Sunteți pe pagina 1din 13

CUPRINS:

1.METODE SI PROCEDEE PENTRU CORECTAREA DISLALIEI


1.1.Metode cu caracter general
1.2.Metode si procedee cu caracter specific

2.CORECTAREA RINOLALIEI
3.CORECTAREA DISARTRIEI
4.TERAPIA BÂLBÂIELII
4.1. Psihoterapia bâlbâielii in formă primară
4.2. Psihoterapia formei secundare a bâlbâielii

5. CORECTAREA TULBURARILOR DE VOCE.TERAPIA VOCALĂ


6.METODE SI PROCEDEE DE CORECTARE A TULBURARILOR LEXICO-
-GRAFICE

6.1. Metode cu caracter general


6.2. Metode si procedee cu caracter specific logopedic
7. TRATAMENTUL LOGOPEDIC AL RETARDULUI SIMPLU ŞI RETARDULUI COMPLEX
8. TERAPIA LIMBAJULUI LA AUTIŞTI
9. TERAPIA MUTISMULUI PSIHOGEN
10. TERAPIA ALALIEI
11. TERAPIA AFAZIEI
1. METODE ŞI PROCEDEE PENTRU CORECTAREA DISLALIEI

1.1. METODE CU CARACTER GENERAL


Acestea nu se adresează direct sunetului dar pregătesc organele fonoarticulatoare pentru aplicarea celor specifice. Se
referă la:
a. Dezvoltarea motricităţii generale şi a motricităţii aparatului fonoarticulator.
 La copiii care prezintă neîndemânare motorie se realizează prin exerciţii fizice care au scopul de a facilita
realizarea mişcărilor complexe ale diferitelor grupe de muşchi, ce iau parte la activitatea de respiraţie şi la
motricitatea aparatului fonoarticulator. În pronunţie aparatul fonoarticulator adoptă poziţii fie de relaxare, fie de
încordare. Acestea pe porţiuni nespecifice sunetului afectează pronunţia, timbrul şi înălţimea vocii. Aceste
exerciţii trebuie adaptate la particularităţile logopatilor: la cei hipochinetici- mişcările motrice generale (săritul)
asociate cu pronunţia normalizează tonusul musculaturii articulatorii; la cei hiperchinetici- exerciţii de relaxare
asociate cu pronunţia pentru a ameliora rigiditatea articulatorie.
 Exerciţii pentru motricitatea facială- sunt necesare la copii care prezintă pareze faciale sau asimetrii faciale:
ridicarea si coborârea sprâncenelor, umflarea simultană şi alternativă a obrajilor, imitarea râsului, închiderea
ochilor
 Exerciţii pentru motricitatea labială – mişcarea buzelor exercită un rol important în pronunţie: închiderea şi
deschiderea buzelor. Aceste exercitii sunt necesare marii majoritati a dislalicilor, dar mai cu seama la cei cu
dislalii audiogene, cu disglosii si la cei care au anomalii ale buzelor; acestia din urma au o lipsă de sincronizare a
buzelor, a mişcării lor. Exemple de astfel de exerciţii: acoperirea alternativa a unei buze cu cealaltă; strângerea şi
umflarea obrajilor şi suflarea aerului cu putere; formarea unei palnii; ţuguierea buzelor, întinderea comisurilor
buzelor şi strângerea cu putere; umflarea obrajilor şi reţinerea aerului; vibrarea buzelor prin imitarea sforăitului;
ţinerea unui obiect pe buze; imitarea sărutului.
 Exerciţii pentru motricitatea linguală – limba deţine cel mai activ rol, ea contractându-se, dilatându-se şi astfel
luand diferite poziţii. Exemple de exerciţii: deschiderea gurii şi scoaterea ritmică şi rapidă a limbii, apoi retragerea
ei; ridicarea limbii deasupra buzei superioare şi deplasarea ei stânga/ dreapta, sus/ jos, imitarea diferitelor
fenomene ale naturii, tremuratul, mersul locomotivei, sprijinirea limbii pe gingia superioara astfel incat sa sa se
realizeze indoituri succesive, formarea asa-zisei „cupe” cu limba, etc.
 Exerciţii pentru motricitatea mandibulară: ridicarea şi coborârea ritmică a maxilarelor, stânga/ dreapta cu
opunerea rezistenţei; imitarea rumegatului animalelor, imitarea cascatului.
 Exerciţii pentru motricitatea vălului palatin (pronunţie nazală) – umflarea obrajilor şi ţinerea aerului sau
aruncarea lui afară; ingerarea de lichide cu înghiţituri mici; masaj al vălului palatin.
b. Exerciţii pentru educarea respiraţiei- presiunea este mai accentuată la consoanele surde decât la cele sonore (p-b). La
barbati se distinge o respiratie costo-abdominala, in care rolul cel mai important in expir il are muschii abdominali si
costali inferiori, iar la femei predomina respiratia de tip toracic, manifestata prin contractia si relaxarea preponderenta a
cutiei toracice.
 Exerciţiile se desfasora in functie de varsta subiectului, astfel la copiii mici ele se vor desfasura sub forma
jocului in aer liber sau in camere bine aerisite, umflarea baloanelor, suflarea într-un pahar cu apă improvizând o
poveste, suflarea în diferite instrumente. La copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul,
dar se exersa inspir-expirul si pe baza apelarii la intelegere.
 Pe canapeaua logopedică în poziţia de culcat cu greutăţi pe abdomen şi pe piept, doi timpi se inspiră apoi doi
timpi expiră, după care se ridică timpii de executare a exerciţiului; acest exerciţiu se efectuează pentru întărirea
musculaturii diafragmei.
 Se mai folosesc: expir-inspir pe baza unor pauze prestabilite, aburirea unei oglinzi, prin eliminarea jetului de aer
alternativ, pe nas si pe gura.
c. Exerciţii pentru educarea auzului fonematic – se referă la capacitatea de diferenţiere şi identificare a sunetului.
Pronunţia fiind un sistem senzorial motric, emisia şi recepţia se influenţează reciproc, controlul şi emiterea sunetelor
presupune perceperea corectă a sunetelor emise de alţii precum şi autocontrolul auditiv. Prin feed beak sunetul articulat şi
efectul se integrează într-o unitate ce primeşte semnificaţia fonematică senzoriomotorie prin raportare la sistemul
fonologic. Pentru a deprinde asemenea conexiuni senzorial- motorii copilul are nevoie de o dezvoltare a organelor ce

2
participă la respiraţie, articulaţie, fonaţie, precum şi de o capacitate de înţelegere a sensului structurii în ansamblul său,
precum şi a fiecărui sunet în parte ca o unitate distinctă în cuvânt.
 În perioada însuşirii vorbirii pot să apară neconcordanţe în realizarea acestui feed beak, astfel când deprinderile
motrice privind forţa, precizia articulării devansează procesele psihomotrice ce stau la baza capacităţii de
percepere, se formează deprinderile motrice care nu au fost modelate sub autocontrolul auditiv şi se pot fixa ca
deprinderi malformate. Pentru a fi corectate sunt necesare următoarele exerciţii: de tipul „ghicirea vocii care te-a
strigat”, „telefonul fără fir”, exerciţii de diferenţiere a sunetelor fizice (zgomote) sau identificarea sursei şi
direcţiei; identificarea sunetelor fizice produse de diferite obiecte, instrumente muzicale pentru dezvoltarea
atenţiei auditive; exerciţii pentru dezvoltarea memoriei auditiv verbale: reproducerea de serii de silabe fără sens,
memorarea unor cifre; se fac exerciţii de analiză şi sinteză fonematică la copii mici care nu pot despărţi cuvintele
în unităţi fonematice; exerciţii de desprinderea sunetelor din cuvânt pe baza analizei auditive, şi să formeze un
cuvânt din sunete.
 Dacă se fac exerciţii bazate exclusiv pe articulare fără dezvoltarea capacităţii de diferenţiere şi autocontrol
auditiv, aceste exerciţii nu au efect pentru că logopatul nu îşi sesizează propriile mişcări şi semnificaţia sunetelor
emise.
d. Exerciţii de educare a personalităţi- din momentul începerii activităţii logopedice se urmăresc următoarele obiective:
redarea încrederii în propriile posibilităţi, crearea convingerii că tulburarea nu presupune deficienţă intelectuală şi că
tulburarea poate fi depăşită, înlăturarea negativismului.
 Acestea se realizează prin „trăirea succesului”, prin înregistrarea vorbirii la început şi compararea ei cu cea
ulterioara în vederea observării progreselor făcute pe parcurs.
 In acest sens un rol important il constituie psihoterapia, pentru care trebuie sa se aiba in vedere etiologia si
simptomatologia tulburarii, dar si varsta subiectului, particularitatile personalitatii lui, nivelul sau de cultura si de
dezvoltare intelectuala. Scopul ei principal il constituie inlaturarea starilor psihice conflictuale.

1.2. METODE SI PROCEDEE CU CARACTER SPECIFIC


Aceste metode se adresează strict sunetului afectat. Rezultatele cele mai eficace si mai rapide, in corectarea
tulburarilor de pronuntie, se obtin prin emiterea corecta a sunetului afectat, si apoi introducerea sa in cuvant si propozitie.
Automatizarea pronuntiei corecte se face prin folosirea cuvintelor ce contin sunetul respectiv, in pozitie initiala, mediana
si finala.
1. Etapa de impostare (emitere a sunetului)- obţinerea izolată a sunetului se face prin două procedee:
1.1.1. Procedeul demonstraţiei articulatorii.
1.1.2. Derivării sunetului din sunetele pronunţate corect
2.Etapa de consolidare – exersarea sunetului în silabe fără sens în care sunetul se află la început, la mijloc şi la sfârşit. Se
realizează cu ajutorul cuvintelor pornind de la cele mai simple la cele mai complexe, cuvinte care conţin sunetul respectiv;
este de preferat ca sunetul afectat să fie prezent de mai multe ori în cuvânt; apoi să se exerseze în propoziţii din ce în ce
mai grele. În această etapă nu este indicat să folosim sunetul cu care se confundă. Logopedul trebuie să ştie că logopatul
şi-a însuşit o parte din pronunţia corectă a sunetului, şi să nu uite că atunci când pleacă de la cabinet are tendinţa să
vorbească aşa cum este încurajat.
3.Etapa de diferenţiere –când sunetul s-a consolidat se exersează sunetul alături de sunetele cu care se aseamănă în
cuvânt şi silaba. Se diferenţiază de sunetul cu care îl confundă. Se introduc cuvinte în care se află sunete cu care se
aseamănă.
4.Etapa de automatizare – autocontrolul este minim şi poate emite sunetul cu uşurinţă. Se consideră că sunetul a fost
însuşit.

2. CORECTAREA RINOLALIEI

Corectarea rinolaliei se efectuează mai întâi prin operaţie chirurgicală (extragerea polipilor) apoi prin terapie
logopedică, deoarece tulburarea se manifestă în continuare datorită automatizării. Exemple de exerciţii de corectare pentru
toate formele de rinolalie (inchisa, deschisa, mixta):
 Exerciţii pentru mobilitatea vălului palatin;
 Exerciţii pentru educarea auzului fonematic;

3
 Exerciţii de respiraţie pentru dirijarea curentului de aer pe nas: se folosesc oglinzi; pentru sesizarea
narinelor care se mişcă la „m” şi „n” şi nu se mişcă la „p” şi „b”;
 Exerciţii de emitere a sunetelor nazale- mobilitate a vălului palatin şi emiterea corectă; pentru „m”-
se realizează închiderea ermetică a buzelor cu suflarea aerului pe nas pronunţându-se „m” prelungit.
CORECTAREA RINOLALIEI DESCHISE
Cele mai mari probleme apar la despicăturile palatine ale căror modele de corectare sunt mai variate. Este necesară o
activitate preoperatorie logopedică care urmăreşte formarea corectă a bazei de articulare prin strângerea nărilor,
realizându-se o activare naturală a sfincterului nazofaringian, apoi realizându-se fără astupare prin exerciţii de suflat prin
strângerea nărilor şi pronunţarea de diferite cuvinte. Un rol important îl au exerciţiile postoperatorii valabile pentru toate
formele de rinolalie.
 Exerciţii postoperatorii- pentru mobilitatea vălului palatin: masaj digital, exerciţii de respiraţie prin suflarea în
obiecte- dat fiind faptul că aerul sub presiune este un bun maseour al vălului palatin; exerciţii prin astuparea unei nări cu
solicitarea suflului; exerciţii de deglutiţie a lichidelor în cantităţi mici cât mai frecvent.
După ce se obţine coordonarea organelor fonoarticulatoare şi a vălului palatin, se fac exerciţii de emitere a sunetului
similare cu cele de la dislalie, eşalonarea sunetelor este în funcţie de exersarea închiderii, exersarea vocalelor în ordinea
uşurinţei d e închidere.
Se începe prin exersarea în silabe, în cuvinte, mai întâi în şoaptă şi apoi mai tare.
 Pentru înlăturarea „coup de glotte” se exersează în şoaptă şi apoi tare cu apăsarea laringelui până se elimină
acest timbru rinofonic.

3. CORECTAREA DIARTRIEI

Este foarte important să se stabilească tipul de paralizie, dacă prezintă spasticitate, ataxie, cu tulburări de coordonare a
muşchilor.
Pentru fiecare formă se realizează alt tip de exerciţiu- cei cu spasticitate efectuează exerciţii de relaxare şi de întărire a
musculaturii.
Dacă disartria este însoţită de debilitate mentală- prognosticul nu este optimist- corectarea trebuie să se realizeze de
timpuriu; exerciţiile trebuie să se realizeze cu foarte multe pauze deoarece aceştia obosesc uşor; tulburările motorii impun
o atitudine grijulie pentru că nu se pot concentra asupra mişcării. Se pot realiza urmatoarele exercitii:
 Exerciţii de chinetoterapie.
 Exerciţii pentru pronunţie- logopedul trebuie să ştie că mişcările fiziologice sunt realizate automat, iar
mişcările voluntare nu se pot realiza. Pentru stimulare pot fi folosite mişcările păstrate: pentru dezvoltarea musculaturi
buzelor- poate să reacţioneze când îi dai o bomboană iar dacă este solicitat să strângă buzele trebuie gâdilat.
 Exerciţii de respiraţie- culcat pe canapeaua logopedică cu greutăţi pe torace.
 Exerciţii de pronunţie- după modelul de la dislalie.
Atentie! Terapia este de durată şi necesită perseverenţă.

TERAPIA BÂLBÂIELII

Terapia bâlbâielii este foarte complexă, se bazează pe exerciţii combinate cu psihoterapie- ansamblul mijloacelor de
recăpătare a încrederii în sine.
4.1. Forma primară.
În fazele incipiente ale bâlbâielii se folosesc mijloace de terapie in care se are în vedere formarea vorbirii corecte,
evitând conştientizarea tulburării.
Mijloacele de terapie se bazează pe abaterea atenţiei de la dificultate spre conţinutul şi elementele estetice ale
comunicării.
Terapia este indirectă- logopedul dă indicaţii asupra felului cum trebuie tratat acasă şi la grădiniţă. Bâlbâiala poate fi
înlăturată cu adoptarea unor măsuri educative astfel:
a) Reducerea intensităţii factorilor conflictuali ce întreţin bâlbâiala şi crearea condiţiilor favorabile;
b) Călirea psihofiziologică pentru a deveni mai rezistent la factorii stresanţi;
c) Exersarea vorbirii fluente cu întreţinerea situaţiilor ce stimulează siguranţă şi dorinţa de comunicare.

4
Logopedul trebuie să cunoască modul de manifestare al bâlbâielii, comportamentul copilului în familie şi la grădiniţă.
În familie psihoterapia urmăreşte:
- Eliminarea conflictelor şi a stărilor nervoase;
- Crearea unui climat relaxant, plin de afectivitate influenţarea copilului prin jocuri care dezvoltă curajul, evitând jocurile
care trezesc agresivitatea; dans, muzică fără a se exagera evitându-se genurile de muzică care stârnesc agresivitatea;
- Călirea psihofizică- program de viaţă, cu asigurarea orelor de somn liniştit, evitarea stărilor de agitaţie înainte de somn,
asigurarea meselor la ore regulate, excursii, activităţi sportive.
- Exersarea vorbirii fluente fără a i se atrage atenţia, prin conversaţii cu propoziţii simple, conţinut accesibil, mişcări bine
conturate, evitându-se tonul ridicat, întrebări bruşte.
- Atunci când copilul întâmpină dificultăţi părinţii trebuie „să îi ia cuvântul din gură”.
- Nu trebuie forţat să pronunţe propoziţii la care s-a tulburat pentru că este făcut atent inutil.
- Utilizarea poveştilor, a cărţilor ilustrate, îmbogăţind astfel vocabularul copilului.
PSIHOTERAPIA BÂLBÂIELII IN FORMA PRIMARA
 În grădiniţă copilul trebuie inclus într-o colectivitate normală, în activităţi unde sunt implicaţi toţi copii.
 Relaţii armonioase între educatoare şi copil, pentru ca el să îşi exprime părerile şi cerinţele. Ea trebuie să sesizeze
situaţiile care provoacă tulburări. Să fie solicitaţi cu multă prudenţă în comunicările ce produc stări tensionate,
suprasolicitatoare.
 Evitarea stărilor conflictuale, a observaţiilor, a întrebărilor adresate în mod brusc, a situaţiilor de comunicare în
stare de oboseală intelectuală sau fizică.
 Menţinerea situaţiilor favorabile: comunicarea în formele memorate de acesta, implicarea în activităţi de modelaj,
desen - în zilele în care se bâlbâie, expunerea rezultatelor, să fie lăudat, implicat în activităţi de dans şi cântec în
cor.
 Se poate utiliza psihodrama- interpretarea unor roluri, prin trăirea sentimentelor personajului respectiv astfel încât
să-şi învingă timiditatea.
 Să i se atribuie sarcini de răspundere adaptate.
 Exersarea vorbirii fluente, cu întreaga grupă, exerciţii de gimnastică, de respiraţie în grup.
 Exersarea vorbirii fluente prin propoziţii scurte cu modificarea accentului şi cu lungirea vocalelor.
4. 2. Forma secundară
Se acţionează în formele incipiente, ce acţionează uşor în această formă; copilul trebuie învăţat să-şi controleze singur
blocajele. Terapia se face în cabinete logopedice. Procedeul se bazează pe psihoterapie, pe restabilirea ritmului respirator
şi restabilirea fluenţei verbale.

PSIHOTERAPIA FORMEI SECUNDARE A BALBAIELII


Are rolul de a îndepărta ideile preconcepute, stabilirea legăturilor de încredere între subiect şi logoped pentru a se putea
realiza transferul afectiv. Se realizeaza prin exercitii şi se accentuează succesul.
Psihoterapia de relaxare- Iacobson- se bazează pe faptul că o situaţie conflictuală atrage după sine o stare de hipertensiune
şi de acea subiectul trebuie învăţat să se relaxeze.
Relaxarea conştientă a unor muşchi- după o perioadă ei ajung să se deconecteze.
La bâlbâiţi cu tendinţe agresive se recomandă descărcarea kinetică, subiecţii sunt solicitaţi să facă diferite mişcări până
când se liniştesc.
EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE
Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator şi fonator; odată cu agravarea bâlbâieli apare un efort suplimentar ce
duce la contractarea gâtului iar aceste exerciţii au rol de relaxare. Respiraţia cea mai potrivită este cea diafragmală. Pe
canapea cu greutatea pe abdomen copilul este pus să inspire cu lărgirea cavităţii fără participarea toracelui.
Exerciţii de respiraţie verbală- au scopul de a adapta respiraţia la fonaţie şi invers.
Exerciţii cu marcarea timpilor respiratori şi inspiratori cu pronunţarea vocalelor.
EXERCIŢII PENTRU RESTABILIREA FLUENŢEI VERBALE
Există mai multe procedee care au dat rezultate în diferite cazuri. Pentru folosirea procedeului adecvat logopedul
trebuie să cunoască cât mai multe pentru a le putea folosi în raport cu personalitatea individului.
1. Procedeul silabisirii- este folosit în faza iniţială a terapiei şi are efect rapid asupra opririi repetiţiilor. Nu trebuie folosit
mult pentru că ritmul obţinut nu corespunde ritmului normal al vorbirii.
Se foloseşte un metronom căruia i se imprimă un ritm iar subiectul trebuie să vorbească silabisit după bătăile
metronomului. Prin silabisire nu mai apar spasmele, subiectul capătă încredere în sine. În bâlbâială, tahilalie şi tumultus
sermonis este singurul procedeu care trebuie folosit.

5
2. Procedeul prelungirii sunetelor - presupune prelungirea primei vocale sau a tuturor vocalelor pentru a învăţa să
vorbească pe scheletul vocalelor prelungite.
3. Procedeul continuităţi tonului vocal - schimbarea intonaţiei sau a accentului pe silabe. Copilul învaţă numai melodia
propoziţiei cu accentul pus unde trebuie.
4. Procedeul coarticulaţiei sunetelor - presupune pronunţarea după scheletul vocalic pentru a relaxa musculatura şi
pentru a preveni spasmele. Se realizează până când el poate vorbi normal.
5. Practica negativă sau bâlbâiala voluntară - se bazează pe ideea că pentru a destrăma un obiect trebuie să o faci
deliberat. Se recomandă în formele cuvintelor uşoare de care nu se teme pentru a dispărea frica de a greşi. Nu poate fi
folosit la vârstele mici.
6. Întreruperea şi reluarea vorbiri „stop- go”- are rolul de a-l obişnui pe subiect să-şi creeze o stare pregătitoare de câte
ori simte apariţia spasmului pentru a-şi pregăti respiraţia şi pentru a putea articula cuvântul corect.
7. Procedeul masticaţiei- Demostene - Froschels explică că vorbind sau mâncând participă aceleaşi organe sau muşchi.
Dacă el nu are dificultate mâncând nu ar trebui să se bâlbâie.
8. Procedeul asocierii pronunţiei cu scrisul - Subiectului i se cere ca atunci când scrie să şi pronunţe, să lungească
vocalele. Înlătură tendinţa de a pronunţa vocalele cu o durată mai scurtă decât la consoane.
9. Procedeul de citire sonoră - Se dă un text care nu creează probleme. În citire sunt scutiţi de formulare şi se orientează
după semnele de ortografie.
10. Intârzierea feed- beack auditiv. Efectul LI - Se foloseşte un aparat care face ca bâlbâiţi să-şi audă propria vorbire cu
întârziere, ameliorând astfel disfluenţa.

5. CORECTAREA TULBURĂRILOR DE VOCE. TERAPIA VOCALĂ.

1. Terapie cauzală- are la bază intervenţia medicală.


2. Terapia simptomatică- se aplica în cazul disfoniei funcţionale; caracteristici: tonus muscular redus, hipotonie şi
hipertonie, caz in care se recomanda repaus vocal chiar complet pentru destinderea funcţiei laringelui şi pentru încetarea
senzaţiei anormale; se realizează prin masaj şi mijloace electromagnetice.
3. Terapia logopedica are scopul de a reda subiectului reprezentarea mişcărilor necesare pentru executarea corectă a
vorbirii şi crearea unui nou automatism vocal.
Logopedul trebuie sa aplice exerciţii de respiraţie şi exerciţii de corectare- educare a calităţilor sunetului prin
psihoterapie.
Exerciţiile de respiraţie sunt foarte utile datorită importanţei respiraţiei pentru fonaţie dar şi pentru faptul că la cei cu
disfonie respiraţia este tulburată.
- Cea mai bună voce este cea care se produce cu minimum de efort. Variaţia efortului vocal potrivit cu nevoile intensităţii
timbrului menţinând nivelul contracţiilor coardelor vocale la nivelul minim.
- Exerciţii de respiraţie- cu braţele încrucişate la nivelul umerilor împiedicându-se contracţia gâtului. Se poate exersa mai
întâi respiraţia mută şi apoi pe vocale

CORECTAREA INALŢIMII VOCII - Se realizeaza prin exerciţii de lectură cu voce monotonă aleasă de terapeut, iar
subiectul să nu dea nici o intonaţie suplimentara. Cand notele sunt prea grave vocea trebuie adusă la o înălţime normală, şi
din când în când se exersează cu o vocală care necesită o deplasare a laringelui, apoi se exersează pe cuvânt menţinând
nivelul laringelui. Exersarea se face cu bărbia în piept, pentru aşezarea vocii- prin dirijarea curentului de aer spre alveolele
incisivilor superiori la notele înalte, iar la cele joase dirijarea spre alveolele incisivilor inferiori. Se pot folosi şi
instrumente muzicale.
CORECTAREA INTENSITĂŢII VOCII - Este dificilă datorită faptului că subiectul şi-a automatizat un mecanism
acustico-vocal; se poate realiza şi prin imitaţie. S-a constatat că mulţi dintre copii vorbeau cu o intensitate scăzută
deoarece urmau exemplul părinţilor (vocea normală-20-30 decibeli). Cei care vorbesc încet au impresia că ţipă, iar
cei care vorbesc tare au impresia că vorbesc încet; ei nu sunt incomodaţi de acest lucru, ba chiar consideră că este
un lucru normal.Este nevoie de foarte multă perseverenţă şi de exersarea la aceeaşi intensitate a anumitor lecturi şi
nepermiterea subiectului să intensifice sunetul.
CORECTAREA TIMBRULUI VOCII - Se realizează atunci când timbrul nu este adaptat corect la actul vocal.
- Exerciţiile de cântat duc la îmbunătăţirea coordonări musculaturii;
- Urcatul şi coborâtul gamei în surdină;
- Jocuri de roluri cu diferenţierea vocală şi exerciţii de antrenament auditiv;
- Exerciţii pentru ameliorarea tensiunii laringelui;
- Exerciţii de căscat, murmurat, de vorbit la metronom într-un ritm impus;
- Exerciţii de aşezare a vocii.
6
CORECTAREA VOCII EUNUCOIDALE - În plan psihic subiecţii sunt timizi, închişi în sine, jenaţi si datorită acestor
disconforturi psihice apar acele tulburări respiratorii. Se urmareste corectarea vocii eunucoidale prin urmatoarele
exercitii:
- Exerciţii pentru corectarea mişcării respiratorii în concordanţă cu fonaţia;
- Pentru obţinerea unei emisii sonore grave, corespunzător anatomiei vocii logopedul exercită o presiune asupra
cartilajului tiroid pentru a evita urcarea laringelui şi a hipercontracţiei faringelui; se poate apăsa limba cu o lingură în timp
ce subiectul pronunţă; timbrul nu se corectează odată cu emiterea sunetelor grave.

6. METODE ŞI PROCEDEE DE CORECTARE A TULBURĂRILOR LEXICO-GRAFICE

6.1. METODE ŞI PROCEDEE CU CARACTER GENERAL


Aceste metode pregătesc subiectul pentru aplicarea metodologiei specific logopedice şi facilitează efectele acţiunii
metodelor din categoria celor specifice. Multe din aceste metode şi procedee se pot efectua sub formă de joc în funcţie de
vârsta subiectului sau li se pot imprima un caracter de distracţie- relaxare şi înlăturarea oboselii. Această metodă cu
caracter general vine în sprijinul terapiei specifice şi dobândeşte o conotaţie aparte, menită să stimuleze şi să dezvolte
unele componente ale activităţii implicate în achiziţia corectă a scris- cititului.
a. Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii
Au o importanţă deosebită pentru formarea mişcărilor fine ale degetelor şi mâinilor, ceea ce contribuie la o mai
bună ţinere in mana a instrumentului de scris, la evitarea oboselii şi la alunecarea facilă pe foaia de scris, iar ca efect,
creşterea vitezei acţiunii şi adoptarea unei scrieri „silenţioase”. Exerciţiile sunt îmbinate cu adoptarea poziţiei corecte a
întregului corp.
Aceste exercitii se pot desfăşura în forme variate, începând cu mişcări ritmice de întindere a braţelor şi scuturarea
lor, astfel încât să se transmită vibraţia pe întreaga fibră musculară până la cele mai complexe forme ce se utilizează în
terapia de relaxare. În funcţie de vârsta copilului, se poate introduce jocul cu scopul de a stimula efectuarea ex. respective.
Prinderea şi apucarea mingiei, menţinerea, pe o perioadă de timp, atârnat de o bară ori de o frânghie, trasarea cu degetul a
unor contururi precise într-o ladă cu nisip, întinderea corpului paralel cu podeaua şi sprijinirea pe mâini şi vârful
picioarelor, pentru executarea flotărilor sunt câteva din exercitii care pot fi utilizate cu mare eficienţă. Se mai pot utiliza
exercitii din cele de mai jos:
Închiderea şi deschiderea ritmică a degetelor; Apropierea şi îndepărtarea alternativă şi ritmică a degetelor; Mişcarea
degetelor prin imitarea cântatului la fluier sau la pian; Trasarea cu degetul, în aer, a literelor; Decuparea şi colorarea
literelor; Trasarea cu degetul, pe o sticlă, a literelor; Strângerea ritmică a dinamometrului sau a unei mingii de cauciuc;
Scrierea grafemelor după conturul model; Desenarea diferitelor figuri geometrice ori trasarea conturilor lor; Modelajul în
lut sau plastilină.
b. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic
Auzul fonematic priveşte capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii, de a distinge între sunet şi literă,
între sunet şi reprezentarea sa grafică. Existenţa tulburărilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determină
dificultăţi nu numai la nivelul emisiei, dar şi la cel al discriminării literelor şi reprezentării lor în plan grafic. Dacă
fenomenul este accentuat, dificultăţile se extind la nivelul grupurilor de litere şi chiar al cuvintelor. Pe măsura obţinerii
unor rezultate pozitive, în dezvoltarea auzului fonematic, se îmbunătăţesc, în special, cititul şi scrierea după dictare.
Dezvoltarea auzului fonematic, la copii preşcolari şi la cei cu debilitate mintală, se poate face sub formă de joc,
prin recitarea cu intonaţie a unor poezioare scurte sau prin ghicirea vocii unor copii pe care nu-i vede. Folosirea cuvintelor
paronime ( tus-dus, spate-spade, roate-roade, tata-data, vata-fata, var-far, vag-fag, vina-fina, lac-rac, lege-rege, lama-rama,
gogosi-cocosi, goala-coala, gara-cara) este eficace la toate vârstele. Aceasta contribuie la diferenţierea sunetelor
asemănătoare, ca pronunţie şi poziţie a aparatului fonoarticulator, în emiterea lor, ca şi diferenţierea grafemelor ce au
structuri optice apropiate.
În acest scop se pot utiliza exercitii cu scopul de conştientizare a asemănărilor şi deosebirilor dintre literele de
tipar şi reprezentarea lor grafică de mână, alegerea şi diferenţierea sunetelor şi literelor asemănătoare acustico-optic din
cuvinte, formarea de cuvinte din litere şi sunete ce pot fi confundate, sublinierea literelor asemănătoare dintr-un text,
perceperea tactil- kinestezică în relief a grafemelor asemănătoare, în special pentru nevăzători, pronunţarea unui sunet şi
găsirea lui în text, analiza fonetică a cuvântului înaintea scrierii acestuia.
c. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială
In formarea deprinderilor de scris-citit funcţionarea corectă a activităţii de orientare şi structurare spaţială devine o
condiţie pentru trasarea semnelor grafice şi urmărirea succesiuni desfăşurării literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze, a
succesiuni rândurilor şi repetarea spaţiilor între ele se constituie în faze ale procesului de achiziţie lexico-grafică, peste
care nu se poate trece fără riscul de a crea unele dificultăţi. Se pot folosi şi exercitii de fixare a schemei corporale.

7
Ele sunt importante pentru deficienţii de intelect, la care se manifestă dificultăţi majore pe această linie, şi care
trebuie să-şi însuşească in vocabular denumirile sau reprezentările respective. În cazul nevăzătorilor se dovedesc a fi
eficiente activităţile de analiză a desfăşurării citit-scrisului de la stânga la dreapta şi a distincţiei dintre direcţia scrisului şi
direcţia cititului, în Braille.
Tulburările de structurare spaţială, cu efecte negative în dimensionarea şi plasarea defectuoasă a grafemelor în
spaţiul paginii ori de percepere corectă a literelor şi a raporturilor dintre ele, pot fi înlăturate prin procedee şi prin
exercitii de formare a deprinderilor de reprezentare grafică a unor forme mai simple, la început, cu ajutorul desenului
şi reproducerii figurilor geometrice, folosind beţişoare, conştientizarea caracteristicilor liniei drepte şi ale liniilor paralele,
a uniformităţii literelor şi grafemelor, din aceeaşi categorie, a respectării distanţei egale dintre grafeme şi cuvintele în
scris, a respectării constante a înclinaţiei scrisului sau a verticalităţii acestuia.

d. Înlăturarea atitudinii negative faţă de scris- citit şi educarea personalităţii


Ca orice altă tulburare de vorbire dixlexo- disgrafia, odată instalată, determină o stare de nelinişte şi teamă de
insucces, de penibilitate şi de subapreciere, ceea ce îl face pe subiect să trăiască momente stresante. Repetarea
insuccesului şcolar, ca urmare a neputinţei exprimării corecte prin comportamentul lexico-grafic, accentuează starea de
oboseală intelectuală şi fizică. Acestea imprimă personalităţii logopatului un aspect negativist, care perturbă relaţiile cu
cei din jur şi închiderea în sine, izolarea de anturaj.
Pentru înlăturarea acestor comportamente, cel mai eficace procedeu este cel al psihoterapiei. Un loc important în
psihoterapie îl ocupă jocul. Se urmăreste să se înlăture sentimentul de inferioritate instalat. Subiectul trebuie convins că
dislexo- disgrafia poate fi înlăturată şi că încrederea în forţele proprii devine o componentă a succesului.
Se mai poate folosi desenul şi dramatizarea, care permit pătrunderea în relaţiile complexe ce definesc
personalitatea. Rămâne ca principală formă a psihoterapiei, începând cu vârsta pubertăţii şi a adolescenţei, discuţia liberă
sau pe o temă dată. Problemele abordate în discuţie trebuie să vizeze înlăturarea unor blocaje afective, redarea încrederii
în forţele proprii, îndepărtarea fobiei şi a inerţiei, crearea unor condiţii stimulative şi tonifiante care să ducă la instalarea
confortului psihic.
Principala preocupare a specialistului este aceea de a găsi soluţia necesară pentru încurajarea permanentă a
logopatului, pentru ca acesta să dobândească încredere în forţele proprii şi să depună un efort conştient în corectarea
handicapului respectiv.
6. 2. METODE ŞI PROCEDEE CU CARACTER SPECIFIC LOGOPEDIC
În cadrul metodelor şi procedeelor cu caracter specific logopedic se insistă pe acele metode care au fost verificate
în practica logopedică.
a. Obişnuirea logopatului să-şi concentreze activitatea psihică, şi în primul rând gândirea şi atenţia, asupra procesului
de analiză şi sinteză a elementelor componente ale grafo- lexiei.
Se pot face o serie de exerciţii, folosind un material variat chiar şi de tipul unor probe de atenţie. Odată cu trecerea la
citit-scris, subiectul va fi învăţat să efectueze descompunerea elementelor grafice şi lexice din care este format cuvântul, şi
apoi propoziţia; totodată, va trebui să realizeze unificarea lor pentru a le putea reda în mod unitar şi cursiv în citit şi scris.
Ea trebuie combinată cu formarea deprinderilor de înţelegere şi respectare a regulilor gramaticale, pentru a da rezultate
rapide.
Această metodă se aplică mai greu la deficienţii de intelect, deoarece, în general, disgrafia şi dislexia se
corectează cu mai multă dificultate decât la logopatul cu intelect normal.
Dacă avem în vedere limitele procesului de analiză şi sinteză corticală la handicapaţii de intelect, şi chiar la cei
senzorial, mai cu seamă la cei de auz, atunci înţelegem că asemenea dificultăţi pot constitui condiţii de bază în
manifestările dislexo- disgrafiei şi în împiedicarea achiziţiilor limbajului în general.
b. Formarea la logopat a capacităţii de conştientizare a erorilor tipice dislexo- disgrafice.
Această metodă determină rezultate pozitive, mai cu seamă la subiecţii cu intelect normal şi la cei cu handicapuri
senzoriale, şi mai puţin la cei cu debilitate mintală sau la cei cu tulburări psihice. Odată formată o asemenea capacitate,
prin acţionarea frecventă asupra greşelilor tipice, subiectul învaţă să-şi controleze, în plan mintal şi acţional, întreaga
activitate necesară manifestării comportamentului lexico-grafic şi astfel capătă posibilitatea de a evita erorile pe care le
comitea în mod obişnuit. Întotdeauna atenţionarea subiectului asupra greşelii comise trebuie să fie însoţită şi de indicarea
corectă a felului cum se citeşte sau cum se scrie.
Pentru realizarea legăturii dintre percepţia acustică şi forma sa optico-kinestezică, se va realiza diferenţierea
fonemului de grafem şi reprezentarea acestora în plan acustic şi optic, ceea ce va contribui la dezvoltarea capacităţii de
conştientizare a eventualelor erori. Ca urmare, percepţia devine suport şi catalizator pentru dezvoltarea proceselor
superioare de cunoaştere.
c. Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem- grafem, literă- grafem şi fonem- literă.
8
La dislexo-disgrafici, relaţiile, fie că sunt necunoscute, fie că sunt uitate adeseori, fie că se confundă şi nu se pot
realiza legăturile dintre planurile acustic şi optic, dintre cele acustic şi kinestezic. Pentru dezvoltarea unei asemenea
capacităţi, se pot utiliza o serie de procedee. Se citeşte de către logoped, în prima etapă, un text, şi de câte ori este întâlnită
litera sau literele afectate, subiectul urmează să le semnalizeze sau să le sublinieze. Ulterior le va reproduce în scris. În a
doua etapă, logopatul citeşte singur textul, sub supravegherea logopedului, şi îşi subliniază literele sau cuvintele la care
întâmpină dificultăţi, ca apoi să le transpună corect în scris. Procedeul este eficient şi când se recurge la un demers invers,
adică erorile făcute, în scris, sunt subliniate într-un text dat sau pe cel realizat de subiect.
În corectarea dislexo-disgrafiei este indicată, cu aceleaşi rezultate pozitive, folosirea procedeului de citire a unor
litere, a grupurilor de litere şi cuvinte, după principiul de la simplu la complex, de pe scheme-planşe, alcătuite dinainte;
apoi ele vor fi reproduse în scris. La imaginile mai dificil de evocat, se poate scrie începutul denumirii sau chiar rezultatul
povestirii, care să-i sugereze subiectului desfăşurarea unui comportament verbal mai complex. Procedeul este deosebit de
eficace şi în cazul logopaţilor cu deficit de intelect sau de auz; iar pentru deficienţii de vedere se va utiliza imaginea în
relief a diferitelor obiecte şi acţiuni. Avantajul acestui procedeu constă nu numai în stimularea conduitei verbale, în
general, dar şi în faptul că se obţine o mai bună coordonare pe linia celor trei analizatori implicaţi în scris-citit: acustic,
optic şi kinestezic.
Prin toate aceste procedee, logopatul îşi dezvoltă capacitatea de a sesiza legăturile dintre fonem-grafem, fonem-
literă şi literă-grafem în planul perceptiv, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cel al reprezentării şi al gândirii.
d. Dezvoltarea capacităţii de discriminare auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică.
Această metodă se poate realiza prin folosirea unor procedee care să se situeze şi să faciliteze analiza şi sinteza
fonetică a structurii cuvintelor şi propoziţiilor. Rezultatele sunt mai bune dacă se folosesc, iniţial, cuvinte mono- şi
bisilabice, ca în final să se ajungă la cele polisilabice. Pentru a fixa mai bine imaginea vizuală a despărţirii cuvintelor în
silabe, se poate folosi scrierea colorată, cu una sau mai multe culori. Metoda lui S. Borel-Maisonny, de copiere a unor
serii de cuvinte grupate pe principiul structurii gramaticale asemănătoare se dovedeşte a fi eficientă din acest punct de
vedere. Prin antrenarea activă a subiectului la corectarea propriului scris, se realizează o mai bună fixare a greşelilor
tipice, şi astfel învaţă să le elimine, dar şi să aprecieze, din punct de vedere valoric, corectitudinea şi estetica scrisului.
Cu bune rezultate, în dezvoltarea capacităţii de discriminare, se pot folosi comparaţiile pentru distingerea
asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite grafeme şi litere asemănătoare, din punct de vedere auditiv, vizual şi kinestezic,
cu scopul contribuirii la fixarea şi întărirea legăturilor nervoase pentru consolidarea formelor corecte.
e. Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de scris- citit.
Există o serie de metode şi procedee care contribuie fie la dezvoltarea deprinderilor de citit, fie a celor de scris, fie a
ambelor, în acelaşi timp, dar indiferent pe care cade accentul, rezultatele finale obţinute sunt pozitive pentru
perfecţionarea abilităţilor lexico-grafice. Multe dintre aceste metode îşi dovedesc eficienţa şi în etapa iniţială a învăţări
scris-cititului, când copilul începe activitatea organizată de instruire. Cele mai importante sunt următoarele:
Citirea imaginilor izolate şi în suită - ea dezvoltă gustul cititului şi poate fi apreciată ca etapă premergătoare procesului
de instruire, ce conţine elemente de organizare a activităţii mintale.
Citit-scrisul selectiv - metodă care trezeşte interesul copilului şi-i stimulează motivaţia pentru desăvârşirea acţiunii, se
realizează printr-un efort şi îmbracă forma activităţii plăcut- distractive; atenţia logopatului este centrată pe o anumită
categorie de cuvinte, litere şi grafeme, învaţă să le diferenţieze de altele şi să depună eforturi pentru a le reproduce corect.
Citirea simultană şi scrisul sub control - subiectul citeşte în acelaşi timp cu logopedul, scrie sub supravegherea
nemijlocită a acestuia. Astfel imită modelul şi fiecare greşeală este corectată pe loc. Cu timpul, subiectul învaţă să se
auto-controleze şi să devină conştient în raport cu propria sa activitate, ca şi modelul corect.
Citirea şi scrierea în pereche - Metoda determină rezultate pozitive şi datorită menţinerii situaţiei tensionale, a formării-
dezvoltării motivaţiei competiţionale şi a satisfacţiei pentru succesul împlinit. Procedeul poate fi extins la un grup mai
mare de subiecţi, şi ca urmare dispare inhibiţia şi încordarea caracteristică dislexo- disgraficilor. Pentru logopaţi cu deficit
de intelect este şi mai indicată o asemenea metodă; ea are darul şi de a contribui şi la înlăturarea negativismului faţă de
activitatea de scris-citit.
Citirea şi scrierea în ştafetă - metoda presupune ca fiecare subiect, dintr-un grup anumit, să citească ori să scrie una sau
mai multe propoziţii; apoi, el trebuie să indice un coleg care să continue acţiunea. Pentru desfăşurarea în condiţii normale
a activităţii, toţi partenerii trebuie să fie atenţi pentru a putea continua şi corecta pe cel ce greşeşte.
Citirea şi scrierea în ştafeta greşelilor - subiectul primeşte sarcina să scrie sau să citească până în momentul comiterii
unei greşeli pe care colegii au datoria să o semnaleze. Se poate alcătui un grafic, care să pună în evidenţă numărul
punctelor obţinute de subiect, notându-se cu minus fiecare greşeală şi cu plus citirea sau scrierea unui text cât mai lung.
Citirea şi scrierea cu caracter ortoepic - devine eficientă când fiecare silabă, care se citeşte sau se scrie cu dificultăţi,
este repetată de două ori- spre deosebire de celelalte, ce se scriu şi se citesc obişnuit.
Citirea şi scrierea pe roluri - deosebit de important este că prin folosirea acestui procedeu se facilitează introducerea
intonaţiei şi a ritmului de citire ca şi în învăţarea regulilor logico- gramaticale în activitatea lexico-grafică.
9
Citirea şi scrierea pe sintagme - această metodă contribuie la formarea deprinderilor lexico- grafice, prin facilitarea
vitezei, legarea mai bună a grafemelor în cuvânt, evitarea săririi rândurilor ori repetarea lor la citit, evitarea suprapunerilor
de rânduri, la scris, înlăturarea agramatismelor, dezvoltarea capacităţii de discriminare dintre fonem-grafem, fonem-literă,
literă-grafem.
Exerciţii de copiere, dictare şi compunere.
Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii şi la obişnuirea cu forma grafemelor şi cu diferenţele dintre
ele; dictarea este mai dificilă pentru logopat decât copierea- este indicat ca textul să nu conţină cuvinte necunoscute, iar
acelea care sunt mai dificile să fie explicate în prealabil.
f. Corectarea tulburărilor de vorbire se face înainte sau concomitent cu terapia dislexo- disgrafiei.
Cu cât tulburările de pronunţie ori de ritm şi fluenţa vorbirii sunt mai accentuate şi mai persistente, cu atât este
mai necesar să fie corectate înaintea începerea activităţii terapeutice pentru înlăturarea dislexiei şi disgrafiei. Se respectă
principiul de la simplu la complex, ceea ce facilitează obţinerea unor rezultate pozitive rapide şi ca atare, logopatul se
convinge de faptul că tulburările limbajului sunt pasagere, astfel câştigând încredere în forţele proprii şi în eficienţa
activităţii logopedice.
g. Terapia dislexo- disgrafiei trebuie să vizeze în egală măsură, dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii psihice.
Odată cu corectarea disgrafiei şi dislexiei se poate realiza şi dezvoltare şi stimularea întregii activităţi psihice.
În dezvoltarea limbajului, diferenţele sunt deosebit de importante de la un subiect la altul, în funcţie de handicap
şi de gravitatea acestuia. Cu toate că achiziţiile limbajului sunt mai mari, cantitativ, faţă de grupa de control, la debili
mintal capacităţile de înţelegere şi comunicare înregistrează un progres mai lent.
Deşi prin activitatea de antrenare verbală intensivă, handicapaţii capătă posibilităţi mai mari în exprimarea
conţinutului activităţii mentale, totuşi comunicarea rămâne impregnată de aspectele emoţional-afective ce se produc în
detrimentul cogniţiei. Comunicarea, în special la handicapaţii de intelect, îmbracă forma prezentării globale a
informaţiilor în cadrul textului laconic dobândeşte valenţe necesare unei depline receptări şi înţelegeri prin anticiparea de
către auditor a subtextului. Datorită evenimentelor nesemnificative pentru conţinutul comunicării se creează impresia că
handicapatul este “bombardat” de impresii cu încărcătură emoţional-afectivă. Ca atare, comunicarea este centrată pe sens
nu pe semnificaţie, cum este normal. Cu toate acestea, progresele favorizează activitatea psihică atât prin solicitările şi
stimulările permanente, cât şi prin achiziţia de cunoştinţe, ca urmare a explicării conceptelor şi textului cu care operează.
h. Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere este o condiţie de bază în terapia tulburărilor grafo-lexice.
Cele mai frecvente confuzii ale unor litere şi ale fonemelor lor, care se produc din cauza analizatorului auditiv,
sunt: p-b-m, t-d-n, p-b, f-v, s-ş, s-j, z-j, c-g, r-l, iar ca urmare a dificultăţilor analizatorului vizual, pot fi citate: m-n, u-n, p-
b, a-o.
Exerciţiile pentru înlăturarea confuziilor dintre grafeme şi litere trebuie să se efectueze astfel încât să se respecte
principiul de la simplu la complex. În acest caz se vor folosi exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de
discriminare, mai întâi, a grafemelor şi literelor separate, iar apoi in combinaţii de cuvinte monosilabice, bisilabice şi
trisilabice. Poziţia ocupată, în cuvinte, de grafemele şi literele afectate trebuie să varieze, pentru a-l obişnui pe subiect cu
toate situaţiile posibile. Ele pot fi marcate cu o culoare diferită de restul cuvântului, evidenţiindu-se pregnant, în plan
optic, şi contribuind astfel, la o memorare mai rapidă.
Metoda expunerii scurte la tahistoscop a unor litere, cuvinte mono- şi bisilabice, a propoziţiilor, cu şi fără sens,
pentru dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză, de atenţie şi memorare, ca şi pentru învăţarea deosebirilor şi
asemănărilor dintre grafeme. Aceeaşi metodă este eficientă şi pentru formarea deprinderilor de citire rapidă; prin folosirea
ei repetată, se înlătură dificultăţile de percepţie şi se dezvoltă obişnuinţa de reprezentare a întregului prin perceperea unor
elemente. Sporirea vitezei de citire este şi un rezultat al dezvoltării câmpului vizual, antrenat prin metoda expunerii
tahistoscopice sau prin discriminarea unor figuri de tipuri diferite.
Este semnificativă vârsta la care se începe activitatea de corectare. Unii specialişti subliniază necesitatea începerii
corectării dislexiei şi disgrafiei cât mai timpuriu, chiar din clasa I, pentru a preveni formarea şi dezvoltarea unor
deprinderi greşite, negative în însuşirea citit-scrisului.
Pe linia educării şcolarilor dislexici şi disgrafici în a învăţa citit-scrisul se pot distinge trei etape principale:
A Prima etapă-se caracterizează prin însuşirea, de către elevi, a primelor grafeme şi litere, stabilindu-se totodată, legătura
lor cu formele respective, precum şi cuprinderea acestor elemente în cuvinte scurte mono- şi bisilabice.
Caracteristic pentru această etapă confuzia fără regulă, întâmplătoare, în scris, a majorităţii grafemelor: a, m, n, u, p, c, d,
t, o, i, şi a fonemelor corespunzătoare acestor grafeme. Confuziile cele mai frecvente se manifestă în timpul transcrierii
grafemului sau al denumirii literei pe baza indicării unui anumit fonem, ceea ce înseamnă că perceperea se realizează mai
facil decât transpunerea într-un anumit timp sau spaţiu. O altă caracteristică se referă la incapacitatea dislexicilor şi
disgraficilor de a desprinde dintr-un cuvânt, în unele cazuri foarte simple, componentele lui fonematice.
B A doua etapă-începe odată cu realizarea unor progrese în direcţia stabilirii legăturii dintre foneme şi respectivele
grafeme şi litere. Cele mai frecvente confuzii sunt cele de tipul: f-v, b-p, c-g, s-z, d-t, ale căror foneme se găsesc două câte
10
două, în opoziţie principală surd- sonor. În opoziţie asemănătoare se află şi m-n, s-ş, l-r, ţe- ce. În citire literele se
confundă cel mai frecvent, din cauza asemănărilor optice, sunt: d-p-b, u-n, a-ă, m-n, t-ţ şi invers. Tot pe principiul
asemănării acustice, optice şi ca sens, au loc confuzii şi înlocuiri de cuvinte. Această etapă se încheie cu formarea
capacităţii elevului de a citi şi scrie corect propoziţii şi fraze de o complexitate mai redusă, dar cu posibilităţi limitate în
ceea ce priveşte compunerea şi lectura unui text cu cuvinte mai puţin cunoscute.
C A treia etapă- se caracterizează prin eliminarea greşelilor şi apariţia posibilităţii de a parcurge şi de a înţelege texte
complexe, efectuarea unor compuneri coerente, logice fără greşeli semnificative. Subiectul reuşeşte să reţină sensul şi
semnificaţia, ceea ce face să crească posibilitatea de a reda cele citite. Deprinderile lexico-grafice formate trebuie supuse
unui antrenament continuu, pentru dezvoltarea lor şi pentru scutirea subiectului de un efort traumatizant.

7. TRATAMENTUL LOGOPEDIC AL RETARDULUI SIMPLU ŞI RETARDULUI COMPLEX

În vederea corectării retardului de limbaj se folosesc metode ortofonice, de orientare simptomatică care au în
vedere structurarea şi restructurarea limbajului. Metode centrate pe deficienţa observată, metode de orientare
psihoterapeutică precum şi implicarea părinţilor- a mamei, în activitatea de învăţare a limbajului.
1. De orientare logopedică:
Sub formă de joc- logopedul propune o serie de exerciţii sub o formă lurdică care sunt destinate să dezvolte: memoria,
atenţia, orientarea în spaţiu, coordonarea motrică.
Copilul trebuie să fie solicitat să reproducă atitudini corporale (cântece cu texte: înainte, înapoi, sus, jos cu efectuarea
mişcărilor), manipularea unei păpuşi prin indicarea părţilor corpului; jocuri de clasare, exerciţii de memorie auditivă şi
vizuală pe bază de sunete, imagini cu verbalizare.
Se porneşte de la simplu la complex.
Se profită de fiecare exerciţiu în funcţie de scop pentru a formaliza un model lingvistic complex, îmbogăţirea
vocabularului, pronunţarea propoziţiilor simple- complexe, articularea corectă, îmbogăţirea morfo- sintactică.
2.Prin psihoterapie:
Se are în vedere faptul că limbajul este un mijloc de comunicare şi o modalitate de a intra în relaţii. Copilul care nu
vorbeşte sau vorbeşte defectuos ne adresează un mesaj, iar pentru a-l învăţa trebuie să-l ascultăm.
Terapia trebuie sa-i trezească dorinţa de a vorbi, încurajând la maxim toate modalităţile de exprimare ale copilului.
Pentru trezirea dorinţei de a vorbi este importantă stabilirea unor solide legături afective cu copilul.
3.Cooperarea sau participarea mamei:
Unii autori arată că aşa cum limbajul se câştigă spontan la copilul normal, fără efort, la copilul cu tulburare trebuie să i
se trezească plăcerea pentru comunicare.
Trebuie să se ştie că unele forme de interacţiune le dezvoltă iar altele le inhibă. Pentru ca mama să fie un bun model
trebuie să articuleze, utilizând propoziţii scurte adaptate la nivelul copilului şi experienţa practică să-l înveţe să repete, dar
fără a-l forţa ci doar furnizându-i acel feed- back necesar.

8. TERAPIA LIMBAJULUI LA AUTIŞTI

Dat fiind faptul că lipsa de relaţii şi evitarea contactului sunt simptomele cele mai grave, terapia se îndreaptă spre
învăţarea limbajului şi întrarea în comunicare, în relaţii. Se porneşte de la activităţi simple exersând pe lucrurile care îi
stârnesc interesul.
Activitatea terapeutică trebuie să se facă în condiţii neschimbate, astfel încât tendinţa de imuabilitate să fie
utilizată pentru a-l învăţa să pronunţe şi să vorbească corect. Stereotipiile trebuie folosite în direcţia pe care o dorim:
pentru a intra într-o relaţie comunicaţională.
În funcţie de vârstă şi de capacităţi se pot folosi jocuri: cu mingia, dansuri simple combinate cu muzică şi
folosirea poeziilor iar cu timpul jocuri de echipă. Terapia prin muzică are o importanţă foarte mare deoarece cei care
refuză să vorbească pot avea o voce plăcută.
Intrarea în comunicare şi ieşirea din izolare se realizează mai bine dacă în mediul terapeutic sunt introduşi copii
cu diferite handicapuri, de preferabil cei cu sindromul Down. Aceştia sunt afectuoşi, dornici de contact şi nu sunt afectaţi
de lipsa de afectivitate a autiştilor. Autiştii observă că cei cu acest sindrom nu fac faţă jocului dar sunt optimişti. Datorită
nevoii permanente de ordine autistul intră în joc.
Cei cu forme uşoare de autism pot merge în şcoli normale. Tendinţa de a înfiinţa centre de autişti este deficitară
deoarece împiedică dezvoltarea acestuia.

9. TERAPIA MUTISMULUI PSIHOGEN

11
În vederea terapiei se urmăreşte crearea unui climat relaxant, eliminarea conflictelor şi a stărilor de încordare
nervoasă, călirea psihogenă prin jocuri care dezvoltă încrederea în sine, excursii, crearea unui climat stimulativ pentru
vorbire, povestiri;
Întărirea încrederii în forţele proprii; pentru desfăşurarea activităţii în bune condiţii se are în vedere scoaterea
copilului din mediul frustrant, relaţii de înţelegere empatice, cooperarea cu părinţii explicarea acestora care sunt cauzele şi
modul în care vor trebui să se comporte cu copilul, evitarea comparaţiilor referitoare la performanţele altor copii,
orientarea spre activităţi de genul: construcţii, jocuri la care copilul are capacităţi şi pe care le execută cu succes, pentru a
se stabili încrederea în forţele proprii;
La început logopedul îl stimulează în activităţile nonverbale- tulburarea este total ignorată şi este stimulată
înţelegerea dinte logoped şi copil; după o perioadă când copilul este mai bine dispus logopedul poate să îi adreseze o
întrebare în şoaptă la ureche, iar copilul poate să-îi răspundă fără să îşi dea seama, activitatea se continuă ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat, apoi se aşteaptă o situaţie asemănătoare şi copilul se poate debloca;
Logopedul trebuie să speculeze orice pasiune în diferite domenii: muzică, animale, logopedul se va implica
într-o discuţie pe tema respectivă iar copilul va fi ignorat, logopedul vorbeşte eronat ştiind că copilul îşi dă seama, astfel el
va simţi nevoia să intervină pentru a-l corecta pe logoped;
Includerea copiilor în grupe de copii cu deficienţe grave astfel încât să i se trezească dorinţa de a-i ajuta;
Activităţi de dramatizări- la început să i se dea numai roluri mute pentru stimularea comunicării mimico-
gestuale;
Mutismul psihogen se poate instala şi la copii cu vârstă şcolară mică- ei trebuie să fie introduşi într-un grup
primitiv iar grupul să nu fie atenţionat de dificultăţile acestuia; atitudinea trebuie să fie adecvată nu excesiv de
îngăduitoare.
10. TERAPIA ALALIEI

1.Evaluarea terapeutică- evaluarea vocabularului, ce sunete poate emite, cât înţelege din cuvinte, se urmăreşte
necesitatea de exprimare verbală, raporturile emoţionale.
2.Principii terapeutice generale- dozarea progresivă a exigenţei în raport cu nivelul vorbirii; atragerea în jocuri.
3.Principii terapeutice în alalia motorie:
se urmăreşte întărirea sunetelor urmărite: onomatopee din repertoriu („să facă ca pisica”, să se „joace de-a trenul”), să
formeze cuvinte din sunete şi asocierea lor cu imagini;
nu trebuie forţat ci stimulat, cerinţa de a solicita repetarea duce la aversiune faţă de vorbire; logopedul trebuie să fie un
model pentru el trezindu-i dorinţa pentru vorbire; cu timpul când începe să emită sunete acest lucru se realizează;
de la cuvintele pe care le pronunţă se formează şi altele noi apoi se trece la exersarea unor propoziţii scurte, simultan cu
exerciţii de dezvoltare a motricităţii, a lateralităţii, de orientare spaţială, exerciţii fizice cu folosirea muzicii- este foarte
important pentru că este influenţată nu numai vorbirea ci şi mişcarea şi afectivitatea deoarece copilul manifestă mai multă
plăcere pentru melodie.
4.Principii terapeutice în alalia senzorială:
este o terapie de lungă durată; se urmăreşte să distingă armonicile emise de diferite instrumente;
exerciţii de educare a auzului după exerciţii de educare a hipoacuzicilor cu resturi auditive- pot fi folosite procedee
pentru demutizarea surdomuţilor; procedee folosite pentru demutizare- se explorează percepţia vizuală cu mişcări bine
conturate astfel încât el trebuie să citească pe buze (labiolexie), se porneşte de la imagini pe care el trebuie să le
denumească iar după un timp imaginile i se prezintă în ordine aleatoare;
executarea de diferite gesturi, comenzi (mergi la masă, mergi la uşă) cu mişcări bine conturate ale buzelor, la început cu
ajutor gestual iar cu timpul el le suprimă; la cei cu vârstă şcolară aceste exerciţii trebuie să fie însoţite de exerciţii de scris-
citit;
progresele sunt lente iar în caz contrar el poate rămâne mut.

11. TERAPIA AFAZIEI

În vederea alegerii celor mai adecvate metode este necesară o evaluare riguroasă sub toate aspectele: valoarea
vocabularului, valoarea de comunicare, capacitatea de pronunţie şi înţelegerea. Principiul de bază este ca recuperarea să se
bazeze pe funcţiile pe care le are limbajul. S-au elaborat mai multe baterii de exerciţii pentru afazici care permit evaluarea
cu precizie a QI verbal. Ion Voinescu şi Natalia Gheorghiţă, explică în „Inventar de evaluare”, analiza funcţiilor de
repetare, de denumire, capacitatea de decodare, de înţelegere, examinarea lexie, litere, cuvinte scrise, propoziţii pe care să
le citească. Prin aceasta se permite stabilirea formei clinice de afazie stabilindu-se gravitatea ei. În funcţie de gravitate:
12
dacă scorul este sub 20% atunci afazia este gravă, când scorul este păstrat între 20-40% sau 40-60% afazia este mijlocie,
când scorul este păstrat între 60-80% afazia este slabă- uşoară.
Obiective: ameliorarea capacităţii lingvistice legate de limbaj facilitatea abilităţii de comunicare trebuie să
înceapă mai repede atunci când el este capabil. După un timp mai îndelungat dificultăţile sunt mai mari datorită
stereotipiilor. Se realizează etalonarea în funcţie de cultură. Colaborarea cu familia este esenţială.
=PROCEDEE=
1.Procedee în afazia senzorială:
tonalitatea relativ gravă cu amplitudinea vocii uşor superioară, cu un debit lent, cu mişcări bine conturate şi cu dicţie
clară;
se începe de la imagini- arătarea de imagini simple din acelaşi câmp semantic;
se introduc informaţii redundante, se arată imagini aleatoriu care nu sunt din acelaşi câmp semantic;
discuţii cu propoziţii simple;
2.Procedee în afazia motorie:
înţelegerea nu este afectată, exprimarea, vorbirea, scrierea sunt afectate;
sprijinul pe lexie şi ieşirea din stereotipie- bazându-se pe cuvinte pe care copilul le ştie dar trebuie stimulat pentru a le
folosi unde trebuie;
stereotipiile sunt bine fixate astfel el nu găseşte cuvântul potrivit;
se exersează vocabularul, automatismele; listă de cuvinte de la uşor la greu;
obţinerea uni sunet pe care el nu-l are, de exemplu pentru sunetul „b” se folosesc cuvinte şi imagini care încep cu acest
sunet;
ieşirea din stereotipie;
se pot forma cuvinte noi din cuvinte pe care le pot pronunţa;
recuperarea diftongilor şi pronunţiei din ruperea din alte cuvinte care se pot pronunţa;
apar stereotipii verbale care trebuie rupte prin continuarea cu altceva;
la cei cu perifaze- sprijin pe lexie;
datorită faptului că ei sunt succeptibili şi au stări depresive pot fi astfel stimulaţi pentru trăirea succesului, pentru a-i
capta interesul şi a-i reda încrederea în sine.

13