Sunteți pe pagina 1din 65

CUPRINS

1.Introducere …………………………………………………………………..1

2. Actele de procedură…………………………………………………………4

2.1 . Noţiunea de acte de procedură şi elemente caracteristice………………...4

3. Clasificarea actelor de procedură civilă…………………………….. ……7

4. Cererea de chemare in judecată……………………………………………9

4.1 Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată................................10

4.2 Timbrarea cererii de chemare în judecată................................................15

4.3 Efectele introducerii cererii de chemare în judecată…………………...16

4.4 Model de cerere.......................................................................................... .20

5. Întampinarea………………………………………………………………..23

6.Cererea reconvenţională……………………………………………….. ….27

7. Nulitatea actelor de procedură………………………………………… ….32

7.1 Speţă ………………………………………………………………………..39


7.2 Speţă.……………………………………………………………………….41

8. Comunicarea actelor de procedură………………………………………..44

8.1Citarea şi comunicarea actelor de procedură............................................44

8.2 Citaţia ..........................................................................................................45

8.3 Cuprinsul citaţiei..........................................................................................45

8.4 Persoanele cărora li se înmanează citaţia..................................................46

8.5 Înmânarea citaţiei........................................................................................48

8.6 Locul citării...................................................................................................51

8.7 Darea şi luarea termenului în cunoştinţă .................................................54

8.8 Mandat de aducere a citaţiei.......................................................................58

Concluzii……………………………………………………………………….61

Bibilografie……………………………………………………………………..62

2
1. Introducere

Procesul civil este activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte
persoane sau organe care participă la înfăpuirea de către instanţele judecătoreşti a actului de
justiţie în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile
deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. În
general se poate spune că procedura civilă este ştiinţa şi arta care se ocupă cu mijloacele
tehnice şi practice de punere în miscare a drepturilor private ale indivizilor apărţinând unui stat
organizat. Dreptul, privit ca sistem de norme ce reglementează raporturile ce se leagă între
indivizi faţă de organizarea colectivităţii căreia îi aparţin, sau numai între ei – în mod reciproc
cu ocazia diferitelor activităţi şi manifestări necesitate de trebuinţele lor materiale şi spirituale,
se împarte în două mari diviziuni1: dreptul substantial material şi dreptul procesual.
Dreptul substanţial material conţine normele de definire şi reglementare a diferitelor
raporturi juridice, hotărând în principiu, în mod abstract, teoretic şi general, în ce constă
dreptul subiectiv, adică interesul ocrotit de lege, pe seama unuia dintre partenerii raportului
juridic şi în ce constau obligaţiile ce cad în sarcina celuilalt partener.
Dreptul procesual este de fapt a doua parte a fiecărui ramuri juridice şi cuprinde
normele ce instituie organele şi reglementează modalităţile de ordin tehnic şi practic ce au
menirea de a aplica prevederile de principiu conţinute de dreptul substantial material.
Referitor la dreptul procesual civil, reţinem că el reprezintă ansamblul normelor
juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor
privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei,
precum şi modul de executare silită a hotarârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Normele de drept procesual civil sunt acelea care disciplinează activitatea judiciară şi
ele diferă în mod esenţial de obiectul normelor juridice ce aparţin altor ramuri de drept.
Specificitatea normelor procesuale constă în aceea că ele nu reglementează în mod direct
relaţiile sociale, ci în mod indirect şi în scopul valorificării celor dintâi.

3
2. Actele de procedură

2.1 . Noţiunea de acte de procedură şi elemente caracteristice

Prin act de procedură se întelege orice act (operaţiune juridică sau înscris) făcut pentru
declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa judecătorească,
părţi si ceilalti participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora.1
Actul de procedură reprezintă manifestarea de voinţă sau operaţiunea juridică, în forma
prevăzută de lege, făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată,
părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice
determinate. Importanţa actelor de procedură este incontestabilă întrucât în lipsa acestora
activitatea procesuală nu poate fi concepută. Chiar exerciţiul acţiunii civile se realizează prin
intermediul unui act procedural – cererea de chemare în judecată – aşa cum, de altfel, procesul
se finalizează tot printr-un act procedural - hotărârea.2
Între actele procedurale menţionate se interpune un ansamblu de alte acte procedurale,
toate destinate să impulsioneze soluţionarea procesului civil şi să determine, în final,
pronunţarea unei decizii definitive asupra litigiului.Pe de altă parte, actele de procedură
reprezintă şi mijloace prin intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc
adeseori obligaţiile procesuale.
Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii,
marea diversitate a acestora fiind determinată practic de numărul mare de acte procedurale
care, în înlănţuirea lor, determină întreaga structură a procesului civil. Astfel sunt: actele
procedurale ale instanţei, părţilor, terţelor persoane şi organelor de executare silită; acte de
procedură verbale şi acte de procedură scrise; acte de procedură obligatorii şi acte de procedură
facultative; acte unilaterale, acte bilaterale şi multilaterale; acte judiciare şi acte extrajudiciare;

1 M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag 20
2 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. pag 13

4
acte de procedură specifice judecăţii în prima instanţa, acte specifice judecăţii în faţa
instanţelor de control judiciar si acte de executare silită etc.
Noţiunea de 'act' are accepţiuni diferite. Astfel, termenul de 'act' are în primul rând
înţelesul de operaţie juridică (negotium juris), de exemplu căsătoria, donaţia, înfierea, etc.
alteori, noţiunea de 'act' desemnează mijlocul de constatare, de dovadă a unei operaţii juridice
(instrumentum probationes), cum ar fi de pilda înscrisul probator al contractului de donatie,
etc.1
În procedură civilă prin 'act' se desemnează, de obicei, actul de procedură, cum ar fi
cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, citaţia, etc:
Nici în literatura juridică termenul de 'act de procedură', nu acoperă totdeauna acelaşi
înţeles. El este întrebuinţat uneori în sensul de înscris constatator, alteori în sensul de operaţie
juridică, şi în mod frecvent se confunda operatia însăsi (negotium) cu înscrisul material. De
exemplu, se obişnuieşte a se numi act de procedură atât ascultarea propriu-zisă a martorului.
În ceea ce priveşte condiţiile generale de valabilitate al actelor de procedură civilă,
această determinare este extrem de complexă tocmai datorită caracterului variabil al acestora.
O prezentare a condiţiilor generale de validitate a actelor de procedură este necesară pentru o
mai bună cunoaştere a mecanismului actelor juridice ce interesează activitatea de înfăptuire a
justiţiei, determinare ce se referă atât la condiţiilede fond, cât şi la cerinţele (condiţiile) de
formă ale actelor.2
Astfel, în mod traditional literatura juridică de specialitate a apreciat că două sunt
condiţiile generale de validitate a actelor de procedură civilă: forma scrisă şi indicarea în chiar
conţinutul actului ca cerinţele legii au fost îndeplinite, actele de procedură se întocmesc numai
în limba română, chiar dacă părţile nu se exprimă în limba română. Există şi dispoziţii
procedurale care se referă la unele cerinţe legale, ca de exemplu, cele care precizează că actele
care se adresează instanţelor judecătoreşti trebuie să îmbrace forma scrisă.
Forma scrisă a actelor de procedură reprezintă o condiţie de valabilitate a celor mai
multe acte de procedură. Majoritatea actelor dispuse de către instanţele de judecată şi de
organele de executare trebuie îndeplinite în forma scrisă. De la aceasta regula există o

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 35
2 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 pag 53

5
importantă excepţie în privinţa actelor ce reprezintă manifestări unilaterale sau bilaterale de
voinţă ale părţilor.1
O a doua condiţie afirmată în literatura de specialitate o constituie, menţiunea în act că
cerinţele legii au fost respectate. Aceasta înseamnă că actul de procedură nu poate fi completat
cu probe extrinseci, ci trebuie să facă dovada prin el însusi. Excepţia de la aceasta regula o
reprezintă principiul echipolenţei sau al echivalenţei. Potrivit acestui principiu, în cazurile
anume prevăzute de legiuitor, un act de procedură poate fi înlocuit printr-un alt act de
procedură care să producă acelaşi efect. Cazurile în care se aplică principiul echipolenţei sunt
de stricta interpretare, ele neputând fi extinse prin analogie.
De asemenea, se consideră că actele de procedură care îmbracă forma scrisă trebuie
redactate în limba română. Această cerinţă are un caracter general, întrucât şi actele de
procedură care se exprimă prin viu grai se realizează tot în limba română. Dacă una din părţi
nu cunoaşte limba română ea poate recurge la serviciile unui interpret.2
În afara condiţiilor menţionate există şi unele cerinţe care vizează timpul sau locul
întocmirii actelor de procedură. Astfel, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci
numai în termenele prevăzute de lege, iar în unele cazuri doar în anumite faze ale procesului
civil. De asemenea, actele de procedură se îndeplinesc, de regulă, la sediul instanţei si în cadrul
unei şedinţe publice.3
Actele de procedură trebuie sa îndeplinească, de asemenea, în anumite cazuri, şi unele
condiţii părticulare, care diferă de la un act la altul, în funcţie de obiectul sau finalitatea lui.
Nerespectarea tuturor condiţiilor generale sau particulare ale actelor de procedură
atrage după sine nulitatea acestora.
Acte procedurale ale părţilor, ale instanţei ori ale organelor auxiliare trebuie îndeplinite
în anumite termene, contribuind astfel la respectarea principiului celerităţii, şi, prin urmare, la
soluţionarea cu operativitate a neînţelegerilor ivite în circuitul civil.4
Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general, legea nu lasă la
aprecierea părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare stabilirea conţinutului şi modului de
îndeplinire a actelor de procedură civilă, ci le reglementează în mod amănunţit.

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag 43
2 I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002 pag 23
3 M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag 54
4 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 31

6
7
3. Clasificarea actelor de procedură

Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii:
a. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană:1
- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,
cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executare hotărârea etc;
- actele instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia de comunicare a
hotărârii şi cea pentru punerea în executare a hotărârii, etc.;
- actele altor participanţi la proces: raportul de expertiză, depoziţia de martor, cererea
de anulare a unei amenzi, etc.;
- actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezile de comunicare a actelor de procedură,
procesele-verbale de luare la cunoştinţă a măsurilor asigurătorii, actele de executare ale
organelor de executare, etc.
b. În funcţie de natura lor:2
- acte judiciare care se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul părţii, depoziţia
martorului, pronunţarea hotărârii, etc.
- acte judiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: expertiza,
somaţia, actele de executare cu excepţia procedurilor execuţionale judiciare, etc.;
- acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de voinţă
exercitate înainte de declanşarea procesului: mărturisirea făcută într-un alt proces, hotărârea
privind asigurarea dovezilor, etc.;
- acte procesuale contemporane cu procesul, manifestări de voinţă făcute după
declanşarea procesului, dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficienţă juridică
asupra conţinutului procesului: expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzacţia
realizată printr-un înscris al părţilor, etc.
c. În funcţie de conţinut:3

1 F. Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002. pag 48
2 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedură civilă, Ed. National, Bucuresti, 1997 pag 62
3 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983. pag 58

8
- acte de procedură ce conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea,
tranzacţia, etc.
- acte de procedură care constată o operaţiune procesuală: citaţia, procesul-verbal de
sechestru, comandamentul, etc.
d. În funcţie de caracterul lor:1
- acte jurisdicţionale – realizate de judecător în îndeplinirea atribuţiilor sale
jurisdicţionale, care privesc soluţionarea litigiului: redactarea minutei, soluţionarea unei
excepţii prin încheiere, respingerea unei probe, etc.;
- acte administrativ-jurisdicţionale - prin care se îndeplineşte o activitate administrativă
legată de soluţionarea litigiului: fixarea termenului pentru prezentarea părţilor, chemarea la
interogatoriu, stabilirea completului de judecată.
e. În funcţie de modul de executare:2
- acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, încheierile, minuta, cererea
pentru promovarea unei căi de atac, etc.;
- acte orale: depoziţia martorilor, răspunsul la interogatoriu, susţinerile părţilor,
pronunţarea minutei, etc.
f. În funcţie de etapa procesuală în care se îndeplinesc actele:
- acte procesuale pregătitoare judecăţii;
- acte procesulale făcute în timpul judecăţii;
- acte efectuate după închiderea judecăţii;

4. Cererea de chemare în judecată


1 . I. Deleanu, Tratat de procedură civila, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995, pag .69
2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008. pag. 70

9
În afara unor situaţii de excepţie, instanţa nu se sesizează din oficiu. Cu alte cuvinte,
de regulă, judecata presupune o iniţiativă din partea aceluia care va avea calitatea de
reclamant în proces. Această iniţiativă este ceea ce numim “cerere introductivă de instanţă”
sau “cerere iniţială”. 1Este o cerere “introductivă de instanţă” sau “iniţială” pentru că, pe de-o
parte, exprimă iniţiativa reclamantului, iar pe de alta, întrucât ea iniţiază judecată. În acest
sens, art. 109 C. proc. civ. precizează că: “Oricine pretinde un drept împotriva unei alte
persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”. Acest text nu oferă el însuşi o
definiţie a cererii de chemare în judecată. Totodată sunt de făcut cel puţin alte două observaţii:
a) O cerere înaintea instanţei poate fi făcută nu numai atunci când titularul el “
pretinde un drept împotriva unei alte persoane”, ci şi în situaţii necontencioase sau pentru
constarea inexistenţei unui drept;
b) Textul ar putea conduce la interpretarea greşită că cererea adresată unei instanţe
necompetenţe nu este valabilă.
Or, în realitate, numai dacă s-ar costata că n-au fost respectate regulile de competenţă
generală, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă. În celelalte cazuri de necompetenţă, cererea
produce unele dintre efectele ei, dar, prin admiterea excepţiei de necompetenţă, ea va fi
soluţionată de organul jurisdicţional în favoarea căruia s-a pronunţat declinarea de competenţă
(art. 158 alin. 1 C. proc. civ.).2
În sens generic, prin cerere ar urma să se înţeleagă formularea unei pretenţii în faţa
justiţiei, în vederea satisfacerii ei. Şi tot într-un asemenea sens, pentru a cuprinde toate
formele prin care se deschide judecată, s-ar putea vorbi despre “actul introductiv de instanţă”.
3

Cererea de chemare în judecată nu trebuie confundată nici cu acţiunea, nici cu


sesizarea instanţei. Cererea este actul procedural prin care se pune în mişcare acţiunea civilă;
ea nu este însă chiar acţiunea civilă. Adeseori, cererea de chemare în judecată îndeplineşte şi
funcţia de sesizare a instanţei. Totuşi, uneori sesizarea instanţei reprezintă un act procedural
distinct de cerere. Această constatare este evidentă în situaţia în care legea instituie

1 . Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983; pag. 67
2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 76
3 .Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;pag. 80

10
obligatoriu o procedură prealabilă de conciliere între părţi, în “procedură graţioasă”, precum
şi în acele situaţii, altele decât cele ce aparţin “procedurii graţioase”, când instanţa este
solicitată, prîntr-o cerere comună a părţilor, să statueze asupra unor elemente de fapt sau de
drept dintre ele.
Aşadar, cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul,
punând în mişcare acţiunea civilă şi, totodată, de regulă, învestind instanţa cu soluţionarea ei,
îşi formulează pretenţiile faţă de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei pentru
satisfacerea lor. 1
Între raţiunile cererii de chemare în judecată pot fi înscrise şi următoarele: ea
semnifică abandonarea ideii de “justiţie individuală”, primitivă – în care partea se confundă
cu judecătorul şi se manifestă voluntarist – în favoarea “justiţiei sociale”, independentă şi
parţială; întrucât, în principiu, judecată nu se poate realiza din oficiu, cel mai adesea cererea
este aceea care învesteşte instanţa; judecătorul neputând da părţii ceea ce ea nu a cerut, nici,
de regulă, mai mult decât ea a cerut (ne eat ultra petita părţium), cererea este aceea care
determină obiectul pretenţiilor şi mijloacele pentru justificarea lui, precum şi limitele judecăţii
sub aspectul întinderii pretenţiilor şi sub aspectul părţilor; cererea constituie şi actul de somare
a pârâtului, fie pentru anchiesa, fie pentru a-şi pregăti apărarea.2

4.1 Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată

Cererea trebuie făcută în scris (art. 82, alin. 1 şi art. 113, alin. 1 C. proc. civ.) şi în
limba română (art. 127, alin. 1, din Constituţie şi art. 6, alin. 1 din Legea nr. 94/1992).
În contextul condiţiilor generale privitoare la cereri (art. 82-84 C. proc. civ. ) şi
observând exigenţele legale în materie (art. 112-114 C. proc. civ.), cererea de chemare în
judecată trebuie să cuprindă următoarele:3
1. Arătarea instanţei căreia cererea i-a fost adresată. Această menţiune prezintă
interes sub două aspecte: a) potrivit art. 109 C. proc. civ., cererea celui care pretinde un drept

1 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 76
2 M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.pag. 65
3 . V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag 79

11
trebuie făcută “înaintea instanţei competenţe”. Or, numai prin indicarea instanţei poate fi
verificată competenţa acesteia. 1Pe de altă parte, numai o instanţă competentă se poate
considera valabil învestită prin sesizarea ei; b) în toate cazurile de competenţă terotorială
alternativă sau facultativă, reclamantul numai poate reveni asupra alegerii instanţei, iar
alegerea instanţei se face tocmai prin indicarea acesteia.
2. Identificarea părţilor. În această privinţă, actuala reglementare este nu numai
laconică, dar şi lacunară, atât art. 82 alin. 1, cât şî art. 112 alin. 1, pct. 1 C. proc. civ. vorbim
doar de “numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor”. Chiar în lipsa unor texte adecvate,
identificarea părţilor – persoane fizice – trebuie să se facă şi prin prenume, naţionalitate, data
naşterii, iar în cazul persoanelor juridice prin denumire sau firmă, naţionalitate, sediu,
organelle care le reprezintă legal – asemenea elemente putând prezenta deosebit interes în
desfaşurarea judecăţii.2 Reclamantul se poate afla în imposibilitatea de a face unele dintre
menţiunile arătate, dar aceasta nu trebuie să anuleze dezideratul identificării părţilor cât mai
complet posibil. Identificarea părţilor, prin atributele menţionate, poate prezenta importanţă,
între ele, pentru:
a) stabilirea limitelor litigiului sub raportul subiectelor procesuale;
b) verficarea calităţii şi a capacităţii procesuale;
c) verficarea competenţei instanţei;
d) stabilirea locului unde urmează să se facă comunicarea actelor de procedură;
e) asigurarea condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului la apărare, precum şi
pentru sancţionarea încercării de dîşimulare frauduloasă a unora dintre elementele procesului.
3. Calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci can dele nu stau în judecată
numele lor propriu. Părţile stau în judecată într-o dublă ipoştază: în calitatea ce le derivă din
raportul juridic substanţial (de exemplu, creditor şi debitor); în calitate ce le derivă din
raportul juridic procesual (de exemplu, reclaman şi pârât, intervenient principal, intervenient
accesoriu, chemat în garanţiei). Interesează însă, mai ales, calitatea ce derivă dîntr-un raport
de reprezentare (mandatar convenţional ad litem, reprezentant legal, mandatar judecătoresc).3
Reprezentantul trebuie să-şi arate calitatea şi să o probeze. Altminteri, se va presupune că el

1 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995, pag. 112
2 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 98
3 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag. 132

12
acţionează în nume propriu. De asemenea, arătarea calităţii trebuie să se facă şi atunci când
persoana acţionează atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant. Menţionarea calităţii, atunci
când părţile nu stau în judecată în numele lor propriu, se dovedeşte a fi esenţială în unele
situaţii.
4. Obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea reclamantului, atunci când nu este
cu putinţă. În cazul bunurilor imobile vor fi menţionate elementele necesare pentru
identificarea lor (comună, judeţ, stradă, număr, număr de carte funciară, numărul topografic
etc.).1 Este vorba deci despre pretenţia concretă a reclamantului. Determinarea obiectului
trebuie să fie clară, completă, cât mai exactă cu putinţă, întrucât şi acest reper are multiple
semnificaţii şi implicaţii între care: indicarea exactă a obiectului (quod petitur, quod
desideratur şi care poate fi dare, facere,) pune părţile dintr-un început pe poziţii de egalitate,
pârâtul putând deja opta între recunoaşterea pretenţiilor sau formularea apărărilor, raportat la
obiect se va verfica respectarea normelor privitoare la competenţa instanţei, legalitatea
alcătuirii completului de judecată, taxa de timbru, admisibilitatea unor probe, eventuala
modificare sau completare ulterioară a cererii; obiectul constituie elementul indispensabil al
dispozitivului şi criteriul de apreciere a situaţiilor de minus, plus sau ultra petita; obiectul –
sau, mai corect spus material litigioasă – constituie unul dintre elementele autorităţii lucrului
judecat;
5. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. În esenţă şi
atât cât este posibil în acestă primă etapă a procesului civil, reclamantul trebuie să indice
împrejurările de ordin material din care derivă pretenţia sa, titlu juridic pe care se sprijină acea
pretenţie şi cauza juridică – în convenţii acesta înseamnă echivalentul unei îndatoriri, iar în
procedură fundamental juridic al pretenţiei.2 Cât priveşte motivele de drept, nu este necesar să
se recurgă la formele sacramentale, nici să se indice exact textele de lege, ci să se indice
principiile de drept care fundamentează cererea. Sub ambele aspecte – al motivelor de fapt şi
de drept – arătarea acestora, chiar sumară, este necesară pentru a permite pârâtului să-şi
formuleze excepţiile, apărările sau explicaţiile, pentru fixarea cadrului procesului şi pentru
prefigurarea fondului acestuia, dar şî – în cele din urmă – pentru verificare unuia dintre
elementele autorutăţii lucrului judecat: cauza juridică;

1 .I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag 101
2 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag 145

13
6. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Simplele alegaţii nu
pot conduce la admiterea cererii; ele trebuie să se sprijine pe probe. Probele sunt o instituţie
dinamică; utilitatea sau inutilitatea lor se remarcă în chiar cursul desfăşurării procesului civil. 1
Toate probele – mai ales cele ce susţin obiectul şi valoarea cererii, motivele de fapt şi titlu
juridic – trebuie indicate. Aceasta, pentru relevarea temeiniciei cererii, aprecierea
admîşibilităţii mijloacelor probatorii, celeritatea justiţiei, prevenirea surprinderii adversarului,
respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Art. 112 alin. 1, pct. 5 C. proc. civ. aduce câteva precizări în plus:
- Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii, câţi pârâţi
sunt, precum şi câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă; copiile vor fi certificate de
reclamant că sunt la fel cu orginalul;
- Se poate depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca
instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime;
- Dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune
traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte;
- Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii
sale prin interogatoriul pârâtului, se va cere înfăţişare în persoană a acesteia, cu menţiunea “la
interogatoriu”;
- Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi domiciliul acestora.
Pentru acest stadiu al procedurii, legea nu prevede sancţiunea care poate interveni în
cazul nerespectării exigenţelor prevăzute la art. 112 C. proc. civ.2 Prin corelarea însă cu alte
dispoziţii, eventuala sancţiune care poate interveni se prefigurează: preşedintele, primind
cererea, va dispune citarea pârâtului la termenul fixat pentru judecată şi comunicarea copiilor
de pe cerere şi înscrisuri, aşadar fixarea termenului este condiţionată, implicit, de depunerea
copiilor de pe înscrisuri (art. 114 alin. 3 C. proc. civ.); preşedintele îi va pune în vedere
reclamantului lipsurile cererii de chemare în judecată, spre a le întregi înainte de comunicare
(art. 114 alin. 2 C. proc. civ.); în afara excepţiilor prevăzute de lege, dovezile care nu au fost
cerute în condiţile art. 112 C. proc. civ., nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii; sub
sancţiunea decăderii, partea este obligată, în cazul amânării judecăţii, ca înainte cu cel puţin
1 .Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; pag.
156
2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 134

14
cinci zile de termenul fixat pentru judecată să depună copii certificate de pe înscrisurile
invocate (art. 138 C. proc. civ.); dacă partea refuză să răspundă la interogatoriu sau dacă
refuză să înfăţişeze înscrisul, instanţa va putea considera ca dovedite pretenţiile formulate (art.
174 şi art. 225 C. proc. civ.) etc.1
7. Semnătura (art. 82 alin. 1 şi art. 112 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.). Acest element este
indiscutabil necesar, deoarece tocmai semnătura constituie certificarea manifestării de voinţă
a reclamantului. De altfel, art. 133 C. proc. civ. – într-o formulare paradoxală – precizează că
cererea de chemare în judecată nesemnată va fi declarată nulă.
8. Data cererii de chemare în judecată nu este menţionată ca element necesar al
acesteia, nici de art. 82 C. proc. civ., nici de art. 112 C. proc. civ. Totuşi, datarea trebuie
considerată ca necesară. Cu totul adevărat că cele mai multe şi mai semnificative consecinţe
sunt corelate datei de introducere a cererii de chemare în judecată, dar şi data cererii poate
atrage unele indicaţii (de exemplu, cât priveşte capacitatea procesuală a părţii). 2
Art. 133 alin. 1 C. proc. civ. sancţionează cu nulitate cererea de chemare în judecată
care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura. Textul art.
133 C. proc. civ. rămâne vulnerabil sub mai multe aspecte:3
a) Ar rezulta, fiind vorba de sancţionarea “nulităţii”, că dispoziţiile privitoare la
elementele cererii de chemare în judecată au caracter imperativ, deşi, în realitate, ele au
caracter dispozitiv;
b) Ar rezulta, de asemenea, că lipsurile cererii pot fi invocate de oricare parte şi
oricând, cu toate că numai pârâtul poate invoca excepţia având ca obiect viciile cererii, şi nu
pentru prima dată în dezbateri de pe fond, în apel sau în recurs;
c) Termenul “nulitate” poate evoca ideea imposibilităţii acoperirii ulterioare a
lipsurilor cererii de chemare în judecată, ceea ce contrazice chiar art. 133 alin. 2 C. proc. civ.,
cu privire la lipsa semnăturii;
d) În fine, s-ar putea deduce, greşit, că nulitatea nu operează atunci când lipsesc alte
elemente din cererea de chemare în judecată decât numele, obiectul sau semnătura. Textul
trebuie deci interpretat circumspect.

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007; pag. 154
2 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 165
3 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 121

15
Potrivit cu natura unor cereri de chemare în judecată, acestea trebuie să îndeplinească
unele condiţii complementare.

4.2 Timbrarea cererii de chemare în judecată

Acţiunile sau cererile – inclusiv cererea de chemare în judecată – introdusă la


instanţele judecătoreşti, executorii judecătoreşti şi serviciile de publicitate imobiliară, cererile
pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, precum şi eliberarea
copiilor de pe acte de către instanţele judecătoreşti, executorii judecătoreşti şi serviciile de
publicitate imobiliară, se taxează diferenţiat, după criteriul evaluării sau al neevaluării lor în
bani. 1
Timbrarea cererii de chemare în judecată trebuie şă se facă anticipat. Altminteri, ea
va fi anulată.
Preşedintele, primind cererea de chemare în judecată, va stabili ziua înfăţişării şi va
cita părţile înaintea instanţei de judecată, numai după ce constată plata taxei de timbru. 2
Câteva ipoteze practice prezintă importanţă sub raportul modului diferenţiat de
rezolvare: dacă cererea este introdusă în comun de mai multe persoane pentru acelaşi obiect
ori dacă obiectul litigiului este un drept sau o obligaţie comună, taxa se datorează în solidar şi
se plăteşte o singură dată; dacă reclamantul se adresează instanţei cu mai multe capete de
cerere, iar legea nu prevede o altă soluţie, taxa se datorează distinct pentru fiecare capăt de
cerere; când, după sesizarea instanţei, reclamantul îşi modifică cererea de chemare în
judecată, în sensul majorării pretenţiilor sau a valorii acestora, instanţa va oblige partea – sub
sancţiunea nulităţii plusului de pretenţii sau a cererilor ulterioare netimbrate – să achite taxa
până la cuantumul legal, cel mai târziu până la următorul termen de judecată; dacă,
dimpotrivă, după înregistrarea cererii se micşorează obiectul acesteia, taxa se percepe la
valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară.3

1 .I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag 201
2 M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag 198

3 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 276

16
Unele categorii de cereri sunt scutite de taxa de timbru.
Netimbrarea cererii se invocă de către pârât pe cale de excepţie, înaintea oricăror alte
excepţii de procedură.

4.3 Efectele introducerii cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată se depune fie direct la instanţă, fie se transmite


acesteia prin poştă, fie se depune la registratura instanţei, primind dată certă. Primind cererea
şi constătând plata timbrului, precum şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege,
preşedintele va fixa ziua înfăţişării şi va cita părţile în faţa instanţei. Cand reclamantul este de
faţă la fixarea termenului, el ia termenul în cunoştinţă.
Preşedintele, dacă este cazul va sesiza reclamantului lipsurile cererii de chemare în
judecată, pentru ca acesta să le înlăture, înainte de comunicare cererii către pârât.
Introducerea cererii de chemare în judecată produce atât efecte procedurale, cât şi
unele efecte substanţiale, asupra fondului dreptului.1
A) Efectele procedurale. Introducerea cererii de chemare în judecată provoacă, în
esenţă, două efecte procedurale, care se răsfrâng asupra părţilor şi asupra instanţei:
1. Cererea de chemare în judecată “creează instanţa”, în sensul că ea deschide
judecată care, de regulă, se finalizează prîntr-o hotărâre judecătorească. Există deci între părţi
o situaţie juridică nouă, de natură procedurală, precum şi un raport juridic determinat între
părţi şi instanţă, din care decurg câteva consecinţe:2
a) Părţile dobândesc drepturi şi obligaţii subiective procesuale, a căror exercitare sau
îndeplinire sunt garantate prin sancţiuni specific procesuale, statuate sau validate de instanţă;
b) Cererea de chemare în judecată delimitează cadrul procesual în care se va
desfăşura judecată (părţile, obiectul şi cauza litigiului), aşa încât: obiectul acţiunii fiind
precizat deja, acesta nu mai poate fi schimbat decât modificând cererea în condiţiile prevăzute
de lege; competenţa generală a instanţei, precum şi competenţa ei materială şi teritorială vor fi

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 243
2 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 278

17
validate ca atare, pe parcursul judecării, în raport de obiectul acţiunii; în acele cazuri în care,
potrivit art. 12 C. proc. civ., recxlamantul are a alege între mai multe instanţe deopotrivă
competenţe, cererea îi materiaslizează irevocabil voinţa de a se judeca la o anumită instanţă;
potrivit cu obiectul cererii se va aprecia legalitata compunerii completului de judecată; în
raport de elementele cererii, eventual se va justifica sau nu excepţia litispendenţei; obiectul
cererii va fi criteriu de apreciere a motivelor de apel sau revizuire, întrucât instanţa s-ar fi
pronunţat minus, ultra sau plu; modul de transpunere a elementelor cererii în hotărâre
definitivă sau irevocabilă va justifica sau nu eventuala excepţie a autoritaţii lucrului judecat;1
c) Părţile sunt obligate să compare în faţa instanţei, în care scope ele vor fi citate.
Altminteri, se poate ajunge, după caz, la respingerea cererii ca nesusţinută (art. 616 C. proc.
civ.), supendarea judecăţii (art. 242 pct. 2 C. proc. civ.) sau judecarea în lipsă (art. 242 alin.
ultim C. proc. civ.);2
d) Părţile sunt obligate să stăruie în judecată, altfel putând interveni sancţiunea
perimării (art. 248 C. proc. civ.);
e) Părţile – mai întâi reclamantul şi apoi pârâtul – sunt obligate să pună concluzii în
fond (art. 128 şi art. 146 C. proc. civ.), căci, în caz contrar, instanţa va putea statua asupra
fondului litigiului numai în considerarea elementelor cererii şi, eventual, ale întâmpinăriii;
f) De la data introducerii cererii de chemare în judecată se produce efectul
conservator de drepturi al acesteia, socotindu-se – în cazul hotărârilor declarative sau
constitutive de drepturi – că procesul a fost câştigat de la acea dată;
2. Cererea de chemare în judecată, dacă ea este făcută nemijlocit, direct în faţa
instanţei, semnifică sesizarea sau investirea acesteia cu soluţionarea litigiului.
B.Efectele substanţiale, asupra fondului dreptului. Cererea de chemare în judecată
conservă şi consolidează drepturile subietive alegate. În acest sens pot fi consemnate ca
asemenea efecte: întreruperea prescripţiei sau a forcluziunii; punerea în întârziere;
transmiterea acţiunilor exclusive ataşate persoanei decedatului.3
1. Întreruperea prescripţiei sau a termenului pentru a acţiona (termenul de
forcluziune) este supusă câtorva exigenţe:

1 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag 216
2 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag 285
3 M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 360

18
a) Cererea de chemare în judecată, chiar dacă poartă o denumire greşită, trebuie să fie
o veritabilă cerere introductivă de instanţă, având ca obiect recunoaşterea unui drept litigious;
b) Cererea de chemare în judecată trbuie să fie efectivă, adică făcută în scopul de a fi
admisă;
c) Cererea să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă.
Întinderea efectului întreruptiv de prescripţie este limitată sub un întreit aspect:
I) Întreruperea prescripţiei priveşte acţiunea ataşată dreptului subiectiv alegat prin
cererea de chemare în judecată, nu însă şi alte acţiuni, pe care se sprijină alte drepturi
subiective, exceptând situaţia când cele două acţiuni, chiar dacă având cause distincte, tind
spre un singur şi acelaşi scop, astfel încât cea de-a doua acţiune este virtualmente compromisă
prin cea dintâi;1
II) Întreruperea prescripţiei poate profita numai titularului dreptului alegat şi numai
împotriva aceluia care a fost chemat în judecată sau a terţilor care au intervenit voluntar în
favoarea lui. Aşa fiind, întreruperea prescripţiei nu profită: pârâtului, cât priveşte acţiunea
acestuia pentru ocrotirea propriului său drept; celorlalţi reclamanţi aflaţi în situaţia de
coparticipare procesuală activă; nici reclamantului împotriva altor pârâţi, aflaţi în situaţia de
coparticipare procesuală pasivă. 2
Totuşi, legea civilă prevede câteva excepţii: în cazul solidarităţii active, astfel cum
rezultă din art. 1035 C. civ., întreruperea prescripţiei realizată de unul dintre creditorii solidari
profită şi celorlalţi creditori aflaţi în solidaritate; în cazul solidarităţii pasive, în sensul art.
1045 C. civ., acţiunea intentată împotriva unuia dintre debitorii solidari întrerupe prescripţia
faţă de ceilalţi debitori aflaţi în solidaritate;
III) Întreruperea prescripţiei operează cât timp durează judecată – actions quae
tempore perimuntur semel iudicio inclusae salve permanent – încetând odată cu ultimul act de
procedură, după care urmează perimarea sau începerea unei noi prescripţii.3
2. Cererea de chemare în judecată operează punerea în întârzierea a pârâtului.
Rezultă de aici câteva consecinţe:

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag 243
2 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 275
3 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag. 253

19
a) Întrucât cererea de chemare în judecată este asimilată unei somaţii de plată, pârâtul
poate fi obligat la plata de daune – interese moratorii, chiar dacă reclamantul nu a introdus
cererea la instanţa competentă sau dacă, ulterior, el a renunţat la judecată. Dacă cererea are ca
obiect plata unei sume – neproducătoare de dobânzi – sau egularizarea unui cont, daunele
moratorii încep să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât, pe de-
o parte, aceasta constituie o somaţie, iar pe de alta, pentru că creanţa este anterioară cererii. În
caz de condamnare la despăgubiri, daunele moratorii încep să curgă de la data când hotărârea
a fost pronunţată, indifferent de natura datoriei, dacă legea nu a fixat un alt punct de plecare;
b) Dacă litigiul are ca obiect un lucru frugifer, posesorul trebuie să-l predea cu toate
fructele lui. Cu alte cuvinte, chiar dacă posesorul este de bună credinţă, el nu poate conserva
fructele percepute posterior cererii de chemare în judecată;1
c) Când litigiul are ca obiect predarea unui lucru cert, riscul pieirii bunului se
strămuţa asupra pârâtului (art. 1074 alin. 2 C. civ.), chiar dacă lucrul a pierit în caz fortuit. El
va fi scutit de riscul pieirii fortuite a bunului dacă va putea dovedi că acesta ar fi pierit şi la
creditor, atunci când şi-ar fi executat obligaţia de predare la termen (art. 1756 alin. 2 C. civ.).
3. Cererea de chemare în judecată transmite moştenitorilor unele dintre acţiunile
exclusiv ataşate persoanei decedatului. Altfel spus, unele dintre acţiunile lui de cuius nu pot fi
pornite de moştenitorii săi, dar pot fi continuate de aceştia. 2

4.4 Model de cerere

Cerere de chemare în judecată

Domnule Preşedinte,

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 298
2 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 265

20
Subsemnaţii:

1. .............................., domiciliat in1) ........................, str. ......................... nr. ......,


bloc .........., scara ........., etaj .........., apart. ........, sector/judeţ ..........................., prin
mandatar ................................., cu procura speciala nr. ............, autentificată de Biroul
Notarului Public .........................., la data de ................, domiciliat in ............, str. .....
............. nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ...., apart. ....., sector/judet .................... si

2. S.C. ............................, cu sediul in .........................., str. ............ nr. .......,


bloc ......, scara ....., etaj ........, apart. ........., sector/judet ......................, cod unic de
inregistrare ...................., atribut fiscal ........................, număr de ordine in registrul
comertului ..../....../...., cont deschis la Banca ......................, sucursala ............, cu
numărul ................., reprezentata prin avocat .................., cu sediul profesional in ........
........., str. ................. nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ...., apart. ....., sector/judet ....
.............., chemam in judecată pe pârâta S.C. ...................... cu sediul in ...................,
str. ................. nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ...., apart. ....., sector/judeţ ...............
...., cod unic de înregistrare ..................., atribut fiscal .........................., număr de
ordine în registrul comerţului .........../........../.........., cont deschis la Banca ..........
.............., sucursala ........................., cu numărul ............................., pentru ca prin
hotărârea ce veţi pronunţa sa2) .............................. .

Vă solicităm de asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, să


obligaţi pârâta să ne plătească cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

MOTIVELE PREZENtEI ACŢIUNI:

ÎN FAPT:
Subsemnaţii3).............................................................................................................
..................................................................................................................................
............................................... .

DOMNULUI PREŞEDINTE AL4) ........................................

1. Daca reclamantul locuieste în strainătate, acesta va indica un domiciliu ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

2. Se arată, în conformitate cu dispoziţiile art. 112 pct. 3 Cod procedură civilă, obiectul
cererii (de ex.: preteţtii, anularea unui contract, revocarea unei donţtii, iesirea din indiviziune, etc), iarîin
situatia in care acesta este evaluabil in bani, se indica, in vederea timbrarii si valoarea lui după
pretuirea reclamantului. Pentru identificarea imobilelor se va arata comuna si judetul, strada si numărul,
iar in lipsa, vecinatatile, etajul şi apartamentul

sau, daca imobilul este inscris in cartea funciara, numărul de carte funciara si numărul topografic.
3. Se vor indica motivele de fapt pe care se întemeiază cererea şi care-l determină pe reclamant sa
ceară concursul justiţiei, justificând şi argumentând demersul justiţiar.

4. Se indică instanţa competentă material şi teritorial să judece cauza.

Pârâta ....................................................................................................................
...............................................................................................................................
.....................................

21
.
Pentru toate cele de mai sus vă rugăm sa admiteţi acţiunea, să dispuneţi ....................................... şi
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces (taxa de timbru, timbru
judiciar, onorariu avocat, onorariu expertize, cheltuieli legate de audierea martorilor, cercetare
judecătorească etc.).

IN DREPT:

Ne întemeiem prezenta pe dispoziţiile art. 82 coroborat cu art. 112 şi urm. Cod procedură civilă, art. 274
Cod procedură civilă si pe dispoziţiile art.1) ................................ .
In dovedirea acţiunii intelegem sa ne folosim de proba cu inscrisuri, proba testimoniala cu .........
martori, expertiza tehnica2) ......................................., privind3) ..........,
probe cu ajutorul cărora intentionam sa dovedim ca pârâta .......................................
...................... .

Propunem ca martori spre a fi audiati pe:


1. ........................, domiciliat in ........................., str. .................... nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ....,
apart. ....., sector/judet ..........................;
2. ......................, domiciliat in ......................., str. ....................... nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ....,
apart. ....., sector/judet ........................... .
Solicitam de asemenea sa dispuneti citarea paratei la interogatoriu.
Totodata va solicitam sa dispuneti verificarea de scripte intre ..................... si .....
....................., inscrisuri depuse la dosarul cauzei, in ceea ce priveşte semnatura
................................................... , pentru ca este evident ca cele doua semnaturi sunt diferite.
Depunem prezenta in doua exemplare, dintre care un exemplar pentru instanţa si celalalt
pentru comunicare paratei.

ANEXĂM4):
1. .............................................. .
2. .............................................. .
3. Procură specială nr. ........., autentificată de BNP.................. la data de ................ .
4. Imputernicirea avocaţială şi contractul de asistenţă juridică nr. ................ .
5. Taxa de timbru judiciar în cuantum de .............. şi timbru judiciar ............ .

SEMNĂTURI

1. Se indică textul de lege ce îndreptăţeşte reclamantul la admiterea acţiunii.


2. Se indică felul expertizei solicitate (bunuri mobile, bunuri imobile, contabilă, topometrică,
medico-legală etc).

3. Se arată obiectivele urmărite prin efectuarea lucrării de specialitate (de ex.: identificarea
imobilului, a suprafeţei si a vecinătăţilor, verificarea identităţii între imobilul expertizat şi
imobilul descris în titlul de proprietate ce constituie obiectul dosarului, stabilirea dacă acesta
este comod partajabil în natură, stabilirea modalităţilor de partajare etc.).

22
4. Cand dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câte părţi sunt,
alături de înscrisurile rezervate instanţei; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu
originalul. Se va putea, de asemenea, depune doar o parte a unui înscris relevantă în cauză,
instanţa însă putând dispune înfăţişarea înscrisului în întregime. Daca înscrisurile sunt scrise
într-o limbă straină sau cu litere vechi se vor depune traduceri sau copii cu litere latine,
certificate de parte.

5. Întâmpinarea

23
Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la
pretenţiile formulate de reclamant, aratând totodată şi apărările sale. Ea face parte, alături de
cererea de chemare în judecată si acţiunea reconvenţională, din categoria actelor procedurale
ce se întocmesc în faza scrisă pregătitoare a procesului civil. În sistemul nostru procesual
întâmpinarea prezintă o utilitate practică incontestabilă.1 Ea este destinată, în primul rând, să
asigure un echilibru în situatia juridică a părţilor. Prin depunerea întâmpinarii i se oferă şi
reclamantului posibilitatea de a lua cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp,
depunerea întâmpinarii este utilă şi pentru instanţa de judecată. Aceasta deoarece numai astfel
instanţa este pusă în situatia de a lua cunoştinţă, chiar din faza initială a procesului civil, de
pozitia părţilor, de apărările şi dovezile pe care se întemeiază susţinerile lor. Fiind un act
procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul. Potrivit art. 114 C. proc.
civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:2
a) Numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, dupã caz, numãrul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar
b) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile reclamantului.
Prin întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii, începând de la cele de
ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată,
necompetenţa instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, pâna la excepţiile
de fond, cum sunt prescriptia dreptului la acţiune sau puterea lucrului judecat.
În mod firesc în faza initială a procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele
excepţii care sunt legate de modul de învestire a instanţei şi care sunt cunoscute de către
acesta pâna la prima zi de înfatisare. Neregularitaţile ivite ulterior primei zile de înfăţisare se
pot invoca de îndată şi oral în faţa instanţei.3
c) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.
Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare
capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerinţe să
realizeze o mai bună aparare a pârâtului şi o sistematizare a susţinerilor făcute de către el în

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 298
2 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag 265
3 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 256

24
cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatam ca legea se referă la necesitatea ca răspunsul
pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât şi cele de drept invocate prin actul de sesizare.
d) Dovezile cu care pârâtul se apară împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea
dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul sî cunoască în mod adecvat mijloacele probatorii
de care pârâtul întelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune mai cu seama
în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată
într-o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului sau.1 Într-adevăr, adeseori pârâtul este
nevoit să treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de
reclamant sau existenţa unor cauze care fac imposibilă cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi
prescripţia sau puterea lucrului judecat. În asemenea împrejurări, sarcina probei revine
pârâtului potrivit principiului reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica
de către pârât în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în
judecată. Prin urmare, daca se invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate
elementele de identificare a acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile se vor
alătura în copie la întâmpinare.2
e) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru
care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.
Potrivit art. 116 c.p.c., la întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe întâmpinare
câţi reclamanţi sunt; de asemenea se va alătura acelaşi număr de copii certificate de pe
înscrisurile pe care se sprijină, mai mult un rând de copii pentru instanţă. Dacă mai mulţi
reclamanţi au un singur reprezentant, sau un reclamant stă în judecată în mai multe calităţi
juridice, se va depune la dosar pentru aceste părţi câte o singură copie.
. În sistemul procesual anterior aparitiei Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.
138/2000 întâmpinarea nu era obligatorie. Această soluţie era enunţată în mod expres de art.
118 C. proc. civ. În condiţiile legislatiei anterioare se susţinea însă cî întâmpinarea era
obligatorie totuşi în faza apelului. Mai mult, în opinia unor autori, întâmpinarea era
obligatorie atât în apel, cât si în recurs. 3
Depunerea întâmpinarii este deosebit de utilă, întrucât face posibilă cunoaţterea
reciprocă a poziţiei părţilor încă din faza pregătitoare a judecăţii. Or, în atare condiţii se

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag.301
2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 256
3 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag. 231

25
creează, în general, premisele unei judecăţii optime şi rapide, ceea ce corespunde atât
interesului părţilor, cât şi interesului general de consolidare a prestigiului justiţiei într-o
societate democratică. Sunt raţiunile pentru care, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, art. 118 alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat în sensul că: „Întâmpinarea este
obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel”.1
Daca pârâtul nu depune întâmpinare el îşi va putea arata poziţia sa pe cale orală în
fata instanţei de judecată. În acest sens art. 118 alin. (3) C. proc. civ. precizeaza ca în cazul în
care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere, la
prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre
care se va face vorbire în încheierea de sedinţă; instanţa va acorda, la cerere, un termen pentru
pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.2
Textul citat reprezintă o expresie a rolului activ al judecătorului şi este de natura să
garanteze realizarea unui echilibru în cadrul „duelului” judiciar care s-a declanşat ca urmare a
iniţiativei reclamantului. În actuala reglementare acest rol activ al judecatorului se realizează
numai în ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de un avocat.
Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe
defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din
dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în sprijinul apărării sale.
Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contradictoriu
faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în judecată.3
Sancţiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot fi
invocate de către pârât, cât şi cu privire la celelalte mijloace de apărare. Astfel, pârâtul nu va
mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apărării sale, în afara unor situaţii de
excepţie strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.). De asemenea, pârâtul va fi decăzut
din dreptul de a mai invoca excepţiile procedurale care au un caracter relativ. Excepţiile de
procedură care au un caracter absolut vor putea fi invocate însă în orice fază a procesului
civil.
.

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag 262
2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 265
3 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag. 342

26
6. Cererea reconvenţională

27
Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă aparare orală sau prin întâmpinare în
cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi aceasta stare defensivă, spre a formula
pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este oferită de lege pârâtului de art.
119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menţionat: „Daca pârâtul are pretenţii în
legatura cu cererea reclamantului, el poate sa faca cerere reconvenţională”.1
În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională ca
actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu fata
de reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât,
acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-
o acţiune civilă separată.2
Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconventionale ofera însa
o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menţionăm: asigura soluţionarea a
doua litigii într-un singur cadru procesual; determina realizarea unei economii de timp si
cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind pusi în situatia de a
cunoaste în toata complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi; constituie o garantie
împotriva insolvabilităţii reclamantului; evita posibilitatea pronunţării unor hotărâri
judecătoreşti definitive.3
Cererea reconvenţională prezintă totuşi dezavantajul ca poate conduce la întârzierea
judecăţii si la soluţionarea ei de către o instanţa care nu ar fi competenţa din punct de vedere
teritorial.
Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvenţională are o fizionomie
proprie determinată atât de caracterul sau de acţiune civilă, cât şi de condiţiile particulare de
exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu apărarea pe care pârâtul şi-o face prin
întâmpinare sau oral în fata instanţei de judecată. Într-adevăr, cererea reconvenţională este
mai mult decât o simpla apărare; ea este o contra-acţiune, un „contraatac” sau o „contra-
ofensivă”, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îsi poate valorifica un drept propriu faţă
de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmăreşte - valorificarea unui drept

1 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag 365
2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag.326
3 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 387

28
propriu - cererea reconvenţională trebuie considerata ca o veritabila acţiune civilă. Caracterul
de acţiune civilă rezultă cu pregnanţă şi din condiţiile prevăzute de lege pentru cererea
reconvenţională. 1
Din punct de vedere al condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie sa
îndeplinească toate cerinţele unei actiuni civile obişnuite. Aceste cerinţe au fost deja cercetate,
astfel că nu mai revenim asupra lor. Observăm însă că şi din punct de vedere al formei cererea
reconvenţională este asimilată cu o cerere de chemare în judecată.
În afara condiţiilor generale evocate, art. 119 alin. (1) C. proc. civ. mai impune o
condiţie, anume ca acţiunea reconvenţională să aibă legătură cu „cererea reclamantului”. În
baza acestor dispoziţii procedurale cererea reconvenţională a fost promovata în mod frecvent
în jurisprudenţa în cele mai varii domenii.2 Astfel, adeseori cererea reconvenţională este
utilizată în acţiunile cu caracter patrimonial, în actiunile reale imobiliare şi chiar în litigiile
comerciale. Legea admite folosirea cererii reconventionale si în cadrul acţiunii de divort, dar
numai pentru fapte, si numai în condiţiileexpres precizate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.
Adeseori, prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte paralizarea acţiunii
reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pilda, al acţiunii pentru
executarea unui contract, ipoteza în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii
reconventionale, anularea sau rezolutiunea conventiei. Alteori pârâtul urmăreşte să obţină,
prin intermediul cererii reconvenţionale, o compensaţie judiciară între pretenţiile invocate de
reclamant şi propriile sale pretenţii.3 Pe calea cererii reconvenţionale nu poate fi opusă însă
compensaţia legală, întrucât aceasta poate fi obţinută pe cale de simplă apărare în proces. Într-
adevăr, compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor ce implică creanţe certe, lichide şi
exigibile, astfel că ea operează în virtutea legii (art. 1144 C. civ.). Cu toate acestea,
jurisprudenţa a statuat că atunci când creanţa invocată de pârât este mai mare decât cea
pretinsă de către reclamant singura cale de valorificare a pretenţiilor pentru diferenţa dintre
cele două creanţe este cererea reconvenţională. Soluţia se întemeiază, pe faptul că, potrivit
legii, compensaţia operează numai până la cota egală dintre pretenţiile reclamantului şi ale
pârâtului. Pe de alta parte, în conformitate cu principiul disponibilităţii procesuale instanţa

1 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995,pag 356
2 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 371
3 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag 335

29
nici nu poate statua asupra diferenţei dintre cele două creanţe în lipsa unei cereri exprese din
partea pârâtului. Cu alte cuvinte, asa cum s-a statuat constant şi de jurisprudenţa noastră,
instanţa de judecată nu-l poate obliga pe reclamant în lipsa unei cereri reconvenţionale.1
Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum precizează expres art. 119 alin.
(1) C. proc. civ., numai dacă este în legatură cu cererea principală. Aceasta condiţie decurge
în mod necesar din caracterul incident al cererii reconventionale. Existenta unei asemenea
legaturi urmează sa fie dedusa de către instanţa de judecată din chiar scopul urmărit de pârât
prin cererea reconvenţională.
Legislaţia noastră procesuală nu impune însă condiţia ca pretenţiile pârâtului să
derive din acelaşi raport juridic; pretenţiile pârâtului pot să provină şi din cauze diferite - ex
dispari causa.2
Cererea reconvenţională se judeca, în principiu, de instanţa sesizata cu cererea
principala. Prorogarea de competenţă nu poate opera, astfel cum am arătat în prima parte a
acestei lucrări, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenţă.
Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o data cu
întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Daca reclamantul îsi modifică
cererea de chemare în judecată reconvenţională va putea fi depusă până la termenul ce se va
acorda pârâtului în acest scop. Nerespectarea termenului menţionat mai sus atrage după sine
soluţionarea separată a cererii pârâtului de acţiunea principală. Cu toate acestea, cererea
reconvenţională se poate soluţiona în continuare împreună cu acţiunea principală dacă
reclamantul consimte la aceasta, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. fiind întru totul aplicabile.3
O situaţie specială întâlnim în materia divorţului. Într-adevăr, potrivit art. 608 alin. (1) C.
proc. civ. soţul pârât poate să facă şi el cerere de despărţenie, astfel cum am arătat mai sus,
pâna la prima zi de înfăţisare, dar numai pentru fapte petrecute înainte de această dată. Pentru
faptele petrecute ulterior acestei date pârâtul va putea face cerere pâna la începerea
dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.
Totuşi, potrivit art. 609 C. proc. civ., în cazul când motivele despărţeniei s-au ivit
după începerea dezbaterilor la prima instanţa şi în timp ce judecată primei cereri se afla în

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007; pag. 377
2 I .Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 323
3 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag 289

30
apel, cererea pârâtului va fi facută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Din acest
punct de vedere, observăm ca dispoziţiile art. 609 C. proc. civ. au un caracter derogatoriu de
la normele dreptului comun, în privinţa datei până la care se poate depune acţiunea
reconvenţională1. Mai precizăm ca în materie de divort, reconvenţională trebuie să vizeze
însăşi cererea de desfacere a căsătoriei. Cu alte cuvinte, în aceasta materie nu se pot formula
cereri reconvenţionale având o altă natură.
Cererea reconvenţională se redactează, în mod obisnuit, într-un înscris separat,
procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserată însă si în cuprinsul întâmpinării, situaţie
în care din cuprinsul acestui act procedural trebuie sa rezulte cu claritate elementele esenţiale
ale acţiunii reconvenţionale.
Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată cu
cererea principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii principale şi a
acţiunii reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia enunţată este firească şi are
un caracter de principiu.2
Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu,
de natură a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de soluţionare
convergenta a unor raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit si un
corectiv la regula anterior enuntata. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizeaza ca
daca „numai cererea principala este în stare de judecată, instanţa o poate judeca separat”.
Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui principiu, în
unele cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea principală.
Astfel, potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţa
şi se va judeca împreună cu cererea principală”. Soluţia legii are raţiuni depline, iar norma
înscrisă în textul citat trebuie interpretată ca una imperativă. Într-adevar, în cazul despărţeniei
atât cererea principală, cât şi acţiunea reconvenţională sunt de competenţa uneia şi aceleiaşi
instanţe: instanţa de la ultimul domiciliu comun al sotilor.3 Prin urmare, în acest caz, nu se
pune problema transgresării unor norme de competenţă. Pe de altă parte, o bună administraşie
a justiţiei impune soluţionarea în acelaşi cadru procesual a cererilor ce au un obiect identic, în

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag.354
2 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 378
3 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 321

31
special a acelora prin care se urmăreşte aceeaşi finalitate (în cazul analizat desfacerea
căsătoriei).
Asupra acţiunii principale şi asupra cererii reconvenţionale formulate de pârât
instanţa trebuie să se pronunţe printr-o singură hotărâre, care va cuprinde soluţii cu privire la
toate pretenţiile.

7. Nulitatea actelor de procedură

Dispoziţiile din acest capitol, care însumează art. 105-108 C. proc. civ., sunt
consacrate nulităţii actelor de procedură. Remarcăm consacrarea distinctă a unui capitol

32
pentru sancţiunea nulităţii actelor de procedură, soluţie care nu a fost promovată de legiuitor
şi în privinţa decăderii (aceasta este prevăzută de lege tocmai în capitolul privitor la termenele
de procedură). O consecvenţă corespunzătoare, în reglementare, s-ar impune, după parerea
noastră, pentru viitorul Cod de procedură civilă.1
Primul text din acest capitol, respectiv art. 105 pe care-l comentam aici,
reglementează mai multe aspecte de ordin procedural: consacră cazurile de nulitate; stabileşte
conceptia generala a legiuitorului despre nulitate, determinându-i si condiţiilede existenta si
enunta una din semnificatiile nulităţii exprese. În continuare ne vom referi la toate aceste
aspecte, de o importanta procedurala deosebita, nu însa înainte de a formula câteva
consideratii generale asupra sanctiunii nulităţii.2
Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul
nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau „mijlocul tehnic prevazut de lege pentru a asigura
respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic”. În dreptul procesual au fost exprimate
însa definiţii deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicatia este simpla:
împrumutarea unor definiţii din dreptul civil si ignorarea, în unele cazuri, a specificului
sistemului procesual. 3
Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, părţilor si ale altor
părţicipanti procesuali, acte între care există o strânsa interdependenta. O atare realitate se
reflecta adeseori si pe planul efectelor pe care le determină nulitatea. Concluzia firească a unei
atari constatari rezida în faptul ca nulitatea nu reprezintă o simpla consecinţă a ignorarii unor
condiţii de validitate a actelor de procedură, ci şi o consecinţă a nesocotirii unor reguli
privitoare la desfăşurarea procesului civil. De aceea, noi am definit nulitatea ca sancţiunea ce
determina ineficienta actelor de procedură îndeplinite fara respectarea regulilor de desfăşurare
ale procesului civil si care se rasfrânge, adeseori, si asupra actelor ulterioare.4
Clasificarea nulităţilor reprezintă o problemă de real interes atât teoretic, cât şi
practic, întrucât ea vizează şi regimul juridic al acestora. În realitate în literatura de
specialitate au fost folosite mai multe criterii pentru departajarea diferitelor categorii de
1 . Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983; pag345
2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag 356
3 .Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
Pag 400

4 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995, pag 421

33
nulităţi procedurale. În sistemul Codului de procedură civilă unele clasificări rezultă implicit
din dispoziţiile legii. Astfel, de pildă, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la nulităţile
exprese, iar art. 108 distinge între nulităţile absolute şi toate celelalte categorii de nulităţi.
Alteori distincţia dintre diferitele categorii de nulităţi este opera doctrinei. În toate
cazurile distincţia dintre diferitele forme ale nulităţii trebuie sa se întemeieze pe criterii certe
si functionale. Demersul nostru va urmări în continuare prezentarea celor mai importante
categorii de nulităţi.1
Doctrina şi legea distinge, de asemenea, între nulităţile absolute şi relative. Este cea
mai importantă clasificare care se face în doctrina şi a căror implicaţii practice sunt deosebite,
căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Criteriul care stă la baza
acestei distincţii vizează însă natura normelor procedurale încălcate.2
În art. 108 C. proc. civ. legiuitorul are în vedere în mod deosebit regimul juridic al
celor două categorii de nulităţi. Pe de altă parte, desi legiuitorul se referă în mod expres doar
la categoria „nulităţilor de ordine publică” este evident că art. 105 C. proc. civ. referindu-se la
celelalte nulităţi, le are în vedere pe cele relative.
În literatura de drept procesual civil criteriul fundamental ce sta la baza distincţiei
dintre nulităţile absolute si cele relative îl reprezintă natura normelor încalcate. Acest criteriu
este luat în considerare de majoritatea autorilor de drept procesual civil. 3
Regimul juridic al nulităţilor nu poate constitui un criteriu de diferenţiere între cele
două categorii de nulităţi. Aceasta deoarece regimul juridic al nulităţilor este determinat
tocmai de natura normelor procedurale încalcate. Cu alte cuvinte, un atare „criteriu” nu
reprezintă decât o consecinţă firească a nesocotirii unor norme procedurale imperative sau,
după caz, dispozitive.
O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele virtuale.
Clasificarea nulităţilor în exprese si virtuale se bazeaza tocmai pe izvorul lor. Nulităţile
exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. Ele îsi au originea în
vechiul drept francez care promova principiul potrivit căruia nu există nulităţi fara text (Pas
de nullité sans texte). La categoria nulităţilor exprese se referă si teza finală din art. 105 alin.
(2) C. proc. civ.
1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 432
2 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 453
3 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag 401

34
În prezent în Codul de procedură civilă s-au păstrat un număr foarte restrâns de texte
care consacra în mod expres nulitatea; în general ele au fost menţinute pentru acele încălcări
ale normelor procedurale care au un caracter esential (art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc.
civ. art. 302 C. proc. civ.). Este şi acesta un argument suplimentar care infirmă substanţa tezei
„actelor procedurale inexistente”.1
Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îsi au izvorul în nesocotirea
principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. Nulitatea este incidenta,
în primul rând, în cazul nesocotirii unor reguli esentiale privitoare la desfăsurarea procesului
civil. Nulitatea trebuie considerată incidentă şi în cazul nesocotirii unor reguli de o importanta
mai redusă. Aceasta îndreptăţeste concluzia că nulitatea se aplică şi în cazul încălcării unor
reguli prin care se urmăreşte numai apărarea intereselor uneia dintre părţi. 2 Prin urmare,
nulitatea absolută şi nulitatea relativă se poate exprima printr-o nulitate expresă sau printr-o
nulitate virtuală. Marea majoritate a nulităţilor, în sistemul actualului Cod de procedură civilă,
sunt nulităţi virtuale, nulităţile exprese reprezentând excepţia.
Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia dintre cele
două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de
procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de
procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă
o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauza se afla
într-un raport de dependenţă functională. O consacrare implicită a distincţiei dintre nulităţile
proprii şi cele derivate se poate regăsi chiar în dispoziţiile art. 106 C. proc. civ3
Doctrina mai cunoaste şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci. Criteriul
distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe natura condiţiilor
a căror neobservare determină ineficienta actului de procedură. Nulităţile intrinseci intervin în
cazul nesocotirii unor cerinţe ce tin de natura sau substanta actului de procedură. Dimpotrivă,
nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de

1 V. .M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 465
2 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983
Pag 487
3 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007; pag. 432

35
procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de
timbru, depunerea recursului direct la instanţa superioară etc.
Foarte importantă pentru a fi menţionată aici este şi categoria nulităţilor totale şi a
celor parţiale. Distincţia dintre nulităţile totale şi părţiale se întemeiază pe întinderea efectelor
distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost realizată mai întâi în dreptul
civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulităţii doar la clauzele ce contravin
scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia dintre nulităţile totale şi cele parţiale îsi are
justificare deplină şi în dreptul procesual civil. Nulitatea nu poate fi un scop în sine nici în
materie procesuală. Ea trebuie să intervină numai în măsura în care cerinţele legii au fost
nesocotite. 1
În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de
pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control
judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau părţiala a hotarârii. În aceste condiţii,
partea din hotarâre care nu a fost casată dobândeste autoritate de lucru judecat.
Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale poate fi desprinsă şi din prevederile art.
327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale în cazul admiterii cererii de
revizuire instanţa’’ va schimba, în tot sau în parte, hotarârea atacată, iar în cazul hotărârilor
definitive potrivnice, ea va anula cea din urma hotărâre”. În dreptul procesual civil nulitatea
are adeseori un caracter total, în sensul ca ea se răsfrânge asupra întregului act de procedură.
Este şi cazul evocat de art. 327 alin. (1) partea finală C. proc. civ. 2Exemplele prezentate
justifică interesul distincţiei şi în materie procesuală între nulităţile totale şi nulităţile parţiale.
În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi nulităţile
judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie
necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de
procedură doar dacă intervine o hotarâre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. Prin
urmare, criteriul distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl reprezintă modul în care ele
operează. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi a fost tradiţională în secolul trecut,
însă în ultimul timp valoarea unei clasificari s-a atenuat. Referirea la aceasta distincţie ne este
totuşi prilejuită de faptul că în Codul de procedură civilă s-au mai păstrat, izolat, unele

1 I .Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 456

2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 367

36
dispoziţii privitoare la nulităţile de drept. Un exemplu este edificator în această privinţă.
Potrivit fostului art. 511 C. proc. civ.: „Va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemiscătorului
urmărit făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului”. 1 Textul avea totuşi în
vedere un act de drept substanţial - înstrăinarea imobilului. Dar şi în aceste condiţii, apreciem
ca semnificaţia dispozitiei legale enunţată nu putea fi alta decât aceea de a consacră o nulitate
absolută. În termeni apropiaţi actualul art. 40 alin. (5) C. proc. civ. se referă la desfiinţarea de
drept a actelor de procedură şi a hotărârii pronunţate.
Nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie ca au un caracter relativ, ele trebuie să fie
constatate pe cale judecatorească. Aceasta deoarece până în momentul pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti actul, indiferent de natura nulităţii - absolute sau relative - este de natură
să producă toate efectele sale.2
Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse şi condiţiile
generale ale nulităţii, anume:
- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;
- producerea unei vătămări;
- vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.
În continuare vom analiza distinct condiţiile enunţate.
Necesitatea primei cerinţe nu rezultă expressis verbis din art. 105 alin. (2) C. proc.
civ. Acest text se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului de
procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele doua ipoteze vizate de
textul menţionat este acela dintre general şi particular, în sensul că prima ipoteză constituie
genul, iar cea de-a doua specia.3
Dar care este semnificaţia expresiilor folosite de legiuitor pentru a determina
incidenţa nulităţii? În opinia noastră, prin referirea legiuitorului la „formele legale” s-a
urmărit includerea într-un concept generic a tuturor regulilor de drept procesual civil. De
aceea s-a remarcat, pe bună dreptate, ca: „Prin forme de procedură trebuie întelese toate
dispoziţiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor înaintea justiţiei, tot ce legea

1 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag. 398
2 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 465

3 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995,pag. 481

37
prescrie ca trebuie urmat pentru executarea hotărârilor şi tot ce poate avea legătură directă cu
funcţionarea legală a organelor judecătoreşti”.
Prin urmare, prin sintagma „neobservarea formelor legale” nu trebuie să întelegem
numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actelor de procedură, ci toate cerinţele
necesare pentru desfăşurarea procesului civil.1
Referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la actele îndeplinite de un funcţionar
necompetent nu poate avea alta semnificaţie decât aceea a unei determinari riguroase a
nulităţii în acest caz, caci sancţiunea opereaza în aceleasi condiţii. Într-o viitoare reglementare
apreciem că nu ar mai fi necesară prevederea distinctă a acestui din urma caz de nulitate; o
precizare generala privitoare la neobservarea condiţiilor privitoare la actele de procedură ar
reprezenta o condiţie suficientă.2
Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu precizează categoria de funcţionari la
care se referă, respectiv daca legea are în vedere numai funcţionarii încadrati la instanţa sau şi
alti funcţionari publici. Este de observat, în primul rând, ca legea are în vedere funcţionarii
care lucrează în cadrul instanţelor judecătoreşti (grefieri, executori judecătoreşti etc.).
Referirea generica a legii îndreptateste totuşi concluzia ca legiuitorul a avut în vedere si
situatiile în care actul de procedură este întocmit de o persoana care functionează pe lânga un
alt organ de stat. Într-adevar, ar fi greu de admis ca legiuitorul a urmărit să lase fară sancţiune
actele de procedură îndeplinite de alti funcţionari decât cei încadrati la instanţă.3
Producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea
actului, reprezintă două cerinţe care exprimă concepţia legiuitorului asupra ineficienţei actelor
de procedură. Dreptul procesual civil se caracterizează prin înlăturarea oricărui formalism
inutil în reglementarea şi aplicarea unor instituţii juridice. Expresie a unei asemenea concepţii,
nulitatea actului juridic, în general, operează doar ca un ultim remediu; lipsirea de eficienţă a
operaţiei încheiate nu constituie şi nu trebuie să constituie un scop în sine.
Revenind la condiţia vătămării, aceasta nu poate fi cercetată fără a-i preciza mai întâi
semnificatiile sale terminologice. Prin referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la cauzarea unei
vătămări nu s-a urmărit instituirea unei condiţii privitoare la producerea unei daune materiale.
Uneori în doctrina cei doi termeni - vătămarea şi paguba materială - sunt consideraţi sinonimi.
1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008pag. 421
2 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 467
3 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag. 465

38
Cu toate acestea, este neîndoielnic, în opinia noastră, ca legiuitorul are în vedere o vătămare
de natură procesuală. Totuşi trebuie să recunoaştem că referirea generică a legii la producerea
unei vatămări ar putea fi interpretată diferit. În acest sens, s-ar putea susţine că legea vizează
doar o atingere adusă drepturilor apărării. Soluţia la care ne referim s-ar putea sprijini pe chiar
dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest text precizează că nulitatea este
incidentă doar dacă „s-a pricinuit părţii o vătămare”.1
Condiţia imposibilităţii de înlăturare a vătămării trebuie analizată în considerarea
ambelor ipoteze prevăzute de art. 105 alin. (1) si (2) C. proc. civ. În primul caz, nulitatea
operează fară ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea de a înlătura consecinţele negative ale
nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută totuşi în art. 160 C. proc.
civ. Potrivit acestui text „dovezile administrate în instanţa necompetentă ramân câstigate
judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”.
Prin urmare, acest text consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul
necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură.2
Înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă, în cazul prevăzut de art. 105 alin.
(2) C. proc. civ., în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel, nulitatea
absolută se caracterizează, în principiu, prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt mod
vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă nulităţile derivate ce sunt determinate
de nesocotirea unor norme imperative pot fi uneori evitate. Astfel, de pildă, nulitatea actelor
de procedură ulterioare unei citari nelegale pot fi evitate prin ratificarea lor de partea
interesată. De asemenea, situatia de litispendenţă poate fi evitată prin invocarea pe cale de
excepţie a acesteia şi prin conexarea cauzelor.
Situaţia este însă diferită în cazul nulităţilor relative. În această ipoteză anularea
actului de procedură se poate dispune doar dacă nu există o altă posibilitate de a înlătura
efectele negative ce decurg din neobservarea dispoziţiilor legale. Ori de câte ori există
posibilităţi de înlăturare a vătămării, într-un alt mod decât prin anularea actului, se va recurge
la acestea. Din principiul potrivit căruia nulitatea constituie un ultim remediu decurg
consecinte importante atât pentru părţi, cât si pentru instanţa de judecată. Astfel, părţile sunt

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 498
2 Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; pag.
453

39
datoare să staruie, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru înlăturarea nulităţii prin alte
mijloace. 1

7.1 Speţă

Reclamanta A.S. C. Sebes a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. Sebeş pentru a
se constata nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între părţi, întrucât spaţiul
închiriat de pârâta în Sebeş nu este proprietatea acesteia .Tribunalul Alba, prin sentinţa civilă
nr.1422 din 11 decembrie 2003, a respins acţiunea, după ce a constatat că nu sunt motive de
nulitate a contractului întrucat spaţiul i-a fost concesionat pârâtei prin H.C.L. Sebes
nr.121/2001.Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel Alba Iulia care,
prin decizia nr.110 din 2 aprilie 2004, a reţinut ca pârâta are calitatea de locator ca urmare a
transmiterii spatiului prin concesiune, potrivit H.C.L. nr.121 din 26 iunie 2002. In acest
context, s-a apreciat ca pârâta era indreptatita sa încheie contractul de inchiriere si nu sunt
motive care sa atraga nulitatea absoluta.
Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs cerând, în baza prevederilor art.312 alin.
(3) coroborat cu art.304 (5) raportat la art.92 ind. 1 C. proc. civ., casarea deciziei pronunţată în
apel şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, iar în subsidiar, potrivit art.304 (8) (9) (10) C. proc.
civ., modificarea deciziei civile nr.110/2004, admiterea apelului si pe cale de consecinţă
schimbarea sentinţei fondului, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de inchiriere
încheiat la data de 20 ianuarie 2000.A sustinut ca instanţa de apel a judecat apelul in lipsa sa,
desi in cauza a fost acordat un singur termen, in conformitate cu art.156 (1) C. proc.
civ., nu patru termene, cum a reţinut instanţa. În susţinerea aceluiaşi motiv, reclamanta a
precizat că data de 2 aprilie 2004, când a fost acordat termenul, a fost declarată zi nelucrătoare
şi în aceste condiţii nu putea să bănuiască faptul că se va judeca apelul. Prin urmare actul dedus
judecăţii a fost interpretat gresit şi au fost nesocotite probele din dosarul de fond, unde se afla
depus C.F nr.2 Sebes, pentru a demonstra ca pârâta nu este proprietara imobilului închiriat.
A mai susţinut că la data încheierii contractului pârâta nu avea calitatea de locator a imobilului,

1 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 501

40
emiterea H.C.L.nr. 121/26 iunie 2001 fiind ulterioară datei încheierii contractului , de 20
ianuarie 2000. Recursul este nefondat. Prima critica ce vizează nerespectarea dispoziţiilor
legale referitoare la procedură de citare, in sprijinul căreia reclamanta a invocat dispoziţiile
art.92 (1) C. proc. civ., este nefondată, întrucât procedura a fost realizată prin afişare.
Comunicarea citaţiei, dispune art.921 C. proc. civ., se realizează prin afisare atunci cand se
constată „lipsa oricarei persoane la sediul acestora”. A rezultat ca reclamantei i s-a asigurat
dreptul de aparare atat prin acordarea termenului solicitat in conformitate cu art.156 C. proc.
civ. cat si prin citarea părţii pentru termenul fixat în urma solicitării acesteia. Dovada de
primire a citaţiei respectă prin menţiunile pe care le poartă prevederile art.100 C. proc. civ., asa
incat instanţa de apel nu s-a aflat in situatia de a amana judecată pe motiv ca reclamanta
apelanta nu a fost citata cu respectarea cerinţelor impuse de lege, sub sancţiunea nulităţii, asa
cum dispune art.107 C. proc. civ.. În consecinţă, potrivit art.312 C.proc.civ., recursul a fost
respins.

7.2Speţă

Acţiune pentru constatarea nulităţii unui act juridic. Acţiune în realizarea dreptului.
Acţiunea prin care se cere constatarea nulităţii unui act juridic nu poate fi caracterizată ca
o acţiune în constatare, prevăzută de art.111 C.pr.civ., deoarece prin admiterea acţiunii se
schimbă o situaţie juridică, consecinţă ce caracterizează acţiunea în realizare a unui drept, pe
când prin admiterea acţiunii în constatare a existenţei sau neexistenţei unui drept nu se face
decât să se confirme sau să se infirme existenţa unei situaţii juridice. In consecinţă, acţiunea în
constatarea nulităţii absolute a unui act juridic constituie o acţiune în realizare a unui drept.
Prin acţiunea înregistrată la nr.1924/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti,
reclamanţii M.F. şi M.T. au chemat în judecată pe pârâţii C.G.M.B., S.C. "Romvial" S.A., B.N.
şi B.R. pentru că prin sentinţa ce se va pronunţa să se constăte nulitatea absolută a contractului

41
de vânzare – cumpărare nr.1247/112/03.09.1997 privind apartamentul nr.96, et.3, sc.E, bl.A.5,
sector 1 Bucureşti.
S-a motivat că prin sentinţa civilă nr.9739/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 1
Bucureşti a fost restituit apartamentul în discuţie reclamanţilor în proprietate, dar ulterior s-a
constatat că apartamentul în discuţie a fost vândut de către S.C. "Romvial" S.A. pârâţilor,
persone fizice cu contractul de vânzare – cumpărare nr.1247/112/1997.
Prin sentinţa civilă nr.1908/04.02.1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1
Bucureşti, în dosarul nr.1294/1998 s-a respins ca inadmîşibilă cererea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanţii au formulat o
acţiune în constatarea nulităţii absolute a constractului de vânzare – cumpărare nr.1247/1997
dar că nu poate fi utilizată această cale prevăzută de art.111 C.pr.civ., câtă vreme reclamanţii
pot să ceară realizarea dreptului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii motivând că prin acţiunea
formulată, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare – cumpărare
încheiat între pârâţi, s-a urmărit de către reclamanţi să nu ajungă într-o situaţie mai grea decât
cea avută anterior încheierii actului de vânzare – cumpărare între pârâţi, iar acest lucru nu era
posibil decât în urma unei acţiuni în constatarea nulităţii actului, cu repunerea părţilor în
situaţia anterioară actului.
Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr.1948/A/6 septembrie
1999, pronunţată în dosarul nr.1936/1999, a admis apelul declarat de reclamanţii M.F şi M.T.,
a desfiinţat sentinţa civilă nr.1908/1999 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul Bucureşti a constatat următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii
absolute a actului de vânzare – cumpărare încheiat între pârâţi pentru cauză ilicită şi fraudă la
lege, temeiul juridic al acţiunii constituindu-l prevederile art.480 C.civ., şi art.1 şi 9 lit.a din
Legea nr.112/1995.
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic nu trebuie confundată cu
acţiunea în constatare.
Aceasta deoarece acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art.111 C.pr.civ. este
cea prin care reclamanţii solicită instanţei să se constăte existenţa unui drept al lor sau
inexistenţa unui drept al pârâtului, iar prin acţiunea de faţă reclamanţii au solicitat constatarea

42
nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între pârâţi, cu nesocotirea
unor dispoziţii legale cu caracter imperative prevăzute de Legea nr.112/1995. S-a mai arătat în
motivarea deciziei tribunalului că prin cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară
reclamanţii nu tind la realizarea unui drept al lor, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă,
repunerea operând numai între părţile contractante, respective între pârâţi.
Împotriva acestei decizii a tribunalului au declarat recurs B.N. şi B.R. cerând casarea ei
şi respingerea apelului, motivând printre altele că instanţa de apel nu a luat în considerare
obiectul acţiunii precizat de reclamanţi la instanţa de fond, conform căreia aceştia formulează o
acţiune în constatare, prin care solicită a se constata nulitatea absolută a unui act juridic.
Examinând decizia în raport de motivele formulate se constătă că recursul este
nefondat.
Astfel, reclamanţii – intimaţi au exercitat acţiunea în constatarea nulităţii absolute a
unui act juridic – contract de vânzare – cumpărare încheiat între pârâţi, nu acţiunea în
constatare a existenţei sau inexistenţei unui drept întemeiată pe dispoziţiile art.111 C.pr.civ.
Prin cererea introductivă de instanţă intimaţii – reclamanţi au precizat acţiunea ca fiind
în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între pârâţi,
acţiune admîşibilă în justiţie, dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act
juridic fiind imprescriptibilă şi aparţinând oricărei persoane ce are un interes juridic de ocrotit.
Reclmanţii – intimaţii au îndeplinit cerinţa legală de a stabili prin cererea de chemare în
judecată obiectul acţiunii, potrivit acestuia instanţa urmează a soluţiona cererea în constatarea
nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare.
Nulitatea absolută este sancţiunea aplicabilă actelor juridice ce au fost încheiate cu
încălcarea normelor legale cu caracter imperativ, pe când acţiunea în constatare întemeiată pe
dispoziţiile art.111 C.pr.civ., are caracter subsidiar şi tinde la consolidarea dreptului
proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil
terţilor.
In sistemul nostru de drept nulităţile absolute nu operează fără intervenţia justiţiei,
astfel că nulitatea absolută se constătă de instanţă.
Dar, fiind o acţiune în contestarea nulităţii actului juridic nu poate fi primită în înţelesul
art.111 C.pr.civ., ca o acţiune în realizare, efectul ei fiind desfiinţarea actului juridic, deci
schimbarea unei situaţii juridice, fapt ce nu se întâmplă în cadrul acţiunii în constatare.

43
Nu se poate vorbi de aplicarea greşită a legii în soluţionarea fondului litigiului,
deoarece, aşa cum s-a arătat, greşit s-a soluţionat cauza de prima instanţă pe excepţia
inadmîşibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, aspect faţă de care
instanţa nu a manifestat rol activ în stabilirea motivelor de nulitate absolută.
Instanţa de apel nu a interpretat eronat probele administrate când a stabilit că acţiunea
în constatarea nulităţii absolute nu trebuie confundată cu acţiunea în constatare – art.111
C.pr.civ. – şi că repunerea în situaţia anterioară operează numai între pârâţi, interesul
intimaţilor – reclamanţi fiind de a se constata nulitatea absolută a actului juridic încheiat între
pârâţi.1

8. Comunicarea actelor de procedură

8.1 Citarea si comunicarea actelor de procedură


Au menirea să asigure înfăpuirea a două din principiile de bază ale dreptului procesual
civil: principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii. Codul de procedură
civilă reglementează citarea şi comunicarea actelor de procedură civilă prin art.85-100.2
Potrivit art.85 C. pr. Civ. Judecătorul nu poate hotări asupra unei cereri decât după
citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel. Art. 107 C.pr. civ.
Prevede ca preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care
lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.
Din cuprinsul acestor două texte de lege deducem următoarele principii:

1 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, Editura Rosetti, Bucureşti
2002, p.222
2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag 521

44
-judecata în procesul civil se face cu citarea părţilor afară de cazul când legea nu
dispune altfel
-în procesul civil părţile nu sunt obligate să se înfăţiseze la judecată
8.2 Citaţia
Citarea este actul procedural prin care participanţii la judecată sunt înştiinţati cu privire
la existenţa procesului, a termenelor de judecată şi locului unde se va desfăsura judecata.1
Citarea părţilor în orice cauză civilă este obligatorie (art. 85 Cod procedură civilă).
Legea prevede că instanţa are obligaţia să verifice dacă părţile au fost citate şi să amâne
judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege, sub pedeapsa nulităţii (art. 107 Cod procedură civilă). În unele
cazuri citarea părţilor este lăsată la aprecierea instanţei, ca de exemplu în materia asigurării
dovezilor. Prin intermediul citaţiei sunt încunoştinţaţi de a se prezenta în faţa instanţei şi alţi
participanţi : martori, experti, traducători, etc.
8.3 Cuprinsul citaţiei
Potrivit art. 88 Cod procedură civilă, citaţia trebuie emisă în formă scrisă şi să
cuprindă menţionarea suscitatului text. Citaţia este compusă din două părţi:
-citaţia propriu zisă
-dovada de înmânare
Citaţia propriu-zisă trebuie să cuprindă o serie de menţiuni, în mod obligatoriu lipsa lor
atrăgând nulitatea citaţiei. Aceste menţiuni sunt :2
a)arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare
b)arătarea instanţei şi a sediului acesteia
c)parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.
d)numele domiciliul şi calitatea celui citat
Menţiunile de mai mică importanţă, pentru lipsa cărora instanţa nu prevede nulitatea
decât în cazul în care partea interesată dovedeşte că prin lipsa lor a suferit o vătămare ce nu
poate fi înlăturată decât prin anularea citaţiei, sunt:

1 Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; pag 543

2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 498

45
a)numărul şi data emiterii precum şi numărul dosarului
b)numele şi domiciliul părţii potrivnice
c)felul pricinii
d)alte menţiuni prevazute de lege
Dovada de înmânare, respectiv procesul verbal încheiat de agentul procedural
însîrcinat cu înmânarea citaţiei, potrivit art. 100 Cod procedură civilă, ar trebui să cuprindă :
a)anul, luna, ziua când a fost încheiat
b)numele celui care l-a încheiat
c)funcţia acestuia
b)numele, prenumele, domiciliul celui căruia i s-a facut comunicarea, cu arătarea
numărului, etajului, apartamentului sau camerei, daca cel căruia i s-a facut comunicarea
locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau la hotel şi dacă actul de
procedură a fost înmânat la locuinţa sa, ori a fost afişat pe uşa acelei locuinţe
e)arătarea instanţei care a emis citaţia şi termenul de înfăţişare
f)arătarea eventualelor acte ce i se comunică odată cu citaţia
g)numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, sau locul unde s-a facut
afisarea
h)semnătura celui care a încheiat procesul verbal.
Majoritatea menţiunilor pe care trebuie să le cuprindă procesul verbal de înmânare a
citaţiei sunt sancţionate în mod expres cu nulitatea (art. 100 al 3 Cod procedură civilă). Face
excepţie indicarea funcţiei agentului procedural şi a înscrisurilor comunicate odată cu citaţia.1
Potrivit art. 100 alineatul ultim Cod procedură civilă, procesele verbale de îndeplinire a
procedurii de citare încheiate de agenţii procedurali fac dovada până la înscrierea în fals.
Dovada de înmânare semnată de cel citat sau procesul verbal încheiat de agentul
procedural, în cazul în care cel citat nu a fost găsit, sunt singurele acte cu care se poate face
proba că procedura de citare a fost îndeplinită.
8.4 Persoanele cărora li se înmaneaza citaţia
Art. 87 Cpc stabileşte anumite reguli speciale de citare:2

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 543
2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 532

46
1.statul, judeţul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept public, în persoana
capului autorităţii la contenciosul sediului central al administraţiei respective sau, în lipsa de
contencios, la sediul administraţiei;
2. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la
cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei;
3. asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de
conducere, la sediul administraţiei lor;
4.Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.
5. cei supusi procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului prin administratorul
judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar;
6. incapabilii, prin reprezentanţii lor legali.
In caz de numire a unui curator special, citarea se va face prin acest curator;
7. personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, cetăţenii
români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie
care locuiesc cu ei, aflaţi în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe.
Cetăţenii români, alţii decât cei prevăzuţi în alineatul precedent, aflaţi în străinătate in
interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei
care i-au trimis;1
8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România
sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate,
având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare
recomandată cu dovada de primire. Daca domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu
sunt cunoscute, citarea se face prin publicitate.
În toate cazurile, daca cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi
acesta;
9. cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, prin publicitate; în ceea ce priveşte
citarea prin publicitate, dacă reclamantul invederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă,
nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin
publicitate. Aceasta modalitate de citare se realizează prin afisarea citaţiei la usa instanţei si
publicarea ei în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit, când

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 521

47
preşedintele instanţei apreciază că o asemenea măsură este necesară. Afişarea şi publicarea
citaţiei se face cu cel putin 15 zile înaintea de termenul de judecată, iar în pricinile urgente, cu
cel putin 5 zile (art. 95 Cpc).
10.moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator special, numit de
instanţă.1
8.5 Înmânarea citaţiei (art. 90-98 Cod procedură civilă).
Avand în vedere dificultatea situaţiei în care s-ar putea găsi cel citat. Comunicarea
citaţiei şi a celorlalte acte procedurale se face:
-prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia
-prin agenţi sau salariati ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i
se comunica actul
Daca totuşi comunicarea nu se poate face în modalităţile aratate mai sus, se va face :
-prin poşta, cu scrisoare recomandata, cu confirmare de primire
-prin alte mijloace care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia. În acest caz nu este suficientă confirmarea că s-a facut transmiterea prin fax, telex,
etc., ci este necesar ca la dosar să existe confirmarea primirii actului de către destinatar.
Împreună cu citaţia, se comunică părţilor, atunci când este cazul, şi acte de procedură,
cum ar fi : copie de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile care o însoţesc, cererea
modificată de către reclamant la prima zi de înfăţişare, copie de pe hotărâre, cand aceasta este
necesară pentru curgerea termenului de exercitare a unei căi de atac ordinare. 2
Cu privire la modul unde trebuie înmânată citaţia, art. 90 Cod procedură civilă
stabileşte regula ca atat înmânarea citaţiei cât şi comunicarea celorlalte acte de procedură se
face la domiciliul sau reşedinţa celui citat.
În acelaşi articol sunt reglementate şi unele derogări pentru cazurile când cel citat nu se
află la domiciliul sau sau la reşedinţa sa. Astfel :
a)citaţia poate fi înmânată persoanei citate în orice loc va fi întâlnită de agentul
procedural cu condiţia ca aceasta să fie de acord cu primirea citaţiei şi să semneze de primirea
ei.

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 524

2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag 555

48
b)cei aflati sub arme se citeaza prin comandamentul superior cel mai apropiat
c)cei care fac parte din echipajul unui vas comercial se citează, în lipsa unui domiciliu
cunoscut la capitania portului unde se găseşte înregistrat vasul
d)cei deţinuţi se citează prin administraţia închisorii
e)cei care se află internaţi într-un spital sau orice altă aşezare spitalicească se citează
prin administraţia aşezământului.
Art. 92 Cod procedură civilă se ocupa de modul cum trebuie sa procedeze agentul
pentru a înmâna citaţia celui în cauză. Se disting trei situaţii :1
a)când cel citat este găsit la domiciliu, citaţia trebuie predată persoanei căreia îi este
adresată. Agentul procedural va proceda mai întai la identificarea persoanei, după care,
predându-i citaţia, o va pune să semneze adeverinţa de primire. Identificarea celui citat şi
semnătura de primire va trebui să fie certificată de agentul procedural. Daca cel citat refuză
primirea citaţiei sau dacă, primind-o refuza ori nu poate să semneze de primire, agentul
procedural ii va lasa citaţia şi va încheia un proces verbal despre cele întâmplate.2
b)când cel citat lipseşte de la domiciliu, agentul procedural va putea să înmâneze
citaţia unei persoane capabile din familia acestuia sau unei persoane care locuieşte împreună
cu destinatarul citaţiei sau care primeşte în mod obişnuit corespondenţa, specificând această
situaţie în procesul verbal pe care-l încheie. În caz de refuz sau neputinţă de a semna în
procesul verbal se va face vorbire despre situaţia ivită.
c)în cazul în care agentul procedural nu găseşte pe nimeni la domiciliu, va proceda la
afisarea citaţiei pe uşa locuinţei celui citat, încheind un proces verbal despre această situaţie.
În legatură cu locul unde urmează a fi înmânată citaţia, Codul de procedură civilă, în
art. 94-98 face următoarele precizări foarte importante:
a)în conformitate cu dispoziţiile art. 94 Cod procedură civilă, dacă clădirea în care
trăia partea citată s-a dărâmat ori a devenit nelocuibilă, agentul procedural va restitui citaţia
grefei instanţei care va încunoştinţa partea, pentru ca aceasta să facă investigaţii şi să
comunice noua adresă la care urmează să se facă citarea.3
b)art. 98 Cod procedură civilă se ocupă de ipoteza modificării de domiciliu în cursul
procesului. Partea aceasta este obligată să aducă acest fapt la cunoştinta instanţei precum şi
1 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 534
2 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 543
3 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009pag. 544

49
părţii adverse. Nerespectarea acestei obligaţii atrage sancţiunea neluării în seama a schimbării
de domiciliu şi, în consecinţă, citarea va fi considerată ca valabil îndeplinită la vechea adresa.
În afară de reglementarea generală facută prin art. 92, Codul de procedură civilă
reglementează si unele cazuri speciale privind modul de citare a unor anume categorii de
persoane.
1)citarea statului şi a persoanelor juridice. Ministerul Finanţelor Publice va fi citat ca
reprezentant al statului numai atunci când statul participă nemijlocit, în nume propriu, în
raporturile juridice deduse judecăţii. Potrivit art. 91Cod procedură civilă, atunci când se
citează o persoană juridică sau un organ al administraţiei de stat, citaţia şi toate celelalte acte
de procedură se înmânează funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei, care va
semna dovada de primire.1
2)citarea persoanei care participă în proces prin reprezentant. Persoanele incapabile
vor fi citate prin reprezentantii lor legali, potrivit art. 86 pct. 6 Cod procedură civilă. În cazul
în care persoanei incapabile nu i s-a numit un reprezentant şi există urgenţă, la cererea părţii
interesate se va numi un curator special care să o reprezinte până la numirea reprezentantului
sau legal. Într-un asemenea caz, citarea se face prin acest curator, potrivit art. 44 si 98 pct. 6 al
2 Cod procedură civilă.2
Tot printr-un curator special vor fi citaţi şi moştenitorii care preiau poziţia procesuală a
autorului lor pâna la intervenirea lor în proces (art. 87 Cod procedură civilă).
În cazul în care una dintre părţi participă la proces printr-un reprezentant convenţional,
aceasta poate cere ca actele de procedură, inclusiv citarea să se facă la domiciliul
reprezentantului.
3)citarea persoanelor care se află în străinătate. Membrii corpului diplomatic şi
oficiilor consulare romane, cetăţeni romani, trimişi ca funcţionari în organizaţii internaţionale,
precum şi membrii lor de familie vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor Externe.3
Ceilalţi cetăţeni români aflaţi în străinătate în interes de serviciu, vor fi citaţi prin
organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se afla cei care i-au trimis.
Persoanele aflate în străinătate în orice alte ocazii, dacă au domiciliul sau reşedinţa cunoscută

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 556
2 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag. 521
3 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţă. Hotararea, editia
a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 567

50
şi, prin tratate ori convenţii internaţionale nu se prevede o altă procedură, vor fi citate la
această adresă, printr-o scrisoare recomandată. Recipisa de primire a scrisorii la poşta este
dovada de înmânare.
Dacă aceste persoane au în ţara un mandatar cunoscut, va fi citat şi acesta (art. 87 pct.
8 Cod procedură civilă).
Persoanele care nu au domiciliu cunoscut vor fi citate prin publicitate .
Procedura citării prin publicitate se face la cererea reclamantului care trebuie să
invedereze instanţei că a facut tot ce i-a stat in putinţă pentru a afla domiciliul pârâtului .
8.6 Locul citării
Înmânarea citaţiei si a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau resedinta
celui citat, sau oriunde cand cel citat primeste citaţia, asa cum prevede art. 90 Cod procedură
civilă.1
Înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură, în cazurile prevăzute de art. 87
pct. 1,2,3,5,7 precum şi cele prevăzute de art. 90 al 3,4,5 si 6, atunci când actul urmează a fi
înmânat unui avocat sau notar public , se poate face funcţionarului sau persoanei însarcinate
cu primirea corespondenţei, care şi-a arătat clar numele şi prenumele, calitatea, şi a semnat
dovada (art. 91 Cod procedură civilă). Nu este necesară aplicarea ştampilei.
Citaţia şi celelalte acte de procedură se înmânează personal celui citat, care va semna
dovada de primire. (art. 92 Cod procedură civilă).
Dacă cel citat, este găsit la domiciliu, dar refuză să primească citaţia sau, primind-o, nu
vrea ori nu poate să semneze dovada de primire, agentul ii va lasa citaţia sau, in cazul
refuzului de primire, o va afisa pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre acestea proces-
verbal. Daca există menţiunea că s-a comunicat actul prin afisare, dar nu se arată la ce adresa
s-a facut afişarea, şi nici motivele pentru care s-a procedat în acest mod, comunicarea este
lovită de nulitate.2
Daca cel citat nu este găsit la domiciliu, agentul va înmâna citaţia unei persoane din
familie, sau în lipsa acesteia, oricărei persoane care locuieşte cu cel citat, cu excepţia
persoanelor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de judecată. Persoana care primeste citaţia va

1 Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; pag.
519
2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 545

51
semna dovada de primire. Daca aceste persoane nu vor sau nu pot să semneze, agentul le lasă
citaţia şi încheie proces verbal.
Dacă persoanele respective nu vor să primească citaţia sau agentul nu găseşte pe
nimeni la domiciliul celui citat, va afisa citaţia pe usa celui citat şi încheie proces verbal.
Simpla menţiune facută în procesul verbal că s-a afisat citaţia pe uşa locuinţei, fără a se arăta
şi apartamentul, face ca, în cazul imobilelor cu mai multe etaje şi apartamente, procedura de
citare să fie considerată nulă, deoarece nu se poate verifica daca afişarea s-a facut pe uşa
locuinţei proprii celui citat.1
Daca cel citat locuieşte la hotel, sau într-o clădire cu mai multe apartamente şi nu este
indicat numărul camerei sau apartamentului, agentul va înmâna citaţia administratorului sau
portarului sau celui care în mod obişnuit il inlocuieşte, sau dacă aceştia refuză să o primească,
va afişa citaţia pe usa principală a clădirii şi va încheia proces verbal.
În cazul persoanelor juridice, procedura de citare, şi nici comunicarea altor acte de
procedură nu este posibilă prin afisare, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau
daca se constată lipsa oricăror persoane la sediul acestora (art. 92/1 Cod procedură civilă).
Proba îndeplinirii procedurii de citare se face numai cu dovada de primire sau procesul
verbal, nefiind posibile alte probe. Dovezile de înmânare trebuie să existe la dosar.2
În ce priveşte procedura de citare a părţilor cu domiciliul în străinătate, trebuie
respectate prevederile Legii nr. 189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie
civilă şi comercială.
Astfel, conţinutul şi forma cererii sunt stabilite de art. 6 din această lege, care prevede
cuprinsul cererii de asistenţă judiciară internaţională referitoare la comunicarea de acte:3
a) denumirea autorităţii judiciare de la care emana actul ce urmează a fi transmis;
b) numele şi calitatea părţilor;
c) natura actului de transmis;
d) adresa destinatarului;
e) indicarea tuturor documentelor-anexă la actul ce se transmite;

1 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag. 543
2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 476
3 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag.411

52
f) indicarea termenului fixat de autoritatea judiciară.
Cererea va fi însoţită de actul care urmează a fi comunicat, în dublu exemplar.
La cerere se va anexa şi formularul de dovadă a comunicării, care va cuprinde
următoarele menţiuni :
a) denumirea autorităţii judiciare solicitante;
b) actele transmise în vederea comunicării;
c) numele şi domiciliul destinatarului;
d) denumirea autorităţii judiciare solicitate;
e) numele şi calitatea persoanei care a primit actele (destinatar, soţ, rudă - pentru
persoanele fizice, sau funcţia - pentru persoanele juridice);
f) semnatura destinatarului (cu aplicarea ştampilei, pentru persoanele juridice);
g) data comunicării actelor;
h) motivele necomunicării (refuzul destinatarului, adresa schimbată etc.);
i) semnatura agentului de procedură şi ştampila autorităţii judiciare solicitate.
În ceea ce priveşte traducerea cererii şi a documentelor anexă, art. 7 prevede că „Dacă
prin convenţii internaţionale nu se prevede altfel, cererea şi documentele-anexă vor fi traduse
în limba statului solicitat, astfel:
a) cererea de asistenţă judiciară internaţională - prin grija Ministerului Justiţiei;
b) documentele-anexă - prin grija autorităţilor judiciare române şi pe cheltuiala părţilor
interesate, în afară de cazurile în care părţile sunt scutite de plata cheltuielilor judiciare;
c) formularul de dovadă a comunicării va avea titlul şi menţiunile tipărite în limbile
franceză, engleză şi germană, prin grija Ministerului Justiţiei.”
Art. 8 din Legea nr. 189/2003 stabileşte ca : „ (1) Dovada comunicării de acte în
străinătate se face astfel:
a) la comunicarea prin poştă, direct destinatarului actului - cu dovada de primire a
scrisorii recomandate ce conţine citaţia şi documentele-anexă;
b) la comunicarea prin intermediul autoritatii centrale competenţe a statului solicitat
ori al mîşiunii diplomatice sau consulare a Romaniei din statul solicitat - cu formularul
prevazut la art.6 alin. (3).
(2) În cazul în care destinatarul refuză primirea actelor sau nu locuieşte la adresa
indicată de reclamant, autoritatea judiciară română va proceda conform normelor relevante din

53
dreptul comun. Citarea prin publicitate se face cu cel putin 40 de zile inaintea termenului de
judecată; în cazuri urgente, acest termen poate fi redus la 20 de zile.”
La data de 1 aprilie 2004 a intrat în vigoare Convenţia privind notificarea şi
comunicarea în străinatate a actelor judiciare si extrajudiciare in materie civilă sau comerciala,
încheiata la Haga la 15 noiembrie 1965, la care Romania a aderat prin Legea nr. 124/2003.
În acest sens, în vederea îndeplinirii procedurii de citare în străinătate se vor utiliza
formularele privind cererea în vederea notificării şi comunicării în străinătate a unui act
judiciar sau extrajudiciar şi dovada de înmânare transmise la instanţe de Ministerul Justiţiei-
Directia relatii internationale si drepturile omului, tinandu-se seama si de lista statelor-părţi la
Conventia de la Haga, care, de asemenea, a fost transmisa instanţelor.
8.7 Darea si luarea termenului în cunoştinţă
În principiu, comunicarea actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa
celui citat. De la acest principiu art.153 Cod procedură civilă, face următoarea derogare:
”Partea care a fost prezentă la înfăţişare ea însăşi sau prin mandatar nu va mai fi citată în
tot cursul instanţei, fiind presupus că cunoaste termenul urmator „.1
În legatură cu aplicarea art.153 Cod procedură civilă se impune a fi facută
următoarea precizare: nu este suficient ca procedura de citare să fi fost completă la
termenul fixat pentru înfăţişare ci se cere ca partea să fi fost cel putin o dată prezentă în
instanţă.2
Art.153 prevede însă şi 3 cazuri excepţii in care luarea termenului în cunoştinţă nu
operează fiind necesară o noua citare. Aceste cazuri sunt:
a. cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată sau amanata fara termen;
art.155 si 245 Cod procedură civilă
b. cazul repunerii cauzei pe rol după inchiderea dezbaterilor art.151 Cpc.
c. cazul in care s-a incuviintat chemarea părţii la interogator .
Termenele care au fost date in cunoştinţă părţilor sau pentru care au fost emise
citaţiile nu pot fi preschimbate decat prîntr-o noua citare a părţilor si numai pentru
motive temeinice – art. 153 al.3 Cpc.
Preschimbarea termenului luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţii, se
poate face numai pentru motive temeinice şi cu citarea părţilor, în termen scurt, în camera de
1 F. Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2004 pag.389
2 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 499

54
consiliu. Preschimbarea termenului se face de către completul de judecată, daca procesul a
început, iar dacă nu a avut loc nici o sedinţă de judecată, cererea va fi soluţionată de către
preşedintele instanţei, vicepreşedintele, preşedintele de secţie sau judecătorul care il
înlocuieşte.1
Potrivit art.89 Cpc citaţia va fi înmânată sub pedeapsa nulităţii părţii cu cel putin
5 zile înaintea termenului de judecată. Dacă partea, personal sau prin mandatar, se
înfăţişează, orice viciu de procedură se acoperă. În acest caz partea are dreptul să ceară
amânarea dacă nu i s-a înmânat citaţia în termen, împrejurare care se va consemna în
încheierea de sedinţă.2
Citarea prin publicitate se face prin afisarea citaţiei la usa instanţei cu cel putin 15
zile inaintea termenului de judecată. In pricinile urgente acest termen poate fi scurtat pana
la 5 zile - art. 95 al.2 si 3.
Nerespectarea acestui termen este asa după cum prevede textul sub sancţiunea
nulităţii.
In consecinţă partea citată fară expunerea acestui termen poate dacă se înfăţişează
să ceară amânarea judecăţii. În cazul în care partea nu se prezintă şi judecată se face în
lipsă, partea interesată poate să ceară anularea hotărârii pe motiv de neregulată citare fară
a mai fi ţinută să facă dovada cauzării unui prejudiciu .
Alte dispoziţii legale privind procedura citării. Potrivit art.97 din Codul de
procedură civilă , actele de procedură nu pot fi îndeplinite în zilele de sărbătoare legală
decât în cazuri grabnice şi cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei.3
Agentul procedural dacă nu îndeplineste procedura citării în conformitate cu legea
şi din această cauză pricinuieşte amânarea dosarului poate fi amendat de către instanţă şi
obligat la despăgubiri faţă de partea vătămată potrivit art.99 Cpc. Cererea de scutire a
amenzii va fi soluţionată tot de către instanţă printr-o încheiere în camera de consiliu.
8.8 Mandatul de aducere

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 511
2 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 501
3 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 503

55
Este un act de procedură prin care instanţa de judecată cere organului de stat
( politia) sa aduca inaintea a pe martori sau experti care r5efuza sa se prezinte in urma
citării obisnuite .

RO MÂN IA

Tribunalul Braşov cu sediul in Braşov, b-dul 15 Noiembrie nr. 45, Judeţul Braşov.
Dosar civil nr. «Număr_dosar»/«An»
CITAŢIE
emisa la «emisa_zi», luna «emisa_luna» anul «emisa_an»

Numele «Nume» prenumele «Prenume» porecla «Porecla» din (comuna, satul,


orasul) «Oras», str.«Strada», nr.«nr», bl.«bloc», sc.«scara» et.«etaj» ap.«apartament»,
judet/sector «judet» este chemat la aceasta instanţa, camera «camera» pentru ziua de «data»
luna «luna» anul «an1», ora «ora» in calitate de «calitate» in proces cu «in_proces_cu» pentru
«pentru»
O dată cu prezenţa se comunică un exemplar de pe acţiune şi următoarele acte:
«observaţii»
În caz de neprezentare a părţilor, judecată se va face in lipsa, conform
dispoziţiilor procedurale, iar in caz de neprezentare a martorilor, expertilor sau interpretilor,
acestia vor fi sanctionati cu amenda.
În procesul civil paratul este obligat sa depuna intampinare si actele de care se
serveste in proces cu cel putin 5 zile inainte de termenul fixat pentru judecată.
Până la termen, sunteţi obligat a depune taxa de timbru în suma de «timbraj»
lei, sub sancţiunea anulării cereriia
ss. PREŞDINTE Grefier
Dovada de indeplinire a procedurii de citare
Proces-verbal
Astazi _____________ luna _____________ anul _____________
Subsemnatul, agent ______________________________ avand de înmânat
citaţia nr. «Număr_dosar»/«An» emisa de TRIBUNALUL BRASOV m-am deplasat in

56
comuna, satul, orasul, «Oras», str.«Strada», nr.«nr», bl.«bloc», sc.«scara», etaj «etaj»,
ap.«apartament», judet (sector) «judet» la adresa numit «Nume» «Prenume» citat in calitate de
«calitate» in proces cu «in_proces_cu» pentru «pentru» in ziua de «data» luna «luna» anul
«an1», ora «ora» la Tribunalul BRASOV cu mentiunea de a depune taxa de timbru de lei
«timbraj» unde:
1. Gasind pe ________________________________________________
destinatar, sot, ruda cu destinatarul, persoana care locuieste cu destinatarul, portar,
administrator; serviciul de registratura sau funcţionarul insarcinat cu primirea corespondentei,
serviciul personal, administratia spitalului, comandamentul unitatii militare, administratia
locului de detinere).
a) acesta a primit, semnand, in fata noastra; «observatii»
b) refuzând primirea, am afisat actul;
c) primind actul, a refuzat sa semneze de primire;
d) primind actul, nu a putut sa semneze de primire deoarece
____________________________________________________
____________________________________________________
2. Am afişat actul pe usa principală a locuinţei destinatarului; pe uşa principală a
clădirii hotelului) .
a) persoana prevazuta la pct. 1 a refuzat primirea;
b) nici o persoana de la pct. 1 nu a fost găsita;
c) in lipsa persoanelor de la pct. 1 nu s-a putut afla daca/cand cel citat poate fi
găsit;
d) persoana vizata schimbandu-si adresa, nu s-a putut afla (noua adresa este
_____________________________________________________________________
_____________________________________);
e) persoana citata fiind o institutie de stat sau firma părţiculara, s-a refuzat
primirea.
Semnatura agentului,
L.S. Semnatura primitorului actului,

_____________________________

57
Calitatea in care a primit actul,

_____________________________
Actul de identitate al primitorului,

____________________________
ROMANIA

T.P.

Aprobat C.N.P.R.

Nr. 103/DC/5081/1999

TRIBUNALUL BRAŞOV
cu sediul în Braşov, b-dul 15 Noiembrie nr. 45
Judetul Brasov Stampila cu data
Nr. «Număr_dosar» /«An» prezentării
CITAŢIE
«observaţii»
Către:
Numele «Nume» prenumele «Prenume»
str. «Strada» nr.«nr» bloc «bloc» scara «scara» et.«etaj» ap.«apartament»
Recomandat Localitatea «Oras»
Nr. ________ Judetul /sector «judet»
Oficiul P.T.T.R. __________________

Cod __________________

Stampila cu
data sosirii

58
Aprobat de C.N. „Poşta Română” S.A. cu nr. 10.3/DO/3413/16.06.1999

Dosar civil nr.«Număr_dosar»/«An»


cu termen la «data».«luna»/«an1»

Stampila cu data
prezentării
DOVADA
Către,
TRIBUNALUL BRAŞOV
B-dul 15 Noiembrie nr.45
Localitatea Braşov
Judeşul Braşov

Oficiul P.T.T.R. __________________

Cod __________________

Stampila cu data
înapoierii

59
Recomandat

nr.___________
Stampila cu
dată sosiri
Comunicarea actelor de procedură
Prin aceasta se intelege aducerea la cunoştinţa celor interesaţi (de regula părţilor) a
cuprinsului amenzilor, acte ce se efectueaza in cursul judecăţii de comunicarea lor, legea
procesuală civilă leagă de cele mai multe ori curgerea unui termen sau a unor acte efecte
juridice procesuale .
Codul de procedură civilă prevede necesitatea comunicării urmatoarelor acte de
procedură:
a.copiile de pe cererile depuse in fata instanţei
b.copiile de pe inscrisurile depuse drept mijloc de probă
c.interogatoriu pentru persoanele juridice .
d.copiile de pe hotărârile judecătoreşti .
e.încunoştiinţarea debitorului prin somaţie sau comandament ca s-a pornit
impotriva sa o executare silită.

60
Concluzii

Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general, legiuitorul nu a


lăsat la latitudinea părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare aspectele referitoare la
stabilirea conţinutului şi a modului de îndeplinire ale actelor de procedură,ci le-a reglementat
în mod amănunţit.
Toate prevederile legale care reglernentează organizarea şi desfăşurarea procesului civil
sunt denumite forme procedurale, aşadar, prin formă procedurală înţelegem orice condiţie
impusă de lege pentru efectuarea unui anumit act de procedură.
Diversele elemente, esenţiale, altele accesorii, poartă denumirea de formalităţi procesuale.
Formele procedurale, luate în ansamblul lor, au menirea de a asigura o judecată dreaptă, care să
aibă loc în cele mai bune condiţii, cu păstrarea egalităţii între părţi, existând astfel premisele ca
judecătorul să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică. Luate în parte, diferitele forme

61
procedurale urmăresc şi un scop specific de exemplu, cele referitoare la citarea părţilor
garantează contradictorialitatea şi dreptul de apărare.
Nu exista o definiţie legală a actului de procedură, iar în doctrină nu există un punct de
vedere unitar cu privire la definirea actului de procedură.
Dintre diversele definiţii oferite, ne vom opri la aceea care porneşte de la împrejurarea
că, spre deosebire de dreptul civil, unde se face distincţie între operaţiunea juridică (negotium
iuris) şi înscrisul care probează existenţa operaţiunii (instrumentum probationis), în procedura
civilă, prin act de procedură se înţelege atât operaţiunea juridică, cât actul scris care o
constatată, act scris considerat el însuşi o operaţiune jundică. Deci, operaţiunea juridică în sine
şi actul în legătură cu operaţiunea respectivă sunt acte de procedură distincte, care corespund
unor forme procedurale proprii.
De exemplu, operaţiunea juridică privitoare la introducerea unei cereri de chemare în
judecată este un act de procedură, iar cererea de chemare în judecată este alt act de procedură.
Înţelegem prin acte de procedură operaţiunile juridice şi înscrisurile făcute de participanţii la
proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.

BIBLIOGRAFIE

1.Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia,


Cluj-Napoca, 1983
2. F. Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002.
3.Gabriel Boroi , Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura
All Beck, Bucureşti, 2001
4. Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat,
Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007;
5. I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Universul
Juridic, Bucureşti, 2008

62
6. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1995,
7. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, II, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007.
8. . I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002
9. I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2008.
10 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la
prima instanţă. Hotărârea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucuresti, 1983
11. M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008
12. M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008
13. M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu
legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
14. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1997
15. V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2009.

63
UNIVERSITATEA’’ ALMA MATER’’ SIBIU
Facultatea de Stiinţe Juridice şi Administrative
Secţia Administraţie Publică

Acte de procedură civilă

64
Coordonator ştiinţific: Absolvent:
Lector univ. dr. Daniela Czika Ban Ioan Liviu

Sibiu 2011

65