebuie create cu consum de resurse; odată create, costul marginal al
copierii şi folosirii tehnologiei este mai mic decât cel al resurselor, deci devine un
bun public; tehnologia este mobilă în spaţiu; societatea a inventat o varietate de
măsuri şi instrumente, inclusiv sistemul patentelor, pentru a încuraja producerea
tehnologiei şi protejarea inovatorilor împotriva disipării folosirii ei. Astfel,
tehnologia devine un factor al avantajului competitiv iar naţiunile au căutat
întotdeauna să se protejeze împotriva eroziunii ei.
În modelul clasic, tehnologia şi capitalul erau independente una de cealaltă,
dar ambele erau tranzacţionate pe piaţă; dar odată cu apariţia CTN, pentru căutarea
şi controlarea resurselor naturale şi a pieţelor, exportul de tehnologie devine
internalizat în măsura în care marea parte a acesteia este încorporată CTN.
În consecinţă, în politicile privind exporturile de tehnologie, guvernele din
ţările de origine trebuie să ţină cont de rolul unic şi special al CTN ca purtători
internaţionali de tehnologie.
Grijile ţărilor de origine privind transferul de tehnologie privesc două motive:
primul este că CTN, angajându-se în ISD, îşi deviază energiile de la activităţile
creatoare din aceste ţări, iar al doilea că, exporturile tehnologice, majoritatea prin
intermediul CTN, îmbunătăţesc competitivitatea internaţională a firmelor din ţara
primitoare faţă de cele din ţara donatoare.
Însă, chiar dacă aceste griji pot fi veridice, ţările de origine (care sunt în
general ţări dezvoltate) nu-şi pot permite totuşi să stopeze exportul de tehnologie
spre ţările în curs de dezvoltare prin intermediul CTN. Iar aceasta se observă dacă

71
se face o mutare în modul de abordare a fenomenului care nu trebuie privit ca o
ameninţare la investiţiile, locurile de muncă şi tehnologia locale, ci ca mijloace de
cucerire şi de acces protejat la pieţe străine, obţinerea de resurse şi capacităţi vitale
competitivităţii ţării exportatoare de capital, asigurarea unui imbold pentru
prosperitatea ţărilor în curs de dezvoltare, protejarea sau întărirea poziţiei
competitive a unei ţări industrializate în raport cu alta.

72