FACTORII

FUNDAMENTALI AI
DEZVOLTĂRII PSIHICE
UMANE
Dezvoltarea psihică este un concept fundamental pentru psihologia copilului, pentru
că de conţinutul şi valoarea lui explicativă şi interpretativă depinde abordarea tuturor
celorlalte probleme. Psihologia contemporană consideră că viaţa psihică, aşa cum se prezintă
la omul adult, este rezultatul unui lung proces de dezvoltare care este multideterminat şi
multicondiţionat.
            Între factorii şi condiţiile care intervin, trei sunt consideraţi fundamentali, în sensul că
lipsa lor ar face imposibilă sau ar compromite dezvoltarea psihică. Aceştia sunt: ereditatea,
mediul, educaţia.
 Ereditatea şi rolul său în dezvoltarea fiinţei umane
 Ereditatea este proprietatea fiinţelor vii de a transmite urmaşilor caracterele
dobândite de-a lungul filogenezei.
Mecanismul transmiterii acestor caracteristici este codul genetic, adică totalitatea genelor
caracteristice unei specii şi a modului lor de organizare. Specia umană are circa 40000 de
gene organizate în 46 cromozomi care formează 23 de perechi. La fiecare fiinţă umană
materialul genetic provine de la părinţi, astfel: 23 de cromozomi de la mamă şi 23 de
cromozomi de la tată. Genele sunt organizate într-un mod propriu la fiecare şi astfel formează
un genom unic, care intrând în interacţiune cu mediul formează fenotipul.
 
 Biologia contemporană a demonstrat rolul determinant al eredităţii în formarea şi dezvoltarea
organismului. Se transmit ereditar:
 a. particularităţi de statură şi greutate;
 b. caracteristici structurale şi funcţionale ale diverselor organe;
 c. specificul structural şi funcţional al sistemului nervos şi al organelor de simţ;
d. particularităţi ale biochimismului sanguin; e. aspecte fizionomice caracteristice (forma
feţei, calitatea tenului, culoarea ochilor şi a părului, etc.)
Ereditatea este un factori necesar pentru dezvoltarea psihică pentru că ea asigură baza
organică a fiecărui fenomen sufletesc.
 Ereditatea este un factor potenţial şi polivalent, adică fără intervenţia celorlalţi doi factori
fundamentali, potenţialul ereditar nu se transformă în componente ale vieţii psihice. Este
polivalent pentru că pe aceleaşi premise ereditare se pot forma componente diferite ale vieţii
psihice în funcţie de felul în care au acţionat mediul şi educaţia. De exemplu, pe baza
aceleiaşi activităţi cerebrale fine, din lobul temporal, se pot forma şi aptitudini muzicale dar şi
pentru limbi străine.
  Aportul eredităţii nu este acelaşi pentru orice vârstă sau pentru orice componentă
psihică. Ereditatea acţionează mai puternic la vârstele timpurii, în cazul formării unor procese
şi funcţii psihice mai apropiate de ale animalelor, aşa cum sunt cele senzoriale, perceptive,
motrice, contribuie mai mult la dezvoltarea unor componente ale personalităţii cum ar fi
temperamentul şi aptitudinile.
            Ereditatea nu este suficientă pentru dezvoltarea psihică pentru că ea nu se transformă
automat în componente ale vieţii psihice umane. De exemplu, copiii crescuţi de animale şi-au
format comportamente ca ale fiinţelor cu care au vieţuit şi astfel ereditatea a fost modificată
în manifestările ei, de mediul în care au crescut;
 În acord cu nivelul general de dezvoltare al ştiinţelor, din acest moment este corect să
se considere că „ereditatea asigură premisele vieţii psihice”.
Mediul şi rolul său în dezvoltarea psihică umană
 Mediul este totalitatea influenţelor naturale şi sociale, fizice şi spirituale, directe şi
indirecte, organizate şi neorganizate, voluntare şi involuntare, care constituie cadrul în care se
naşte, trăieşte şi se dezvoltă fiinţa umană.
Prin urmare, condiţiile de mediu sunt foarte variate şi acţionează asupra tuturor
dimensiunilor fiinţei umane. Condiţiile geografice şi, în deosebi, cele climatice influenţează
metabolismul şi alte funcţii ale organismului. Regimul climatic are importanţă pentru
dezvoltarea fizică generală şi pentru activitatea creierului şi în ultimă instanţă pentru evoluţia
psihică.
Dar pentru acestea din urmă, sunt şi mai importante influenţele de următoarele feluri:
 a. socio-economice, privind condiţiile materiale de existenţă;
b. socioprofesionale, reprezentate de statutele şi rolurile profesionale ale celor din jur;
c. socioculturale, referitoare la mijloacele de instruire, la accesul la cultură şi la
nivelul de şcolarizare şi pregătire a celor din preajmă;
d. socioafective, referitoare la frecvenţa şi calitatea legăturilor cu ceilalţi şi la climatul
afectiv ce generează procese şi stări afective diferite şi contribuie la formarea de
atitudini şi însuşiri de personalitate.
 Aceste tipuri de influenţe se exercită în ponderi diferite şi cu grade diferite de
intensitate, în funcţie de fiecare tip de mediu cu care fiinţa umană interacţionează fiecare
după naştere. Primul mediu care exercită astfel de influenţe este mediul familial.
Pentru cei mai mulţi copii între zero şi trei ani, mediul familial este cel ce le
stimulează şi asigură dezvoltarea psihică. Pentru o parte dintre copiii între un an şi trei ani
poate să intervină şi mediul creşei. Mai departe, intră în acţiune mediul grădiniţei, şcoala
primară, cea gimnazială, liceală, postliceală, universitară, postuniversitară. În timpul anilor de
şcoală se adaugă şi mediul reprezentat de grupul informal alcătuit din prieteni şi cunoştinţe.
Dincolo de anii şcolii începe să acţioneze mediul locului de muncă. Apoi comunitatea rurală
sau urbană, zona ţării şi a continentului unde se desfăşoară viaţa fiecăruia. De cele mai multe
ori, între influenţele exercitate de aceste medii sunt relaţii de convergenţă şi acest fapt susţine
favorabil dezvoltarea psihică. Dar pot fi şi relaţii divergente şi, în acest caz, dezvoltarea poate
întârzia şi poate fi mai dificilă.
Mediul este primul mare „transformator” care acţionează asupra fondului ereditar al
fiecăruia, îl activează şi îl face să contribuie la dezvoltarea psihică.
 Este factor de socializare pentru că în mijlocul celorlalţi fiecare învaţă să comunice,
să coopereze şi să colaboreze cu cei din jur.
 Pregăteşte pe fiecare pentru a avea acces la cultura comunităţii în care s-a născut.
  Dă semnificaţie socială comportamentelor fiecăruia şi le face să fie de tip uman.
 Generează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai orientării,
dezvoltării individului.
 Mediul poate exercita atât influenţe pozitive cât şi negative care trebuie contracarate
de cel de-al treilea factor fundamental, educaţia.
 Mediul este un factor necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea deplină a fiinţei
umane.
Educaţia, factor principal al dezvoltării psihice umane
Educaţia este cel de-al treilea factor fundamental al dezvoltării psihice, pe care cei
mai mulţi cercetători îl consideră cel mai important.
Educaţia este ansamblul de acţiuni şi activităţi care integrează fiinţa umană ca pe un
factor activ, se desfăşoară sistematic, unitar, organizat, având un conţinut cu necesitate definit
de societate, uzând de procedee, metode, mijloace adecvate, şi fiind condusă de factori
competenţi special calificaţi.
Prin urmare, acţiunile educative nu se exercită la întâmplare şi nu se adaugă din afara
subiectului, ci ele se înfăptuiesc numai cu participarea acestuia. Exercitându-se timp
îndelungat asupra fiecăruia, educaţia realizează o funcţie formativă fundamentală orientată
după cerinţele societăţii şi adaptată la particularităţile copiilor şi tinerilor. În măsura în care
este organizată şi desfăşurată în concordanţă cu datele ştiinţelor despre om, ea devine un
proces constructiv care tinde să realizeze pe deplin disponibilităţile ereditare ale fiecăruia.
            Concluzionând asupra contribuţiei educaţiei, trebuie să reţinem următoarele roluri
îndeplinite de ea:
- este al doilea factor care transformă potenţialul ereditar în componente ale vieţii psihice;
 - direcţionează convergent cu scopurile sale chiar şi influenţele de mediu;
- formează mecanismele superioare ale psihismului uman. De exemplu, dezvoltă gândirea
până la cotele cele mai înalte;
 - proiectează dezvoltarea psihică şi asigură condiţiile înfăptuirii acestor planuri;
 - asigură dezvoltarea psihică deplină a omului;
- stimulează dezvoltarea psihică prin crearea de decalaje optime între cerinţe şi posibilităţi şi
prin sprijinirea corespunzătoare în vederea depăşirii acestor neconcordanţe.
- într-o oarecare măsură educaţia accelerează dezvoltarea psihică.
Interacţiunea optimă a factorilor fundamentali ai dezvoltării psihice
 Cei trei factori fundamentali la care ne-am referit nu acţionează haotic, ci ei trebuie
să se manifeste în conformitate cu o lege foarte importantă a dezvoltării psihice. Aceasta se
numeşte „legea concordanţei optime a acţiunii factorilor fundamentali ai dezvoltării psihice”.
Concordanţa optimă se realizează în trei modalităţi diferite:
1)Influenţele de mediu şi educaţie trebuie să acţioneze în timpul în care se desfăşoară anumite
perioade sensibile ale programului ereditar. O perioadă sensibilă este cea în care se manifestă
o receptivitate, sensibilitate şi reactivitate crescute la anumite categorii de stimuli. Dacă
această concordanţă se înfăptuieşte, atunci dezvoltarea psihică se realizează cât mai bine şi
fără consum inutil de timp şi energie;
2) Cantitatea şi calitatea influenţelor de mediu şi educaţie trebuie să corespundă potenţialului
perioadei sensibile. În acest caz dezvoltarea psihică se realizează uşor şi deplin. Pot fi cel
puţin două abateri de la această relaţie optimă, şi anume: a) subsolicitare; b) suprasolicitare
din partea mediului şi educaţiei.
3) Influenţele de mediu şi educaţie trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ atât cu
perioada prezentă a programului ereditar, cât şi cu zona proximei dezvoltări (L. S. Vâgotski).
Aceasta poate fi identificată astfel: dacă un copil desfăşoară o activitate împreună cu adultul
la un nivel foarte bun, într-un interval de timp foarte apropiat, o va putea desfăşura singur.
Concordanţa cu zona de proximă dezvoltare asigură înfăptuirea rolurilor stimulative ale
mediului şi educaţiei.
În concluzie, dezvoltarea umană se sprijina pe terenul ereditatii; işi (construieste)
extrage conţinuturile din datele furnizate de mediul socio-cultural; este ghidată de educaţie;
se desfasoară in contextul propriei activităti de invătare a copilului, fiind impulsionată de
motivaţie şi având drept mecanism trecerea de la exterior la interior.
            Mediul in care traieste copilul (adultul) are o importanta deosebita asupra dezvoltarii
lui armonioase ca personalitate umana. El este cel care influenteaza potentialul cresterii atat
fizice cat si psihice prin actiunile sale.
            Mediul social cu determinarile de ordin social are un impact mult mai puternic asupra
dezvoltarii sale psihoindividuale. Din punct de vedere al devenirii fiintei umane, definim
mediul social ca fiind ansamblul influentelor ce decurg din interactiunea omului cu totalitatea
conditiilor economice, politice si culturale, care isi impun amprenta asupra dezvoltarii
psihice.
Influentele exercitate de mediul social asupra omului sunt :
directe, prin:
- schemele de conduita oferite de ceilalti membrii ai colectivitatii careia ii apartine. Omul
aplica aceste reguli pe parcursul vietii.
- limbaj, ca mijloc de comunicare si transmitere a capitalului de cultura si a intregii cunoasteri
acumulate prin experienta grupului.
 indirecte, prin:
 - membrii ai familiei care joaca rolul de factor mediu intre acesta si realitatea sociala si care
ei insisi, sunt influentati in comportamentul lor de cultura grupului caruia ii apartin.
 Comportamentul omului reflecta cultura sociala (mediul social) care se insereaza la
nivelul gândirii si acţiunilor sale si prin aceasta, se asigură totodata transmisia ei de la o
generaţie la alta.
Bibliografie:
Tinca Creţu – PSIHOLOGIA COPILULUI, Program universitar de formare a profesorilor
pentru învăţământul primar adresat cadrelor didactice din mediul rural, 2005
Golu, P., Verza, E., Zlate, M. – “ PSIHOLOGIA COPILULUI “, manual pentru clasa a XI-a,
Scoli Normale, EDP, Bucuresti, 1998;
Şchiopu, U., PSIHOLOGIA COPILULUI, E.D.P., Bucuresti, 1977
 
 Esenta ereditatii, mediului si educatiei

in dezvoltarea umana

Introducere

Capitolul I: Conceptele de crestere, maturizare si dezvoltare in raport cu formarea

personalitatii

Capitolul II: Factori ai dezvoltarii umane

I. 1 Ereditatea. Definirea conceptului de ereditate…………………………11

I. 2 Mediul. Definirea conceptului de mediu…………………………………16

I. 3 Educatia. Definirea conceptului de educatie………………………….18

Capitolul III: Cadrele sociale ale dezvoltarii umane

II. 1 Influenta ereditatii in dezvoltarea umana……………………………….21

II. 2 Influenta mediului in dezvoltarea umana. Interactiunea dintre mediu si

ereditate. Mediul social factorul esential al dezvoltarii umane……….29

II. 3 Influenta educatiei in dezvoltarea umana…………………………37

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

'Fiecare copil pe care il instruim

este un OM daruit societatii'(N. Iorga)

Avand in vedere complexitatea comportamentului uman, ar fi ridicol sa credem ca el este

influentat doar de 1 sau 2 sau 3 factori, evident ca mediul in care s-a dezvoltat acest
comportament e poate cel mai important, insa aproape la fel de important e bagajul genetic al
persoanei si la o adica putem merge pana la trasaturile fizice care pot influenta comportamentul
si felul unui om.

Predispozitiile native au un caracter polivalent, ceea ce inseamna ca pe acelasi fond

ereditar se pot realiza, sub influenta factorilor de mediu si educatie, profiluri si insusiri psihice
diferite. Ele nu predetermina, in mod fatal, anumite calitati si insusiri ale personalitatii umane,
insa ofera baza necesara pentru invatare, pentru insusirea experientei sociale si influenteaza
dinamica elaborarii unor noi mecanisme ale comportarii.

Exista o legatura inseparabila intre influentele genetice si mediul inconjurator si este

complet lipsit de sens sa vorbim despre ele ca si cum ar fi independente.

In lucrarea “Didactica magna”, J. A. Comenius considera ca la nastere, natura inzestreaza copilul

numai cu “semintele stiintei, ale moralitatii si religiozitatii”.

Acestea nu se desavirsesc prin sine si de la sine, ele devin un bun al fiecarui om numai
prin educatie. Rezulta ca, in conceptia sa, educatia este o activitate de stimulare a acestor
“seminte” si implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul “nu poate deveni om decat
daca este educat”.

J. A. Comenius se refera aici la educatia omului in intregul sau, la dezvoltarea fiintei

umane in armonie. Este o idee care deriva din intelegerea lumii ca un intreg, formata la randul ei
din straturi individuale, dar legate armonios unul de celalalt: stratul natural, uman, si spiritual.

Personalitatea se dezvolta in cursul vietii dintr-un substrat germinativ greu de deslusit

sau chiar de nedeslusit si abia prin faptele noastre se va vadi cine suntem. Personalitatea,
realizare totala a deplinatatii fiintei noastre, e un ideal de neatins.

Personalitatea inseamna realizarea perfecta a specificului innascut unei fiinte vii

particulare. Personalitatea este o infaptuire a celui mai mare curaj de a trai, a afirmarii absolute
a fiintarii individuale si a adaptarii celei mai reusite la ceea ce e universal dat, cu conditia
maximei libertati a deciziei proprii.

Organizarea in cauza este opera a doi factori:

a factorului endogen - mediul intern

a factorului exogen - mediul extern.

Nici unul dintre acesti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate in timp are insa
factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la inceput cu maturizarea functiilor nervoase si, cu
toate ca primul act al personalizarii nu se pune in scena decat atunci cand subiectul reuseste sa
se detaseze de obiect, personalitatea se realizeaza pe un anumit fond nervos, endocrin si
umoral. Dar fondul nervos, endocrin si umoral individul il primeste, datorita ereditatii, de la
parintii si stramosii sai.

Mediul in care sunt educati copiii le modeleaza destinul vesnic . Copiii sunt sensibili la
influentele demoralizatoare inca din primii ani ai copilariei.

Parintii ar trebui sa inteleaga faptul ca mediul in care isi cresc copiii in perioada cea mai
timpurie a vietii este cel care le determina tendintele caracterului si le modeleaza destinul. Copiii
sunt foarte receptivi la impresiile morale si spirituale, iar aceia care sunt educati cu intelepciune
in perioada copilariei, chiar daca uneori trec prin esecuri, nu vor ajunge sa rataceasca definitiv.
 Primii sapte ani de viata au o mare influenta in formarea caracterului. Desi in perioada
timpurie a copilariei nu se poate acorda o importanta prea mare educarii intelectuale, lectiile care
trebuie predate copiilor in primii sapte ani de viata au o mai mare influenta in formarea
caracterului decat tot ce invata in anii urmatori.

Scopul lucrarii de fata este de a stabili in ce masura unii factori conduc la dezvoltarea
umana si indeosebi m-am orientat spre ipoteza urmatoare:

Cu cat mediul (social) actioneaza mai favorabil asupra

individului cu atat dezvoltarea umana este mai aproape de
afirmarea ei.

Conceptele de crestere, maturizare si dezvoltare in raport cu

formarea personalitatii
Conform dictionarului explicativ al limbii romane PERSONALITÁTE, personalitati, s.f. 1. Ceea ce
este propriu, caracteristic fiecarei persoane (1) si o distinge ca individualitate; ansamblu de
trasaturi morale sau intelectuale prin care se remarca o persoana; felul propriu de a fi al
cuiva. Personalitate juridica = calitatea de a fi persoana juridica. 2. Persoana cu aptitudini
deosebite si cu alese insusiri intelectuale si morale, care se realizeaza si se manifesta in mod
practic prin reusite intr-un anumit domeniu de activitate. 3. Persoana care detine o functie
importanta in viata politica, sociala, culturala; personaj (1). 4. (Astazi rar; mai ales la pl.) aluzie
tendentioasa si jignitoare la adresa unei persoane (1). – Din fr. personnalité, germ. Personalität.

O a doua definitie foarte importanta PERSONALITÁTE s.f. 1. Ceea ce caracterizeaza o persoana

si o deosebeste de oricare alta; caracterele proprii ale unei persoane; originalitate,
individualitate. ♦ (Jur.) Personalitate juridica = calitatea de a fi persoana juridica. 2. Om de
seama, important, persoana cu calitati si merite deosebite intr-un domeniu de activitate (stiinta,
arta, viata social-politica etc.). 3. (Rar; la pl.) Cuvinte jignitoare, aluzii tendentioase la adresa
cuiva. [Pl. -tati. / cf. fr. personnalité, it. personalità]

Personalitatea reprezinta un ansamblu unitar, integral si dinamic de insusiri, procese si

structuri psihofiziologice si psiho-sociale, care diferentiaza modul de conduita al unui om in
raport cu altii, asigurandu-i o adaptare originala la mediu, strans legata de o activitate
constienta, creativa si eficienta.

Cresterea, maturizarea si dezvoltarea fiintei umane sunt elemente stadiale ale formarii
personalitatii.

Dezvoltarea fiintei umane se realizeaza atat ca etapa de crestere – care este o evolutie in
principal cantitativa - , cat si ca etapa de maturizare – care este in principal o evolutie calitativa –
asa cum ar fi de exemplu trecerea de la structura infantila la structura adulta a personalitatii
individului. Intre cele doua etape – cresterea si maturizarea – exista relatii, interactiune, in
sensul ca elementele maturizarii sunt pregatite in timpul cresterii, maturizarea perfectand
elementele cresterii.

In general, prin dezvoltare se intelege, un proces complex de trecere de la inferior la superior,

de la simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapa
reprezentand o unitate functionala, mai mult sau mai putin inchegata, cu un specific calitativ
propriu. Trecerea de la o etapa la alta implica atat acumulari cantitative, cat si salturi calitative.
Dezvoltarea personalitatii se manifesta prin incorporarea si constituirea de noi conduite si
atitudini care permit adaptarea activa la cerintele mediului natural si socio-cultural.

Dezvoltarea psihica se inscrie ca „o veriga in lantul transformarilor care se petrec in Univers, o

veriga cu o pozitie aparte, care uneste naturalul si socialul intr-o sinteza indisolubila si originala”.
(P. Golu)

Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii factorilor interni si externi. Cei externi sunt
constituiti din totalitatea actiunilor si influentelor ce se exercita din exterior asupra dezvoltarii si
formarii personalitatii umane. Acestia sunt mediul si educatia. Factorii interni sunt constituiti din
totalitatea conditiilor care mijlocesc si favorizeaza dezvoltarea psihica.

Pedagogia a reusit sa stabileasca factorii principali ai dezvoltarii personalitatii. Acesti factori sunt:
ereditatea, ca factor intern, cu caracter filogenetic, care se interfereaza in procesul formarii
personalitatii cu procesele psihosociale, educationale si ale experientei individuale ale evolutiei
fiintei umane; mediul, ca factor extern si educatia, ca factor mixt – intern si extern.

Istoria pedagogiei, ca si a altor stiinte socio-umane, inregistreaza si ne prezinta o disputa

ideatica deosebita cu privire la puterea factorilor dezvoltarii personalitatii.

In aceasta disputa ideatica si-au facut prezenta mai multe teorii, printre cele mai importante
fiind:

a)      Teoriile ereditariste sustin rolul determinant al ereditatii in evolutia fiintei umane (Platon,

Confucius, Schopenhauer, Lombroso, Herbert Spencer etc)

Ereditatea este un factor important al dezvoltarii fiintei umane,teoriile ereditariste

exagereaza rolul ereditatii, inlaturand rolul modelator al celorlalti factori: mediul social si
educatia. Sunt teorii pesimiste, in opozitie cu conceptia educabilitatii, fapt ce diminueaza
rolul real si demonstrat al educatiei si mediului social. De la afirmarea primatului
ereditatii, s-a ajuns, treptat, la absolutizarea acesteia si apoi la sustinerea invariantei
ereditatii biopsihice.

b)      Teoriile ambientaliste sustin rolul determinant al mediului, indeosebi socio-cultural, in

care este inclusa si educatia (Locke, Rousseau, Helvetius, Watson etc.)

Filosoful si pedagogul englez J. Locke sustine in lucrarea sa „Eseu asupra

intelectului omenesc” ca la nastere sufletul omului este asemanator unei table nescrise
(tabula rasa), ca in intelect nu exista nimic care sa nu fi trecut inainte prin simturi.
Educatia este aceea care determina diferenta dintre oameni.

Materialistii franceza ai secolului al XVIII - lea atribuiau un rol imens, mergand

pana la afirmatia ca prin educatie poate fi schimbata insasi societatea. Helvetius este de
parere ca oamenii sunt egali de la natura, deosebirile dintre ei fiind rezultatul faptului ca
unii au primit o educatie mai buna, in timp ce altii au primit o educatie mai redusa sau au
fot privati de ea.
 Teoriile ambientaliste, care sustin indeosebi puterea educatiei, reprezinta pozitii
pedagogice constructive. Ele sunt unilaterale, deoarece neglijeaza mediul social si
ereditatea.

c)      Teoriile triplei determinari sustin rolul ereditatii, mediului, cel social indeosebi si educatia,
aceasta din urma avand un rol precumpanitor in dezvoltarea personalitatii (Democrit,
Diderot, Herzen, Rosca etc)

Aceste teorii sustin ca dimensiunile (calitatile) personalitatii care s-au dezvoltat in

decursul vietii individuale a omului sunt rezultatul interferentei posibilitatilor si
influentelor celor trei factori: ereditate, mediu social si educatie.

Teoria triplei determinari evidentiaza adevarul ca personalitatea este o unitate

biopsihosociala, rezultat al interactiunii celor trei factori – ereditate, mediu si educatie. Ea
constituie conceptia pedagogica stiintifica optimista despre dezvoltarea personalitatii,
care a contribuit si va contribui la dezvoltarea si perfectionarea educatiei si a
invatamantului.

Prin dezvoltare, in general, se intelege un proces complex de trecere de la inferior la

superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii,
fiecare etapa reprezentand o unitate functionala mai mult sau mai putin inchegata, cu un specific
calitativ propriu. Trecerea de la o etapa la alta implica atat acumulari cantitative cat si salturi
calitative, acestea aflandu-se intr-o conditionare reciproca.

Dezvoltarea personalitatii se manifesta prin incorporarea si constituirea de noi conduite si

atitudini care permit adaptarea activa la cerintele mediului natural si socio-cultural.

Dezvoltarea permite si faciliteaza constituirea unor relatii din ce in ce mai diferentiate si

mai subtile ale fiintei umane cu mediul in care traieste si se formeaza.

Dezvoltarea umana are caracter ascendent, asemanator unei spirale, cu stagnari si

reveniri aparente, cu reinnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea umana este rezultatul
actiuniii contradictiilor ce se constituie mereu intre capacitatile pe care le are la un moment dat
individul si cerintele din ce in ce mai complexe pe care le releva factorii materiali si socio-culturali
cu care acesta este confruntat in devenirea sa.

Dezvoltarea umana este strans legata de libertatile si demnitatea individului.

Dezvoltarea umana tine de extinderea posibilitatilor oamenilor. Desi ea include cele trei

componente (venituri, sfera ocrotirii sanatatii si invatamantul) ale indicelui dezvoltarii umane
(IDU) conceptul este mult mai amplu.

Indicele dezvoltarii umane (IDU, Human Development Index in engleza) este o masura

comparativa a sperantei de viata, alfabetizarii, invatamantului si nivelului de trai. In acest fel,
este folosit pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei tari decat PIB-ul pe cap de
locuitor, care masoara doar prosperitatea materiala si nu alti indicatori socioeconomici.
 Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq. Indicele dezvoltarii
umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat in fiecare an de Programul de
Dezvoltare al Natiunilor Unite si publicat in Raportul de Dezvoltare Umana.

Ultimul indice al dezvoltarii umane a fost realizat in 2006 utilizand date din 2004. In
2004, Romania a avut un IDU de 0,805, insemnand ca tara are un nivel avansat de dezvoltare
umana si este situata pe locul 60 din lume. Este pentru prima oara cand Romania a atins acest
nivel, dat fiind ca in 2003, IDU-ul era de 0,796 (locul 64), adica dezvoltare umana medie.

EREDITATEA. DEFINIREA CONCEPTULUI DE EREDITATE

Conform dictionarului explicativ al limbii romane EREDITÁTE, ereditati, s.f. 1. Proprietate
a vietuitoarelor de a transmite urmasilor caracterele genetice specifice fiecarei specii. 2. (Jur.)
Mostenire, succesiune. 3. Proprietate a unui lucru sau a unui fenomen de a depinde de actiunile
momentane, precum si de starile succesive anterioare. – Din fr. hérédite, lat. hereditas, -atis.

O a doua definitie EREDIT//ÁTE ~ati f. 1) Proprietate a materiei vii de a transmite

urmasilor caracteristicile sale morfologice, fiziologice si biochimice. 2) jur. Transmitere a unei
averi, mosii sau a unui titlu pe cale de mostenire. /<fr. hérédité, lat. hereditas, ~atis.

O a treia acceptiune EREDITÁTE s.f. 1. Transmitere a anumitor caractere de la o

generatie la alta. 2. Succesiune, mostenire. [Var. hereditate s.f. / cf. lat. hereditas, fr. hérédité].

Conceptul de “ereditate“ provine de la cuvantul latin “heres“- mostenitor. Ereditatea

poate fi definita ca insusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta,
sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului si individului
(A.Cosmovici, L. Iacob, “Psihologie scolara”, 1999). De remarcat, in acest context, este ca
identitatea genetica este practic imposibila intre antecesori si descendenti. Rezulta astfel ca, din
punct de vedere genetic, fiecare individ este diferit, unic si irepetabil in raport cu toti ceilalti din
trecut, prezent sau viitor, probabilitatea unei identitati absolute fiind de 1 la 70 de trilioane.

Ereditatea reprezinta ansamblul dispozitiilor de natura anatomofiziologice, innascute sau

transmise prin mecanismele si informatiile genetice de la generatiile anterioare la generatiile
tinere prin intermediul parintilor.

Ereditatea cuprinde un complex de dispozitii virtuale sau scheme functionale ce se

transmit de la antecesori la succesori prin intermediul mecanismelor genetice.

Ereditatea este o insusire biologica generala a organismelor vii ce se manifesta prin

transmiterea unor caractere morfofiziologice de la ascendenti la descendenti. Exista o ereditate
generala (ereditatea speciei) ce consta in capacitatea de a da nastere unui pui de om si o
ereditate speciala (particulara), care se manifesta in transmiterea unor caracteristici
individualizatoare (fizice sau anatomo-fiziologice)

Orice om se naste cu un patrimoniu genetic, denumit, de regula, genotip - ansamblu de

gene pe care le poseda un individ si care conditioneaza din interior dezvoltarea sa. Corelat
conceptului de genotip este cel de fenotip prin care desemnam „rezultanta efectelor genotipului
si ale mediului ambiant”. El este produsul ereditatii si al influentelor de mediului”. (J. Larmat)
 K. Lorenz – unul dintre fondatorii etologiei – arata ca intre „Innascut” si „invatat” exista o
relatie de implicare mutuala, in sensul ca adaptarea filogenetica participa in mod necesar la orice
proces de invatare.

In stabilirea rolului patrimoniului genetic in procesul dezvoltarii trebuie mai intai sa

lamurim continutul ereditatii. Ce mosteneste individul prin ereditate? Mai intai datele esentiale
ale speciei umane particularizate in „schema” corporala, in diversitatea organelor de simt si a
sistemelor anatomice, ca si in reflexele si trebuintele fundamentale ce-i mijlocesc interactiunea
cu mediul. Determinate genetic sunt si unele:

insusiri fizice (ex: conformatia fetei, culoarea ochilor si a parului etc.)

sau biochimice (particularitati ale compozitiei chimice a sangelui si ale structurii

celulare, ale secretiei glandulare etc.)

Dar cele mai importante din punctul de vedere al educabilitatii sunt caracteristicile

ereditare cu valoare functionala dintre care se detaseaza plasticitatea sistemului nervos central,
unele particularitati anatomo-fiziologice ale analizatorilor si raporturilor de intensitate si echilibru
dintre procesele nervoase fundamentale – excitatia si inhibitia.

Majoritatea cercetarilor actuale conduc spre concluzia ca potentialul genetic al omului

constituie premisa indispensabila a dezvoltarii si formarii personalitatii . Sub raportul
semnificatiilor psihopedagogice, elementele ereditare constituie un ansamblu de predispozitii ce
stau la baza dezvoltarii individului. Omul nu primeste prin ereditate procese si capacitati psihice
structurate functional, ci predispozitii ale acestora. Omul nu mosteneste prin nastere forme de
conduita si de activitate de tip animal, iar insusirile biologice cu care se naste ca organism nu
predetermina caracterul si continutul devenirii sale.

Unicitatea biologica este astfel una din trasaturile definitorii ale fiintei umane. Ea isi pune
amprenta asupra intregii deveniri umane, nu intr-un mod independent, ci in corelatie cu factorii
externi, de mediu si educatie.

Ca factor intern al dezvoltarii, ereditatea include un complex de elemente de ordin

biologic si psihofunctional. “ Purtatorii “ materiali ai informatiei ereditare sunt genele din
cromozomii nucleelor celulare. Structura biochimica a acestora este cea care explica infinita
diversitate umana. Totalitatea genelor constituie programul genetic sau potentialul ereditar.
Fiecare specie si individ din cadrul speciei poseda propriul sau program genetic. Din punct de
vedere psihologic, cantitatea de informatie stocata intr-o celula constituie mesajul genetic care,
in forma sa latenta, prealabila actiunii factorilor de mediu, este cunoscuta sub denumirea de
genotip. Din interactiunea genotipului cu mediul inconjurator apare fenotipul, ca o sinteza a ceea
ce este ereditar ai influentele mediului.

Majoritatea autorilor sunt de parere ca zestrea ereditara se manifesta la om pe doua

planuri: unul in determinarea unor trasaturi generale ale speciei, cum ar fi structura anatomo-
fiziologica a organismului, pozitia bipeda, etc., iar celalalt in determinarea unor particularitati
individuale cum ar fi caracteristicile anatomo-fiziologice (culoarea pielii, a ochilor, a pielii, etc.),
amprentele digitale, greutatea corporala, conformatia diferitelor parti ale corpului, ale organelor,
structura grupelor sanguine, a sistemului nervos, a analizatorilor.
 De fiecare data cand spunem “seamana cu mama” sau “are ochii mamei” ne referim de
fapt la ereditate sau, in limbaj stiintific, la genetica-studiul genelor. Cea mai buna definitie a
genelor este probabil cea in care genele sunt descrise ca fiind coduri biochimice. Genele sunt
entitati foarte mici. Oamenii de stiinta stiu ca ele sunt purtate de cromozomi – niste structuri
mici, cat un firicel, observabile cu ajutorul microscopului. Cromozomii se afla in centrul sau
nucleul fiecarei celule umane. Toate aceste structuri impreuna realizeaza amprenta chimica
completa a unei persoane.

Perechi identice

Fiecare om are 46 de cromozomi , aranjati in 23 de perechi.

Cromozomii unei perechi arata foarte asemanator, dar nu sunt identici. Femeile au 23 de perechi
identice in timp ce la barbati exista o pereche- cromozomul sexual – care nu este identic. La
femei exista 2 cromozomi mari, in forma de X, in vreme ce la barbati exista unul Y, avand forma
unui carlig. Aceasta mica diferenta in structura celulara este “cheia” solutionarii dilemei daca
copilul care se va naste va fi baiat sau fata. Modul in care se dispun cromozomii pentru a forma
perechi, este de cea mai mare importanta. Fiecare pereche contine gene similare si deci formele
cele mai simple ale ereditatii se pot determina din perechile singulare de gene.

Genele care se comporta astfel pot sa apara in doua forme diferite, una dominanta, cealalta
recesiva. De obicei, genele dominante au tendinta de a se face evidente in constructia fizica a
unui individ, chiar daca sunt prezente de la un singur parinte. E nevoie de o pereche de gene
recesive - cate una mostenita de la fiecare parinte - pentru ca trasatura pe care o poarta sa fie
evidenta in cursul vietii.

Mostenirea unui singur factor

Geneticienii au determinat un numar mare de gene recesive si dominante.

In termeni practici, asta nu inseamna ca poti prezice cu siguranta daca copilul va mosteni parul
buclat sau nu. Modul de comportare a genelor este unul aleator , gena dominanta responsabila
pentru aparitia parului cret avand sanse sensibil mai mari de a transfera aceasta trasatura.
Principiul de functionare ne poate ajuta insa in mod negativ - sa intelegem ca nu ne putem
astepta la un copil cu par drept (daca ne-am dori asa ceva) atunci cand unul dintre parinti are
parul cret, iar celalat nu.

Aceasta forma de ereditate, numita mostenire a unui singur factor , este relativ simpla si ne
poate oferi informatii generale asupra sanatatii si aspectului general al viitorului copil. Spre
norocul nostru, majoritatea trasaturilor normale sunt date de catre genele dominante .

Factorul X

Cromozomii X si Y determina sexul unei persoane. Cromozomul X mai contine insa si alte gene
care nu au nimic in comun cu caracteristicile sexuale ale individului. Aceste gene sunt cunoscute
ca fiind gene legate de sex deoarece sunt mostenite de individ in acelasi timp cu cromozomul
sexual.
 Ereditatea caracterelor dobandite este o ipoteza lansata de Jean-Baptiste de Lamarck si
care pretinde ca organismele depunand 'eforturi imediate' in scopul adaptarii la mediu obtin
trasaturi adaptive care se fixeaza in cadrul speciei prin transmiterea lor la urmasi, ceea ce face
ca speciile sa se transforme, de la o generatie la alta, pana ce ajung sa devina o specie diferita.
Aceasta ipoteza nu a rezistat in timp, fiind inlocuita de teoria evolutiei prin mutatii, deoarece nu
s-a putut gasi nici un caz in care un caracter nou, capatat de un individ in cursul vietii lui, sa se
fixeze genetic.

De fapt, in aceasta ipoteza nu se explica prin ce anume organismul ar putea identifica in

mod natural o trasatura ca fiind demna de inscrierea in codul genetic. Daca, de pilda, se accepta
ca un caracter care favorizeaza inmultirea (deci perpetuarea speciei) merita fixat, ar trebui ca
mutilarile practicate de anumite populatii umane si considerate criterii in alegerea partenerului de
viata sa devina caractere genetice. Ceea ce, desigur, nu se intampla. Dimpotriva, genetica a
dovedit ca viul are tendinta de a-si conserva cu strictete codul genetic, majoritatea mutatiilor
fiind nocive.

Recent, descrierea mecanismelor 'ereditatii' epigenetice a atras atentia asupra vechii

teorii a lui Lamarck, demonstrand ca unele celule au capacitatea de a transmite caractere
dobandite in timpul existentei lor celulelor-fiice. ADN-ul nu este implicat in aceste mecanisme, ci
doar sisteme de represie si derepresie genica, asupra carora actioneaza factori de mediu
specifici.

MEDIUL. DEFINIREA CONCEPTULUI DE MEDIU

Conform dictionarului limbii romane mediu, medii, s.n. 1. Natura inconjuratoare alcatuita
din totalitatea factorilor externi in care se afla fiintele si lucrurile. ♢ Mediu intern = totalitatea
umorilor care scalda celulele organismului. Mediu de cultura = solutie nutritiva sterilizata,
utilizata pentru inmultirea microbilor in laborator, in diverse scopuri. 2. Societatea, lumea in
mijlocul careia traieste cineva: ambianta. 3. Substanta solida, lichida sau gazoasa, camp
electromagnetic sau gravitational etc. in care se desfasoara fenomenele fizice. 4. Persoana care
poate fi trecuta in stare de hipnoza, de transa si despre care, in practicile oculte, se crede ca
poate comunica cu spiritele si poate servi ca intermediar intre ele si cei vii. – Din lat. medium.
(Sursa: DEX '98)

A doua definitie gasita in dictionar pentru mediu, -IE, medii, adj., s.f.

1. Adj. Care se afla in mijloc; de mijloc, mijlociu. ♢ Invatamant mediu = treapta a

invatamantului public, intre invatamantul elementar si cel superior. Scoala medie = scoala de
invatamant mediu. Termen mediu = al doilea termen al silogismului. ♦ (Mat.; substantivat, m.pl.,
in forma mezi) Termenii care se gasesc la mijlocul unei proportii. ♦ Fig. Moderat, echilibrat,
ponderat.

2. Adj. Care reprezinta o medie (3).

3. S.f. Valoare mijlocie a mai multor marimi. ♢ Medie aritmetica = rezultatul obtinut din
impartirea sumei mai multor marimi la numarul lor. Unde medii (si substantivat, f.pl.) = unde
radio cu lungimea intre 100 si 1000 m; domeniu cuprins intre 186,9 m si 571,4 m destinat
posturilor nationale de radiodifuziune. ♢ Loc. adv. In medie = luand o masura intermediara intre
cantitatile sau calitatile diferitelor elemente componente: una cu alta, una peste alta. ♦ Rezultatul
obtinut din adunarea notelor primite de un elev, de un student etc. si impartirea acestora prin
numarul lor total. ♢ Expr. A (nu)-i iesi sau a (nu) avea media (sau medie) = a (nu) obtine nota
de trecere. – Din lat. medius, -a, -um.

A treia definitie care este cea mai apropiata de ceea ce se vrea a se intelege
prin mediu in legatura cu educatia este semnificatia urmatoare: mediu s. ambianta, anturaj,
cadru, cerc, sfera, societate, (inv.) mijloc, (fig.) atmosfera, climat. (In ce ~ se invarte?).

Mediul este o structura complexa ce include o multitudine de aspecte ce pornesc de la

elementele naturale (clima, relief) si ajung pana la cele ale mediului social ( familie, grup de
prieteni , societatea in ansamblul ei ). (Bar Alexandru)

Mediul este constituit din ansamblul conditiilor materiale si sociale ce contureaza cadrul
de existenta si de dezvoltare a omului. Intre factorii de mediu ce influenteaza procesul dezvoltarii
umane putem distinge influente ale mediului fizic (natural sau primar) si cele ale mediului social
(socio-cultural sau secundar).

In sens larg, mediul este cadrul in care se naste, creste si se dezvolta copilul. Factorii de
mediu pot fi interni (naturali biologici) si externi – factorii mediului fizic si social. Acestia se
subdivid in factori de mediu neorganizat, care au un caracter spontan si sunt generati de
conditiile de viata, si factorii de mediu organizat, structurat in jurul unei intentionalitati educative.

Influentele normative temporale formeaza cadrul general al dezvoltarii individuale dar si

sociale pentru diferite grupuri, cohorte , generatii.

EDUCATIA. DEFINIREA CONCEPTULUI DE EDUCATIE

Conform dictionarului explicativ al limbii romane termenul EDUCÁTIE, educatii, s.f. - Ansamblu
de masuri aplicate in mod sistematic in vederea formarii si dezvoltarii insusirilor intelectuale,
morale sau fizice ale copiilor si ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societatii etc.;
rezultatul acestei activitati pedagogice; buna crestere, comportare civilizata in societate. Loc. vb.
A face educatie cuiva = a educa pe cineva. Educatie fizica = ansamblu de masuri care au ca
scop asigurarea dezvoltarii fizice armonioase a oamenilor, intarirea sanatatii, formarea si
perfectionarea cunostintelor, priceperii si deprinderilor de miscare necesare atat pentru munca,
cat si pentru activitatea sportiva. [Var.: (inv.) educatiúne s.f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -
onis.

O a doua definitie EDUCÁTIE s.f. Educare; influentare sistematica si constienta a dezvoltarii

facultatilor intelectuale, morale si fizice ale copiilor si tineretului; totalitatea metodelor folosite in
acest scop; (p. ext.) culturalizare, ridicare metodica a nivelului ideologic, cultural, profesional;
faptul de a dezvolta facultatile morale, intelectuale si fizice ale unui om, ale unui popor
etc. Educatie fizica = dezvoltare armonioasa a fizicului prin exercitii gimnastice. [Gen. -iei, var.
educatiune s.f. / cf. fr. éducation, it. educazione, lat. educatio].

O a treia definitie EDUCÁTIE s. f. 1. activitate sociala cu caracter fundamental de transmitere a

experientei de viata, a culturii catre generatii tinere, de influentare sistematica si constienta a
dezvoltarii intelectuale, morale sau fizice; totalitatea acestei actiuni. 2. buna crestere, buna
cuviinta. (< fr. éducation, lat. educatio)
 Educatia reprezinta obiectul de studiu specific al pedagogiei (stiintelor
pedagogice). Datorita complexitatii profunzimii si amplitudinii sale, educatia este studiata si de
alte stiinte socioumane inrudite cu pedagogia.

Conceptul pedagogic de educatie urmareste cunoasterea stiintifica, la un grad inalt de

generalitate si abstractizare, a unei realitati psihosociale cu o foarte mare arie de extindere in
timp si spatiu si de desfasurare complexa si contradictorie la nivel de sistem si proces.

Pedagogia este stiinta care studiaza fenomenul educational cu toate implicatiile sale asupra
formarii personalitatii umane in vederea integrarii active a persoanei in viata sociala.

De-a lungul istoriei, societatea a acumulat experienta de cunoastere teoretica si practica

condensata in valori materiale si spirituale ce constituie ereditatea sociala a culturii si civilizatiei.
Conservarea valorilor si transmiterea lor se realizeaza prin educatie care, in aceasta ipostaza,
reprezinta institutia constituirii si transmiterii ereditatii sociale a culturii si civilizatiei. Pe acest
fundament de experienta condensata se actioneaza, prin educatie, pentru formele omului ca
utilizator si consumator de valori, ca producator si creator de valori. Educatia este o functie
esentiala si permanenta a societatii in doua ipostaze: de institutie a ereditatii sociale a culturii si
civilizatiei si de instrument de actiune pentru formarea omului.

In sens social – istoric, educatia este procesul de transmitere si asimilare a experientei –

economice, politice, religioase, filosofice, artistice, stiintifice si tehnice – de la inaintasi la urmasi.
In etapele avansate de dezvoltare a societatii, la unele popoare, spre exemplu la egipteni, indieni
etc., educatia se realiza ca initiere in temple, cunoasterea fiind un act sacru. Concomitent si
ulterior educatia se institutionaliza prin scoli si universitati. Indiferent de nivelul de dezvoltare a
culturii si civilizatiei si de modalitatile de transmitere, s-a realizat dialogul generatiilor, s-a
asigurat continuitatea existentei materiale si spirituale a omenirii.

In sens social – cultural, educatia este procesul de ridicare a individului din starea de natura
biologica la cea culturala. Din individ biologic cu predispozitii normale cognitive, afective, si
volitive, in mediul social si prin el, individul devine o fiinta culturala, asimiland cultura si in situatii
de exceptie, creand-o.

Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educatia este procesul de formare a omului
ca personalitate in plan cognitiv, afectiv-motivational, volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura
psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ al fiintei biologice, in cadrul
relatiei educationale prin continutul cultural al experientei adultului-parinte, invatator, profesor.
Educatia in acest caz este instrumentul formarii individului ca personalitate.

Pregatirea pentru viata a omului de maine incepe in primele luni de existenta si primii
chemati sa puna bazele educatiei sale sunt parintii, familia, apoi scoala ca organizatie care este
investita cu functia de a produce „invatare”. In etapa prescolaritatii, in special, parintii vor fi
observat ca intreaga responsabilitate fata de reusita in procesul educatiei copiilor poate fi
formulata printr-o singura norma de actiune: sa asigure acestora nu numai conditiile materiale
necesare dezvoltarii psihofizice, ci si bazele trainice ale intregii formari, temelie pentru viitoarea
personalitate adulta.
 A educa inseamna a adapta copilul la mediul social al adultilor, tinand seama de natura
sa proprie, de posibilitatile sale individuale de asimilare, inseamna a face apel la mijloacele,
metodele si procedeele care corespund trebuintelor interesului personal al copiilor.

J.A.Comenius, in lucrarea sa “Didactica magna”, considera ca la nastere, natura

inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei, ale moralitatii si religiozitatii”. Acestea nu se
desavirsesc prin sine si de la sine, ele devin un bun al fiecarui om numai prin educatie. Rezulta
ca, in conceptia sa, educatia este o activitate de stimulare a acestor “seminte” si implicit, de
conducere a procesului de umanizare, omul “nu poate deveni om decat daca este educat”.

INFLUENTA EREDITATII IN DEZVOLTAREA UMANA

Se urmareste tot mai constant comportamentul oamenilor in ultimii 15 ani, indiferent de

rasa, culoare si statut social, se constata cu stupoare, o degradare a 'conditiei umane care
progreseaza vertiginos atat din punct de vedere comportamental, social si nu in cele din urma
disparitia elementelor de baza ale unei societati civilizate, care ar trebui sa fie construita pe
elementele de baza - etica si civism.

Se stie ca familia este nucleul societatii, se mai stie ca venirea pe lume a nou-nascutului
este bucuria familiei in special si ca admirand progenitura, in mod spontan il comparam cu
cineva din familie - 'are aerul lui X sau Y cand era mic', ceea ce ne indeamna sa credem ca figura
copilului la prima vedere ne-a frapat prin asemanarea cu parintii sau a altor persoane din familia
apropiata, la aceeasi varsta. Cat priveste comportamentul copilului in perioada lui de dezvoltare,
ramane de stabilit mult mai tarziu, in mod progresiv, in functie de varsta. Lucru cert este, ca
numai la adolescenta si apoi la maturitate, putem aprecia cu mai multa exactitate - cu cine
seamana copilul nostru, atat fizic, cat si comportamental.

Cu toate ca din punct de vedere genetic umanitatea este asemanatoare 99,9%, dar om
cu om nu seamana, totusi noi oamenii semanam mai mult membrilor propriilor familii.
Transmitem o copie a genomului (genos, lb.greaca= gena, adica un ansamblu de gene continute
de cromozomii speciei. Elementul cromozomului, constituit de un segment ADN
(aciddezoxiribonucleic) care conditioneaza transmiterea si manifestarea unui caracter fizic si
psihic ereditar determinat. Deci, transmitem o copie a genomului nostru descendentilor si in
consecinta, toate fiintele umane mostenesc jumatate din genomul mamei si jumatate din
genomul tatalui. Ereditatea este deci transmiterea prin intermediul genelor, trasaturile transmise
de stramosi si descendentii lor, ceea ce explica de ce copiii seamana de obicei parintilor.

Cunoastem toti dictonul 'Tel père, tel fils' sau 'Tel mère, tel fille', dar se mai spune si in
termeni populari romanesti 'Cum e turcu' si pistolu' '. De cand lumea e lume, omul a cautat
'natura, naturii sale'. Din cele studiate si cercetate, se stie ca din anii 1960 si in continuare,
datorita perfectiunii sistemelor de cercetare, se incearca descoperirea /descoperirii cromozomilor
crimei/, dar deocamdata fara succes. Totusi, datorita geneticii, care permite 'rascolirea' in
celulele din care este alcatuit corpul omenesc, incercand sa se descopere 'cheia' personalitatii
noastre, de aici, bineinteles incercandu-se sa se stabileasca de ce /unii oameni sunt mai
'salbatici' decat altii/, de ce altii /se nasc cu handicap fizic sau mental/ si altii nu, s.a.m.d.

Realitatea este ca si biologia este la fel de veche ca si filozofia care-l preocupa pe Platon
in urma cu 400 de ani inainte de era crestina. El, citez: 'Credea in transmiterea naturii profunde
a omului, mostenita de la tata'.
 Eugenismul - pseudostiinta care propaga cele mai reactionare idei despre inegalitatea
psihologica si intelectuala dintre oameni si dintre rasele umane, incercand sa fundamenteze
existenta claselor sociale din punct de vedere biologic, justificand astfel dominatia claselor
exploatatoare asupra celor exploatate, s-a manifestat de nenumarate ori in cursul istoriei
umanitatii. Au fost nenumarate discutii epice despre ce inseamna 'innascut' si ce inseamna
'dobandit'.

Sunt aspecte si viziuni ale unor oameni preocupati de caracterul fiintei umane. In zilele
noastre nici un om de stiinta nu neaga influentele respective si conjuga genele cu educatia,
afirmand ca 'ramane sa se gaseasca legatura directa intre ADN si comportament'.

Multi ani, unii au crezut ca exista aceasta legatura, altii nu, afirmand ca se inseala. S-a
revenit la anii '60, cand s-a sperat ca cromozomul crimei si-a facut aparitia in mod intens. In
acest scop, s-a studiat populatia carcerala din Statele Unite, unde s-a constatat un exces, in
raport cu media nationala, barbati dotati cu cromozomul Y - cel care confera masculinitatea -
suplimentara. Cativa ani mai tarziu, Academia americana de stiinte a stabilit ca nu exista nici o
relatie univoca intre cromozomul Y si comportamentul violent.

Dinamica personalitatii, asa cum a reiesit de mai sus, este propulsata de tendinte si, in
functie de diversitatea de combinatii ale acestora, se dirijeaza spre un obiectiv sau spre altul,
creste sau scade in tensiune, se exteriorizeaza printr-o cromatica sau alta. Tendintele nu se
manifesta in afara unor cauzalitati si a unor factori obiectivi iar, in consecinta, combinatiile dintre
ele nu pot lua orice forma.

Prin constatarea unor factori obiectivi, care determina activitatea persoanei, se

demonstreaza ca personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabila.
In felul acesta mediul intern ai individului, de care depind in mare combinatiile dintre tendinte,
apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumita motivatie, al unor relatii
cauzale, ca interioritate a unei organizari, a unei formatii.

Organizarea in cauza este opera a doi factori: a factorului endogen - mediul intern - si a
factorului exogen - mediul extern. Nici unul dintre acesti doi factori nu poate fi eliminat,
primordialitate in timp are insa factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la inceput cu
maturizarea functiilor nervoase si, cu toate ca primul act al personalizarii nu se pune in scena
decat atunci cand subiectul reuseste sa se detaseze de obiect, personalitatea se realizeaza pe un
anumit fond nervos, endocrin si umoral. Dar fondul nervos, endocrin si umoral individul il
primeste, datorita ereditatii, de la parintii si stramotii sai.

Ereditatea poate fi studiata din doua puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin
plasma germinativa, a genelor si ca substrat transmis. In 1859 Darwin a emis teoria selectiei
naturale si a luptei pentru existenta. In 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind
experientele facute pe mazare. 1886 - Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutatiilor. A urmat
apoi Th. Morgan cu observatiile sale intreprinse asupra musculitei de otet. In raport de doctrina
lui Mendel si a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor
morfologice, fiziologice si psihologice ale unui individ. Dar nu cumva si mediul il influenteaza pe
individ ? In acest caz, modificarile dobandite se transmit sau nu ?
 In 1883 Weisman a intreprins o critica distructiva a teoriei lui Lamarck, accentuand
imposibilitatea transmiterii caracterelor castigate. Cu mici exceptii oamenii de stiinta au
impartasit teza lui Weisman.

Explicatia genetica a personalitatii

Orice individ isi incepe viata la conceptie cu o singura celula. Aceasta se divide apoi in
doua, iar dupa aceea fiecare parte rezultata din nou in doua, operatia de diviziune succedandu-
se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoza, proces care arata ca toate celulele
din corp au o ereditate identica. Influenta mediului celular ca: gravitatia, presiunea, oxigenul, o
serie de elemente chimice, ca si campurile electrice, produc variatii in celule.

In discutarea clasica a ereditatii gena constituie factorul care transmite trasaturile

caracteriale. Astazi se stie ca gena este formata din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezida in
molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentala a ADN-ului
consta in posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigura mentinerea capitalului ereditar de la
o celula la alta.

Cu toate pozitiile diferite in privinta ereditatii prin investigarea acesteia prin intermediul
gemenilor, a studiilor de genetica umana si de genetica experimentala s-a remarcat ca ereditatea
constituie un fundament al personalitatii. Factorul ereditar se prezinta pentru personalitate sub
forma de echipament primar. In formarea personalitatii o importanta deosebita o are insa si
factorul social in intreaga sa complexitate si diversitate.

In prezent, dat fiind amploarea acestui flagel, zeci de cercetatori in materie, incepand cu
anul 1990 au studiat cazuri pe zeci de gemeni, care au fost separati de parintii biologici la varsta
de 3-4 saptamani, fiind preluati de familii diferite, concluziile inca nefiind definitive, dar se pare
ca totusi violenta poate fi imputata ADN-ului din cromozomi. Oamenii de stiinta americani sunt
convinsi ca delicventa este “un fel de afectiune cronica si ereditara”. S-a pus intrebarea, 'de ce
unii copii sunt mai vulnerabili la delincventa?'.

Eminentul psihiatru american din Statele Unite, Dr.Frederik Goodwin, directorul

Departamentului de sanatate mintala al celebrului National Institute of Health (NIH), considera,
ca si alti colaboratori stiintifici, ca 'violenta este un fel de afectiune cronica, ce persista de-a
lungul vietii si se transmite generatiilor ce urmeaza'.

Richard Herrnstein, profesor de psihologie la Universitatea HARVARD (US), specialist in

criminologie si marele aparator al nou-nascutului, spune ca, citez: 'Putin intereseaza ca aceasta
transmitere - fie genetica sau culturala, ea trece prin legaturile de sange sau prin educatia
parintilor, rezultatul fiind ca tendintele de agresivitate sunt ereditare'.

Ceea ce este pozitiv in aceasta lume in care traim si pot afirma ca traiesc, in special in
America de Nord (Statele Unite si Canada), unde criminalitatea progreseaza, laboratoarele sunt
din ce in ce mai perfectionate, mai sofisticate, in care sute de biologi, psihiatrii si geneticieni sunt
foarte preocupati si ingrijorati de starea acestor natiuni multietnice, multiculturale, tari
cosmopolite, in care integrarea unora este mai dificila, datorita contactului brutal cu alti convivi,
de rase diferite, handicapul limbii si nu in cele din urma, incapacitatea de readaptare si incadrare
in noua societate, ceea ce conduce la depresiuni grave, alcoolism, drog, cu final tragic si
irecuperabil.
 In spitalele si laboratoarele NIH, imensul imobil complex de cercetare medicala, intins pe
sute de hectare in Bethesda (Washington), unde in prezent se fac studii aprofundate asupra
'comportamentului agresiv, antisocial si sinucigas' in special al tineretului chiar la varsta
adolescentei, studii importante asupra profilului biopsihiatric al copiilor si adolescentilor
delincventi. In principiu, examenul este cu acordul individului sau al familiei, dat fiind ca 'bateria'
de teste este impresionanta bazata pe teste psihologice si biologice ce constau in analiza
sangelui in mod repetat, punctii lombare (analiza maduvei spinarii), radiografii cerebrale.
Reperarea poate incepe chiar de la gradinite, cu copii in varsta de 4-5 ani, daca acestia prezinta
comportamente bizare, scopul fiind depistarea prematura si instituirea programelor speciale in
vederea prevenirii 'crizelor majore', care pot fi daunatoare atat copilului, cat si celor care-i
inconjoara.

Profesorul american Peter Beggin, accentueaza asupra responsabilitatii parintilor privind

educatia copiilor, afirmand ca starile colerice ale parintilor, alcoolismul, influenteaza negativ
copiii, totusi, opunandu-se programului initiat de prof.Herrnstein, proiect intitulat 'Violence
Initiative'.

Ereditatea este in esenta un produs bazat pe functionalitatile proprii (de succesiune a

caracteristicilor spetei, o expresie a legii adaptarii milenare, dar si a reversibilitatii) si pe structura
biofiziologica diferentiala. Conceptele genotip, biotip, fenotip, sociotip si etnotip exprima
multiplele fatete prin care ereditatea, mediul si educatia contureaza identitatea (diferentiala)
umana.

Natura fundamentala a interactiunii ereditate – mediu este prezentata de Van der Oord (1999) in
declaratia ,,efectul diferentiat al aceluiasi mediu asupra indivizilor cu ereditati diferite ”. Asocierea
dintre mediu si expresia fenotipica a genotipului a fost investigata inca de la inceputurile geneticii
biometrice (Hill, 1962).

Interactiunea intre mediu si ereditate a avut implicatii incepand cu plantele si

animalele continuand cu principiile evolutiei si a selectiei naturale. Tema prezentata
aici incepe prin definirea atat a genotipului cat si a mediului folosit in cercetarea
interactiunii. Odata ce ereditatea si elementele mediului sunt delimitate,
interactiunea va fi prezentata in termeni fenotipici, norme de reactie si selectie.
Efectele interactiunii folosesc modele specifice de a cuantifica interactiunea. Exista o
varietate de modele viabile, doua modele simple, clasificarea si regresia ereditatii.

In ordinea discutiei, implicatiile ereditatii asupra mediului interactioneaza asupra caracteristicii

expresiei unui organism, trebuie sa descriem tipurile de genotipuri si medii care evidentiaza
interactiunea. Definitia clasica a genotipului este totalitatea genelor unui individ. Luand in
considerare acest caz homozigotii si heterozigotii se diferentiaza prin schimbarea unei alele.

Pentru a studia interactiunile ereditate – mediu, folosirea urmatoarei definitii a genotipului este
aplicabila doar cand apar schimbari semnificative in expresia fenotipului, independent de mediu.

S–a observat ca iepurii de Himalaya crescuti la o temperatura ridicata au blana alba cu

exceptia cozii, labutelor si urechilor care sunt negre. Daca sunt crescuti la temperatura ridicata
au blana alba in totalitate. Daca temperatura este scazuta, pigmentatia se accentueaza.
Substituirea unei singure gene este comuna in definirea ereditatii, cu toate acestea in
organismele dezvoltate, combinatia genelor active poate masca genotipurile specifice, proces
cunoscut sub denumirea de epistasis. In aceasta situatie, ereditatea este determinata de
combinatia de gene rezultate prin incrucisare selectiva pentru a dezvolta o generatie sau o rasa.
Aceasta va schimba semnificativ definitia homozigotilor si a heterozigotilor. Homozigotii
reprezinta un sir de organisme care au fost incrucisate selectiv pentru a se adapta conditiilor
locale, pe cand heterozigotii sunt compusi din hibrizi cu rasele locale.

Aceasta, in interiorul unui grup, va fi doar o mica diferenta genetica si

incrucisarea grupelor genetice va spori semnificativ diferentele dintre indivizi. Gupta
si Lewontin (1982) arata un exemplu La toate animalele si plantele la care s-a
studiat interactiunea ereditate - mediu interactiunile homozigotilor cu indivizii locali
sunt comparate prin prisma variatiei conditiilor de mediu. De asemenea genotipul este in
mod traditional un factor care determina exprimarea fenotipica a organismului, factor
prezent in mediu care poate altera semnificativ fenotipul unui individ.

Ereditatea defineste o trasatura biologica proprie organismelor vii. Ea intervine in

procesul dezvoltarii ca 'ereditate generala', tipica speciei, dar si ca 'ereditate speciala',
concretizata in transmiterea unor trasaturi particulare, fizice sau anatomo-fizio-logice, variabile in
functie de individualitatea fiecarei personalitati umane.

Ereditatea valorifica doua concepte complementare, dezvoltate in cadrul cercetarilor

biologice moderne:

conceptul de 'genotip' - reflecta 'patrimoniul mostenit' la nivel de specie, care include

'un ansamblu de gene', care asigura, din interior, 'constructia noului nascut';
conceptul de 'fenotip'- reflecta efectul 'genotipului' rezultat din interactiunea
acestuia cu mediul extern.

Interpretarea pedagogica a ereditatii angajeaza doua concepte operationale

complementare: conceptul de crestere, care vizeaza aspectele fizice, anatomice, ale dezvoltarii
'schemei corporale', ramificatiilor nervoase, volumului de masa cerebrala, conceptul de
maturizare, care vizeaza aspectele fiziologice ale dezvoltarii interne: biochimice, endocrine,
senzoriale, cerebrale.

Zestrea ereditara constituie o premisa necesara pentru dezvoltarea psihica. Ea nu

produce direct aptitudinile si atitudinile, capacitatile si interesele, caracterul si conceptia despre
lume a individului. Fructificarea potentialitatilor ereditare este mijlocita de mediu si de
modalitatile de organizare a activitatii celui care se dezvolta. Astfel, in fazele de inceput ale
dezvoltarii, actiunea factorilor ereditari este mai pregnanta si efectele ei mai usor vizibile. La
varste mai tarzii, influenta lor devine mai putin evidenta, ea contopindu-se cu experienta deja
achizitionata.

In relatie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt considerati premise necesare, dar
nu si suficiente pentru dezvoltarea acestora si pentru formarea insusirilor lor.

Predispozitiile native au un caracter polivalent, ceea ce inseamna ca pe acelasi fond

ereditar se pot realiza, sub influenta factorilor de mediu si educatie, profiluri si insusiri psihice
diferite. Ele nu predetermina, in mod fatal, anumite calitati si insusiri ale personalitatii umane,
insa ofera baza necesara pentru invatare, pentru insusirea experientei sociale si influenteaza
dinamica elaborarii unor noi mecanisme ale comportarii.

Intr-adevar, exista o legatura inseparabila intre influentele genetice si mediul inconjurator

si este complet lipsit de sens sa vorbim despre ele ca si cum ar fi independente. Hebb ( 1994 ) a
dat un asemenea exemplu referitor la un ou in dezvoltare.

Fara componenta genetica oul nu exista, dar lipsa mediului de mentinere a vietii si
lasarea oului in frig au ca rezultat moartea acestuia. Deci, ce asigura dezvoltarea oului,
ereditatea sau mediul? Bineinteles, si ereditatea, si mediul contribuie la acest proces si acest
lucru trebuie retinut in studierea influentelor genetice.

INFLUENTA MEDIULUI IN DEZVOLTAREA UMANA

Factorii de mediu care schimba exprimarea fenotipica pot fi categorisiti in functie de toti membrii
locali sau specifice unui individ. Acestia au fost descrisi ca fiind factori de macro sau micromediu.
Macromediul reprezinta o mare schimbare in mediu care influenteaza toti membrii populatiei.
Aceste schimbari pot fi gasite in alterarea locatiei, climei sau a densitatii grupului. In plus,
macromediul poate fi reflectat in nivelul socio – economic al regiunii. Factorii de micromediu
produc schimbari doar la anumiti indivizi ai grupului. Aceste conditii de mediu sunt independente
de conditiile intalnite de alti membrii ai grupului.

Mediul fizic este cadrul natural in care se desfasoara viata oamenilor. El influenteaza anumite
aspecte ale schimbului de substante dintre individ si mediu. Impactul sau asupra dezvoltarii
psihice a copilului este nesemnificativ.

Influenta cea mai importanta o exercita insa mediul social. El este un ansamblu de conditii,
factori si relatii, institutii si grupuri sociale si ideologia subiacenta acestora. Maturizarea psihica
ce se deruleaza in cadrul trasat de programul genetic al omului este conditionata de
caracteristicile fundamentale ale influentei mediului ambiant si a celui socio-uman indeosebi.

Mediul social actioneaza in mod direct, prin modelele pe care le ofera noului venit
comportamentele celorlalti membri ai societatii careia ii apartine; dar si in mod indirect, avand in
vedere ca diverse personaje care intervin in istoria individului sunt ele influentate in
personalitatea lor si in comportament.

Mediul social poate fi: socioeconomic; socioprofesional; sociocultural; socioafectiv – caracterizat

prin frecventa si natura contactelor cu cei din jur si climatul relational in care se produc trairile
emotionale ale copilului. Argumente importante care sustin prioritatea factorilor de mediu fata de
cei ereditari in conditionarea dezvoltarii psihice a copilului ofera comparatiile ce se pot face la
nivel de grup familial intre copiii crescuti in familii de origine si cei adoptati, intre situatia copiilor
doriti si cei nedoriti, intre situatia copilului unic si a celui dintr-un mediu familial mai numeros.

Influenta mediului nu este numai directa, ea nu se exercita numai asupra organului care
functioneaza, asupra mainii in cazul pianistului si al sapatorului, asupra unei parti a creierului in
cazul functionarului si al academicianului, asupra simtului moral al femeii cinstite si cel al
prostituatei. Influenta mediului mai este si indirecta si se extinde asupra tuturor organelor.
Aceasta generalizare a influentei mediului a fost desemnata de Geoffroy Saint-Hilairei) ca
subordonarea organelor, iar naturalistii moderni o denumesc legea corelatiei.
 Cuvieri a expus aceasta lege astfel: «Orice fiinta organizata formeaza un intreg, un
sistem unic si inchis, in care partile corespund si converg in aceeasi actiune definitiva printr-o
actiune reciproca. Nici una din aceste parti nu se poate schimba fara ca si celelalte parti sa se
schimbe.» (Cuvier, „Discours sur les Révolutions de la Surface du globe”  [Discurs asupra
revolutiilor de la suprafata globului])

Uneori, o simpla schimbare a obiceiurilor, care supun unul sau mai multe organe la un uz
neobisnuit, poate avea drept consecinta - profunde modificari ale intregului organism.

Mediile cosmice sau naturale, la care vegetalele si animalele trebuie sa se adapteze, din
necesitatea de a supravietui, formeaza, la fel ca si fiinta organizata de Cuvier, entitati, sisteme
complexe si fara limite precizate in spatiu. Partile acestor medii sunt:

formatia geologica si compozitia solului,

apropierea de ecuator, distanta fata de nivelul marii,

cursul apelor care il umezesc,

cantitatea de ploaie pe care o primeste,

caldura solara pe care o inmagazineaza, etc.,

precum si plantele si animalele care traiesc pe aceea suprafata.

Aceste elemente sunt corespunzatoare in sensul ca unul din ele nu se poate schimba fara
sa atraga schimbarea celorlalte: schimbarile din mediile naturale sunt mai putin rapide decat cele
care se produc la fiintele organizate, dar sunt totusi apreciabile. De exemplu, padurile
influenteaza temperatura si ploile si, prin urmare, influenteaza umiditatea si humusul solului.

Mediul determina maniera specifica de concretizare a disponibilitatilor si furnizeaza continutul

dezvoltarii. „Nutritia culturala” a copilului se suprapune nutritiei sale alimentare si, impreuna,
creeaza o punte de legatura intre biologic si psihic in procesul dezvoltarii . Mediul de viata este
primul „transformator” in care patrund datele fondului biologic al copilului inainte de a influenta
asupra dezvoltarii sale psihice. Nici mediul interpus ca mediator intre ereditate si psihic si oferind
conditii si modele pentru dezvoltarea psihica nu influenteaza direct realitatea fizica si sociala.

Diversele structuri ale mediului – social-economice, profesionale, culturale, educationale etc –

influenteaza neuniform evolutia copilului si a personalitatii sale. Influentele se diferentiaza nu
numai prin forta si continutul lor ci si prin gradul lor de organizare. Din acest punct de vedere
putem distinge: influente spontane (informale) si organizate (formale sau institutionalizate).

Componentele mediului social cu cea mai importanta semnificatie educationala sunt:

familia,

scoala,

mass-media,
 institutiile socio-culturale.

Nu pot fi ignorate nici influentele exercitate – adesea mai mult spontan – de catre
ambientul relational informal in care se afla copilul:

grupurile de joaca,

grupurile de prieteni.

Mediul este o conditie a dezvoltarii si ofera copilului conditii concrete de viata, obiecte, informatii,
modele de conduita. Prin multitudinea datelor care il compun, el poate actiona ca o bariera sau
ca un factor care favorizeaza dezvoltarea psihica a  copilului. Unui mediu prielnic ii corespunde un
climat educational favorabil, si invers.

Una dintre tendintele cele mai importante ce se constata in cadrul mediului social este
institutionalizarea influentelor educative exercitate de diferitele sale componente. O data cu
trecerea la procesul de instruire sistematica se contureaza rolul deosebit al mediului scolar care
se impune ca dominant in etapele urmatoare de dezvoltare, cu toate ca influenta familiei si alte
surse de influente nu inceteaza sa se exercite.

Analiza conditiilor de mediu – prin trecerea de la aspectele generale, formale si oarecum

comune tuturor copiilor, spre cele de detaliu, de diferenta calitativa – indica faptul ca nici un om
nu s-a dezvoltat in conditii identice cu altul. Diferentele ce se constata intre copiii ce apartin chiar
aceleiasi familii sunt explicate, in parte, de statutul si rolul fiecaruia dintre ei in grupul familial.

Factorul de mediu nu este un factor inert, el intervine permanent prin actionari directe si
ca, in realitate, conditioneaza intregul proces de diferentiere a persoanei, prin activarea
aptitudinilor, profilarea intereselor, accentuarea unor forme de reactii sau a unor conduite cu
valoare umana. Considerarea personalitatii ca produs al culturii este o consecinta a aprecierii
rolului acesteia in desavarsirea persoanei. Diferentele existente intre un copil dintr-un trib din
jungla si unul dintr-un stat industrializat nu sunt determinate de nivelul capacitatii generale sau
al aptitudinilor speciale, ci de nivelul cultural al grupului social in care a crescut. De aceea, in
aprecierea unui copil este firesc sa ne intrebam ce experienta sociala are; ce i-a oferit - sub
aspect cultural, economic, moral, psihologic – localitatea, familia, scoala; ce a intalnit si cum a
raspuns situatiilor in care s-a gasit.

Se poate pune, de asemenea, intrebarea :

- In ce masura au eficienta unele conditii chiar exceptional de favorabile existente in familie (de
exemplu: biblioteca, relatii sociale, confort), daca respectivul copil ramane strain de toate
acestea ? Inadaptarea la conditiile mediului face ineficienta orice actiune indreptata spre
realizarea copilului.

- Ce si cat primeste copilul din ceea ce i se ofera ?

- De ce si in ce masura copilul este strain, inadaptat, fata de mediul sau familial sau scolar ?

Prin influentele pe care le exercita asupra copilului, familia constituie o sinteza a unei
triple dependente a acestuia fata de parintii sai : dependenta biologica, dependenta sociala,
intrucat familia reprezinta primul mediu social de dezvoltare si, ca atare, faciliteaza stabilirea
contactelor copilului cu societatea si cunoasterea propriei sale fiinte; dependenta educationala,
exprimata prin aceea ca din primele luni de viata si pana la varsta scolara, copilul invata in
familie mersul, vorbirea, contactul intuitiv cu mediul natural ambiant, primind, in esenta, primele
elemente de educatie.

Imbogatirea sociala si educativa a copilului continua pe masura ce el patrunde in alte

medii sociale, indeosebi in scoala.

Cunoasterea mediului familial in care se dezvolta copilul conditioneaza cunoasterea

complexa a personalitatii sale si permite explicarea anumitor caracteristici, (cum ar fi : atitudinea
fata de munca, randamentele scolare, conduita in relatiile cu colegii si cu adultii, formarea unor
deprinderi si cristalizarea unor interese) si, in genere, surprinderea unor trasaturi intelectuale si
de caracter.

Numai in familie copilul poate invata in mod inevitabil sa daruiasca, sa dea cu imprumut,
sa cedeze drepturile, sa se devoteze, sa tina seama de varsta si particularitatile altora, sa se
intereseze de altii; acolo, dupa exemplul parintilor invata sa daruiasca si sa iubeasca.

Pentru invatator devine evident faptul ca un copil supraprotejat in familie poate aparea in
grupul de colegi lipsit de initiativa, incapabil de a lua singur o decizie, de a se afirma, ca un copil
tacut, retras. Alteori, autoritatea „desavarsita” a parintilor poate sa formeze un copil revoltat, cu
explozii de manie, refractar ordinii si disciplinei, cu abateri de la regulamentul scolar. In situatia
in care parintii acorda prea de timpuriu autonomie copilului, exista riscul de a se ajunge la o
rezistenta fata de orice forma de autoritate.

Regulile clare de conduita, o corecta dozare a permisiunilor si a restrictiilor, asumarea

responsabilitatii faptelor, controlul si libertatea acordata in anumite limite, toate acestea sunt
fapte care se invata si se impun in familie.

De atitudinea parintilor depinde atitudinea copilului de a considera activitatea scolara ca

pe o problema personala sau ca pe o problema a familiei. Scolaritatea solicita copilului eforturi,
perseverenta, munca, ii provoaca griji, incordare, stres. Familia trebuie sa manifeste intelegere si
caldura fata de copil. Cunoasterea modalitatilor prin care familia intervine in formarea copilului
permite scolii actiuni de indrumare si uneori de corectare a masurilor luate de familie.

Daca despre familie se spune ca reprezinta prima scoala a copilului, evidentiindu-se prin
aceasta rolul educativ ce ii revine si pe care il indeplineste in conditiile unei solicitari naturale,
factorul educativ de prim ordin ramane insa scoala, ca institutie organizata in serviciul societatii
si al individului, destinata formarii tinerei generatii. Scoala intervine prin actiunile sale in procesul
de maturizare al copilului, dirijandu-l si oferindu-i conditii organizate de dezvoltare sub aspecte
diferite: aptitudini intelectuale, afectivitate, sociabilitate, caracter, activitate.

Ea este institutia prin intermediul careia societatea intervine in procesul de formare a

membrilor sai, facilitand si conducand procesul de integrare a acestora in viata sociala.

Participarea activa a copilului la actiunea formativa exercitata de scoala se evidentiaza

prin acceptarea regimului de disciplina, frecventa regulata, atitudine corecta fata de invatator si
colegi, efort depus pentru pregatire.
 Din analiza randamentului scolar se pot distinge caracteristici importante ale structurilor
de personalitate ale elevului, precum si atitudinea generala a acestuia fata de procesul de
pregatire. Atitudinea familiei fata de situatia scolara a copilului, aderarea ei la principiile
educative ale scolii colaborarea cu scoala au un rol important in realizarea acordului optim
scoala-elev, dezacordul dintre scoala si familie putand influenta negativ.

Un factor social il constituie grupul de prieteni ai copilului. Uneori, integrarea in anumite

grupuri neorganizate, poate indeparta elevul de la preocuparile scolare, ceea ce determina
scaderea interesului pentru insusirea cunostintelor, cautarea altor cai de afirmare a personalitatii
(snobism, vedetism in sport sau muzica, criticism violent, etc.). In acest caz elevul a ales alte
valori care indeplinesc functia de model pentru el. Cunoasterea acestor forme poate scoate in
relief echilibrul stabilit intre diferitele dominante ale personalitatii si explica prin aceasta relatia
existenta intre elev si scoala.

Rezolvarea acestor forme presupune mult tact din partea parintilor si a invatatorului, tact
ce trebuie sa aiba la baza analiza vietii psihice a copilului.

In asemenea cazuri se impune imbogatirea activitatii elevului in cadrul familiei si al scolii,

in conditii care sa satisfaca necesitatile sale de afirmare si de independenta. Unele abateri
neasteptate de la conduita corespunzatoare isi au in realitate originea in necunoasterea sau
tratarea gresita a unor evenimente ca : o banala observatie facuta de parinti, asistarea la o
„scena” familiala, unele nedreptati, stari emotionale. Nu trebuie considerat elevul izolat, ci elevul
privit in interdependenta lui cu ceilalti factori. Atitudinea pozitiva sau negativa pe care o adopta
clasa in raport cu un elev poate conditiona favorabil sau nefavorabil integrarea acestuia in
colectivul respectiv.

Din analiza factorilor care contribuie la buna adaptare a elevului, a ritmului de realizare a
greutatilor pe care le intampina, se pot desprinde o serie de informatii asupra aspectelor
generale ale personalitatii acestuia, cat si directiile de lucru cu elevul in vederea formarii lui ca
personalitate armonioasa.

Lectiile de educatie civica, concepute intr-o maniera atractiva, motivata si accesibila,

contin setul de cunostinte necesare copilului pentru a deveni o persoana responsabila, activ-
participativa la viata sociala. Ele trebuie sa contribuie la formarea unui civism deschis marilor
probleme ale societatii si ale timpului nostru.

Interactiunea dintre mediu si ereditate

Efectele indirecte ale mediului sunt reflectate in schimbarea caracterului ereditar care nu sunt
previzibile din punctul de vedere al interactiunii.  Alterarea caracterului in acest caz este rezultatul
interactiunii ereditate–mediu, totodata este mentionat ca efect non-aditiv al mediului.

Controlul asupra exprimarii genelor conduce la o colectie de fenotipuri pentru fiecare caracter
ereditar care a fost expus la acel mediu. Paleta de fenotipuri este dezvaluita de un grup de medii
diferentiate de felul reactiei genotipului. Distributia fenotipurilor la fiecare mediu reflecta o
distributie normala in jurul fenotipului respectiv. Nevoia de cunoastere a reactiei este necesara
pentru a prevedea fenotipul in mai multe medii.
In selectia naturala, evolutia ereditara a avut loc intr-o maniera care sa mareasca variabilitatea
fenotipului. Schimbarile bruste sau lente in mediu pot cauza schimbari in fenotip, care ar putea
scadea variabilitatea ereditatii. De aceea schimbarile din mediu cauzeaza o selectie aleatoare si
poate conduce la „migrarea” grupului spre un nou fenotip.

Crescatorii de plante si animale incearca sa produca caracterul fenotipic care va imbunatati

productia in mediul respectiv. Aceasta inseamna ca productivitatea unui animal sau al unei
plante se poate schimba de la un mediu la altul.

Interactiunea ereditate–mediu in combinatie cu cresterea in captivitate, poate fi luata in

considerare la incercarea de salvare a unor specii pe cale de disparitie. Distrugerea mediului
inconjurator al unui organism este un lucru obisnuit in societatea zilelor noastre. Defrisarea
padurilor a limitat mediul bufnitei nordice si a ciocanitoarei cu creasta rosie in Statele
Unite ale Americii Metodele de conservare s-au concentrat asupra formarii unor
populatii si inmultirea lor in medii artificiale si naturale.

Influenta educatiei in dezvoltarea umana

Educatia este factorul care mijloceste interactiunea dintre premisele ereditare si conditiile de
mediu, orientand procesul formarii si dezvoltarii personalitatii in perspectiva unor finalitati
explicite. Educatia este, in ultima instanta, un proces sistematic si organizat de socializare si
umanizare, de asimilare si interiorizare progresiva a elementelor socio-culturale din mediul
ambiant. Prin intermediul educatiei, copilul asimileaza si interiorizeaza – transferandu-le in
comportamente – modele, norme, valori, atitudini, cunostinte etc., ce asigura trecerea de la
realitatea pur biologica, la cea sociala, umana. Pe aceasta baza – avand ca premisa
predispozitiile ereditare – se edifica personalitatea copilului.

„Nu natura, ci societatea comanda, in esenta, dezvoltarea personalitatii. Educatia este o functie
eminamente sociala. Ea socializeaza, adica transforma un individ biologic asocial intr-un membru
al unei/unor colectivitati, asigurand interiorizarea comportamentelor „fixate” in calitate de
comportamente normale”(E. Stanciulescu, 1996), respectiv in calitate de comportamente care
„se regasesc, daca nu la toti indivizii, cel putin la majoritatea lor” (Durkheim, 1895)

Educatia inseamna influenta exercitata asupra individului. Ea apare ca totalitate de metode,

procedee si masuri fundamentate stiintific si utilizate constient in vederea construirii omului in
concordanta cu idealul despre om al societatii contemporane. Educatia este o activitate de
translatie a elementelor de mediu catre individul care urmeaza sa se formeze. Ea se desfasoara
in interiorul mediului, indeosebi al mediului social.

Educatia nu este o influenta printre alte influente, ci este un proces dirijat catre scop, o activitate
constienta, finalista, inspirata de exigentele societatii in raport cu cresterea si formarea copilului.

Educatia nu este o forma fara continut, ea transmite imagini si idei, cunostinte si structuri de
gandire, valori morale si estetice, norme si principii de comportament si relatii interumane.
Educatia nu inventeaza aceste continuturi, ci le imprumuta din experienta mediului socio-cultural.

Educatia se exercita asupra copilului nu doar ca influenta educativa, ci si ca actiune constructiva.

Ea pune in fata copilului obiective si idealuri si il solicita la restabiliri de echilibru.
Pentru dezvoltare, educatia este un factor determinant, spre deosebire de ereditate, care este o
dimensiune implicita a dezvoltarii si spre deosebire de mediu care constituie sursa obiectiva din
care se trage substanta dezvoltarii. Educatia isi propune deliberat sa aleaga si sa desemneze
perspectiva ce va fi insuflata dezvoltarii si modalitatea concreta de utilizare a resurselor ereditatii
mediului. Ea este special destinata scopului formarii si dezvoltarii psihice.

Educatia nu este atotputernica in raport cu dezvoltarea personalitatii umane. Forta ei depinde de

legaturile cu ereditatea si mediul, concretizata in treceri si medieri reciproce.

Efectele formative ale actiunii conjugate a factorilor de dezvoltare a personalitatii stau sub
semnul rolului conducator si determinant al educatiei. Acest rol al educatiei se manifesta atat in
planul actiunii cat si in cel al efectelor. Daca factorii interni sunt cei care regleaza ordinea
stadiilor dezvoltarii psihice, cei externi confera orientare, continut si pot accelera ritmurile
dezvoltarii.

Rolul conducator al educatiei se manifesta prin faptul ca formuleaza finalitati clare, creeaza un
cadru structurat in care se realizeaza influente formative, organizate si conduse stiintific de catre
agenti educationali speciali pregatiti in acest scop si contribuie in acest fel la accelerarea
dezvoltarii psihice, la modelarea diferitelor aspecte ale personalitatii copilului.

Educatia asigura, astfel, unitatea, convergenta si coerenta tuturor factorilor implicati in formarea
si dezvoltarea personalitatii umane.

Formarea si dezvoltarea personalitatii umane este deci, un proces orientat, organizat si

constientizat prin educatie. In acest sens, E. Surdu arata ca :

„Educatia depisteaza dispozitiile ereditare, le diferentiaza, le modifica, le grabeste

functionarea, le suplimenteaza forta, facand din ele calitati . Totodata, „influentele mediului,
neorganizate, sunt directionate de educatie, oferindu-le omului in forma pedagogica, pentru
a le face durabile si consecvente.”

Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educatie dintre care
mentionam:

- educatia permanenta sau educatia adultilor

- educatia pentru democratie si drepturile omului

- educatia pentru pace

- educatia ecologica sau educatia relativa la mediu

- educatia pentru sanatate

- educatia interculturala

- educatia pentru timpul liber

- educatia pentru comunicare si mass-media

 - educatia pentru schimbare si dezvoltare

- educatia pentru o noua ordine economica internationala

- educatia economica si casnica moderna

Continuturile, finalitatile si obiectivele noilor educatii propun un demers prin care educatia
incearca sa raspunda exigentelor lumii contemporane si sa produca o schimbare a actului
educativ in favoarea educatiei bazata pe invatare inovatoare, societala si adaptabila.

Concluzii
Ereditatea este data, mediul este ceva ce i se ofera copilului iar educatia este ceva ce i se aplica.

Dezvoltarea izvoraste din interior, din unitatea si lupta contrariilor si decurge ca automiscare.
Desi inlauntrul vietii psihice se manifesta numeroase contradictii, continuturile psihice sunt de
provenienta externa, esenta psihicului este data de relatia cu obiectul, psihicul este o reflectare a
lumii, a mediului in care traieste subiectul.

Educatia este factorul determinant al dezvoltarii psihice. Educatia nu devine nemijlocit dezvoltare
psihica, ci, joaca, la randul ei, rolul de punct de pornire catre dezvoltare.

Actiunea educativa apare ca interactiune intre stimularea externa si activismul personal. Copilul
nu este numai subiect al educatiei. Prin propria sa activitate copilul se opune activ influentelor
instructiv-educative din afara, in sensul ca, invatand, el trebuie sa reproduca pentru sine sistemul
influentelor externe, iar aceasta reclama adesea o conduita complexa.

Noile structuri ale vietii psihice a copilului, desi sunt conditionate de mediu si dirijate prin
educatie, se elaboreaza in procesul invatarii, prin redescoperirea modelelor fixate in experienta
sociala.

In concluzie, dezvoltarea umana se sprijina pe terenul ereditatii; isi (construieste) extrage

continuturile din datele furnizate de mediul socio-cultural; este ghidata de educatie; se
desfasoara in contextul propriei activitati de invatare a copilului, fiind impulsionata de motivatie
si avand drept mecanism trecerea de la exterior la interior.

Mediul in care traieste copilul (adultul) are o importanta deosebita asupra dezvoltarii lui
armonioase ca personalitate umana. El este cel care influenteaza potentialul cresterii atat fizice
cat si psihice prin actiunile sale.

Mediul social cu determinarile de ordin social are un impact mult mai puternic asupra dezvoltarii
sale psihoindividuale. Din punct de vedere al devenirii fiintei umane, definim mediul social ca
fiind ansamblul influentelor ce decurg din interactiunea omului cu totalitatea conditiilor
economice, politice si culturale, care isi impun amprenta asupra dezvoltarii psihice.

Influentele exercitate de mediul social asupra omului sunt :

directe, prin:
- schemele de conduita oferite de ceilalti membrii ai colectivitatii careia ii apartine. Omul aplica
aceste reguli pe parcursul vietii.

- limbaj, ca mijloc de comunicare si transmitere a capitalului de cultura si a intregii cunoasteri

acumulate prin experienta grupului.

indirecte, prin:

- membrii ai familiei care joaca rolul de factor mediu intre acesta si realitatea sociala si care ei
insisi, sunt influentati in comportamentul lor de cultura grupului caruia ii apartin.

Comportamentul omului reflecta cultura sociala  (mediul social) care se insereaza la

nivelul gandirii si actiunilor sale si prin aceasta, se asigura totodata transmisia ei de la o
generatie la alta.

Bibliografie
1. Cerghit, I., Vlasceanu, I, Curs de pedagogie, Universitatea Bucuresti, 1988
2. Dumitru, I., Ungureanu, C., Pedagogie si elemente de psihologia educatiei , Cartea
Universitara, Bucuresti, 2005
3. Durkheim, E. , Educatie si sociologie, E.D.P., Bucuresti, 1995
4. E. Paun,      Educabilitatea, in Curs de pedagogie, Universitatea Bucuresti, Bucuresti,
1988.
5. Furtuna, D.,       Aspecte
ale comportamentului agresiv la Apis mellifera L.
(Hymenoptera, Apidae), Chisinau, 2004

Golu, P., Verza, E., Zlate, M. – “ Psihologia copilului “, manual pentru clasa a XI-a, Scoli
Normale, EDP, Bucuresti, 1998
https://dexonline.ro/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principala
https://sociologie.dreamstyler.ro
https://www.psihologia.ro/nou/
Lorenz, K., Studies in Animal and Human Behavior , Volume II (1971)

12. Negret, I., Educabilitatea. Factorii dezvoltarii personalitatii , in Manual

de pedagogie (coord. I. Jiraga, E. Istrate)
13. Nicola, I. Pedagogie, E.D.P., Bucuresti, 1992
14. Radu, I., Psihologia educatiei si dezvoltarii, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1983
15. Revista de Stiinte ale Educatiei (2001)
16. Stanciulescu, E., Teorii sociologice ale educatiei, Editura Polirom, Iasi, 1996
17. Surdu, E., Prelegeri de pedagogie generala. O viziune sociopedagogica , E.D.P., Bucuresti,
1995
18. Schiopu, U., Psihologia copilului, E.D.P., Bucuresti, 1977
19. White, Ellen, G., Education, Biblical principles of Christian education designed for parents
and teachers, 1903