Moromeţii

roman postbelic
Marin Preda

Marin Preda consideră că proza nu ar avea nici un înţeles în afara unor noţiuni ca istorie,
adevăr, realitate şi abordează teme morale şi existenţiale într-un stil epic original .În volumul de
debut, Întâlnirea din pământuri sunt câteva scurte naraţiuni: Dimineaţa de iarnă, O adunare
liniştită, În ceaţă, care prefigurează motive, întâmplări şi personaje din roman, care trădează
preocuparea scriitorului pentru destinul ţăranului român. Prin Moromeţii, carte fundamentală a prozei
noastre contemporane, Marin Preda continuă tradiţia romanului românesc de inspiraţie rurală (Slavici,
Rebreanu, Sadoveanu) şi în acelaşi timp se distanţează de aceasta, propunând o viziune nouă, modernă
asupra universului existenţial rustic şi asupra ţăranului român. Vocaţia realistă a prozei lui Marin
Preda îşi află confirmarea în volumul I al romanului Moromeţii publicat în 1955. Volumul al II-lea
vede lumina tiparului doisprezece ani mai târziu. Moromeţii conţine, în aproape o mie de pagini
povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, care cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol o
adâncă şi simbolică destrămare.
Geneza se întinde pe aproape două decenii până la apariţia primului volum şi apoi până la
1967 când apare volumul al II-lea.,
Romanul abordează o temă fundamentală: destrămarea civilizaţiei tradiţionale ţărăneşti.
Alte teme aduse în dezbatere reprezintă şi ele linii de forţă ale gândirii scriitoriceşti a lui Marin Preda:
raportul individului cu istoria, libertatea şi constrângerea, iluzia şi realitatea, solidaritatea
umană şi exilul interior, tema paternităţii, cea a cunoaşterii, a iubirii, a morţii. Romanul
Moromeţii aduce în prim plan şi câteva mituri arhaice (al Tatălui, al fiului risipitor, al victoriei
Binelui chiar şi atunci când răul, ura, violenţa, prostia invadează lumea oamenilor) şi destramă mituri
ale veacului XX ( mitul comunist al colectivizării şi cel al „omului nou”). Marin
Titlul romanului subliniază intenţia autorului de a urmării destinul unei familii. Moromeţii
este romanul unei colectivităţi ale cărei temelii sunt grav ameninţate de un timp viclean ce ascunde
sub aparenţa „răbdării” capcana unei „istorii frauduloase”.Viziunea scriitorului se fundamentează din
perspectiva confruntării omului cu Timpul, a umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea
unor evenimente necruţătoare.
Incipitul este de tipul intrărilor multiple. Acţiunea primului volum se petrece cu trei ani
înaintea celui de-al doilea război mondial, de la începutul verii până toamna târziu. „Moromeţii” II
cuprinde un timp tragic, catastrofic, anii ’50 în care satul este supus unui important fenomen de
schimbare, fiind agresat de forţe ostile. Marin Preda inaugurează astfel seria romanelor ce dezbat
problematica „obsedantului deceniu”. Drama lumii moromeţiene se desfăşoară într-un spaţiu
familiar scriitorului: Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării
Compoziţia primului volum este ordonată de o axă fundamentală – cea a timpului care nu
rămâne simplă cronologie, durată univocă în care se desfăşoară evenimentele, ci se constituie ca o
forţă redutabilă, înşelătoare, vicleană ce încercuieşte primejdios existenţa. Volumul I cuprinde 3 părţi,
alcătuite din 29, 18, 28 de capitole, au ritmuri diferite determinate de acest timp înşelător, enigmatic.
În prima parte timpul este dilatat, are un ritm lent (de sâmbătă seara când Moromeţii se întorc de la
câmp, până duminică noaptea, când Polina fuge cu Birică). Naratorul foloseşte aici tehnica
acumulării spre a institui mai apoi situaţia conflictuală. Partea a doua alătură printr-o tehnică
modernă a colajului (a mozaicului), scene diverse de viaţă din existenţa câtorva familii de silişteni. În
centrul atenţiei se află familia Moromeţilor. Partea a treia cuprinde două mari episoade epice:
secerişul şi conflictul lui Ilie Moromete cu fiii săi mai mari. Desfăşurarea epică a primului volum se
consumă între două fraze- cheie, romanul având astfel o compoziţie închisă.
Al doilea volum are o compoziţie mai complicată. Cele cinci părţi sunt alcătuite dintr-un
număr inegal de capitole, criteriul de succesiune nemaifiind înlănţuirea, ci discontinuitatea narativă.
.

1
 În planul romanului, destrămarea familiei lui Moromete este rezultatul unor conflicte multiple,
cu o dezvoltare lentă în timp: între Moromete şi cei trei feciori mai mari, între Catrina şi Moromete,
între Niculae şi Moromete, între Moromete şi stăpânire, între comunitatea condusă după reguli
patriarhale a lui Moromete şi dorinţa de independenţă economică a celor trei fii. Un rol nefast în
această mişcare centrifugă îl are Maria Moromete, sora lui Ilie. Ea joacă rolul de liant în structura
narativă a „Moromeţilor”, fiind purtătoarea de zvonuri din întreg satul. În acţiunea romanului ţărănesc,
ea va facilita destrămarea familiei lui Ilie Moromete. Ea îi va învăţa pe cei trei nepoţi, să plece la oraş
şi să vândă oile şi caii lui Moromete. Ei ajung la oraş într-o debusolare şi mai mare, practicând meserii
insignifiante şi ruşinoase, pentru că spaţiu în care evadează este el însuşi unul închis.
Plecarea celor trei băieţi la Bucureşti, în finalul vol.I, anunţă nu numai destrămarea familiei,
dar şi a societăţii, căci puţin după aceea izbucneşte războiul, vin comuniştii la putere, ţăranul îşi pierde
pământul, valorile morale şi chiar identitatea.Această dramă naţională este prezentată în vol. al II-lea,
de aceea Preda încheie primul volum cu o secvenţă care sugerează proporţiile dezastrului istoric: „Trei
ani mai târziu izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare”. Pe lângă
valoarea de simetrie, aceste două enunţuri grave, sporesc valoarea dramatică a deznodământului şi
conotează sensul volumului următor.
Un timp catastrofic, al violenţei şi abuzului se instalează definitiv în volumul al doilea. Tema
destrămării se amplifică nemăsurat,de la scindarea familiei la dispariţia unui mod de viaţă, cel al
ţărănimii tradiţionale. Ea se asociază pregnant cu tema libertăţii morale în luptă cu fatalităţile
istoriei. Drama lumii ţărăneşti se încheagă treptat dintr-un discurs narativ fragmentar, secvenţial,
eseistic. Compoziţia este alcătuită din mai multe fragmente (cinci părţi însumând 91 de capitole faţă
de 75 ale vol. I). Evenimentele „pline de viclenie” care se abat asupra satului statornicit altădată pe
valori sigure, sunt numeroase, complicate, confuze sau obscure, dar cu implicaţii şi urmări de o
violenţă imprevizibilă. Arta dialogului este remarcabilă la M. Preda şi probează vocaţia de povestitor.
Scriitorul apelează la toate formulele colocviului: dialogul, povestirea retrospectivă (relatarea primei
călătorii la munte a lui Ilie Moromete), confesiunea, monologul, autoadresat sau adresat unui
interlocutor absent (dialogul imaginat cu Bâznae), visul monologat (Catrina, Niculae),
autospovedania, sceneta jucată de părinţi în faţa copiilor.
Arta narativă se bazează în primul volum pe o tehnică a acumulării. Nici un detaliu nu este
întâmplător, fiecare are o semnificaţie precisă şi o funcţie simbolică. Echilibrul şi complexitate
construcţiei romanului se datorează organizării epice, stilului narativ (domină stilul indirect liber).
Împletirea naraţiunii cu analiza, cu portretul, cu descrierea (tabloul câmpenesc în dimineaţa zilei de
seceriş), cu microeseul analitic, cu discursul scenic (dialog, monolog însoţite de notaţii „regizorale”),
textul şi subtextul ironic conferă modernitate scriiturii. Volumul al doilea se întemeiază pe o tehnică
rezumativă. Domină stilul direct al naratorului. Vorbirea directă a personajelor alternează cu cea
indirectă a autorului situat în perspectiva omniscientă şi cu cea indirect-liberă (scriitorul este mediator
între personaj şi cititor), într-un flux verbal din care dispar mărcile grafice ale trecerii de la un stil la
altul. Predomină formele oralităţii, exprimarea populară, vorbirea ţărănească stilizată împletită cu cea
intelectuală, cu expresia neologică.
Perspectiva narativă. Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a
reflectorilor (Ilie Moromete, în vol.I, şi Niculae, în vol. al II-lea), ca şi prin aceea a informatorilor
(personaje- martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, de exemplu al lui Parizianu
despre vizita lui Moromete la fii, la Bucureşti). Limitarea omniscienţei face ca romanul lui M.Preda să
fie un roman doric (N.Manolescu).
Epopeea tragică a ţăranului care trăieşte lăuntric drama dispariţiei satului românesc tradiţional
se conturează însă mai ales prin prezenţa directă în text a eroului, prezenţă însoţită de comentariile
scriitorului omniscient. Ilie Moromete rămâne un personaj monumental, unic în literatura română,
văzut scenic chiar şi atunci când se retrage în lumea miraculoasă a cugetării.