Tabloul II

Tabloul al doilea dezvăluie destinul fetei de împărat, aparținătoare lumii terestre, condiției umane
marcate de legea trecerii, de efemeritate existențială. Poetul imaginează un cuplu de îndrăgostiți,
fixat într-un spașiu limitat, opus viziunii destinului ideal al Luceafărului cu fata de împărat.
Acest lucru este de asemenea marcat și de onomastica celor doi, aflată sub semnul omonimiei –
Cătălin și Cătălina -, coborându-i într-un destin anonim, fără proiecție mitică, fiind de asemenea
conturată inferioritatea acestora în fața Luceafărului; în momentul în care fata de împărat capătă
un nume, mai ales unul asemănător altui personaj, condiția sa scade în ochii Luceafărului,
pierzându-și statutul de fată de împărat de o unicitate și frumusețe inconfundabile și
inimaginabile, devenind doar un alt simplu om, incapabil de a întrece limitele propriei condiții.
Tânărul Cătălin aparține, prin antiteză, unui destin privit cu o anumiă ironie, chiar cu accente
satirice față de destinul grandios, mitologic, al Luceafărului ( Viclean copil de casă,/(...) Un paj
ce poartă pas cu pas/ A-mpărătesei rochii,/ Băiat din flori și de pripas ). Asocierea sa cu un
copil de casă și cu elemente terestre florale, cât și imaginea artistică a tânărului slujind
întotdeauna persoanele cu un grad de superioritate socială mai mare decât a sa, valorifică
inferioritatea sa în comparație cu Luceafărul, povestea lui având accente ludice, de viclenie, fiind
astfel valorificată relația pe care o are cu Cătălina, antitetică celei pe care fata ar fi putut să o aibă
împreună cu Luceafărul.
Poetul valorifică limbajul artistic popular adaptat acestui episod al cuplului din lumea comună,
emoția iubirii fiind reflectată prin comparații și superlative folclorice, expresii, locoțiuni,
interjecții afective ( Cu obrăjori ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina!... ). Constanta
simbolistică florală, în relație cu personajul lui Cătălin, conturează efemeritatea condiției
acestuia, frumusețea sa de scurtă durată, universul uan aflându-se constant sub semnul timpului
și a inevitabilei treceri a acestuia – pe de altă parte însă, este încă odată creată o comparație între
el și Luceafăr, simbolistica roșului obrajilor sugerând instanța sa a unui om viu, simplu,
Luceafărul fiind mereu descris drept un mort-viu, de o frumusețe ieșită din comun, dar care o
face însă pe fată să îl respingă de fiecare dată, în ciuda tuturor sacrificiilor sale.
Fata este portretizată prin aceleași mijloace poetice folclorice, trăind și ea clipa iubirii spontane
și efemere: Dar ce frumoasă se făcu/ Și mândră, arz-o focul!/ Ei, Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți
încerci norocul. Și fetei îi este atribuită o anumită cromatică, prin corelarea personajului ei cu
imaginea unui foc arzând, secvență ce subliniează pasiunea poveștii de iubire dintre cei doi, cât
și condiția sa a unei ființe umane, diferite de felul în care fusese precedent descrisă în primul
tablou al poemului, comparată cu elemente cosmogonice sau ale serenității nopții.
Antiteza spațială și temporală a iubirii dintre Luceafăr și fata de împărat din tabloul întâi și a
poveștii de iubire din tabloul al doilea este sugerată într-un ton ușor satiric, ironic ( Și-n treacăt o
cuprinse lin/ Într-un ungher degrabă ). Imaginea ungherului și a spontenaității gesturilor afective
dintre cei doi simbolizează natura relației lor, aflată sub semnul unui secret, unui mister, limitată
planului terestru, ce pe de o parte arată indecizia fetei cu privire la adevăratele sale dorințe și
sentimente – pe de o parte aspiră la o iubire constrânsă planului uman, element prezentat și în
primul tablou prin rugămințile sale adresate Luceafărului ca acesta să-și poată schimba
înfățișarea și condiția eternă, simbolizând incapacitatea fetei de sacrificare a propriei umanități;
pe de altă parte, conflictul său interior este unul profund, fata rămânând cuprinsă de nostalgia
unei iubiri ideale, identificată prin imaginea Luceafărului ( O, de Luceafărul din cer/ M-a prins
un dor ). Cătălin nu poate decât să îi ofere o iubire posibilă, realizabilă, dar restrânsă spațiului
terestru, imaginând o gestică și un spațiu accesibil și cunoscut ( Și guraliv și de nimic,/ Te-ai
potrivi cu mine ).
Cu toate acestea, ea refuză împlinirea unei iubiri comune, retrăind pe calea visului iluzia iubirii
ideale cu Luceafărul. Ea exprimă astfel drama condiției umane, aflată sub limitele împlinirii
aspirațiilor spre absolut. Fata este însă conștientă de această limită existențială, dramatică și
eternă ( În veci îl voi iubi și-n veci,/ Va rămâne departe , Când ale apei valuri trec/ Călătorind
spre dânsul ), Cătălin încercând să o salveze prin evadarea din lumea concretă în care a trăit, prin
marca anonimatului ( Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de Luceferi ).

Tabloul III

Tabloul al treilea continuă povestea Luceafărului din tabloul întâi, după ce acesta acceptase
trecerea spre condiția umană, terestră, efemeră, cerută de fata de împărat pentru ca iubirea lor să
fie realizabilă. În acest tablou, în prim-plan este prezentat episodul călătoriei Luceafărului în
spațiul cosmic, în abstractizările imaginare ale universului, printr-un amplu tablou cosmogonic
de regresie spre punctul increatului unic, necunoscut, al Creatorului metamorfizat de poet în
Demiurg. În tabloul al doilea, Cătălina face de asemenea referire la o anume călătorie necesară a
fi realizată pentru a putea ajunge în universul Luceafărului ( Când ale apei valuri trec/
Călătorind spre dânsul , Dar se înalță tot mai sus,/ Ca să nu-l pot ajunge ), prezența acestui
motiv al călătoriei simbolizând distanța atât fizică, dar și pe plan abstract, spiritual și din punctul
de vedere al condițiilor opuse ale acestora, factor principal ce contribuie la imposibilitatea
împlinirii visului iubirii ideale.
Spațiul cosmic străbătut de Luceafăr este prezentat ca fiind luminos, stelar, el însuși aflându-se
într-o ipostază luminoasă ( Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele ). Imaginea vizuală a
Luceafărului străbătând spațiul cosmic dominat de tabloul stelelor, el fiind însă descris drept un
fulger, simbolizează unicitatea sa, superioritatea sa în fața nu doar a oamenilor, dar și a altor
elemente cosmice cu care se aseamănă, fapt ce duce însă la inevitabila sa izolare și constantă
singurătate, destin tragic imposibil de evadat. Astfel, marcat de solitaritate, obosit de ipostaza
eternității, titanul se simte atras de o regresie în timp, spre o pregeneză, în cadrul unei proiecții
metaforice a abstractizărilor existențiale ( Căci unde ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a
cunoaște ). Inexistența unei limite tangibile valorifică în continuare statutul său veșnic, destinul
pe care este supus să îl trăiască, acesta aflându-se într-o constantă mișcare fără a avea un punct
de destinație concret, fără a avea un anume scop și fiind nevoit să-și accepte statutul
incomparabil cu cel al altor persoane, fiind astfel pusă în valoare tematica consecinței instanței
de geniu, anume sigurătate – el nu va fi niciodată cu adevărat înțeles, în ciuda tuturor încercărilor
și sacrificiilor.
Ajuns în acest punct, se deschide un dialog imaginar, dintre Demiurg și Luceafărul devenit
Hyperion. Geniul îi cere Demiurgului dezlegarea de nemurire, dorind să împărtășească
efemeritatea umană, care are drept comepnsație pentru acest destin fericirea iubirii ( Reia-mi al
iubirii nimb (...)/ Și pentru toate dă-mi în schimb o oră de iubire ). Este din nou conturată
antiteza dintre Luceafăr și fata de împărat, pentru el o oră reprezentând pentru ea o eternitate, o
aluzie la incompatibilitatea celor doi dintr-un punct de vedere fizic și temporal.
Divinitatea astfel refuză schimbarea destinului lui Hyperion, încercând să-i schimbe perspectiva
cu privire la destinul uman dorit ( Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem
nici timp, nici loc ), cei doi aparținând unui moment inițiatic al eternității, neavând cu adevărat
un loc și un timp terestru, precum sunt cele terestre. Luceafărul este supus destinului geniului
unic, divin, al izolării și incompatibilității cu lumea comună. Demiurgul îi oferă în schimb
compensații supreme din condiția umană: gloria militară ( Îți dau catarg lângă catarg oștiri spre
a străbate ), gloria imperială ( Ți-aș da Pământul în bucăți/ Să-l faci împărăție ), înțelepciunea
filosofului, a gânditorului ( Să-ți dau înțelepciune? ). Toate aceste potențiale instanțe se află în
continuare într-un plan superior omului comun, condiție la care Luceafărul aspiră, valorificând
incapacitatea sa de a trăi cu adevărat o poveste de iubirie bazată pe sentimente și emoții pure,
umane.
Demiurgul, prin îndemnarea sa adresată Luceafărului de a privi de la înălțimile absolutului
existențial spre spectacolul de pe pământ ( Acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă ), fixează
viziunea lui Hyperion într-o anume descendență, similară regresiei necesare pentru ca acesta să
poată deveni compatibil lumii comune.
Replica Demiurgului, Ei au doar stele cu noroc, pune încă odată în perspectivă condiția
superioară a Luceafărului, chiar și comparativ cu alte stele, definite drept simple stele cu noroc
asociate planului terestru uman, El făcând în schimb parte dintr-o categorie diferită, precum
Demiurgul și alte forme existențiale intangibile, fără un spațiu sau un timp concret conturate.
Întrucât condiției umane îi este atribuit un simbol al norocului, este conturată instabilitatea și
neisguranța, necunoștința viitorului și a întâmplărilor care au să urmeze, totul bazându-se pe
șansă și neavând întotdeauna un sfârșit bun, sau unul care poate fi cu exactitate cunoscut încă de
la început – fiind din nou valorificată discrepanța dintre Luceafăr și acest plan existențial al
oamenilor, destinul său fiind unul stabilit de la creația acestuia.