Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
CRAIOVA
DISCIPLINA
DREPT PROCESUAL PENAL
TEMA REFERAT:
AVOCAT STAGIAR
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
OCTOMBRIE
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
2010
PLAN DE REFERAT
V. Efectele recursului
BIBLIOGRAFIE
Interesul general cere ca valorile sociale fundamentale să fie cu grijă ocrotite prin
organizarea în aşa mod a activităţii de înfăptuire a justiţiei încât eroarea, sub diferitele ei
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
înfăţişări, să nu îşi aibă locul în hotărârile judecătoreşti. Căile de atac sunt instituţii create
tocmai în scopul preîntâmpinării şi al înlăturării erorilor în sfera de realizare a justiţiei,
întrucât două sau mai multe instanţe vor vedea mai clar şi vor greşi mai puţin decât una
singură.
În cadrul etapei judecăţii unei cauze penale, soluţiile la judecata în căile ordinare de atac
contribuie la realizarea finalităţii ansamblului de acte ce constituie procesul penal, aceea a
„dezlegării”, a soluţionării temeinice şi legale a cauzelor, adică într-un mod conform cu
prevederile legii şi cu realitatea faptelor.
Căile de atac sunt mijloacele procesuale care permit un nou examen al procesului în
care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească (sau chiar două), în vederea desfiinţării, totale sau
parţiale, a acestora atunci când sunt greşite, în fapt sau în drept.
În justificarea raţiunii instituirii căilor ordinare de atac, în literatura juridică de
specialitate s-a pornit de la constatarea, a cărei justeţe este mai mult decât evidentă, că „în
justiţia represivă, perfecţiunea este un ideal greu, dacă nu imposibil de atins. Nu toate
hotărârile judecătoreşti se sprijină pe adevărul real, după cum nu toate au la bază o corectă
interpretare şi aplicare a legii. În administrarea justiţiei, ca şi în orice alt domeniu de activitate
umană, oricând se pot săvârşi eror, generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de
lege pentru a se asigura subiecţilor procesuali maximum de garanţii în desfăşurarea procesului
penal. Dar, dacă este cu totul de înţeles că erorile nu pot fi întotdeauna evitate, ar fi absolut de
neiertat ca acestea, odată comise, să se permanentizeze, chiar atunci când este posibil să se
descopere existenţa lor.”
În susţinerea argumentelor pentru instituirea căilor de atac, profesorul R. Garraud
exprima, într-o manieră realistă, constatarea că „Judecătorii sunt oameni, expuşi, cu toată
cultura, educaţia şi recrutarea lor, la ignoranţe, surse de erori, sau la slăbiciuni, surse de
nedreptăţi (subl. ns); de aceea s-a simţit nevoia de a căuta, într-o nouă examinare a cauzei, o
garanţie contra acestui risc inerent funcţionării justiţiei.”
Aceeaşi idee este exprimată şi de profesorul Traian Pop, care arată că „este necesară şi
utilă această judecată de control, fiindcă judecata omenească, oricâte precauţiuni şi-ar lua, nu
este infailibilă, ci este supusă erorii garanţii procedurale şi injustiţiei. Căile de atac oferă
posibilitatea de a se controla eventualele greşeli şi nedreptăţi şi de a se corecta şi repara. Două
sau trei instanţe vor vedea mai clar şi vor greşi mai puţin decât una singură.”
În literatura de specialitate se consideră că o hotărâre judecătorească poate fi nelegală şi
netemeinică din cauza a două vicii fundamentale : pronunţarea ei ca rezultat al nesocotirii
regulilor de procedură penală, care asigură aflarea adevărului şi garantează drepturile părţilor,
de natură a pune la îndoială corectitudinea soluţiei adoptate (vitium in procedendo);
soluţionarea greşită a cauzei (vitium in judicando), fie prin stabilirea greşită a situaţiei de fapt
(error in facto), fie prin aplicarea greşită a normelor de drept substanţial – penal sau civil, sau
omiterea aplicării lor (error in jure), care a condus la o soluţie neconformă cu legea.
Judecata în căile de atac, indiferent de obiectul acesteia – hotărâre dată în primă instanţă
sau hotărâre dată în soluţionarea unei alte căi de atac – este întotdeauna, o activitate de
control
judecătoresc, control exercitat, de regulă, de instanţe superioare celei care a pronunţat
hotărârea sau hotărârile atacate, căci, în principiu, ideea de control nu se conciliază cu aceea
de verificare a propriei activităţi; numai în mod excepţional instanţa care a examinat cauza
este autorizată să-şi verifice ea însăşi hotărârea – efectuând, deci, un autocontrol – şi dacă este
cazul, să revină asupra ei şi să dea o nouă hotărâre.
Controlul în justiţie, mai precis controlul asupra hotărârilor judecătoreşti, are aceeaşi
justificare, aceeaşi raţiune şi acelaşi rol, ca în orice domeniu al activităţii umane, îndeosebi a
celei publice şi anume să asigure o cât mai desăvârşită administrare a justiţiei.
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
Ideea a fost susţinută chiar de către primii autori de tratate de drept procesual penal,
care au subliniat că acest control constituie pentru instanţa a cărei judecată urmează să fie
supusă controlului, un stimulent de a judeca cu cât mai mare grijă şi o frână contra
arbitrariului şi a abuzului. Controlul, verificarea din partea juristicţiunilor superioare,
formează, prin numărul şi experienţa mai mare a respectivilor judecători, o garanţie mai mare
pentru o bună judecată.
Fazele (treptele) pe care le parcurge judecata unei cauze penale poartă denumirea de
grade de jurisdicţie. Aşadar, numărul gradelor de jurisdicţie depinde de numărul căilor
ordinare de atac prevăzute de lege, care se pot exercita împotriva unei hotărâri judecătoreşti
nedefinitive.
Ca regulă generală, Codul de procedură penală român, reglementează triplul grad de
juristicţie în materie penală, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 45/1993 prin care s-a
trecut la sistemul de două căi de atac ordinare, apelul şi recursul; astfel, persoana trimisă în
judecată prin rechizitoriul procuroruliu sub acuzaţia de a fi săvârşit o infracţiune are
posibilitatea de a beneficia atât de o judecată în primă instanţă, cât şi de judecată în căile
ordinare de atac – apelul şi recursul. Cele mai multe dintre reglementările acestor două căi
ordinare de atac sunt comune, deosebirile existând în legătură cu domeniul de aplicare a
fiecăreia dintre aceste căi de atac, în legătură cu motivele de apel şi de recurs, cu desfăşurarea
şedinţei de judecată, precum şi cu soluţiile ce se pot pronunţa. Ca exceptie, însă, anumite
cauze pot fi judecate, conform art. 361 alin. (1) C. Proc. Pen., numai în două grade de
jurisdicţie. Trebuie subliniat că nu există însă nici o situaţie în care procesul penal să se
desfăşoare în faţa unui singur grad de jurisdicţie, nefiind admisă în nici un caz pronunţarea
unei hotărâri în materie penală în primă şi ultimă instanţă.
Curtea Constituţională a fost sesizată de-a lungul timpului în numeroase rânduri, a
examinat şi s-a pronunţat cu privire la modul de reglementare a căilor de atac în procesul
penal român, mai precis asupra chestiunii dacă liberul acces la justiţie este compatibil cu
instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii deosebite, inclusiv în ceea ce priveşte
exercitarea căilor de atac. De asemenea, au fost analizate condiţiile în care existenţa unor
particularităţi procedurale, în special referitoare la exercitarea căilor de atac, este în
concordanţă cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut
la art. 16 alin. 1 din Constituţie.
Instanţa constituţională a statuat de asemenea că liberul acces la justiţie presupune şi
accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de
desfăşurare a procesului penal în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a
legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2),
potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute
numai prin lege”, precum şi din cele ale art. 129, conform cărora „împotriva hotărârilor
judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile
legii.”
1
„Controlul judecăţii constituie pentru instanţa a cărei judecată urmează a fi supusă controlului un stimulent de
a judeca cu cât mai mare grijă şi o frână contra arbitrariului şi abuzului”, T. Pop, op. Cit. Vol IV, p. 338
2
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, op. Cit. P. 316
3
T. Pop, op. Cit., Vol IV, p. 338
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
Aşadar, recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod
excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond, în
hotărârile date.1
Această cale de atac corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicţie şi de aceea se
îndreaptă împotriva hotărârilor judecătoreşti date în ultimul grad de fond, pentru erorile de
drept pe care le conţine.2
Printre trăsăturile recursului merită menţionate următoarele:
1. Este o cale de atac ordinară; trebuie introdus într-un termen fix şi împiedică
hotărârea din ultimul grad de fond să devină definitivă şi executorie;
2. Este o cale de atac exclusiv de drept, întrucât provoacă un control parţial, numai în
drept. El repune în discuţie nu întreaga cauză, ci numai chestiunile de drept şi pentru
motive bine determinate. El poate avea loc numai pentru nulităţi de fond şi de
formă, adică pentru erori de drept substanţiale şi procesuale. Starea de fapt nu este
supusă controlului instanţei de recurs;
3. Este o cale de atac în anulare, el tinzând la obţinerea casării sau anulării hotărârii
atacate;
4. Este o cale de atac ireverenţioasă, întrucât se adresează unor instanţe judecătoreşti
superioare;
5. Nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci doar o verificare a hotărârii
atacate pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscisuri
noi, prezentate la instanţa de recurs. Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe
numai asupra motivelor de recurs, invocate de procuror şi de părţi;
6. Este o cale de atac uşor accesibilă. Orice hotărâre penală a instanţei de apel şi a
primei instanţe care nu este supusă apelului poate fi atactă cu recurs, de către oricare
parte din proces, în termen fix şi cu forme procesuale simple. Accesul liber al
oricărei părţi la folosirea acestei căi de atac este uşurat de regula neagravării situaţiei
în propriul recurs(non reformatio in peius)3.
V. Efectele recursului
În ceea ce priveşte efectele recursului, doctrina română a distins patru asemenea efecte:
1. Efectul suspensiv de executare;
2. Efectul devolutiv;
3. Efectul extinctiv;
4. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs.
Dintre acestea, doar primele 3 efecte sunt specifice căii de atac a recursului,
ultimul fiind un motiv general valabil pentru toate căile de atac.
1
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea Specială., Editura Global Lex, Bucureşti, 2008, p. 287
2
In doctrină, recursul este privit de unii autori ca fiind un alt treilea grad de jurisdicţie. In acest sens, a se vedea
Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul, nr. 2/1995, p. 43
3
Gh. Mateuţ, op.cit, p. 44
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
5.1. Efectul suspensiv al recursului1
Potrivit art. 385, recursul este suspensiv de executare atât în ceea ce priveşte latura
penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, afară de cazul în care legea dispune altfel.
Efectul suspensiv constă în suspendarea, prin declaraţia de apel sau de recurs, a
executării 12 dispoziţiilor din hotărârea atacată, pe tot timpul judecării căii de atac. Temeiul
acordării efectului suspensiv al căii de atac este amânarea executării dispoziţiilor dintr-o
hotărâre până în momentul confirmării de către instanţele de control a legalităţii şi a
temeiniciei soluţiilor conţinute în hotărâre.
Efectul suspensiv se produce în virtutea legii, cu condiţia ca recursul să fie declarat în
termen. Suspendarea executării hotărârii primei instanţe sau a instanţei de apel are loc în
dispoziţiile care privesc partea care l-a declarat. În acest sens, trebuie menţionat că recursul
inculpatului suspendă executarea atât a laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei, pe când
recursul părţii vătămate suspendă executarea numai a laturii penale a cauzei.Pentru părţile
care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se refră, hotărârea este executorie la
data expirării termenului de recurs.
Recursul procurorului, declarat fără rezerve, adică cel care nu se referă la o anumită
latură a procesului penal suspendă executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacată.2
Prin derogare de la această regulă, recursul nu suspendă executarea dispoziţiilor din
hotărârea atacată, în următoarele cazuri:
- Luarea, menţinerea unei măsuri preventive sau constatarea încetării de drept a
arestării preventive prin încheiere(art. 141 alin. 3);
- Luarea, revocarea şi menţinerea acestei măsuri prin sentinţă sau decizie(art. 350
alin. 4);
- Confirmarea măsurii internării(art. 162 alin.6);
- Suspendarea judecăţii(art. 303 alin. 3);
- Liberarea condiţionată, cu excepţia recursului declarat de procuror(art 450 alin. 4);
- Contestarea măsurii asiguratorii(art. 168 alin. 2);
- Prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală(art. 159 alin. 6).
Noţiunea de efect devolutiv al unei căi de atac a fost definită în literatura de specialitate
ca fiind trecerea sau transmiterea, în întregime sau în parte, a cauzei, de la instanţa care a
pronunţat hotărârea atacată la instanţa competentă să soluţioneze acea cale de atac. S-a arătat
că prin devoluţie cauza este repusă în discuţie, în măsura în care a fost atacată, pentru o nouă
judecată în faţa instanţei superioare sesizate cu calea de atac, subliniindu-se că prin declararea
căii de atac nu se provoacă o reiterare a judecăţii, ci o verificare multilaterală, în fapt şi în
drept, a acelei sentinţe, în măsura în care aceasta a fost atacată, măsură care constituie
conţinutul expresiei efect devolutiv al căii de atac. Întrucât esenţa devoluţiei o constituie
transmiterea cauzei de la o instanţă la instanţa superioară, este evident că judecata în calea de
atac este limitată la faptele şi la persoanele supuse judecăţii iniţiale, în baza principiului că nu
se poate transmite mai mult decât s-a judecat în primă instanţă sau în apel.
În ceea ce priveşte faptele, efectul devolutiv se traduce prin aceea că instanţa de recurs
nu poate fi sesizată decât cu faptele care au constituit obiectul judecăţii în primă instanţă sau
în apel. Aşadar, instanţa de control nu poate extinde procesul penal la fapte asupra cărora
instanţa anterioară n-a fost chemată să se pronunţe, căci în acest caz părţile ar fi lipsite de un
grad de jurisdicţie.
În ceea ce priveşte persoanele, în baza efectului devolutiv, instanţa de recurs nu poate
dispune cu privire la persoane care n-au figurat în cauză la prima instanţă, şi nici să modifice
calitatea pe care instanţa de prim grad a atribuit-o unor participanţi la proces, în sensul
inculpării lor. Astfel, instanţa de control nu ar putea să condamne, ca inculpat, o persoană care
a fost judecată în calitate de parte responsabilă civilmente. În schimb, efectul devolutiv
permite achitarea unui inculpat, condamnat fie ca autor, fie ca instigator sau complice, şi
obligat la despăgubiri, şi să reţină numai răspunderea sa civilă, ca parte responsabilă
civilmente.
Recursul, spre deosebire de apel, nu poate avea efect devolutiv integral, ci numai
parţial. El devoluează pricina în faţa instanţei de casare numai în drept. Deci devoluează
numai chestiunile de drept substanţial sau formal care privesc cauza şi învesteşte instanţa de
casare numai cu controlul în drept, nu şi în fapt, al hotărârii de fond.
Potrivit art. 385, efectul devolutiv al recursului prezintă anumite limite determinate de :
persoana care l-a declarat, persoana la care se referă declaraţia de recurs, calitatea pe care o
are recurentul în proces, motivele de casare, prevăzute expres în lege.
Situaţiile analizate ca „efect” el efectului devolutiv al căilor ordinare de atac, cele mai
multe dintre ele constituind impedimente în cadrul noii judecăţi, au fost caracterizate în
literatura de specialitate fie ca limite ale efectului devolutiv, fie ca manifestare specifică a
acestui efect, consecinţă firească a principiului că ceea ce n-a existat nu poate fi transmis.
Recursul este, de asemenea, ghidat de principiul ne ultra petitam, potrivit căruia
hotărârea instanţei de recurs nu poate fi decât limitată la interesele pe care le
reprezintărecurentul, precum şi de principiul tantum devolutum,după care numai atât este
devoluat, cât este recurat.1
Cu toate acestea, ca o excepţie de la cele menţionate mai sus, trebuie subliniat faptul că
recursul are caracter integral devolutiv, atunci când se atacă o hotărâre care nu poate fi
atacată cu apel, ci direct cu recurs. În acest caz, recursul, rămânând singura cale de atac
ordinară, împrumută caracterul integral devolutiv al apelului, nefiind limitat la motivele de
casare prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a
1
I. Neagu, op. cit, p. 316-317
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
cererilor formulate de recurent, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. De
aici rezultă că instanţa de recurs are obligaţia de a examina cauza sub toate aspectele hotărârii
atacate, chiar dacă rpin recurs nu au fost invocate decât unele temeiuri sau nu au fost
formulate decât unele cereri.
Prin folosirea căii de atac a recursului, cauza penală este dedusă înaintea instanţei de
recurs în vederea efectuării controlului judecătoresc.
Dar, acest control judecătoresc nu este efectuat de către instanţa de recurs în mod
nelimitat ci în mod mărginit la ceea ce recurentul a putut şi a înţeles să atace prin declararea
recursului. În consecinţă, cauza penală este supusă controlului judecătoresc al instanţei de
recurs în măsura în care hotărârea primei instanţe sau a intanţei de apel au fost atacate, măsură
care constituie conţinutul expresiei efectului devolutiv al recursului.
Astfel, sub aspectul efectului devolutiv, instanţa de recurs are cădere să judece atât cât
este atacată hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel, prin recursul declarat, conform
prevederilor art. 3856 C. proc. pen. care dispune că „Instanţa judecă recursul numai cu privire
la persoana care l-a declarat şi la persoana care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport
cu calitatea pe care recurentul o are în proces”.
În cazul în care există mai multe declaraţii de recurs, deci nu mai multe recursuri,
limitarea legii se aplică faţă de fiecare recurs în parte.
Potrivit art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în
limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859.
Acest text de lege prevede cazurile în care se poate face recurs, dispunând că hotărârile
sunt supuse casării în următoarele cazuri :
1. nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie sau dupa calitatea
persoanei;
3. instanta nu a fost compusa potrivit legii ori s-au incalcat prevederile art. 292 alin. 2
sau a existat un caz de incompatibilitate;
4. sedinta de judecata nu a fost publica, in afara de cazurile cand legea prevede altfel;
5. judecata a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului, cand aceasta era
obligatorie, potrivit legii;
6. urmarirea penala sau judecata a avut loc in lipsa aparatorului, cand prezenta acestuia
era obligatorie;*)
7. judecata s-a facut fara efectuarea anchetei sociale, in cauzele cu infractori minori;
10. instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul
de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru
parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului;
11. instanta a admis o cale de atac neprevazuta de lege sau introdusa tardiv;
12. cand nu sunt intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni sau cand instanta a
pronuntat o hotarare de condamnare pentru o alta fapta decat cea pentru care condamnatul a
fost trimis in judecata, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 334-337;
13. cand inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevazuta de legea
penala;
14. cand s-au aplicat pedepse gresit individualizate in raport cu prevederile art. 72 din
Codul penal sau in alte limite decat cele prevazute de lege;
15. cand persoana condamnata a fost inainte judecata in mod definitiv pentru aceeasi
fapta sau daca exista o cauza de inlaturare a raspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a
intervenit decesul inculpatului;
16. cand in mod gresit inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta savarsita de el nu
este prevazuta de legea penala sau cand, in mod gresit, s-a dispus incetarea procesului penal
pentru motivul ca exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a raspunderii
penale ori ca a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost gratiata;
171. cand hotararea este contrara legii sau cand prin hotarare s-a facut o gresita aplicare
a legii;*)
21. cand judecata in prima instanta sau in apel a avut loc fara citarea legala a unei parti,
sau care, legal citata, a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta despre aceasta
imposibilitate.
Aceste limite nu sunt însă aplicabile în cazul prevăzut de art. 3856 alin. (3) care dispune
că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel,
nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., iar instanţa de recurs
este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze
întreaga cauză sub toate aspectele”.
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
Deci, în acest caz, controlul judecătoresc al instanţei de recurs nu trebuie să se
mărginească numai la examinarea cauzei în raport cu temeiurile invocate de recurent, ci
trebuie să cerceteze, dacă din materialul proesual aflat la dosarul cauzei nu rezultă şi alte
neregularităţi privind legalitatea sau temeinicia hotărârii atacate.
Totodată, în cazul recursului declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu
apel, se va examina hotărârea atât cu privire la legalitate cât şi la temeinicie spre deosebire de
recursul împotriva hotărârilor care pot fi atacate cu apel, caz în care în recurs examinarea
priveşte numai motivele de legalitate prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. Acest fapt poate fi
explicat în sensul că motivele de netemeinicie au fost examinate de instanţa de apel şi nu mai
fac obiectul instanţei de recurs.
Examinarea integrală în cazul recursului declarat împotriva unei hotărâri care nu poate
fi atacată cu apel duce la următoarele constantări :
1. Existenţa şi a altor încălcări decât cele invocate în cererea de recurs privind
temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, care vin în sprijinul susţinerilor
recurentului şi deci recursul trebuie admis;
2. Faptul că există suficiente probe care duc la concluzia că susţinerile recurentului nu
sunt întemeiate şi deci recursul urmează să fie respins.
În concluzie, în aceste cazuri, recursul poate fi admis şi pe alte temeiuri decât cele
invocate de recurent în condiţiile precizate mai sus.
În general, căile de atac profită numai celor care le-au formulat, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
În acest sens, şi recursul, în principiu profită numai aceluia sau acelora care l-au
declarat în termenul legal.
La nivel de excepţie de la această regulă, art. 385 alin. 1 prevede că instanţa de recurs
examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care
aceasta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără, însă, să poată crea acestor părţi o
situaţie mai grea1.
Alineatul 2 din art. 385 completează cu posibilitatea procurorului de a cere extinderea
recursului declarat de el în termen, chiar după expirarea termenului de recurs, şi faţă de alte
persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
În doctrină s-a arătat că efectul extensiv al căilor de atac este incident numai atunci când
într-o cauză penală există aşa numitele grupuri procesuale - mai mulţi inculpaţi, mai multe
părţi civile sau responsabile civilmente -, dintre care numai unele au declarat apel sau recurs,
sau calea de atac promovată se referă numai la unele dintre părţile care alcătuiesc un grup
procesual. În aceste cazuri, instanţa de control este obligată să examineze cauza şi în privinţa
celorlalte părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis), putând hotărî – fără a
le fi citat - şi în privinţa lor, dar fără a le îngreuna (agrava) situaţia, aceasta indiferent de
soluţia dată referitor la partea care a declarat calea de atac.
Temeiul instituirii acestui principiu îl constituie înlăturarea riscului de creare a unor
inechităţi între membrii aceluiaşi grup procesual, atunci când, în urma exercitării unei căi de
1
Aşadar, dacă unul dintre inculpaţi a declarat recursul în termen, instanţa de recurs examinează cauza prin
extindere şi cu privire la inculpaţii care au declarat recurs după expirarea termenului prevăzut de lege(ICCJ, s.p.,
dec. nr. 5672/2006, în C54, p. 780-782).
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
atac de către unul dintre ei, situaţia să fie modificată în favoarea sa, iar situaţia altei părţi, cu
aceeaşi calitate procesuală, dar care nu a atacat hotărârea, să rămână nemodificată - să
dobândească caracter de imutabilitate – într-o exprimare din doctrină, în pofida viciilor de
fond sau de formă care afectează hotărârea iniţială, descoperite de instanţa de control.
Aşadar, instituţia efectului extensiv a fost reglementată în scopul de a constitui un
remediu împotriva inechităţilor pe care le poate genera formalitatea mecanismului procesual,
ce permite imutabilitatea parţială a unei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a neatacării ei de
către unele părţi din proces, fapt care poate duce la pronunţarea unor hotărâri contradictorii,
deoarece, în urma judecării căii de atac, instanţa poate modifica sau chiar desfiinţa hotărârea
atacată numai de unele dintre părţile din proces, iar soluţia adoptată este puţin probabil să
concorde cu soluţia – rămasă definitivă -, pronunţată de prima instanţă sau de instanţa de apel
cu privire la celelalte părţi din proces, care aparţin aceluiaşi grup procesual, şi care sunt legate
de cele care au exercitat calea de atac prin solidaritate procesuală şi prin comunitatea de
interese, ceea ce este contrar exigenţelor justiţiei.
În pofida clarităţii formulării textului de lege, precum şi a dezvoltărilor din doctrină,
totuşi, în practica judiciară recentă se exprimă opinii care vădesc nu numai neînţelegerea
justificării instituţiei efectului extensiv şi a mecanismului său de funcţionare, ci chiar
necunoaşterea dispoziţiilor legale.
Efectul extinctiv al recursului obligă, deci, instanţa de recurs să examineze cauza (sub
aspectul motivelor de casare) şi cu privire la:
- Părţile care nu au declarat recurs;
- Părţile care au declarat recursu după expirarea termenului prevăzut de lege, dacă
aparţin grupului procesul al recurentului, iar acesta a declarat recursul în termen;
- Părţile la care se referă recursul.
Totodată, efectul extensiv al recursului se deosebeşte de cel al apelului, deoarece
conferă procurorului facultatea să ceară extinderea recursului declarat în termen,
chiar după expirarea termenului de recurs, şi faţă de alte persoane decât acelea la
care s-a referit. Legea are în vedere o singură ipoteză şi anume, aceea determinată
de posibilitatea pe care o are procurorul de a restrânge recursul său numai la unele
persoane prin precizările pe care le poate face în declaraţia de recurs sau într-o
declaraţie ulterioară, dar înăuntrul termenului de recurs.1
Potrivit art. 3857 C. proc. civ., instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu
privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Norma specială privitoare la efectul extensiv al recursului se întemeiază pe solidaritatea
procesuală care se întâlneşte atunci când, în aceeaşi cauză penală sunt mai mulţi inculpaţi –
participanţi la comiterea aceleiaşi sau acelorlaşi fapte – sau mai multe părţi civile ori părţi
responsabile civilmente, cu interese comune.
Această solidaritate are drept cauză indivizibilitatea în cadrul situaţiei subiecţilor
respectivi, iar ca rezultat răsfrângerea oricărui act procesual îndeplinit de unul din membrii
grupului asupra celorlalţi membri atunci când priveşte un aspect obiectiv.
Cazurile de indivizibilitate sunt prevăzute de art. 33 C. proc. pen., astfel :
a) Când la savârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane.
b) Când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act.
1
I. Neagu, op.cit., p. 317-317.
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
c) În cazul infracţiunilor continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe
acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
Participaţia este reglementată în art. 23-26 Cod penal, participanţii la comiterea unei sau
unor infracţiuni fiind :
- Autorul care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar dacă
fapta penală este săvârşită de mai multe persoane se poate vorbi de coautorat.
- Instigatorul, fiind persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să
săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
- Complicele, fiind persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este deasemenea complice persoana
care promite, înaintea sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite
din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după înfăptuirea infracţiunii
promisiunea nu este îndeplinită.
Textul de lege citat impune ca într-o asemenea situaţie în care sunt mai mulţi inculpaţi,
sau mai multe părţi civile ori părţi responsabile civilmente şi care formează pentru fiecare
categorie un grup de subiecţi procesuali – consortium litis – instanţa de recurs să examineze
cauza şi să extindă această examinare şi la părţile care nu au declarat recurs sau la care
recursul nu se referă.
Părţile la care se poate face extinderea sunt cele care aparţin aceluiaşi grup procesual –
consortium litis – şi între care agrează solidaritatea procesuală. Aşa după cum nu se poate
agrava situaţia recurentului, tot aşa nu se poate agrava situaţia celor faţă de care operează
extinderea.
Astfel, în materie de participaţie, dispoziţiile art. 28 alin. (2) C. penal dispun că
circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, în timp ce aliniatul (1) prevede că circumstanţele
privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.
În cazul în care instanţa de recurs, examinând cauza constată că fapta pentru care a fost
condamnat inculpatul recurent, trebuie să primească o încadrare mai uşoară sau că există
unele circumstanţe obiective care trebuie să atragă o reducere a pedepsei, admiţând recursul
pentru aceste temeiuri instanţa va extinde efectele casării şi la participanţii care nu au făcut
recurs ori care şi-au retras recursul.
Tot astfel, dacă instanţa de rescurs constată că nu trebuiau acordate despăgubiri civile
sau că cele acordate sunt prea mari, va extinde efectele casării şi la inculpaţii care au fost în
solidar obligaţi la plata despăgubirilor.
O situaţie aparte o reprezintă recursul declarat de procuror care fiind în defavoarea
inculpatului care a făcut şi el recurs, instanţa în acest caz, dacă admite recursul procurorului,
nu va putea extinde efectele casării şi la inculpaţii care nu au făcut recurs deoarece ar duce la
agravarea situaţiei nerecurenţilor.
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
5.4. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs
Principiul general de drept, potrivit căruia părţii nu i se poate agrava situaţia în propria
cale de atac, îşi găseşte aplicarea şi în materia recursului, potrivit art. 385 alin. 1, instanţa de
recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs.
Regula este incidentă nu numai în recursul părţilor, ci şi în recursul martorilor,
experţilor, interpretului, apărătorului sau altor persoane.
Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de recurs îşi găseşte aplicarea numai în
ipoteza în care există doar recursul unei singure părţi sau al mai multor părţi care formează un
grup cu aceeaşi poziţie procesuală.
Schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată într-un concurs de
infracţiuni constituie o agravare a situaţiei inculpatului, atât din punct de vedere moral, cât şi
juridic, deoarece în sarcina acestuia se vor reţine două sau mai multe infracţiuni, având
aceeaşi încadrare juridică ca şi cea iniâială, pentru care se vor stabili două sau mai multe
pedepse, deşi prin hotărârea atacată el fusese condamnat la una singură 1 . Partea care a făcut
în recurs nu poate renunţa la beneficiul principiului non reformatio in pejus pentru a cere
adoptarea unei soluţii care i-ar agrava situaţia. O asemenea cerere nu poate fi primită deoarece
dispoziţiile art. 385 se adresează instanţei, în mod imperativ, peste voinţa părţii, interzicându-i
să creeze celui care a exercitat calea de atac o situaţie mai grea.
Regula este incidentă şi în recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, în
sensul că, în acest caz , instanţa de recurs nu va putea agrava situaţia acesteia.
Regula nu este aplicabilă în următoarele cazuri:
- Când există şi recursul uneii părţi contrare;
- Când există recursul procurorului fără rezerve.2
În literatura de specialitate s-a arătat însă că, deşi faţă de dispoziţiile art. 372 C.proc.pen
şi cele ale art. 385 C.proc.pen., care folosesc expresiile „instanţa de apel”, respectiv „instanţa
de recurs”, s-ar părea că principiul non reformatio in pejus operează numai în cadrul
soluţionării cauzei de către aceste instanţe, definiţia cuprinsă în dispoziţiile legale citate având
în vedere numai sensul strict de manifestare a principiului, în practică, întinderea efectelor
acestui principiu este mult mai mare, regula imperativă exprimată în dispoziţiile legale citate
având aplicare şi asupra soluţiei pe care trebuie să o dea instanţele sesizate - prima instanţă
sau instanţa de apel, după admiterea căilor de atac, desfiinţarea hotărârilor şi restituirea cauzei
spre rejudecare, chiar şi asupra soluţiei procurorului, căruia i s-a restituit cauza pentru
refacerea urmăririi penale, conform art. 332 C.proc.pen.. Aşadar, situaţia oricăreia dintre părţi
nu poate fi agravată în propria cale de atac, în nici una din situaţiile de mai sus, deoarece
raţiunea ce stă la baza principiului – necesitatea ca părţile să nu aibă temeri în exercitarea
dreptului lor de a supune controlului judiciar hotărârile care le privesc -, este prezentă în toate
1
În practica judiciară există şi o opinie mai nuanţată conform căreia schimbarea încadrării juridice dintr-o
infracţiune continuată într-un concurs de infracţiuni reprezintă o agravare a situaţiei inculpatului, doar în
principiu. Pentru că, în ipoteza în care legea prevede pentru infracţiunea continuată o pedeapsa mai grea decât
cea care s-ar putea pronunţa pentru cea mai gravă dintre infarcţiunile în care ea ar putea fi descompusă, nu se
poate vorbi de o agravare a situaţiei inculpatului. Cu alte cuvinte, în aplicarea principiului neagravării situaţiei în
propria cale de atac nu se poate face abstracţie de situaţia concretă a cauzei supusă spre examinare( V.
Papadopol, notă la Curtea de Apel Bucureşti, s. p., dec. nr. 532/1998, în C 25, p. 159. )
2
I. Neagu, op. cit., p. 319
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
aceste cazuri. De asemenea, în doctrină s-a arătat că principiul neagravării situaţiei în propria
cale de atac constituie o garanţie a libertăţii folosirii căilor de atac, în caz contrar ajungându-
se la o îngrădire a voinţei părţilor de a ataca hotărârile pe care le consideră nedrepte, din cauza
temerii că există posibilitatea ca, prin declanşarea unei noi judecăţi a cauzei, să-şi
înrăutăţească situaţia.
Proiectul Noului Cod de procedură penală modifică esenţial calea de atac a
recursului, transformand-o din una ordinară într-una extraordinară, denumindu-l în continuare
recurs în casaţie, cale de atac ce atrage competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De
asemenea, codul aduce modificări importante la nivelul procedurii de judecată a recursului în
casaţie, introducând, printre altele, admiterea în principiu a acestuia.
În ceea ce priveşte efectul suspensiv al recursului în casaţie, acesta nu mai operează ope
legis, ci, acum recursul fiind o cale extraordinară de atac, şi suspendarea judecăţii se dispune
de instanţa de judecată, dacă aceasta apreciază că se impune suspendarea motivată, în tot sau
în parte, a executării hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a uneia dintre
obligaţiile prevăzute de art.214 alin.(1) şi (2), conform art. 434 C.p.p.
Acelaşi articol completează:” În cazul în care persoana condamnată nu respectă
obligaţiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul, din oficiu sau la cererea
procurorului poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.”
În ceea ce priveşte efectul devolutiv al recursului, noua reglementare menţine în
întregime alineatul 1 al art. 385 C.p.p în vigoare, dar renunţă la alin. 2 care prevedea:
” Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu
este limitat la motivele de casare prevazute in art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara
temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate
aspectele.”
Având în vedere noua calificare juridică pe care o primeşte recursul, respectiv aceea
de cale extraordinară de atac, este firesc ca acesta să nu îşi mai menţină efectul devolutiv
integral pe care-l are în actuala reglementare, în cazul hotărârilor lipsite de calea de atac a
apelului.
Celelalte două efecte ale recursului, respectiv cel extensiv şi cel al neagravării situaţiei
părţii în propriul recurs sunt preluate integral din textul actualului cod de procedură penală.
BIBLIOGRAFIE
Controlul judecăţii constituie pentru instanţa a cărei judecată urmează a fi supusă controlului un stimulent de a
judeca cu cât mai mare grijă şi o frână contra arbitrariului şi abuzului”, T. Pop, op. Cit. Vol IV, p. 338
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, op. Cit. P. 316
T. Pop, op. Cit., Vol IV, p. 338
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea Specială., Editura Global Lex, Bucureşti, 2008, p. 287
In doctrină, recursul este privit de unii autori ca fiind un alt treilea grad de jurisdicţie. In acest sens, a se vedea
Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul, nr. 2/1995, p. 43
Gh. Mateuţ, op.cit, p. 44
I.N.P.P.A. CRAIOVA
REFERAT CURS PROCESUAL PENAL
DEACONU SILVIU – BAROUL GORJ
Despre efectul suspensiv al recursului a se vedea: I. F. Ciobanu, Este suspensiv de executare recursul declarat
în condiţiile art. 160(8) C.p.p?, în Dreptul, nr. 5-6/1994, p. 154; V. Pavăleanu, Efectul suspensiv al recursului
în cazul măsurilor preventive, în Dreptul, nr. 8/1996, p. 115-117; R. Pătru, Efectul suspensiv de executare al
recursului formulat împotriva încheierilor prin care instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive în cursul
judecăţii. Momentul punerii în libertate a inculpatului în cazul revocării arestării preventive, în Dreptul, nr.
4/2006, p. 225-233
A. Boroi, Ş. Ungureanu, N. Jidovu, Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 380
I. Neagu, op. cit, p. 316-317
LE ARANJEZI SI TU