Cuprins

pg
Introducere 1
Capitolul I – Deşeurile 2
1.1. Denifiţia deşeurilor 2
1.2. Clasificarea deşeurilor 3
Capitolul II - Gestionarea deşeurilor 4
2.1. Date generale privind gestionarea deşeurilor 4
2.2. Colectarea şi transportul deşeurilor 4
2.3. Transportul deşeurilor pe teritoriul României 10
2.4. Metode de tratare ale deşeurilor 11
2.5. Reciclarea materialelor din deşeurile municipale 12
2.6. Depozitarea gunoiului 12
Capitolul III - Problema deşeurilor din România 14
3.1. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor 15
3.2. Poluarea mediului prin deşeuri 16
3.3. Principii de valorificare 16
3.4. Deşeu rezidual 18
Capitolul IV - Impactul deşeurilor asupra mediului în România 18
Concluzii 21
Bibliografie 22

1
 Introducere

Evoluţia generală a societăţii umane s-a realizat pe baza exploatării resurselor naturale, iar
exploatarea acestor resurse s-a putut face datorită creării de unelte tot mai evoluate, de maşini tot mai
puternice, de instalaţii tot mai complexe şi de tehnologii tot mai evaluate. Raportul om-natură a
evoluat în sensul diminuării relaţiei de dominare a omului de către natură, omul reuşind să-şi realizeze
un mediu ambiental şi socio-economic propriu, seminatural. Până în etapa industrializării (secolul al
XVIII-lea) evoluţia a fost relativ lentă, activitatea umană răsfrangându-se de o manieră nepericuloasă
asupra mediului.
Dezvoltarea societăţii umane s-a accelerat în etapa industrializării, motorul dezvoltării
constituindu-l dualismul dintre exploatarea tot mai intensă a resurselor naturale care aduceau un
surplus de valoare reinvestită în dezvoltarea capacitatilor, în crearea de noi maşini mai evoluate şi mai
puternice care, la rândul lor, dădeau posibilitatea intensificării în continuare a exploatării resurselor
naturale. Pe baza exploatării resurselor naturale, omul a devenit tot mai independent faţă de natură, el
şi-a creat sisteme ecologice noi, sisteme socio-umane industriale, cu ajutorul cărora omul a început să
domine natura. Această inversare a raportului om-natură, în care omul domină natura, s-a concretizat
însă printr-o agresiune continuă şi tot mai accelerată asupra ecosistemelor naturale. Cantităţile crescute
de deşeuri au început să ridice probleme tot mai mari, mai evidente şi mai comlexe pentru comunităţile
umane şi pentru ecosistemele naturale.
În etapa revoluţiei tehnico-ştiinţifice din secolul al XX-lea ritmul de dezvoltare şi de
exploatare a resurselor naturale s-a accelerat şi mai mult, puterea omului de a transforma natura în sens
distructiv (dar şi in sens constructiv) fiind tot mai evidentă. Aceasta a condus la conştientizarea
pericolului pe care dezvoltarea, fără a ţine cont de degradarea mediului îl poate avea pentru om, pentru
dezvoltarea omenirii. Prin urmare, raportul om-natură a devenit acum un raport dezvoltare-mediu.
După Conferinţa de la Stockholm (1972) şi mai ales după Conferinţa de la Rio (1992) asupra
mediului, s-a făcut legătura între dezvoltare şi resursele naturale limitate ale planetei şi s-au stabilit
reguli de conduită internaţionale pentru a se evita sau a se diminua poluarea mediului, astfel s-a
abandonat conceptul potrivit căruia dezvoltarea era inevitabil legată de degradarea mediului şi s-a
instituit conceptul dezvoltare durabilă, care ţine cont de resursele limitate neregenerabile şi de
necesitatea dezvoltării în limita acestor resurse.
Deşeurile reprezintă una dintre problemele cele mai presante în activitatea de protecţie a
mediului, respectiv în asigurarea unei dezvoltări sustenabile.

2
 Capitolul I – Deşeurile

1.1. Denifiţia deşeurilor

Deşeurile sunt substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice, care nu mai
pot fi folosite ca atare, pe care deţinătorul le înlătură, are intenţia sau obligaţia de a le înlătura, dintre
care unele sunt refolosibile. De regulă, deşeurile reprezintă ultima etapă din ciclul de viaţă al unui
produs. Ciclul de viaţă al produsului reprezintă perioada cuprinsă între data de fabricaţie a produsului
şi data la care acesta devine deşeu.
Una dintre cele mai acute probleme legate de protecţia mediului este reprezentată de generarea
deşeurilor în cantităţi mari şi gestiunea necorespunzătoare a acestora. Dezvoltarea economică din
ultimii ani, creşterea producţiei şi a consumului, dar şi existenţa tehnologiilor şi a instalaţiilor deja
învechite din industrie, care consumă energie şi materiale în exces, au condus, anual, la generarea de
cantităţi mari de deşeuri. Gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor conduce la numeroase cazuri de
contaminare a solului şi a apelor subterane şi de suprafaţă, ameninţând totodată şi sănătatea populaţiei.
Conform legislaţiei în vigoare şi a experienţei europene în domeniu, deşeurile pot fi reutilizate
de către agentul economic generator, pot fi tratate şi reciclate sau transferate către o staţie de tratare
(pentru reducerea gradului lor de periculozitate) sau către un incinerator (pentru reducerea volumului).
Deşeurile nerecuperabile sunt, de obicei, depozitate, dar numai ca ultimă opţiune de eliminare. Fiecare
etapă din gestiunea deşeurilor poate prezenta un potenţial risc pentru mediu, deoarece diferitele metode
de gestionare implică eliberarea poluanţilor în mediu. Agricultura, mineritul, industria şi activităţile
gospodăreşti sunt surse importante de generare a deşeurilor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi
din punct de vedere al impactului asupra mediului.
Conform politicilor actuale de dezvoltare durabilă se impune necesitatea stabilirii unor
indicatori de mediu, care să reflecte tendinţele stării mediului şi să monitorizeze progresele făcute în
domeniul respectiv.
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor realizează rapoarte anuale privind gestiunea
deşeurilor în România. Această activitate are la bază atât Legea Mediului, cât şi a reglementărilor
specifice din domeniul deşeurilor:
- Ordonanţa de Urgenţă 78/2000 privind regimul deşeurilor,
- Legea 426/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 78/2000 privind regimul
deşeurilor,
- Hotărârea de Guvern 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi aprobarea Liste
cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase.

3
 Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor organizează, împreună cu agenţiile judeţene de
protecţie a mediului, anchete anuale pe bază de chestionare, la care răspund atât generatorii de deşeuri
industriale, cât şi gestionarii de deşeuri urbane şi industriale.
Anual se elaborează rapoarte privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean, regional sau
naţional, atât pentru necesităţile interne de raportare, cât şi în vederea elaborării raportărilor pentru
EUROSTAT, responsabilul european cu statistica deşeurilor.

1.2. Clasificarea deşeurilor

După provenienţă, se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri:

A. Deşeuri municipale şi asimilabile, care sunt deşeuri generate în mediul urban şi rural. Ele
sunt grupate în:

 Deşeuri menajere, provenite din activitatea casnică, magazine, hoteluri, restaurante, instituţii
publice.
 Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii, mase plastice, frunze, praf).
 Deşeuri din construcţii şi demolări, provenite din activitatea de construcţii şi modernizarea şi
întreţinerea străzilor.
 Nămol orăşenesc, rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere.

B. Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale.

C. Deşeuri de producţie, rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole.

 Deşeuri industriale stocabile, pe care normele europene le clasifică în:

◊ Clasa 1 Deşeuri industriale periculoase, dar netoxice, de exemplu azbest.

◊ Clasa 2 Deşeuri industriale nepericuloase şi netoxice.
◊ Clasa 3 Deşeuri inerte, de exemplu cele provenite din construcţii.
◊ Clasa 4 Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive.
◊ Clasa 5 Deşeuri industriale produse în cantităţi foarte mari, de exemplu cenuşile
produse de termocentralele care funcţionează pe cărbune.

 Deşeuri agro-zootehnice, provenite din agricultură şi, în special, din zootehnie.

 Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive.

4
 Capitolul II - Gestionarea deşeurilor

2.1. Date generale privind gestionarea deşeurilor

Gestionarea deşeurilor, cunoscută şi ca managementul deşeurilor, se referă la colectarea,

transportul, tratarea, reciclarea şi depozitarea deşeurilor. De obicei, termenul se referă la materialele
rezultate din activitaţi umane şi la reducerea efectului lor asupra sănătaţii oamenilor, a mediului sau
aspectului unui habitat.
Gestionarea deşeurilor are ca scop şi economisirea unor resurse naturale prin refolosirea
părţilor recuperabile. Deşeurile gestionate pot fi atât solide, cât şi lichide sau gazoase, precum şi cu
diverse proprietăţi (de exemplu radioactive), necesitând metode de tratare specifice.
În România activitatea de gestionare a deşeurilor este fundamentată pe OUG 78/2000, care
implementează o serie de directive ale Consiliului Europei. Coordonarea acestei activitaţi cade în
sarcina Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile şi a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului.
Din punct de vedere economic, activitatea de gestionare a deşeurilor în Romania are o pondere
de 10 miliarde de euro.

2.2. Colectarea şi transportul deşeurilor

Precolectarea deşeurilor se referă la adunarea lor în diferite

recipiente: coşuri de gunoi, pubele (pentru deşeurile menajere) şi
containere (pentru deşeurile stradale şi cele produse de agenţii
economici). Pentru a permite reciclarea, colectarea deşeurilor care conţin
materiale refolosibile se face separat în recipiente de culori diferite.
Culorile recipientelor disponibile sunt: galbenă, roşie, verde, albastră,
maro şi negru antracit. Culorile recomandate pentru recipientele
Omul ordonat”,
destinate diferitelor tipuri de deşeuri sunt: simbol al civilizaţiei.
roşu (portocaliu) - materiale plastice, galben - metale, verde - biodegradabile, albastru - hârtie, carton
şi sticlă, maro - electrice şi electronice, negru - nereciclabile, însă acestea nu sunt respectate
întotdeauna. Pe recipente există etichete care precizează exact ce fel de deşeuri se pot pune în
recipientul respectiv.
Colectarea deşeurilor reciclabile: sticlă, hârtie, plastic, doze metalice, deşeuri voluminoase se
realizează în containere care , în general sunt:
- din metal sau plastic, cu volume ce diferă funcţie de deşeurile colectate;
- sunt amplasate în zone aglomerate pentru a deservi o populaţie cât mai numeroasă;
- sunt inscripţionate pentru categoriile de deşeuri care se colectează;
5
- au orificii de anumite forme care să nu permită introducerea altor tipuri de deşeuri;
- pot fi căptuşite cu cauciuc impotriva zgomotului (cele pentru sticlă, doze metalice );
- pot avea mai multe compartimente pentru a colecta mai multe tipuri de deşeuri.

Exemple de recipiente pentru precolectare selectivă

Coşuri
Containere
Pubele
de gunoi

Etichete pe recipientele de precolectare selectivă

Pentru materiale plastice Pentru metale Pentru hârtie şi carton

Pentru precolectarea deşeurilor stradale, comerciale şi industriale se folosesc containere tipizate

de 1,1 m3, 4 m3 sau mai mari. Containerele de 1,1 m3 pot fi din tablă zincată sau din plastic. Pentru
deşeuri în cantităţi mai mari sau pentru deşeuri industriale şi din construcţii se folosesc containere de
construcţie metalică, de tip cupă de 4 m3 sau mai mari de tip Abroll.

Container de 1,1 m3 zincat

Colectarea propriu-zisă a deşeurilor din aceste containere se face de către servicii specializate.
Aceste servicii dispun de utilaje speciale pentru colectări. Colectarea deşeurilor din pubele şi recipiente

6
de până la 1100 l se face cu autogunoiere, care sunt echipate cu sisteme de basculare a pubelelor şi
containerelor şi cu instalaţie de compactare. Deşeurile colectate în cupe de 4 m3 sunt transportate cu tot
cu containerul de către autospeciale prevăzute cu instalaţie de ridicat, iar containerele de tip Abroll
sunt tractate, ele deplasându-se pe rolele proprii.

Utilaje pentru colectarea deşeurilor

Autospecială
Autogunoieră
Încărcarea unei
pentru
tipică
pubele
cupe

Moduri de colectare

Colectarea în amestec
Colectarea în amestec este cea mai simplă metodă de colectare. Totodată, acest mod de
colectare limitează posibilităţile ulterioare de reciclare şi tratare a deşeurilor. Colectarea în amestec a
deşeurilor nu implică nici un efort din partea generatorului de deşeuri, în ceea ce priveste selectarea pe
tipuri de deşeuri.
Pentru sortarea materialelor reciclabile din deşeuri colectate în amestec este nevoie de o
instalaţie de sortare mecanică. În această instalaţie vor fi sortate, în diferite etape, elementele
componente ale deşeurilor, cu utilaje corespunzatoare sau manual. Sortarea ulterioară a materialelor
reciclabile din deşeuri implică mai puţină atenţie şi mai puţin interes în pregătirea şi colectarea lor din
partea celor care produc deşeurile şi, de asemenea, implică o muncă suplimentară pentru sortare cu
consum de energie, forţă de muncă şi mijloace tehnice. Calitatea materialelor reciclabile sortate este
inferioară după ce acestea au fost amestecate în recipientele autovehiculelor de colectare uneori chiar
comprimate sau mărunţite. Materialele reciclabile sortate pot fi murdare sau umede, ceea ce le face
greu de procesat şi valorificat în continuare. Preluarea amestecată a tuturor grupurilor de materiale
reciclabile a demonstrat că hârtia, plasticul şi sticla sunt greu de sortat în instalaţii de sortare obţinând
doar parţial materiale pentru procesul de reciclare.

Avantaje:
- este foarte simplă;
- nu necesită efort din partea celui care le generează;
7
 Dezavantaje:
- frecvenţă mare a ridicării deşeurilor din motive de igienă;
- separarea deşeurilor necesită o sortare mecanică sau manuală;
- calitatea deşeurilor sortate este inferioară, ca urmare a umezelii şi contaminării cu diferite alte
deşeuri, ceea ce le face mai greu de procesat şi limitează posibilităţile ulterioare de prelucrare a
deşeurilor.

Colectarea selectivă

În cazul colectării selective a materialelor reciclabile şi a deşeurilor în amestec, intervalele de

colectare trebuie să corespundă sistemului de colectare utilizat. Perioadele dintre colectările succesive
ale deşeurilor în amestec pot fi scurtate având în vedere condiţiile de igienă, pe baza reducerii
cantităţilor de deşeuri prin preluarea în paralel a materialelor reciclabile. În cazul materialelor
reciclabile uscate, precum sticla şi hârtia, frecvenţa colectării este determinată doar de dimensiunile
pubelelor. Pubelele cu deşeurile biodegradabile colectate separat vor fi golite, pe considerente de
igienă, cel putin o dată pe săptămână.
Prin preluarea materialelor reciclabile se înţelege colectarea elementelor componente din
deşeuri din care materialele pot fi recuperate. Obiectivul preluării acestor materiale din deşeuri şi
reintroducerea lor în procesele de producţie ca materie primă secundară îl reprezintă economisirea
materiilor prime primare şi reducerea cantităţilor de deşeuri eliminate. În acelaşi timp se pot economisi
cantităţi mari de energie. De exemplu, pentru topirea cioburilor (materia primă secundară) în cazul
producţiei de sticlă sunt necesare numai 2/3 din energia necesară pentru producerea sticlei din materii
prime primare. Preluarea acestor materiale face parte din domeniul reciclării deşeurilor şi implică o
diminuare a cantităţii de deşeuri depozitate. Alături de economia de energie şi de materii prime se
obţine indirect o diminuare a deşeurilor de producţie specifice prin diminuarea cantităţii de materiale
auxiliare şi suplimentare. Alături de preluarea materialelor reciclabile din deşeurile menajere este
necesar să se colecteze şi să se sorteze materialele reciclabile din deşeurile asimilabile din comerţ,
industrie şi instituţii şi, de asemenea, din deşeurile de producţie.
În ceea ce priveşte cantitatea deşeuri periculoase din deşeurile municipale, aceasta trebuie
colectată separat. Deşi această cantitate nu reprezintă mai mult de 1–3% din deşeurile municipale,
aceste deşeuri trebuie separate din fluxul de deşeuri municipale. Agenţii de salubritate pot organiza
campanii speciale de colectare periodică numai a deşeurilor municipale periculoase prin metoda de
colectare din uşă în uşă sau pot desemna containere speciale pentru aceste deşeuri în puncte de
colectare. De asemenea, mai există posibilitatea returnării deşeurilor periculoase centrelor comerciale
de unde au fost procurate sau direct producătorilor de astfel de produse. O a patra opţiune ar fi
colectarea la cerinţă a deşeurilor municipale periculoase, de exemplu, asociaţiile de locatari pot
organiza o campanie de colectare a acestor deşeuri şi pot apela la agenţii de salubritate pentru ridicarea
8
lor. În toate aceste cazuri trebuie avut în vedere că aceste deşeuri trebuie colectate pe tipuri de deşeuri
solide sau lichide, în aşa fel încât să nu se ajungă la diferite reacţii chimice dăunătoare sănătăţii omului
sau chiar mediului înconjurător.
Pentru a avea succes în astfel de campanii de colectare a deşeurilor, pentru început acestea
trebuie să fie fără taxe din partea populaţiei generatoare de deşeuri.
Procesul de colectare a deşeurilor cuprinde şi traseul acestora de la umplerea pubelei la
umplerea vehiculului de colectare şi la umplerea autovehiculelor de transport. În acest context, un
sistem de colectare se va baza pe combinaţia mijloacelor tehnice de lucru şi forţă de muncă umană, în
special:
• procedura de colectare;
• tipurile de pubele folosite;
• autovehiculele folosite;
• personalul.
Într-o zonă cu diferite tipuri de construcţii şi o serie de întreprinderi mai mari şi instituţii,
colectarea nu poate fi facută cu ajutorul unui singur sistem corespunzător condiţiilor din spaţiu,
vor trebui utilizate şi diferite tipuri de sisteme de colectare.
Evaluarea unui sistem de colectare şi testarea organizării conform cererilor se poate efectua pe
baza urmatoarelor criterii:
• nivel economic;
• siguranţa muncii;
• condiţii de igienă;
• efectele asupra colectării de materiale reciclabile;
• cerinţele impuse de staţiile de reciclare, tratare şi eliminare a deşeurilor;
• aspecte urbanistice;
• confortul utilizatorilor;
• frecvenţa reparaţiilor necesare;
• gradul de solicitare fizică a personalului de încărcare.
Aceste criterii trebuie analizate întotdeauna împreună şi într-o relaţie echilibrată pentru a evita
neglijarea unor domenii şi prin aceasta prejudicierea întregului sistem.

Proceduri de colectare

Există trei feluri de proceduri de colectare:

• procedura de colectare prin golirea pubelei;

9
 • procedura de colectare prin schimbarea pubelei;
• procedura de colectare în saci de unică folosinţă.
La acestea se adaugă colectarea fără un sistem anume, care se utilizează în transportul
deşeurilor voluminoase. Pentru fiecare proces de colectare în parte există sisteme de recipiente şi
utilaje speciale, cu sisteme de încarcare corespunzătoare.

Procedura de colectare prin golirea pubelei

În cazul procedurii de colectare prin golirea pubelei, în special la transportul deşeurilor

menajere şi al deşeurilor asimilabile de la întreprinderi, se utilizează pubele prevazute cu roţi, care se
golesc prin intermediul unei instalaţii de ridicare şi răsturnare într-un autovehicul de colectare şi apoi
se pun înapoi în acelaşi loc. Transportul pubelelor de la locul lor la marginea drumului şi înapoi se va
face de către utilizator sau de către angajaţii firmei de salubritate. Sistemul de prindere prevăzut pe
pubelă uşurează munca personalului de încărcare. Pentru aceasta se utilizează pubele diferite, în mare
măsură standardizate, care vor fi golite în autovehiculele prevăzute cu un sistem combinat de prindere
pentru mai multe tipuri de pubele.
În funcţie de cantitatea de deşeuri şi condiţiile de spaţiu se utilizează pubele de diferite tipuri şi
mărimi. În afară de sistemul de prindere, autovehiculele de colectare sunt prevăzute la ora actuală cu
un mecanism de compactare a deşeurilor, astfel încât să se poată încărca de două sau trei ori mai multe
pubele.
Tipurile de deşeuri colectate:
• deşeuri menajere sau asimilabile acestora, colectate în amestec;
• deşeuri menajere pe fracţiuni (sticlă, hârtie, plastice, biodegradabile şi restul);
Avantaje:
 uşurinţă în manipulare;
 nu necesită un spaţiu vast de desfăşurare;
 costuri de exploatare mici.
Dezavantaje:
 costuri de investiţii relativ mari;
 personal relativ numeros;
 durata colectării relativ ridicată.
Transportul deşeurilor se poate face pe cale rutieră, feroviară sau navală. Datorită problemelor
care apar la transbordări, transportul feroviar sau naval se justifică doar pentru cantităţi mari (de obicei
deşeuri industriale), transportate pe distanţe foarte lungi, de sute sau mii de km.

10
 2.3. Transportul deşeurilor pe teritoriul României

Transportul deşeurilor dintr-un loc în altul pe teritoriul României este supus unei proceduri de
reglementare şi control.
Procedura de reglementare şi control al transportului de deşeuri se aplică deşeurilor periculoase
şi deşeurilor nepericuloase prevăzute în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 856/2002 privind
evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile
periculoase.
Transportul deşeurilor poate fi local, judeţean sau interjudeţean.
Instalaţia la care se transportă deşeurile pentru valorificare sau eliminare trebuie să deţină
autorizaţie de mediu conform legislaţiei în vigoare.
Transportul deşeurilor periculoase, indiferent de cantitatea anuală în care acestea se generează,
se desfăşoară în concordanţă cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea
Normelor privind aplicarea etapizată în traficul intern a prevederilor Acordului european referitor la
transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase (A.D.R.), încheiat la Geneva la 30 septembrie
1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, ale Regulamentului privind Transportul
Internaţional Feroviar al Mărfurilor Periculoase RID, semnată la Berna la 9 mai 1980, astfel cum a fost
modificată prin protocolul ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 69/2001, ale Ordinului ministrului
lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 728/2003 pentru aprobarea Sistemului de informare şi
monitorizare a traficului navelor care intră/ies în/din apele naţionale navigabile ale României, ale
Ordinului ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 1.730/2001 privind aprobarea
sistemelor de raportare a incidentelor în care sunt implicate nave maritime care transportă mărfuri
periculoase, substanţe dăunătoare şi/sau poluanţi marini şi ale Ordinului ministrului lucrărilor publice,
transporturilor şi locuinţei nr. 891/2003 pentru stabilirea unor reguli privind transportul mărfurilor
periculoase pe calea ferată.
Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la producător sau deţinător, denumit în
continuare expeditor, către valorificator sau eliminator, denumit în continuare destinatar.
Aprobarea pentru efectuarea transportului poate fi o aprobare simplă dată pentru o singură
categorie de deşeuri periculoase şi un singur transport sau poate fi o aprobare generală dată pentru o
anumită categorie de deşeuri periculoase şi pentru mai multe transporturi efectuate într-un interval de
maximum 2 ani.
Transportatorul deşeurilor nepericuloase trebuie să deţină toate aprobările necesare cerute
conform prevederilor legale pentru desfăşurarea acestei activităţi.

11
 2.4. Metode de tratare ale deşeurilor

Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale deşeurilor sunt
variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu, deşeurile pot fi scoase din
circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit (recuperate).

Metode de eliminare

Eliminarea deşeurilor trebuie făcută prin metode care nu periclitează sănătatea oamenilor şi fără
utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru mediu.

Operaţiuni de eliminare conform Directivei 2006/12/CE:

 Depozitare pe sol şi în sol (de exemplu, depozite de deşeuri etc.),

 Tratarea în sol (de exemplu, biodegradarea deşeurilor lichide sau a nămolurilor depozitate în
sol)

 Injectare la adâncime (de exemplu, injectare a deşeurilor care pot fi pompate în puţuri, domuri
de sare sau falii geologice naturale etc.)

 Descărcare pe suprafeţe (de exemplu, descărcarea de deşeuri lichide sau de nămoluri în puţuri,
iazuri sau lagune etc.)

 Loc de descărcare special amenajat (de exemplu, dispunerea în celule etanşe separate, acoperite
şi izolate unele de altele şi de mediul înconjurător etc.)

 Evacuare în mediu acvatic, exceptând mările/oceanele

 Evacuarea în mări/oceane, inclusiv îngroparea în subsolul marin

 Tratare biologică

 Tratare fizico-chimică (de exemplu, evaporare, uscare, calcinare etc.)

 Incinerare pe sol

 Incinerare pe mare

 Depozitare permanentă (de exemplu, amplasarea de containere într-o mină etc.)

 Amestecare sau mixare

12
  Reambalare

 Stocare în aşteptarea oricăreia dintre operaţiunile numerotate

2.5. Reciclarea materialelor din deşeurile municipale

Reciclarea materialelor din deşeurile municipale implică:

• prelucrarea intermediară precum sortarea, mărunţirea şi/sau compactarea;
• transportarea;
• valorificarea materialelor;
• prelucrarea finală.
Avantajele reciclarii sunt conservarea resurselor naturale şi reducerea spaţiului de depozitare.
Totuşi colectarea, transportul, valorificarea şi prelucrarea finală a materialelor necesită energie
suplimentară, iar cele mai multe programe de reciclare sunt subvenţionate economic.
Problemele fundamentale în reciclarea materialelor sunt legate de:
• identificarea materialelor reciclabile;
• identificarea oportunităţilor de reutilizare şi reciclare;
• identificarea pieţelor de desfacere pentru materialele valorificabile.
Un obiectiv principal în gestionarea deşeurilor îl reprezintă maximizarea duratei de funcţionare
a depozitelor şi minimizarea cantităţilor de deşeuri depozitate. În acest scop trebuie identificate
materialele care pot fi retrase din fluxul de deşeuri pentru îndeplinirea acestui obiectiv.
Programele de reciclare şi dezvoltare trebuie să ia în considerare pieţele pentru materialele
valorificabile, infrastructura de colectare şi costurile generale. În cele mai multe cazuri, materialele
valorificabile sunt de calitate inferioară faţă de cele iniţiale, astfel că preţul pe piaţă trebuie să fie
atractiv pentru potenţialii cumpărători.
2.6. Depozitarea gunoiului

Un depozit este definit ca fiind orice amplasament pentru eliminarea finală a deşeurilor prin
depozitare pe sol sau în subteran.
În funcţie de tipurile de deşeuri care sunt acceptate, depozitele de deşeuri se clasifică după cum
urmează:
• depozite pentru deşeuri periculoase (clasa a);
• depozite pentru deşeuri nepericuloase (clasa b);
• depozite pentru deşeuri inerte (clasa c).

13
 Depozite

Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază,

echipamente de cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii de
recuperare a gazului de depozit şi de tratare a levigatului, de Depozit de gunoi în Hawaii.
utilaje (buldozere, încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi de servicii de întreţinere a
acestor utilaje.

Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură ulterioară este
actual o practică care nu mai este acceptată. Conform Directivei Consiliului 75/442/CEE aceste
depozite trebuiau închise până în anul 2007, însă România nu s-a putut conforma în acest termen. Ca
urmare, pentru România s-a acordat o perioadă de tranziţie, care este până la sfârşitul anului 2009
pentru deşeurile periculoase industriale, până la sfârşitul anului 2011 pentru deşeurile provenite din
industria minieră, până la sfârşitul anului 2013 pentru deşeurile provenite din industria energetică,
chimică şi metalurgică şi până în 16 iulie 2017 pentru deşeurile municipale. Eşalonarea închiderii
depozitelor neconforme este reglementată prin HG 349/2005.

Actual, depozitarea în rampe de gunoi presupune la

sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ
(îngropare) şi este o practică curentă în multe ţări. Astfel de
rampe se organizează în cariere în care exploatarea s-a încheiat
sau în mine abandonate. O rampă de gunoi realizată şi
exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi care satisface
criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Compactarea deşeurilor într-un depozit.

Vechile rampe, necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea

de gunoaie, atragerea dăunătorilor (insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.
Poluarea aerului se produce prin degajarea unor gaze rezultate în urma fermentării, cum ar fi dioxidul
de carbon şi metanul, care produc efect de seră şi contribuie la încălzirea globală. Poluarea apei şi a
solului se face prin levigat (lichidul scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat
izolator se infiltrează în sol şi poluează apele pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de puternice
că împiedică creşterea plantelor deasupra acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt
compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.

Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit. Principalele

componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de carbon (45 %), la care se adaugă mici

14
cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de carbon, mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici.
El poate fi valorificat prin ardere. Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă să
fie totuşi ars la instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea metanului are un
efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.

Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt prevăzute cu straturi
izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de material plastic (geomembrane) sau textil
(geotextile). Grosimea stratului de argilă trebuie să fie mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau
nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru deşeuri periculoase.

Datorită problemelor pe care le ridică, găsirea unor amplasamente pentru noi depozite de
deşeuri este dificilă deoarece rezidenţii din apropiere se opun, apare sindromul NIMBY (engleză Not
In My BackYard) - „nu în ograda mea”.

Metode de recuperare

Prin recuperare se înţelege extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi

refolosite. Recuperarea se poate face prin reciclare, reutilizare, regenerare sau
orice alt proces de extragere a materiilor prime auxiliare. Se poate recupera
atât partea materială cât şi partea energetică. Materialele se pot refolosi
pentru a produce noi bunuri, iar energia se poate converti în energie electrică.
Ca şi în cazul eliminării, recuperarea trebuie făcută fără a
Simbolul internaţional al
periclita sănătatea oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode reciclării.
care pot fi dăunătoare pentru mediu.

Capitolul III - Problema deşeurilor din România

Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseste şi în

angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Legea 27 din 2007 este actul normativ
care obligă românii să sorteze deşeurile. Deocamdata, nu a fost pus la punct sistemul de colectare
selectivă pe întreg teritoriul ţării. Ultimele statistici oficiale, incluzând datele înregistrate în 2004, arată
că în România au fost generate circa 363.315.000 de tone de deşeuri, din care 99,4% reprezintă deşeuri
nepericuloase şi 0,6% deşeuri periculoase. Cele mai mari cantităţi provin din industria extractivă -
94,9%, urmată de industria prelucrătoare. Cel mai mare impact asupra populaţiei îl au deşeurile
municipale care, în 2004, au reprezentat 380 de kilograme pe cap de locuitor.
În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din acestea,
jumatate au înregistrat o rată de reciclare de circa 36%. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a
stabilit un obiectiv de 35% rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2008 şi de 40% până în anul
2011.
15
 Potrivit legislaţiei europene, România trebuie să recicleze 33% din deşeurile de ambalaje
generate în anul 2008 şi 55% din cele generate în anul 2013.
Fiecare român generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă. Anual, România trebuie să
gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică aproximativ 100.000 de tone de
deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale, aproximativ 40% reprezintă materiale reciclabile, din
care cca.20% pot fi recuperate, nefiind contaminate.
În urma colectării selective prin proiecte pilot, doar 2% din materialele reciclabile total
generate sunt valorificate la ora actuală în România. În primul rînd, generam, fiecare dintre noi, acasă,
cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă.
În România, instituţiile din industria sticlei, hârtiei şi cartonului şi maselor plastice au început
să preia aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării. Cantitatea
acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scazută, dar se prognozează o creştere,
determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un sistem adecvat de valorificare a
deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare internă în gospodăria proprie sau o
comercializare pe o piaţă nedeclarată.

3.1. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor

Romania dispune de un instrument pentru reducerea poluării mediului, pentru îmbunătăţirea

sănătaţii publice şi pentru promovarea dezvoltării durabile - Planurile Regionale de Gestionare a
Deşeurilor (PRGD). Romania are opt planuri regionale pentru gestionarea deşeurilor, fiecare întocmit
pentru o regiune de dezvoltare a ţării.
Populaţia a fost instruită cum să separe la sursă diferitele categorii de deşeuri. De asemenea, se
urmăreşte colectarea întregii cantităţi de deşeuri generate, fluxul deşeurilor colectate separat va fi
eficientizat, toate depozitele necontrolate vor fi închise şi ecologizate şi se vor construi noi depozite
controlate, statii de sortare şi de compostare şi instalaţii de reciclare.
În România, autorităţile publice locale trebuie să asigure colectarea selectivă a deşeurilor de
ambalaje prin serviciile publice de salubrizare, precum şi prin amenajarea de spaţii adecvate şi
amplasarea de containere pentru gunoiul diferenţiat. Tot aici există operatori economici reciclatori de
deşeuri de hartie şi carton, materiale plastice, sticla, lemn materiale feroase şi neferoase. Acestia preiau
deseurile de la colectorii autorizati.

3.2. Poluarea mediului prin deşeuri

Cu puţine decenii în urmă, în Europa, îndepărtarea deşeurilor avea loc într-o formă adeseori
periculoasă pentru mediu. Gunoiul era evacuat în gropi săpate în pământ, iar apoi ars. În a doua

16
jumătate a acestui secol, prin aceste metode, au fost eliberate cantităţi mari de halogeni şi hidrocarburi,
care au ajuns în circuitele biogeochimice locale sau globale ale substanţelor în natură. Gazul metan şi
dioxidul de carbon, generate prin descompunerea anerobă şi aerobă a materialelor organice din deşeu,
contribuie astăzi considerabil la schimbarea climei pe glob. Căile de răspândire a substanţelor
dăunătoare sunt aerul şi apele de infiltraţie din depozitele de reziduuri neprotejate.
Prin recunoaşterea influenţei substanţelor dăunătoare asupra organismelor vii şi adoptând o
tehnică de analiză îmbunătăţită, discuţiei i s-a adăugat la începutul anilor `80, o nouă dimensiune.
Gunoiul urban a început să fie considerat ca un amestec nedefinit de substanţe, mai mult sau mai puţin
dăunător din punct de vedere chimic, dar care, prin reacţii chimice şi biologice interne, poate conduce
la alte substanţe şi mai dăunătoare. Depozitele de deşeuri, privite până acum formal au început să fie
denumite depozite - reactor. Dupa acest moment, oamenii de ştiinţă au început să acorde atenţie
potenţialului reactiv al deşeurilor şi emisiilor nocive ale acestora. În cadrul gospodăririi deşeurilor, la
estimarea efectelor asupra mediului înconjurător, nu se mai discută numai despre felul şi tehnica
înlăturării deşeurilor, ci şi despre prioritatea strategiilor şi activităţilor de evitare a formării deseurilor
şi de valorificare a acestora. Totodată este recomandată estimarea cantităţii şi calităţii resturilor
rămase, a necesităţii de tratare a acestora, precum şi a emisiilor produse pe termen lung.
Căile principale de răspândire a substanţelor dăunătoare din depozitele de reziduuri neprotejate
sunt aerul, solul şi apa. Riscul aparitiei emisiilor ca şi necesitatea realizarii barierelor tehnice de
impiedicare a răspândirii lor in mediul inconjurător constituie premisa adoptarii măsurilor de protecţie
şi prevenire a poluării, utilizate astăzi pe scară largă in ţările dezvoltate. Aceste măsuri sunt prezentate
in cele ce urmează.

3.3. Principii de valorificare

Strategiile şi planurile managementului deşeurilor sunt astăzi conturate la nivel

internaţional astfel:

Evitarea formării deşeurilor

17
 Înaintea

Valorificării deşeurilor

Înaintea

Îndepărtării deşeurilor

Dacă evitarea formării unui anumit deşeu nu este posibilă, atunci trebuie pus accentul pe
valorificarea sau reciclarea acestuia. Aceasta operaţie se diferenţiază, din punct de vedere tehnologic,
în funcţie de metodele valorificării materiale sau termice. În primul rând, trebuie să i se acorde
prioritate valorificării materiale a reziduurilor, prin recuperarea (cel puţin parţială) a energiei şi
materialului folosite la fabricarea produsului. În cazuri particulare este necesară şi estimarea efectelor
valorificării şi a tehnicii de valorificare asupra mediului natural şi antropizat. Trebuie să se stabilească
exact, printr-o evaluare tehnică şi ecologică ce efecte au acţiunile intenţionate (verificarea
compatibilităţii cu mediul înconjurător), precum şi luarea în considerare a faptului că valorificarea
deşeului conduce la o poluare a mediului mai mică decât îndepărtarea lui.
În acelaşi timp, trebuie examinată amănunţit fiabilitatea tehnică şi economică a sistemului de
valorificare, numai în acest mod putându-se stabili cu exactitate durabilitatea investiţiilor şi
funcţionarea îndelungată a instalaţiilor de protecţie a mediului.
Diminuarea poluarii mediului înconjurător, prin evitarea formării de reziduuri, predomină în
toate conceptele de gospodărire a deşeurilor. Pentru aceasta, este recomandată o intervenţie adecvată
încă din timpul procesul de producţie a bunurilor de consum şi a alimentelor de tot felul, după care este
necesară punerea în aplicare a tuturor posibilităţilor de valorificare a deşeurilor, în condiţiile luării în
seamă a efectelor asupra mediului.

3.4. Deşeu rezidual

Independent de tehnologia de salubrizare folosită şi de modul utilizări eficiente a variantelor de

valorificare, trebuie luat în considerare faptul că rămâne în urmă o cantitate mai mare sau mai mică de
reziduuri. Această cantitate va trebui depozitată direct sau sub formă de cenuşă, ea constituindu-se ca

18
un corp străin în mediu. De aceea, depozitele pentru aceste reziduuri finale sunt izolate, prin bariere
din ce în ce mai eficiente, de zonele locuite şi sunt construite pentru utilizare pe o perioadă de cca. 10-
15 ani.
Capitolul IV - Impactul deşeurilor asupra mediului în România

În general, ca urmare a lipsei de amenajări şi a exploatării deficitare, depozitele de deşeuri se

numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact şi risc pentru mediu şi sănătatea
publică. Principalele forme de impact şi risc determinate de depozitele de deşeuri oraşenesti şi
industriale, în ordinea în care sunt percepute de populatie, sunt:
-modificari de peisaj şi disconfort vizual;
-poluarea aerului;
-poluarea apelor de suprafata;
-modificari ale fertilitatii solurilor şi ale compozitiei biocenozelor pe terenurile învecinate.
Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile şi utile sunt depozitate împreună cu
cele nereciclabile, fiind amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi biologic, recuperarea
lor este dificilă.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt este deosebit de
evidentă în zona depozitelor orăşeneşti actuale în care nu se practică exploatarea pe celule şi
acoperirea cu materiale inerte.
Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafaţă contribuie la
poluarea acestora cu substanţe organice şi suspensii.
Depozitele neimpermeabilizate de deşeuri urbane sunt deseori sursa infestării apelor subterane
cu nitraţi şi nitriţi, dar şi cu alte elemente poluante. Atât exfiltraţiile din depozite, cât şi apele scurse pe
versanţi influenţează calitatea solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosintei
acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deşeuri este un
proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de „dezvoltare durabilă”, se
întinde pe durata a cel puţin două generaţii dacă se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani),
exploatare (15-30 ani), refacere ecologică şi postmonitorizare (15-20 ani).
În termeni de biodiversitate, un depozit de deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa afectată
acestei folosinţe a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera şi populaţia microbiologică a
solului. În plus, biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul că în asociatiile vegetale
devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate; unele mamifere, păsări, insecte părăsesc
zona, în avantajul celor care îşi găsesc hrana în gunoaie (şobolani, ciori).
Deşi efectele asupra florei şi faunei sunt teoretic limitate în timp la durata exploatării
depozitului, reconstrucţia ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va mai

19
putea restabili echilibrul biologic iniţial, evoluţia biosistemului fiind ireversibil modificată. Actualele
practici de colectare, transport, depozitare a deşeurilor urbane facilitează înmulţirea şi diseminarea
agenţilor patogeni şi a vectorilor acestora: insecte, şobolani, ciori, câini vagabonzi.
Deşeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită
conţinutului lor în substanţe toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenţi, uleiuri
uzate.
Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice,
produse petroliere, reziduri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu
deşeuri solide orăşeneşti. Această situaţie poate genera apariţia unor amestecuri şi combinaţii
inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă parte, prezenţa rezidurilor menajere uşor degradabile
poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe şi reduce poluarea mediului.
Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile şi utile sunt depozitate împreună cu
cele nereciclabile; fiind amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi biologic, recuperarea
lor este dificilă.
O îndepărtarea ecologică a deşeurilor poate fi obţinută numai respectănd toate
componentele sistemului unitar:

Colectare

Valorificare

Tratare

Depozitare

După colectarea ordonată şi regulată, în spiritul protecţiei sănătăţii în localitate, ar trebui să

aibă loc o valorificare maximă a componentelor rezidurilor, având în vedere beneficiile economice şi
ecologice. În acest caz se poate vorbi despre tratarea biologică şi valorificarea corelată a deşeurilor
organice (deseuri din bucătărie şi din gradini), colectate separat.
În final, deşeurile rămase trebuie îndepărtate ecologic. În starea de depozitare finală, deşeul
trebuie să aibă o structură cât se poate de inertă (neutră faţă de mediu), adică să fie stabil din punct de
vedere fizico-chimic şi sărac în emisii, pe termen lung. Pentru indeplinirea acestor cerinţe este
20
necesară tratarea termică sau mecano-biologică a deşeurilor şi izolarea zonei de depozitare finală, prin
măsuri de protecţie adecvate în conformitate cu tipul si compozitia evolutiva a deşeurilor, prognozată
pe termen lung.

Concluzii

În concluzie problemele cu care se confruntă gestionarea deşeurilor în România pot fi

sintetizate astfel:
 depozitarea pe teren descoperit este cea mai importantă cale pentru eliminarea finală a acestora;

21
 depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile (în apropierea locuinţelor, a
apelor de suprafaţă sau subterane, a zonelor de agrement);
 depozitele de deşeuri nu sunt amenajate corespunzător pentru protecţia mediului, conducând la
poluarea apelor şi solului din zonele respective;
 depozitele actuale de deşeuri, în special cele orăşenesti, nu sunt operate corespunzător: nu se
compactează şi nu se acoperă periodic cu materiale inerte în vederea prevenirii incendiilor, a
răspândirii mirosurilor neplăcute; nu există un control strict al calităţii şi cantităţii de deşeuri
care intră pe depozit; nu există facilităţi pentru controlul biogazului produs; drumurile
principale şi secundare pe care circulă utilajele de transport deşeuri nu sunt întreţinute,
mijloacele de transport nu sunt spălate la ieşirea de pe depozite; multe depozite nu sunt
prevăzute cu împrejmuire, cu intrare corespunzatoare şi panouri de avertizare.
 terenurile ocupate de depozitele de deşeuri sunt considerate terenuri degradate, care nu mai pot
fi utilizate în scopuri agricole; la ora actuală, în România, peste 12000 ha de teren sunt afectate
de depozitarea deşeurilor menajere sau industriale;
 colectarea deşeurilor menajere de la populaţie se efectuează neselectiv; ele ajung pe depozite ca
atare, amestecate, astfel pierzându-se o mare parte a potenţialului lor util (hârtie, sticlă, metale,
materiale plastice);
Toate aceste considerente conduc la concluzia că gestiunea deşeurilor necesită adoptarea unor
măsuri specifice, adecvate fiecărei faze de eliminare a deşeurilor în mediu. Respectarea acestor
măsuri trebuie să facă obiectul activităţii de monitoring a factorilor de mediu afectaţi de prezenţa
deşeurilor.

Bibliografie

22
 1. Berca Mihai – Ecologie generală şi aplicată. Editura Ceres Bucureşti, 2000.

2. Duţu Mircea – Dreptul mediului, vol. II. Editura Economică, 1998.

3. Negulescu M. şi colab. - Protecţia mediului înconjurător. Editura Tehnnica, Bucureşti,

1995.

***http://facultate.regielive.ro/proiecte/ecologie/colectarea_transport_depozitarea_prelucrarea_si_recu
perarea_deseurilor-44756.html
***http://www.deseuri-online.ro/new/download/Depozitare.pdf
***http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_03.pdf
***http://www.apmbc.ro/apmbc-18-12.htm
***http://www.management.ase.ro/reveconomia/2004-1/18.pdf
***http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_14072/Dosar-Romania-
trebuie-sa-recicleze-55-din-deseuri-pana-in-2013.html
***http://www.ecomagazin.ro/deseurile-si-romania/
***http://www.deseuri-online.ro/new/download/Reciclare.pdf

23