2.

10 ÎNALȚIMEA EFECTIVĂ

De multe ori este mai comod ca în calcule, în loc sa se considere înalțimea

reală a antenelor, să se folosească așa numita înălțime efectivă. Prin înălțime
efectivă se înțelege înălțimea unei antene fictive, prin care circulă un curent
constant și care are aceleași proprietăți de radiație ca și antena reală. Cele două
antene diferă prin înalțimea și prin distribuția curentului de-a lungul antenei
(figura 2.6). Ceilalți parametri, printre care și momentul curentului (produsul
I l ), sunt identici. Ca antenă reală se consideră antena nesimetrica pusă la
pamânt.
În cazul antenelor nesimetrice curentul este distribuit neuniform de-a
lungul conductorului. În acest caz momentul curentului este dat de relația,
h

M i = ∫ I z dz (2.50)
0

în care dM = I z dz este momentul curentului elementar.

0

Iz
dz
h
hef

I I

Fig.2.6. Înălțimea efectivă a antenei

Momentul curentului în cazul antenei fictive, este dat de relația

M if = Ihef (2.51)
Din relația de egalitate a momentelor rezultă că
1h
hef = ∫ I z dz (2.52)
I0
Din relația (2.52) rezultă că trebuie să se indice valoarea curentului la care
se referă înalțimea efectivă. Dacă nu se specifică, se subînțelege că este
vorba de curentul de la bornele antenei.
Dacă se cunoaște valoarea înalțimii efective a unei antene, se poate calcula
relativ ușor tensiunea de la bornele antenei cu relația
U = hef Et (2.53)
unde cu Et s-a notat componenta tangențială a vectorului intensitate câmp
electric.
Mărimea înălțimii efective a antenelor depinde de tipul și forma antenei, de
dimensiunile geometrice ale acesteia și de lungimea de undă. Valoarea înălțimii
efective poate fi mărită prin diferite metode, care vor fi prezentate într-un alt
capitol.

2.11.1. PARAMETRII SCHEMEI ECHIVALENTE A ANTENEI DE

RECEPȚIE

În paragrafele anterioare au fost definiți principalii parametri ai antenelor

de emisie. În continuare sunt prezentate metodele de studiu al parametrilor
antenelor de recepție. Una din metode constă în studiul direct al actiunii undelor
radio asupra antenei de receptie. În acest caz conductorul antenei este considerat
ca fiind format dintr-o sumă de conductoare elementare de lungime dz (figura
2.7a), echivalente cu dipoli electrici elementari.
Tensiunea electromotoare elementară indusă în fiecare dipol
elementar, de unda sosită în punctul de recepție este
de = Et dz = E sin ϕ dz , (2.54)
unde ϕ este unghiul format de axa antenei și direcțiile de sosire a undelor radio.
Dacă se cunoaște distribuția intensității câmpului alectric în spațiul în care
este situată antena, atunci integrând expresia (2.54) pe toată lungimea acesteia,
se obține tensiunea de la bornele antenei.
O altă metodă de studiu a antenelor de recepție constă în aplicarea
principiului reciprocității, cunoscută din teoria rețelelor. Pe baza acestui
principiu pot fi stutiate proprietățile antenelor de recepție, pe baza rezultatelor
obținute din studiul lor, considerate ca fiind antene de emisie.
Fie două antene așezate la o distanță oarecare (r) între ele și orientate
într-un anumit fel una față de cealaltă. Se consideră două cazuri. În primul
caz, antena 1 este de emisie, iar antena 2 de recepție (figura 2.7.a).
Et
E
1 2 1 2
E2 E1
Z1 I1 I2 Z2 Z1 I1 I2 Z2
S

e1
Z1 A Z2A
dz
r r
a) b) c)

Fig.2.7. Studiul antenelor de receptie

 Dacă se conectează la bornele antenei 1 un generator, atunci valoarea
ficace a curentului de la bornele ei este dată de relația,
e1
I1 = , (2.55)
Z1 + Z1 A
în care Z1 este impedanța internă a generatorului, iar Z1 A este impedanța de
intrare a antenei.
La antena 2 se conectează un receptor cu impedanța de intrare Z 2 .
Datorită antenei 1, asupra antenei 2 acționează un câmp electric, care are
intensitatea E2 . În impedanța de sarcină Z 2 apare curentul I 2 . Intensitatea
câmpului electric dat de antena 1 în vecinătatea antenei 2 este dată de
relația
E2 = A1 I1 F1 (ϕ ,θ ) , (2.56)
în care A1 este un factor de proporționalitate.
Pe baza relațiilor (2.55) și (2.56) rezultă,
E (Z + Z 1 A )
e1 = 2 1 . (2.57)
A1 F1 (ϕ ,θ )
În al doilea caz, antena 2 este de emisie, iar antena 1 de recepție. La
antena 2 se conectează un generator, iar la antena 1 un receptor (figura 2.7c).
În vecinătatea antenei 1 apare un câmp electric E1 . Prin analogie cu primul
caz, se obține relația
E (Z + Z 2 A )
e2 = 1 2 (2.58)
A2 F2 (ϕ ,θ )
Semnificația notațiilor este analoagă cu cea de la primul caz.
Conform principiului reciprocității tensiunea electromotoare e1 care se aplică la
bornele antenel 1, este în același raport cu curentul I 2 , ca și e2 față de I1 , adică
e1 e2
= . (2.59)
I1 I 2
În cele de mai sus, s-a presupus că poziția relativă a celor două antene a rămas
neschimbată la trecerea de la primul caz la eel de-al doilea.
Dacă se ține seama da relațiile (2.59), (2.58) și (2ț57), se obtine egalitatea
I 1 ( Z1 + Z1 A ) I 2 ( Z 2 + Z 2 A )
= . (2.60)
A1 E1 F1 (ϕ ,θ ) A2 E2 F2 (ϕ ,θ )
Din această egalitate se vede că, toate mărimile din partea stângă a ei se
referă la antena 1, iar cele din partea a doua, la antena 2. Egalitatea poate fi
extinsă la un număr oarecare de antene, deci raportul
I (Z + Z A )
C= , (2.61)
AEF (ϕ ,θ )
aste o mărime constantă, și nu depinde de tipul antenei. Din relația (2.61)
rezulta ca
 CAE
I= F (ϕ ,θ ) . (2.61’)
ZS + ZA
Deși relația (2.61’) a fost obținută pe baza parametrilor antenei, utilizată ca
antenă de emisie, ea poate fi particularizată pentru antena de recepție. Se poate
considera că Z = Z S este o impedanță de sarcină, iar Z A impedanța de intrare a
antenei de recepție. De asemenea, se poate considera că E este câmpul electric
din vecinătatea antenei de recepție, iar F (ϕ ,θ ) este funcția de directivitate a
acesteia. Astfel, cu I s-a notat curentul din impedanța de sarcină.
Prin cele de mai sus, s-a demonstrat reversibilitatea antenelor, conform
căreia o antenă este caracterizată de aceiași parame-ri. Indiferent dacă este
utilizată ca antenă, de emisie sau de recepție.
Având în vedere faptul că relația (2.61’) este valabilă pentru orice antenă,
valoarea constantei C poate fi determinată, considerându-se ca antenă de
recepție dipolul electric elementar.
In acest caz
El sin θ
I= (2.62)
ZS + Z A
iar
60π l I
E= sin θ , (2.63)
λr
deci
rλ
C= (2.64)
60π
și în sfârșit,
rλEAF (ϕ ,θ )
I= . (2.65)
60π ( Z S + Z A )
În multe cazuri intensitatea câmpului electric este dată de relația (2,19),
adică

60 I 60 f max
E = f (ϕ ,θ ) = I F (ϕ ,θ ) , (2.66)
r r
de unde rezultă că
60
A= f max (2.67)
r
și deci
λE
I= f (ϕ ,θ ) . (2.68)
π (Z S + Z A )
Dacă se notează cu
λEef
en = f (ϕ ,θ ) [V], (2.69)
π
 en
atunci, I ef = [A]. (2.70)
ZS + Z A
S-a obținut o relație similară cu cea a unui generator de curent, ceea ce
scoate în evidentă faptul că, antena de recepție se comportă ca un generator și
are o schemă echivalentă identică cu cea a acestuia.
Puterea transferată de antenă în sarcină, este data de relația
en2 RS
Ptr = 2 [W] (2.71)
ZS + Z A
unde RS este componenta activ[ a impedanței de sarcină.
Condițiile pentru un transfer maxim de putere în sarcina conectată la
antenă, sunt aceleași ca pentru orice generator, adică RA = RS și X A = − X S . Deci
puterea maximă transferată de antenă în sarcină, este data de
e2
Ptr max = n [W]. (2.72)
4 RA

2.12 SUPRAFAȚA EFECTIVĂ

În practică, se utilizează foarte des, mai ales în gama undelor foarte scurte,
așa-numitele antene de suprafață, la care elementul radiant nu mai este un
conductor rectiliniu, ci o suprafață oarecare. La aceste tipuri de antene nu se mai
poata vorbi despre noțiuni ca înălțime efectivă, rezistență de radiatie etc.
Noțiunea de înălțime efectivă ne mai având sens la antenele da
suprafață, este aecesar să se definească o altă notiune, care să permită,
caracterizarea proprietăților de radiație și de recepție a acestor tipuri de
antene.
Prin dafiniție, suprafața efectivă a antenelor. este raportul dintre puterea
maximă transferată din antenă în receptor (în cazul în care antena este
adaptată cu sarcina sa) și densitatea fluzului de putere din punctul de
recepție, adică
P
Aef = tr max [m 2 ] (2.73)
S
Densitatea fluxului ds putere in vid sau în aer uscat este data de relația
E2 W 
S= , (2.74)
120π  m 2 
iar puterea maximă transferată este dată de relațiile (2.72) și (2.69). Dacă
se fac înlocuirile corespunzătoare, se obține,
120λ2 2
Aef = f (ϕ ,θ ) [m 2 ] , (2.75)
4πRA
sau sub altă formă,
 λ2
Aef ≈ 9,55 η A f 2 (ϕ ,θ ) [m ] .
2
(2.76)
RΣ

De asemenea, dacă se ține seama de relația (2.44), expresia (2.75) devine

λ2
Aef = ηa D [m 2 ] . (2.77)
4π
În acest ultim caz, s-a considerat că undele radio sosesc pe direcția de
recepție maximă.
Cu ajutorul suprafeței efective poate fi exprimat și câștigul antenelor
și anume,
4π
G = 2 Aef . (2.78)
λ
Din relația (2.78) rezultă că raportul dintre câștigul antenelor și
suprafața lor efectivă este constant, și anume,
4π
CV = 2 . (2.79)
λ
Suprafața efectivă a antenelor este egală cu suprafața lor de deschidere
numai în cazul particular, în care randamentul lor este egal cu unitatea și
întreaga suprafață de deschidere este excitată în mod uniform.
Pentru a exprima gradul de folosire a suprafeței de deschidere a antenei, se
definește așa-numitul coeficient de utilizare.
Coeficientul de utilizare a suprafeței de deschidere a antenei, este raportul
dintre suprafața de deschidere a unei antene ideale, la care suprafața de
deschidere este egală cu suprafața efectivă, și suprafața de deschidere a
antenei considerate, adică,
A
ν = efid (2.80)
Sg
unde cu S g s-a notat aria suprafeței de deschidere a antenei reale.
Pe baza relației (2.77) se poate că,
4π
Did = 2 Aefid , (2.81)
λ
unde s-a considerat η a = 1 . De asemenea, din relația (2.77) rezultă că,
4π
D = 2 Aef (2.82)
λ ηa
Deoarece prin definiție D = Did , rezultă
Aef = η a Aefid [m 2 ] , (2.83)
sau, dacă se ține seama de relația de definiție (2.80),
Aef =η a ν S g [m 2 ] (2.84)
și mai departe
 4π
G= η aν S g , (2.85)
λ2
sau
4π
D= ν Sg . (2.86)
λ2
Coeficientul de utilizare a suprafeței de deschidere ia în considerare nu
numai neuniformitatea excitării acestei suprafețe, ci și alte abateri de la
condițiile ideale. Astfel, de exemplu, ia în considerare fenomenul de difracție,
care are loc la marginea deschiderii antenei, umbrirea unei părți a suprafeței de
deschidere de către elementele de alimentare și piesele auxiliare ale antenei,
deformarea frontului undelor și altele.
Dacă se cunoaște aria suprafeței efective a unai antene, se poate determina
puterea transmisă receptorului, dacă acesta este adaptat cu antena. Dacă direcția
de recepție maximă coincide cu direcția de propagare a undelor, atunci
Gλ2 E 2
Pmax = [W ], (2.87)
480π 2
sau, în cazul general
Gλ2 E 2 2
P= F (ϕ ,θ ) [W ] . (2.88)
480π

2.13. CARACTERISTICA DE FRECVENȚĂ

Caracteristica de frecvență a antenelor reprezintă variația curentului de la

bornele acestora în funcție de frecvență, în cazul unei amplitudini constante
a tensiunii de la borne (figura 2.8a). În figură, prin curba întreruptă s-a
reprezentat caracteristica ideală, iar prin curba continuă, cea realsă.

I [mA] I [mA]

I0 Im
0,707Im

0 f min f0 f max f [kHz] 0 f1 f0 f2 f [kHz]

a) b)
Fig.2.8. Caracteristica de frecvență
 Deoarece semnalul modulat se compune dintr-o serie de componente
sinusoidale de diferite frecvențe, pentru reproducerea nedistorsionată a acestuia,
caracteristica de frecventă trebuie să fie rectilinie și paralelă cu axa absciselor în
limitele spectrului de frecvenă.
Antena trebuie să aibă parametrii constanți în funcție de frecvență.
Această cerință este esențială, îndeosebi în cazurile în care semnalul
modulat are un spectru larg de frecvențe și când antena este folosită într-o
gamă largă de frecvențe.
Întrucât antena, din anumite puncte de vedere, este echivalentă cu un circuit
oscilant, pe anumite frecvențe de lucru ea poate fi la rezonanță. Prin frecvență de
rezonanță se înțelege acea frecvență a undelor radio, pentru care componanta
reactivă a inpedanței de intrare a antenei devine zero. Pe baza acestei noțiuni se
definește și lungimea de undă proprie a antenei λ0 . Se numeșe lungime
de undă proprie a antenei, cea mai mare lungime de undă pentru care
componenta reactivă a impedanței de intrare a antenei se anulează.
Dacă instalatia radio, deservită de antenă lucrează pe o singură lungime de
undă, este indicat ca antena să fie astfel proiectată, încit această lungime de undă
să fie cea proprie. În acest caz nu mai sunt necesare elementele de compensare a
reactantei de intrare.
Caracteristica de frecvență a antenelor, la un dezacord an prea mare, este
analoagă cu curba de rezonanță a circuitelor oscilante. De aceea, banda de
frecvență a antenelor poate fi definită ca și banda de trecere a circuitelor
oscilante.
La teoria circuitelor rezonante se arată că lățimea benzii de frecvențe, este
acel interval de frecvențe jurul frecvenței de rezonanță, în limitele căruia
curentul din circuit nu scade sub 0,707 din raloarea maximă (figura 2.8.b),
adică, 2∆f = f 2 − f1 , (2.89)
Sau,
2( f 0 − f1 )
B= . (2.90)
f0
În cazul antenelor gama de lucru poate fi definită și în alte moduri. Astfel,
uneori este util ca gama de lucru să fie intervalul de frecvențe, în limitele căruia
caracteristica de directivitate a antenei nu suferă modificări esențiale. În alte
cazuri, se consideră intervalul în limitele căruia mărimile coeficientului de
directivitate, sau ale raportului de undă staționară din fider, sau ale reactanței de
intrare, nu depășesc anumite limite date.

2.14. CARACTERISTICA DE POLARIZARE

Undele electromagnetice radiate de o antenă, sunt caracterizate, pe lângă

amplitudinea și faza câmpului electric și magnetic, și de polarizarea lor.
Polarizarea undelor radio este determinată de tipul antenei de emisie.
 A
E x,
B
ω

E
D
S
x
C
H

Fig.2.9. Caracteristica de polarizare

Undele radio, radiate de un conductor rectiliniu sunt polarizate liniar

deoarece pe timpul propagării lor, vectorul intensității câmpului electric
rămâne paralel cu o direcție dată (axa conductorului). Dacă se consideră, un
plan perpendicular pe direcția de propagare, atunci vectorul intensității
câmpului electric “taie” un segment de dreaptă în acest plan (figura 2.9 -
segmentul AC). Acest segment de dreaptă reprezintă caracteristica de polarizare,
în cazul polarizării liniare.
Pe lângă polarizarea liniară, există și așa numita polarizare polarizare
eliptică. Este polarizată eliptic acea undă, la care vârful vectorului intensitate
câmp electric descrie, într-o perioadă, o elipsă pe un plan perpendicular pe
direcția de propagare (figura 2.9 - elipsa ABCD). Această elipsă se numește
elipsă de polarizare și este caracteristica de polarizare a antenei respective.
Raportul dintre axa mică și cea mare ale elipsei de polarizare,
reprezintă coeficientul de uniformitate al caracteristicii de polarizare.
Valoarea acestui coeficient depinde de direcția considerată, și poate
avea valori cuprinse între zero și unu. În cazul în care valoarea coeficientului
este zero, elipsa se degenerează într-un segment de dreaptă (cazul polarizării
liniare), în cazul în care este egal cu unu, se vorbește de polarizarea circulară
a undelor radio. Rezultă că polarizarea eliptică este un caz general, iar
celelalte (liniară și circulară), sunt cazuri particulare ale acesteia.
În cazul undelor polarizate liniar, într-un conductor liniar utilizat ca
antenă, de recepție, se induce un curent maxim, dacă conductorul este
paralel cu vectorul intensității câmpului electric. Dacă conductorul este
perpendicular pe acest vector atunci în el nu se induce eurent. În cazurile în care
conductorul face un unghi ϕ cu vectorul intensității câmpului electric, atunci
actionează numai componenta tangențială a acestuia (Et = E cos ϕ ) .