1
Fundaţia de Sprijin Comunitar Băcău, Tehnici de lucru prin arte combinate, Ed. “Egal”, 2009, pg.17
Este foarte important ca un copil cu dizabilităţi să fie ajutat să devină cât mai independent
posibil în toate acţiunile pe care le întreprinde.
Copiii au nevoie de foarte multă protecţie. Se spune ca modul în care te porţi cu
copiii arată adevarată faţă a omului.
Având câştigate cât mai multe deprinderi din această arie de dezvoltare, copilul cu
dizabilităţi are şanse reale de a fi acceptat/integrat în viaţa socială a comunităţii din care
face parte, pe de o parte, şi pe de alta parte, o comunitate permisivă, în ceea ce priveşte
această categorie de copii dă dovadă de responsabilitate, acceptare şi omenie.
În mare măsură, copilul cu dizabilităţi, întâmpină mari dificultăţi în ceea ce
priveşte autonomia personală, fapt care duce la dependenţa totală faţă de adulţi. Ca să
obţină independenţă în activităţile uzuale zilnice, copiii au nevoie de autonomie personală
în sensul satisfacerii unor cerinţe elementare cum ar fi: îmbrăcatul, dezbrăcatul, aşezarea
hainelor în cuier, igiena mâinilor, a nasului, a corpului în general, servirea mesei,
păstrarea igienei în locul în care-şi desfăşoară activitatea, păstrarea igienei hainelor, a
încălţămintei, păstrarea curăţeniei şi a ordinii, la colţul cu jucării, la colţul rechizite.
Necesitatea formării deprinderilor de autonomie personală la copii este evidentă
încă din primii ani de viaţă pentru a se putea adapta mediului extern social şi pentru a
putea fi integraţi într-un grup.
Copilul cu dizabilităţi nu reprezintă un final de drum, ci este doar începutul unei
mari provocări: aceea de a acorda copilului drepturile fundamentale, de a-i recunoaşte şi
accepta posibilităţile, dar şi limitele, de a-i oferi şanse de integrare. Copilul cu dizabilităţi
reprezintă doar o altă individualitate şi trebuie abordat tocmai din această perspectivă.
Putem preciza câteva dintre caracteristicile copiilor cu dizabilităţi:
dificultăţi ale mobilităţii fizice generale;
incapacitatea de autoîngrijire şi dificultăţi de autoservire;
dificultăţi majore în formarea conştiinţei de sine şi în relaţionarea cu cei
din jur;
nivel senzorial limitat, absenţa oricărui mijloc de învăţare spontană;
dificultăţi majore în sfera comunicării ( mergând pănă la absenţa oricărei
modalităţi de receptare şi exprimare );
disconfort psiho-afectiv şi manifestări de auto-mutilare, comportamente
auto-stimulative persistente şi rezistente la intervenţie.
Înainte de a-l învăţa să-şi lărgească sfera cunoaşterii şi să se exprime, copilul cu
dizabilităţi trebuie ajutat să-şi formeze acele modalităţi elementare de asigurare a
confortului fizic şi afectiv şi trebuie îndrumat către achiziţionarea unor instrumente care-i
permit pentru început să interacţioneze, apoi să exploreze şi în cele din urmă să cunoască
mediul extern. Este important ca întâi să-şi formeze o bază de cunoaşterepentru ca să aibă
ulterior ce exprima.
Noi putem ajuta un copil cu deficiente in multe moduri daca pornim de la
imaginea pe care o avem despre el:
Fiecare copil cu dizabilităţi este o fiinta unica care creste;
Fiecare copil trebuie tratat ca orice copil;
Fiecare copil reprezinta o individualitate si are nevoile sale;
Fiecare copil are o personalitate care este in curs de dezvoltare;
Fiecare copil are dreptul la educatie.
Prin definire, copiii cu dizabilităţi au nevoie de sprijin. De aceea ei nu vor avea
decât de câştigat dacă activitatea de predare este îndreptată către nevoile lor speciale. Cei
mai mulţi părinţi sau adulţi care îngrijesc de copiii lor, doresc ca acestia să se dezvolte cât
mai bine, să recupereze cât mai repede întârzierea mentală şi să fie integraţi în societate.
1.1.1.Conceptul de dizabilitate