UNIVERSITATEA ,,BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Conf Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU

1
Note de curs
2012

2
 CAPITO LUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secţiunea 1. Apariţia şi dezvoltarea criminalisticii

Din momentul în care a început să conştientizeze apartenenţa sa la o comunitate
socială omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecinţă, acestea au
fost incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La început regulile
respective erau integrate moralei şi li se conferea o anume ,,greutate” prin intermediul normelor
morale, a cutumelor, a religiei (noţiunea de ,,păcat”), apoi a regulilor juridice şi normelor de drept.
Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar şi cu
desfăşurarea primelor adevărate procese apare şi necesitatea demonstrării comiterii faptelor prin
existenţa şi prezentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată de:
1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.);
2. stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta (timp, loc, stare psihică, ş.a.m.d.);
3. identificarea infractorului (infractorilor) şi / sau a altor persoane (coautor, complice,
tăinuitor, victima...);
4. dovedirea vinovăţiei / nevinovăţiei.
Cum toate aceste activităţi înseamnă şi probe, un ansamblu important dintre ele presupun
existenţa unor bogate cunoştinţe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor metode şi
mijloace apte de a se încadra în standarde ştiinţifice şi a situa imaginea oferită asupra împrejurărilor
faptei celor chemaţi să înfăptuiască actul de justiţie la nivelul corespunzător cu adevărul în cauză.
Ea este în acelaşi timp elaborată şi desfăşurată ca activitate concretă în conformitate cu normele
procedurale ale dreptului penal.
Iată ce spunea în 1928 George Maxim: ,,Ce va putea face un licenţiat în drept pus să
ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoştinţe decât cele câteva sute de articole
ale Codului Penal şi de Procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu
toate mijloacele speciale ale criminaliştilor practicieni îi dau putinţa să se folosească în cercetările
lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare şi nu sunt sute, ci mii”.1
Într-adevăr, metodele şi mijloacele tehnico-tactice elaborate sau împrumutate de
criminalistică din alte domenii îşi găsesc aplicarea în munca de cercetare ca şi în cea de descoperire
şi chiar prevenire a infracţiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluţie a cunoaşterii umane şi

1
George, Maxim, Revista poliţiei moderne, Iaşi, 1928.

3
atragerea (utilizarea) în comiterea infracţiunilor a tot mai multe tehnici şi mijloace moderne, au
impus criminalisticii să adapteze şi să preia pentru scopuri cele mai diverse cunoştinţe din chimie,
fizică, cibernetică, genetică, etc.
Deşi importanţa şi utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoştinţe al oricărui jurist este
absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca importanţă
printre materiile de studiu în facultăţile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este destul de sumar,
formal, criminalistica rămânând în aparenţă o activitate oarecum învăluită în mister, o ,,supra-
specialitate”, un ,,domeniu prohibit” pentru unii sau ,,neinteresant” (în sensul de ,,nelucrativ”)
pentru alţii. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoştinţelor de criminalistică, ori
chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o eroare stă marturie Germania,
unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s-a renunţat la studierea criminalisticii la Drept, azi se fac
serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existând chiar o asociaţie neguvernamentală cu
acest scop.
Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din
interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în practică
lipsa unor cunoştinţe cuprinzătoare de criminalistică a complicat şi întârziat soluţionarea unor cauze.
Ca ştiinţă autonomă Criminalistica s-a format la finele sec. XIX. Poate una dintre motivaţiile
acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor vremii pentru
potenţialul ajutător al ştiinţei în materie de probaţiune. Progresul ştiinţelor naturii şi mai ales,
dezvoltarea cunoştinţelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege de
locurile cu mare criminalitate - Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaşte activitatea de
pionerat a statisticianului Quetelet (1796-1874) pentru măsurători cantitative asupra omului şi
activităţilor sale – desprinderea primelor elemente de antropometrie şi criminologie.2
În anul 1893, Hans Gross - judecător de instrucţie şi profesor de drept penal publică
,,Manualul Judecătorului de instrucţie” şi introduce termenul prin care ,,System der Kriminalistik”
apare ca ,,Ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal”. Apare astfel explicit termenul de
Criminalistică. Rând pe rând evoluţia ştiinţelor aduce noi şi noi valenţe Criminalisticii, care le preia
rapid şi se adaptează:
 apare şi se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea şi identificare;
 începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judicară - Daguerre, 1839;
 se dezvoltă antropometria criminala - Bertillon, 1885;
 este creat şi începe să fie folosit microscopul modern - 1873;
2
Ionescu, Lucian, Criminalistica. Note selective de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat). Universitatea
creştină ,,D. Cantemir”, Bucureşti, 1997.

4
  este dezvoltat studiul grupelor sanguine - 1895, prin reacţii de precipitare este folosit
frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;
 1865 - Mendel şi alţii, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială;
 1894 - Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică;
 1909 - Jules Reiss creează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va deveni
Institutul de politie ştiinţifică;
 1913 - este fondată şcoala de la Graz (H. Gross), şcoala de la Munchen şi şcoala de la Lyon -
creată de Edmond Locard;
 în S. U. A. - începând cu 1945 Berkeley University şi John Jay College din New York
sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy;
 Germania - Bundes Kriminal Amt;
 Franţa - Identite Judiciare – Paris;
 Anglia - Home Office Forensic Lab. - Londra - Metropolitan Forensic Science Lab.
Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.

Secţiunea 2. Începuturile şi dezvoltarea criminalisticii în România

În secolul trecut şi pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de frunte
în promovarea, utilizarea şi dezvoltarea criminalisticii. În 1892 este creat Serviciul Antropometric
al Ministerului Justiţiei, 1883 - Infiintarea Institutului Medico-legal de către dr. Mina Minovici,
unitatea fiind considerată printre cele mai bune din lume la acel moment.
1906 - Nicolae Minovici - cercetări în dactiloscopie.
Între anii 1892-1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării dactiloscopice.
D. Călinescu - ,,Dactiloscopia şi portretul vorbit”.
S. Ionescu - chimist - conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico-Legal din
Bucureşti. În 1914 - Valentin Sava preia serviciul de identificare - devenit în 1925 Serviciul
Central şi publică în 1943 ,,Manual de dactiloscopie” - care în ciuda dimensiunilor sale relativ
reduse rămâne o lucrare foarte interesantă.
1937 - C-tin. Ţurai creează prima cartotecă monodactilară.
1943 – este înfiinţat serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de Criminalistică al Poliţiei
capitalei.

5
Secţiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul şi structura ei
Deşi Criminalistica a fost definită în mai multe modalităţi (convergente în cele din urmă) fie
ca ,,Ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire,
cercetare şi prevenire a infracţiunilor” fie ca ,,Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele şi mijloacele tehnice şi procedeele tactice
destinate descoperirii, cercetării informaţiilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor”,
considerăm că formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei implică un demers teoretic şi
ştiinţific pe măsura caracterului său complex. De aceea, am optat, asemeni lui L. Ionescu pentru
notiunea de definire ,,care are avantajul de a ne spune mai liber în ce constă criminalistica... şi care
este obiectul ei de cercetare”.
Ştiinţă cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara unor date şi
mijloace cu un conţinut extrem de divers. Aşa cum am arătat în secţiunea anterioară acestea sunt
luate din domenii de mare tehnicitate şi aparent total diferite de ceea ce îndeobşte se consideră a
studia o ştiinţă din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substante), biologie (material biologic),
fizică (balistică ş.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica (informatii), informatica
(prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro urme, cristalografie (metale).
!Unanim acceptată este însă împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii:
1. Tehnica criminalistică - reuneşte totalitatea metodelor de descoperire, evidenţiere,
fixare, ridicare şi examinare a macro şi microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii.
2. Tactica criminalistică - formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de
anchetă, procurare şi examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea,
identificarea autorului şi a victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte,
etc.
3. Metodologia criminalisticii - se ocupă cu stabilirea de procedee, tehnici, succesiuni de
activităţi logico-tactice şi mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura lor -
furt, omor, tâlhărie, mită, înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, incendii, explozii,
mărturii mincinoase, etc.
Tactica şi metodologia se apropie şi se întrepătrund sub aspectul finalităţii, ele apărând ca
tactică generală şi tactica speciala (vezi şi L. Ionescu, op. cit.).
Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizaţi pentru sfera criminalisticii. În ţările
francofone s-a folosit mai ales termenul de ,,Poliţie ştiinţifică”, generat de intenţia de a departaja
probe ştiinţifice de alte tipuri de probe.
În ţările germanice termenul este ,,Kriminalistik”, iar în cele anglofone ,,forensic science”.

6
Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate ţările, lăsând la o parte elementele de joc politic,
influenţe, etc.
Termenul de ,,forensic” derivă din latinescul ,,forum” (piaţă publică - ca loc de judecată), loc
în care purtătorii de păreri diferite pot să-şi susţină liberi pledoaria, punctul de vedere. Această
dezbatere are loc în sala de şedinţe (alt ,,forum”), unde în sistemele de lege procesuală
contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări şi răspunsuri (cross-
examining).
Credem că termenul de ,,forensic science” este mai cuprinzător, el incluzând şi elementele
Criminalisticii cât şi Medicina legală, bio-criminalistica, psihologia judiciară, s.a. Pe de altă parte,
termenul de science = ştiinţă indică apropierea criminalisticii de ştiinţele exacte, exprimând
caracterul practic şi rigoarea ştiinţifică ce-i sunt specifice. Cu toate acestea credem că şi pe viitor
termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică, aşa cum s-a încetăţernit în limbajul curent.

Secţiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică

În interacţiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relaţia cauzală unde contactul
fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperirii şi examinării
urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel atât
urme materiale, cât şi urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea datelor rezultate din
memorarea unor evenimente, conversaţii, sunete, pozitii de obiecte, persoane, a aspectului, a
trăsăturilor, etc.3
Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părţi de aeronave, etc.
De la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul produs de
explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării şi interpretării lor.
Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher4 a elementelor ce conferă valoare,
urmele (probele) materiale au ca însuşiri:
1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente
cheie în soluţionarea anchetei. De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin
efracţie, sau urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu
suspect au fost găsite urme de substanţe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul faptei. Într-un
caz de viol suspectul reţinut la scurt timp nu a putut explica prezenţa unor fire de păr de pisică pe

3
A se vedea Alămoreanu, S.; Zamfirescu, N., Introducere în interpretarea fenomenologică a urmelor, Ed. Alma
Mater, Cluj 2003.
4
Barry A.J. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel, Techniques of crime scene investigation, Ed. ELESEVIER 1985,
pag. 67.

7
pantaloni, iar victima avea două pisici.
3. Probele materiale (urmele) pot duce la identficarea certă a autorului unei fapte. ADN,
urme papilare, probe biologice, etc.
4. Probele materiale pot duce şi la exonerea unui bănuit. O persoana acuzată de falsificarea
unui scris, etc. Doi minori au acuzat un adult ca i-ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre
de sânge si urină de la minori a probat lipsa în organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au
recunoscut ca acuzaţiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit.
5. Probele materiale pot completa şi confirma mărturiile. Victima unei lipsiri de libertate a
reclamat ca a fost legată de un calorifer în apartamentul unui bânuit cu un cablu de nylon pe care l-a
rupt şi abandonat pe terasa pe unde a reuşit sa fugă . La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost
gasit în locul indicat de victimă.
6. Un suspect pus în faţa probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declaraţii
complete.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului poate
altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate interveni în redare.
Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse
,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluţionarea
cauzelor. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic.
!Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din
punctul de vedere al relevanţei lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în acest sens:
1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori
(o urmă de muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ
produse de ghinturile ţevii);
2. Probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces) fără
a indica şi autorul (ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe);
3. Probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la
stabilirea unei anumite situatii (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei intr-un
anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor);
4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi
autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei; ADN).
Unii autori5 subîmpart urmele în:
- probe - dovedind un adevăr;
5
W. Rakes, A new concept on evidences - International Revue of Forensic Sciences vol V, nr. 1/1990.

8
 - indicii - semnul existenţei unui fenomen, împrejurări, evenimente etc.
Indiferent dacă veţi accepta această din urmă subîmpărţire sau nu, esential este a se reţine că
prin Criminalistică se oferă elemente ştiinţifice cu caracter de certitudine (uneori şi acestea pot
cunoaste o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind imprejurările, timpul, locul, modul,
mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.

Secţiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal şi Dreptul procesual penal,
sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumţiei de
nevinovăţie, aflării adevărului) cât şi principii specifice Criminalisticii.
1. Principiul legalităţii - principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate
domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituţia Romaniei şi art. 2 C. P. , fără de care ne-am
întoarce în curând la dreptul discreţionar, abandonând principiile statului de drept.
Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmăreşte
susţinerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele
sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.
De altfel conform art. 64 al. ultim C.pr.p. ,,Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu
pot fi folosite în procesul penal.”
2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice
criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului
necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de
fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.
Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor
şi împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul ştiinţific al
criminalisticii se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, cu grad înalt de precizie
în determinare.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare
a procesului penal, dovedirea vinovăţiei căzând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond,
administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia
cât şi pe cele privind nevinovăţia. Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului, recunoaşterea nu este
,,regina probelor”, ea trebuie susţinută de un probatoriu pertinent, administrat conform normelor
procesuale, impunând adesea din perspectiva criminalisticii un conţinut ştiinţific complex.
Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar,
trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înţelegerea lor de natură

9
amplă, pluri-disciplinară, aptă a reflecta adevărul.
4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul
înconjurător. Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se reflectă în mediu ca interacţiuni
cauzale. Ceccaldi spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracţiune fără urme”. Aşa-
numitele „crime perfecte” sunt mai degrabă rezultat al scurgerii unui timp prea mare între faptă şi
descoperirea ei, insuficientei calificări profesionale a investigatorilor, lipsei dotării tehnice
corespunzătoare, greşelilor de lucru, etc.
5. Principiul identităţii. Ca principiu fundamental al gândirii - ,,starea unui obiect de a fi
ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el
însuşi.”6 Astfel, în marea diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare
asemănătoare este unic şi identificabil. Acest principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul
capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă
a faptelor şi împrejurărilor într-o cauză penală dată.
6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în
consonanţă cu principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea
infractorului.”7
De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţie a
cauzei, activitatea celor chemaţi să o cerceteze şi soluţioneze este guvernată de acest principiu.
Sensul său nu înseamnă ,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă
preocupare pentru aflarea adevărului.
Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului, cu atât urmele sunt ,,mai calde”,
proaspete, clare, neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată, sau
poate da unele relaţii clare, martorii îşi amintesc exact, nedeformat.
Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă: fac curat
după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.
Mai mult - trecerea timpului între momentul faptei şî ridicarea obiectelor suspecte va aduce
unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor
pantofi) ale imaginilor reţinute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare
sau o nouă accidentare a unei maşini implicate anterior în accident).
Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsa legătură şi

6
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
7
Constantin, I. R., Unele metode şi principii ale criminalisticii în ,,Şcoala romanească de criminalistică”, Editura M.
I., 1973, p. 71.

10
intercondiţionare reciprocă. Necesitatea de a înţelege şi recunoaşte caracterul lor determinant pentru
aflarea adevărului este de domeniul evidenţei. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă aşa cum
ne-au obişnuit romanele şi filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate,
de claritatea ideilor, de pregătirea profesională şi nu în ultimă instanţă de un spirit deschis noului,
reunite în persoana anchetatorului.
Notiunea de urmă
,,Oriunde ar călca, (infractorul – n.n., S.A.) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod
inconştient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de
picioare, dar chiar şi părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe
care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia - toate
acestea şi multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se
tulbură de emoţia clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii
mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greşită. Numai eroarea factorului
uman în descoperire, studiere şi înţelegere poate să-i diminueze valoarea. ”
Prin urmă rezultată din infracţiune se poate deci înţelege orice modificare materială
survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de
sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice,
urme de pătrunderi şi operaţii neautorizate în sisteme computerizate, s. a. m.d.
Urma poate fi nu numai rezultatul acţiunii infractorului, dar şi a acţiunilor sau mişcărilor
victimei ca o consecinţă a infracţiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), încercarea de apărare,
de scăpare etc., zgârieturi, muşcături pe agresor, urme de căţărare, etc.
Nu numai ce face ci şi cum face autorul faptei poate servi la identificare ( Exemplu: modul
de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calităţii unui fals ori contrafaceri).

11
 CAPITOLUL II
LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE. MIJLOACELE
TEHNICE ALE CRIMINALISTICII

Secţiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

Am evidenţiat în mod repetat caracterul deschis al criminalisticii, modul în care aceasta
apelează la alte domenii pentru a-şi fundamenta concluziile şi rezultatele. Dar nu se limitează la atât.
Criminalistica are importante legături şi schimburi de informaţii cu diverse alte ştiinţe juridice cât şi
nejuridice.
Legătura cu dreptul penal: este evident în afara oricărei discuţii contradictorii. Dreptul penal
este cel care stabileşte elementele constitutive ale infracţiunii şi faptele considerate ca atare.
Legătura cu dreptul civil: în domeniul protejării actelor, al stabilirii falsului şi autenticului
semnăturilor, al modului de ascultare a persoanelor în cadrul procesului civil.
Legatura cu dreptul procesual: o intercondiţionare complexă. Codurile procedurale - civil şi
penal - sunt cele care stabilesc normele ce reglementează diversele activităţi legate de
administrarea şi verificarea probelor, recoltarea, examinarea, expertiza, verificarea de
scripte, percheziţii, reconstituiri, ascultări, etc.
Legatura cu medicina legală: uneori cele două domenii se confundă (cercetarea urmelor
produse de armele de foc pe corpul uman, a plăgilor prin împuşcare, traumatologia
mecanică, leziuni produse cu agent vulnerant), dinamica accidentelor de circulaţie (stabilirea
locului unei persoane în autovehicol la accident ). Este în afara oricărui dubiu nexul
complex dintre cele două domenii. În unele cauze este aproape imposibil de a le separa (ca
de exemplu: atunci când se cere stabilirea poziţiilor în momentul unei împuşcări, ori prin
intermediul diferitelor urme de sânge, abraziuni, etc., poziţiile victimă - agresor,
succesiunea unor evenimente, operaţiuni, la stabilirea discernământului cu ajutorul
medicinei legale ş.a.m.d.).
Legătura cu criminologia. Adeseori confundate, criminalistica şi criminologia au obiecte de
cercetare net diferite, dar complementare. Criminalistica oferă mijloace de elucidare a unor
cazuri concrete şi date privind modul de săvârşire, care sunt valorificate în plan teoretic de
către criminologie pentru studierea fenomenului şi din punct de vedere psihiatric, statistic,
economic, s.a.m.d.
Legătura cu psihologia şi psihiatria: se realizează în aplicarea metodelor proiective,

12
 caracteriologice, la stabilirea metodelor tactice de ascultare, prindere, elaborarera variantelor
şi versiunilor; de exemplu ,,Profilulul criminalului” şi ,,Criminal behaviour sciences” la
FBI în SUA. La stabiliirea condiţiilor care influenteaza procesul memorării şi al redării.
Legătura cu logica: fundament al întregii activităţi criminalistice, această legatură permite
aprecierea şi înţelegerea succesiunii operaţiilor, interpretarea, deducţiile şi inducţia logică.
Legătura cu ştiinţele naturii: în cercetarea criminalistică sunt utilizate informaţii şi aplicaţii ale
tuturor domeniilor conexe - biologie, fizică, chimie, mecanică, optică, fizică atomică,
informatică, genetică, s.a.

Secţiunea 2. Tehnică şi mijloacele tehnice în criminalistică

Criminalistica tinde să utilizeze mijloace tot mai variate de lucru, pe măsura complexităţii
problemelor pe care trebuie să le rezolve. Acestea trebuie să ofere precizie, profunzime, asigurând
în acelaşi timp capacitate de deplasare în spaţiu. Au fost create şi se utilizează truse criminalistice,
care pot fi de utilitate generală pentru cercetarea la locul faptei, dar şi truse specializate: pentru
investigarea unor accidente, pentru examinări balistico-judiciare, pentru examinarea actelor, pentru
capacane chimice, ş.a.m.d. Noţiunea de trusă ar trebui explicată ca având o accepţiune mai largă.
Tendinţa actuală este către crearea unor laboratoare mobile, care pot fi deplasate în cele mai diverse
locuri, fiind plasate pe autovehicole, pe elicoptere, pe ambarcaţiuni, în funcţie de locul şi
complexitatea, de specificul şi necesităţile cercetării propriu-zise.

A. Trusa criminalistică universală

- dispune de un ansamblu de materiale şi instrumentar necesare principalelor operaţiuni de cercetare
a locului faptei
Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre:
1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini,
picioare, dinţi, urmelor de instrumente, etc., prin folosirea de substanţe pulverulente pentru
evidenţierea urmelor latente, pulverizatoare, pensule, folii adezive pentru fixare / transfer de urme
evidenţiate, surse de lumină - UV, IR - în spectrul vizibil.
- vase de amestec pentru mulaje;
- benzi metalice pentru izolarea mulajelor etc.
2. Măsurători şi marcaje - plăcuţe cu numere, bandă metrică (dm, cm), cretă specială.
3. Desene şi schiţe - busolă, hârtie milimetrică, calc, coli albe, şabloane pentru hartă,
ş.a.m.d.
4. Alte instrumente auxiliare - cleşti şi magnet pentru extragere de corpi metalici,

13
şurubelniţe, dălţi - utilizate după cerinţele locului, plicuri, pungi pentru ambalare şi transport.
- cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici şi microurme (schije, resturi)

B. Trusa foto-video-audio
- cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular, teleobiective, exponometru.
După 1989 în special, s-a extins dotarea şi utilizarea tehnicii video în realizarea cercetărilor
la faţa locului. Avantajele sunt date de rapiditate, claritate şi caracterul cuprinzator al imaginii.
Foarte utile se dovedesc a fi inregistrările video ale interogatoriilor luate autorilor unor fapte grave.
Prin utilizarea tehnicii video se pot obţine imagini prin care se fixează condiţiile locului faptei când
acesta are o întindere mai mare (de ex., locul prăbuşirii unei aeronave), declaraţii ale unei victime
care apoi decedează, declaraţii primare şi reascultările unor inculpaţi recalcitranţi, martori, etc.

C. Trusele specializate
1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispoziţia poliţiei şi a organelor vamale) permit
identificare substanţelor opiacee, halucinogene etc.; se bazează pe reacţii de tip colorimetric.
2. Truse pentru cercetarea accidentelor de circulaţie, explozii, incendii.
3. Truse pentru examinarea şi ridicarea actelor suspecte
4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcţiei, unghiului, distanţei de
tragere, extragerea şi ridicarea gloanţelor, descoperirea şi ridicarea particulelor metalice.

Trusă generală de cercetare a locului faptei

Trusă pentru marcarea locului faptei

14
 Trusă ridicare impresiuni papilare

Trusă pentru prelevarea urmelor chimice ( Trusa de „capcanare”)

D. Laboratoarele complexe mobile - cuprind mai multe mijloace auxiliare şi principale

utile în cercetarea locului faptei.
Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare şi examinărilor de un anumit grad
chiar la locul faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporţii, omoruri în
serie cu îngropara victimelor etc.
Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere, vase), ele permit accesul în locuri
chiar izolate, dispunând de surse proprii de iluminat, mijloace auxiliare cum ar fi: generatoare,
compresoare de aer, mijloace de excavaţie, sisteme de filtrare a noxelor. Unele din aceste
laboratoare dispun de mijloace de comunicare cu serviciile de evidenţă şi fişierele operative,
constituind adevărate centre de comandă în conducerea cercetarilor concomitent cu continuarea
examinărilor criminalistice.

15
 Instrumente de examinare criminalistică
O parte însemnată a examinărilor criminalistice se face prin tehnica vizuală. Aceasta
presupune mijloace optice cu putere de mărire, permiţând observarea unor detalii caracteristice, a
unor elemente deosebite etc.
Aşa cum arată cercetările ştiinţifice, acuitatea vizuală omenească se situează la limita
zecimilor de milimetru, sub această limită devenind foarte redusă. Vederea binoculară nu mai
permite perceperea spaţială pentru obiectele de dimensiuni microscopice sau pentru detaliile
individuale aflate sub această limită dimensională.
Lupa criminalistică este un instrument optic extrem de util şi de largă folosinţă. Poate fi în
varianta simplă cu mâner, sau lupă cu piedestal de laborator; poate fi o lupă dotată cu sistem de
iluminare şi uneori cu surse de radiaţii UV sau IR - vezi trusa criminalistică universală. Mai poate fi
cu modele binoculare, fixate pe cap şi permiţând mobilitate şi lucrul cu ambele mâini.

lupă simplă lupă laborator

lupă binoculară microscopică lupă binoculară fixată pe cap

Microscopul optic este un instrument foarte utilizat în examinările de laborator, pentru

traseologie, balistică, tehnica actelor-falsuri, dactiloscopie.

16
 Tipuri de microscoape optice:
a) stereo microscopul - larg utlizat în examinarea în relief a suprafeţei obiectelor. Oferă o
mare claritate în profunzime, chiar dacă nu are o acuitate atât de mare ca şi microscopul clasic.
b) microscopul comparator - este un instrument extrem de util, folosit foarte frecvent în
examinările de balistică şi traseologie. Permite compararea a două obiecte din care unul este cel în
litigiu - provenit de la locul faptei (glonţ, tub cartuş, obiect cu urme de spargere, forţăre, fire de păr),
iar celălalt provine de la o sursă certă (armă suspectă, instrument suspect). Un sistem de prisme
permite unificarea imaginilor şi suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea realizându-se
prin stabilirea continuităţii liniare.
Importantă este iluminarea egală, sub acelasi unghi, a ambelor obiecte, care se află pe mese
distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror imagine este apoi unificată (aşa cum am
arătat pentru realizarea comparării prin suprapunere).
c) microscoape în spectru invizibil – IR (infraroşu), UV (ultra-violet), destinate în special
examinării documentelor falsificate (suspecte), urmelor de tragere cu arme de foc şi unor urme
biologice (spermă, spută, etc).
d) microscoape optice cu destinaţii speciale - pentru măsurarea unor valori unghiulare
(ghinturi pe ţeava armei), pentru măsurarea rugozităţii suprafeţelor - cu grosismente pentru
dimensiuni de nivelul milimicronilor.

Microscop Comparator Leica FS

Microscoape electronice:
a) prin transmisie permit vizualizarea structurii interne a probelor, având capacităţi de
rezoluţie la nivelul distanţelor interatomice (1,4 – 3.1010 nm). Funcţionarea lor se bazează pe

17
vizualizarea fluxului de electroni transmis prin secţiuni subţiri de probe (spalturi).
b) cu baleiaj (scanning microscope); metoda este utilizată mai nou în examinarea urmelor
biologice, a urmelor de afumare produse de armele de foc. Un spot electronic baleiază proba pe care
o pătrunde chiar în grosime. Precizia este mare 0,5 - 10 9 nm. şi rezoluţia de înaltă definiţie.
Laboratoarele moderne utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări traseologice,
balistice, examinarea actelor.

18
 CAPITOLUL III
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Secţiunea 1. Noţiuni generale

Specific întregii activităţi de cercetare ştiinţifică şi deosebit de important pentru
criminalistică, procesul de identificare se bazează pe ,,posibilitatea recunoaşterii obiectelor lumii
materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora şi datorită
neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp”.8
Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul administrării
de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică, fără însă a
se confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea. ,,Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul
identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau persoanei implicate dintr-un
ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile”.9
Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata
privind identitatea sau neidentitatea, se bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii, dar
aplicarea şi modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică pentru
fiecare activitate în parte. Identificarea criminalistică are şi ea specificul său, constând din aceea că
se urmăreşte a se stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar
concluziile au în consecinţa formulării lor aceeaşi forţă probantă.
Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau individ, nu
rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi ş.a.m.d., în funcţie de măsura
în care mijloacele de examinare şi metodologia de care se dipune la un moment dat permit o
identificare individuală. Stabilirea apartenenţei la o anumită grupă nu este suficientă, procesul
mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect – cel care a creat urma de la
care se pleacă.
Considerăm, asemeni opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, că identificarea nu
trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemeni înseşi obiectelor şi fiinţelor pe care le
examinează, în continuă schimbare şi rămânând totuşi ele însele.10
Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi
metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor
acestuia, într-un sistem unitar şi individualizat.11
8
Ionescu, L., Sandu, D., Identificarea criminalistică, Bucureşti, l991, p. 27.
9
Idem.
10
Stancu, Emilian, Criminalistica, vol 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1962.
11
Dan, N., Tratat Practic de criminalistică , vol. II, Bucureşti, Ed. M. I., l979, p. 215.

19
 Identificarea se poate face şi fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul care
trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:
Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale - când sunt folosite percepţiile anterioare
ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau
persoană. În acest mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite,
printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.
Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea
percepţiilor anterioare ale unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării realizate în
anumite condiţii de timp, loc, stare psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul
perceput, se recurge la memoria percepţiei respective pentru a putea efectua o comparare.
Memorarea percepţiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare,
viteza de deplasare etc.), cât şi a unor elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv,
intensitate, miros specific etc.). În funcţie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a
reflectat în lumea materială producând anumite urme se conturează şi ceea ce îndeobşte constituie
domeniul identificării în criminalistică.
Identificarea după urmele lăsate va utiliza, alături de impresiunile de la faţa locului, şi altele
create în mod artificial, prin intermediul obiectului, fiinţei bănuite a le fi creat (de exemplu urme de
tăiere cu un topor, cu un fierăstrău, create cu o cheie falsă, impresiuni papilare). Dat fiind
posibilitatea repetării cvasi-identice a modului în care s-a creat urma în litigiu, această modalitate de
identificare dispune de cele mai mari şanse de reuşită şi oferă un grad ridicat de certitudine.

Secţiunea 2. Principiile identificării criminalistice

Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de identificare
trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale12:
1. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de identificat) şi obiecte mijloc (care
servesc la identificare).
Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizează compararea.
Are o deosebită importanţă înţelegerea corectă a noţiunilor de ,,identitate” şi ,,asemănare” pe care,
destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noţiuni este, la
rândul său, o consecinţă a confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc (purtător
de urmă şi utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se va compara
cu semnăturile executate la cererea instanţei sau cu probele necontestate; urma de pantof de la locul
faptei cu urmele create experimental cu pantofii bănuitului ş.a.m.d.).
12
Ionescu, L.; Sandu, D., op. cit.

20
 Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă,
întrucât ,,a susţine că urma lăsată de încălţămintea infractorului este identică cu încălţămintea care a
creat-o” este la fel de absurd ca şi a susţine că ,,fotografia unei peroane este identică cu persoana
însăşi”, cum preciza Camil Suciu13.
2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.
Dinamica existenţei, continua mişcare a realităţii este un fapt de necontestat.
Schimbarea se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări,
îmbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu
ar fi posibil.
Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale. Ea
trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în sensul
înţelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării (fenomen, persoană,
obiect) la momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile
relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii.
Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale
obiectului de identificat.
3. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice.
Acesta este un principiu al stabilirii identităţii generat de către caracterul dinamic, unitar dar
şi contradictoriu al realităţii.
Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunţită (în detaliu şi de profunzime)
de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului supus examinării
(de exemplu – toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate de la locul faptei,
toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuş ş.a.m.d.).
Examinarea sintetică se realizează pentru suprinderea în dinamică a specificităţii
elementelor (de exemplu – înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături, variaţia
modelelor de pe suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură).
4. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea
În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe
atributul fundamental al existenţei – mişcarea – şi să privească realitatea prin prisma existenţei
cauzalităţii ca un factor necesar al mişcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei
urme, estomparea unor memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea
grafismelor la persoane în vârstă etc.

13
Suciu, Camil, Criminalistica, vol 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1962, p. 18.

21
Secţiunea 3. Fazele procesului de identificare
Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor
esenţiale ale obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la
particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi rapiditate, precizie şi capacitate de
diferenţiere. Aplicarea cerinţei celerităţii nu înseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai multor
detalii individualizante este semnul acurateţii cu care a fost îndeplinit procesul de identificare.
Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la particular,
trăsăturile specifice ale obiectelor, fiinţelor, fenomenelor sunt selectate prin stabilirea genului,
speciei, grupei, subgrupei, modelului etc., încât să se ajungă de la gen, la individ, la obiectul scop.
Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se
constituie ca premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică şi
identificarea individuală.
Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce
reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen
sau specie, subspecie îi aparţine”.14
Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca armei,
tipul şi marca autovehicolului), structura internă, însuşirile anatomice, psihice etc. Atunci când sunt
reţinute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt
specifice pentru clasa respectivă, având şi însuşirea constanţei. Deosebirile esenţiale conduc la
stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv.
Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma
incriminată – înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate
celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”15
Pornind de la categoriile de necesitate şi întâmplare, identificarea individuală valorifică
legătura complexă dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul
intern. Întâmplarea este semnul unor însuşiri şi raporturi de natură externă. În mod necesar un
anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenţia unui fenomen va putea
genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la
explozia lui în condiţii de rulare cu viteză şi sub sarcină mare.

Secţiunea 4. Metode folosite în identificare

14
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
15
Ionescu, L., Criminalistică – Note de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat), Univ. Creştină ,,D. Cantemir”,
Bucureşti, 1995, p. 25.

22
 1. Observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale şi specifice şi a
reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri,
subgrupe, categorii etc., precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al înţelegerii trăsăturilor
ce individualizează un anumit obiect, fenomen, fiinţă.
2. Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe
cale chimică (cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de
sânge), prin examinări traseologice, de balistică ş.a.
Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de
natura obiectului mijloc. Realitatea există şi evoluează ca o contopire complexă a variabilităţii şi
stabilităţii. Foarte adesea – aşa cum se va vedea la examinarea scrisurilor şi în special a semnăturilor
– asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecţie. În sens contrar,
prezenţa unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii şi în limitele de
variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor.
3. Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de
accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate
mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografiii de examinare etc.) care permit mărirea
imaginilor şi examinarea minuţioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanţei
unor elemente, frecvenţa prezenţei (repetiţiei) lor a concordanţei sau neconcordanţei detaliilor,
însușirilor ş.a.m.d.
4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizat de exemplu la
identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile sau la identificarea
obiectului crestor al unei urme (identificarea unui topor după striaţiile din lemnul arborilor tăiaţi cu
acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire a aparaturii şi acurateţe în
aprecierea detaliilor. În caz contrar putând interveni excluderi eronate sau chiar identificări de
continuitate liniară inexistentă.
5. Suprapunerea – serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte,
prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a
obiectelor, de modul şi locul de realizare a urmei în litigiu, de modul de realizare a urmei de
comparaţie. Finalul examinării criminalistice, fundamentată pe examinarea comparativă, pe
surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl constituie formularea concluziilor.

Sectiunea 5. Formularea concluziilor de identificare

Modul în care criminalistul îşi formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în

23
succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe (categorice)
şi probabile. Practica expertizei criminalistice şi literatura de specialitate cunosc şi situaţia în care
nu poate fi formulată niciuna dintre aceste concluzii.
Concluziile certe pot fi: pozitive şi negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii de
identificare (de exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul ...), în timp ce
concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către..).
Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele
indicând atât autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect, fenomen),
excluzându-l din lista (cercul de suspecţi) de cercetat.
Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost şi încă este subiectul unor
discuţii îndelungate între specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia probabilă este în general în
forma ,,probabil da”, în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât şi negativă. În România,
concluzii probabile negative sunt mai rar formulate. Unul dintre promotorii acestor concluzii a fost
dr. Ladislau Mocsy. Din păcate, mulţi dintre cei chemaţi să uzeze în procesul înfăptuirii actului de
justiţie de concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil” ca pe un da, deşi uneori expertul,
formulând concluzia probabilă înclină către „probabil nu”.
Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienţei
materialului de examinare, dar mai ales al insuficienţei cantitative şi calitative a materialului de
comparaţie. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potenţial identificator
pentru formularea unei concluzii categorice, iar ,,pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai pot
fi intâlnite şi la alte obiecte”16. Concluziile de probabilitate au darul de a permite orientarea muncii
de elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile de
probabilitate oferă o opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere.
Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situaţie aparte în identificarea
criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din două
motive: insuficienţa caracteristicilor la obiectul scop şi lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau
ştiinţifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speţă. De exemplu, atunci când se cere a se
stabili data unui act, situat intr-o perioadă de timp foarte apropiată sau dacă anumite adăugiri au fost
făcute în aceeaşi zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere identificarea armei care a tras
un anumit proiectil, iar cămaşa acestuia este foarte deformată, exfoliată de pe miez, inaptă
examinării microscopice. Uneori, în practică concluzia de imposibilitate este apreciata ca o
concluzie de excludere, conducând la aprecieri greşite. Ea este însă expresia unei imposibilităţi
generale, nu numai faţă de obiectul prezentat, dar şi faţă de orice alt obiect, fenomen, fiinţă.
16
Dan, N., op. cit., p. 220.

24
 Concluzia ,,nu se poate stabili” păstrează în conţinutul său însă o concluzie de probabilitate,
faptul rămânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind exclusă (de exemplu datorită
deformării şi ruperii cămăşii metalice nu se poate stabili dacă glonţul a fost tras de arma în litigiu,
dar nu este exclus să fi fost aşa). Aceste concluzii pot avea o valoare probantă mai redusă, atestând
faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Secţiunea 8. Identificarea prin constatare tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică

Complexitatea crescândă a înfăptuirii actului de justiţie determină tot mai frecvent concursul
unor specialişti, chiar şi atunci când organul judiciar are unele cunoştinţe din domeniul respectiv,
fiind însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu caracter ştiinţific.
,,Numărul specialiştilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnificaţie
juridică într-o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoaşterii umane care să nu fie
implicat, mai mult sau mai puţin în această activitate.”17 Cea mai mare parte a constatărilor şi
expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii şi al medicinei legale,
dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două ştiinte. Rezultatele cercetărilor întreprinse de
către specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de constatare sau de expertiză, având
formulate la final anumite concluzii. Acest material este inclus în dosarul cauzei ca mijloc de probă,
realizând o explicare a elementelor asupra cărora s-a cerut parerea specialistilor, făcând-o accesibilă
şi nespecialiştilor.
Deoarece practica impune examinarea unor situaţii tot mai complexe, de interpretare şi
examinare multi-disciplinară, aderăm la opinia că expertizele pot fi şi expertize complexe medico-
legale şi criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susţinută încă din anul 1978 de către Lucian
Ionescu18. Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată într-o cauză în care
trebuie să se stabilescă, faţă de aspectul împroşcărilor de sânge de pe pereţi, direcţia loviturilor şi
poziţia victimei într-un spaţiu limitat.

Constatarea tehnico-ştiinţifică (art. 112-115 C. pr. pen.)

Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiinţific de probă specific legislaţiei procesuale
penale româneşti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se efectuează atunci
când există pericolul de dispariţie, modificare sau alterare a unor probe, situaţii de fapt etc., fiind

17
Stancu, E., op. cit., p. 60.
18
Ionescu, Lucian, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe, RRD, nr. 3/1978.

25
necesară în acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor împrejurări ale cauzei, iar pentru
clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist.
Ea constituie deci o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a urmelor, a
mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, în vederea identificării autorului faptei şi a
obiectelor folosite la săvârşirea faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult mai
restrânsă decât expertiza criminalistică, fiind dispusă doar atunci când urgenţa anchetei nu permite
ordonarea unei expertize.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune din oficiu sau la cererea părţilor, fiind
efectuată de către specialişti criminalişti sau tehnicieni ce funcţionează în cadrul ori pe lângă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice de
către anumiţi specialiştii criminalişti, nu înseamnă şi însuşirea de către aceştia a atribuţiilor de organ
de anchetă, asigurându-se pe această cale obiectivitatea şi corectitudinea cercetărilor.
Conform prevederilor art. 112 C. proc. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune
numai în cursul urmăririi penale, putând fi dispusă de instanţa de judecată în cazul refacerii sau
completării urmăririi penale.

Expertiza criminalistică

Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de ,,expertiza de identificare

judiciară” şi constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistică este o activitate de
cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul identificării
persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării
anumitor însuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul, structura, forma ori aspectul lor.
Expertiza poate fi dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor fapte
sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunostinţele, opiniile unor experţi. Conform art. 117 C.
Proc. pen., în ipoteza săvârşirii unor fapte de omor doesebit de grav sau când există îndoieli cu
privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.
Expertiza se poate efectua numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi la efectuarea
ei pot participa (spre deosebire de situaţiile de constatare tehnico-ştiinţifică) şi experţi numiţi
(recomandaţi) la cererea părţilor.
Cu privire la efectuarea unei expertize criminalistice numai după punerea în mişcare a
acţiunii penale, considerăm cel puţin discutabilă această problemă deoarece, chiar în faza anterioară
punerii în mişcare a acţiunii penale, într-o cauză de fals, când se pune problema de a stabili, dintre
mai mulţi bănuiţi, autorul scrisului (falsului) în litigiu, este oare posibil să se recurgă doar la o

26
constatare criminalistică tehnico-ştiinţifică, dat fiind gradul superior de profunzime ştiinţifică al
expertizelor.
Opinăm deci că, date fiind situaţiile practice ivite în cercetarea cauzelor penale concrete, ar
trebui revizuită această reglementare.
Faptul că între cele două mijloace de probă există asemănări (situate însă numai în plan
tehnic-criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui să conducă) la concluzia că una ar
putea înlocui pe celaltă. Aşa cum eronat, dar foarte des procedează unii specialişti de la serviciile
criminalistice ale poliţiei, constatările tehnico-ştiinţifice sunt denumite şi expertize criminalistice, iar
specialistul semnează ca ,,Expert”. Aşa cum aprecia şi prof. Emilian Stancu ,,Dacă, pentru
sublinierea calităţii ştiinţifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune sa fie avute în
vedere toate elementele care decurg din această modificare (subl. ns. S.A.) (deşi legal este
imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenţei unui expert solicitat de părţi. De aceea,
constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către experţi ai organelor de cercetare penală nu pot fi
incluse în categoria expertizelor criminalistice, în accepţiunea lor procesual penală.”19
Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000 care oferă părţilor posibilitatea de a avea un
expert consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în faza de efectuare a expertizei,
este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii şi de probitatea profesională a acestora
modul în care se manifestă activ. Deşi modul în care este reglementată particiaparea experţilor
consultanţi la realizarea expertizei este oarecum restrâns, instaurând mai degrabă un sistem de
expertiză supravegheată decât de expertiză contradictorie.

Pregătirea şi dispunerea expertizei criminalistice şi a constatării tehnico-ştiinţifice

O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunităţii dispunerii
examinării de specialitate. În sarcina organului care va solicita lucrarea cade şi stabilirea obiectului
expertizei (constatării), aprecierea importanţei, formularea corectă şi clară a întrebărilor
(problemelor) la care vor trebui să răspundă specialiştii sau experţii.
Aprecierea oportunităţii dispunerii presupune studierea şi însuşirea materialului asupra
căruia urmează a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efetuarea unei expertize necesare
soluţiei în cauză. În mod greşit, unele organe judiciare admit şi cereri de noi expertize sau de
expertize lărgite în situaţii în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle de specialitate
ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a soluţiei. De
exemplu, deşi autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza constatării

19
Stancu, E., op. cit., p. 60.

27
tehnico-ştiinţifice efectuată de organul de poliţie, iar această constatare este confirmată de expertiza
criminalistică efectuată la Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice competent teritorial,
se cere o nouă expertiză (denumită în mod impropriu contra-expertiză) la Institutul Naţional de
Expertize Criminalistice.
Atât dispunerea tardivă, cât şi dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecinţe
negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie insuficienţa
materialului de examinare.
Stabilirea obiectului expertizei şi formularea clară a întrebărilor sunt, de asemenea, extrem
de importante. Adeseori se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se pronunţe expertul
dacă arma prezentată este armă de foc. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunţa cu privire
la probleme de drept, ci doar la fapte ori împrejurări ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza
dacă arma în litigiu este o armă de foc atipică, militară, de vânătoare etc. şi dacă ea functionează pe
principiul armelor de foc, dar încadrarea legală, este sarcina organului judiciar.
Întrebările pe care trebuie să le lămurească expertiza sunt în general supuse necesităţii de
claritate, indicând cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din păcate, în practică, multe
instanţe formulează neclar, superficial întrebările. De exemplu, să se stabilească dacă actul în litigiu
a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat sau pe actul respectiv sunt mai
multe semnături, unele indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască să-şi asume şi rolul de a
clarifica ce a dorit să afle instanţa, faptul venind în contradicţie cu rolul său limitat, chiar dacă ar
putea fi interpretată aceasta atitudine ca ,,rol activ al expertului”.
Este la fel de adevărat că uneori se întâlnesc, în ciuda unor întrebări clare, precise şi
răspunsuri ambigue ale specialiştilor. De exemplu, într-o cauză unde s-a cerut a se stabili dacă o
anumită armă este armă de vânătoare sau militară, în urma constatării ştiinţifice-tehnice a organului
de poliţie se preciza că ,,arma în litigiu este armă de vânătoare, însă datorită calităţilor de tragere şi
preciziei deosebite pe care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor militare.” Aşa cum vom
vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în functie de destinaţie, astfel că această concluzie
conţinea cel puţin o eroare, dacă nu chiar o informaţie denaturată.

Efectuarea expertizei criminalistice

Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge, de regulă,
urmatoarele etape20:
1. Studierea şi însuşirea obiectului lucrării este faza în care, luând contact cu materialele
trimise spre examinare, expertul îşi stabileste genul de expertiză ce urmează a fi realizată, apreciază
20
Constatin, I.; Mocsy, L. ş.a., Tratat practic de criminalistică, vol. II, Bucureşti, Editura M I., p. 20-21.

28
dacă sub aspect cantitativ şi calitativ materialul primit este corespunzător şi, eventual, cere
completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatică (xerox), dar practica
şi teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului
original. Uneori, materialul trimis pentru comparaţie este insuficient sau nu prezintă suficiente
garanţii de autenticitate. Pot fi cerute şi lămuriri suplimentare de la organul judiciar sau pot fi
obţinute explicaţii suplimentare, efectuate deplasări la locul faptei.
2. Examinarea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparaţie, permite sesizarea
particularităţilor şi elementelor caracteristice. Se creează în această fază o bază de informaţii de
natură a permite stabilirea identităţii sau neidentităţii. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de
examinare şi a înregistrărilor video constatările făcute, acestea urmând a fi utilizate în ilustrarea
constatărilor şi concluziilor expertizei.
Pot fi utilizate modele de comparaţie, ca urme create în mod experimental, în scopul
reproducerii unor urme asemănătoare sau deosebite de cea aflată în litigiu. Se pot efectua trageri
experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu
instrumente de spargere etc.
Condiţiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleaşi cu cele în
care s-a produs urma (fenomenul) în litigiu.
3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicată identificării criminalistice.
Amintim însă din nou faptul că ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea
continuităţii liniare şi suprapunerea imaginilor.
4. Demonstraţia este faza în care expertul, în baza constatărilor făcute va invoca argumente
din planul logicii, al criteriilor de demonstraţie matematică şi al ilustrării vizuale pentru susţinerea
afirmaţiilor sale. Demonstraţia se va referi atât la elementele de identitate, cât şi la cele de
neidentitate, iar în funcţie de ponderea şi natura acestora va fi formulată concluzia.
4. Concluzia. Chestiunea concluziilor şi a fundamentării acestora a fost, de asemenea,
tratată în cadrul identificării criminalistice.
Vom reaminti însă că prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatărilor tehnico-
ştiinţifice pot fi formulate următoarele concluzii:
a) Concluzii certe – care la rândul lor pot fi de identificare (semnătura a fost
executată de către ...; glonţul extras din cadavrul ... a fost tras cu arma seria ...; tăieturile de pe
trunchiul copacului prezentate au fost executate cu toporul ridicat ...), de excludere (semnătura în
litigiu nu a fost executată de către titularul ...; impresiunile papilare ridicate de la faţa loclui
furtului comis din ... la data de ... nu au fost create de către inculpatul ... etc.).
b) Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare şi cele

29
de deosebire sunt aproximativ egale. (Actul a fost probabil semnat de către ...).
c) Concluzii de imposibilitate a stabilirii – sunt formulate atunci când nu se poate
aprecia nici măcar cu grad de probabilitate (,,nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în
anul 1931 sau în anul 1932”).
Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.

Secţiunea 9. Sistemul serviciilor şi expertizelor criminalistice în România

Înainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor şi rezultatelor pe care le pot oferi,
credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii şi laboratoare specializate în
activitatea de Criminalistică din ţara noastră .
Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne şi cel al Justiţiei.
1. În sistemul Ministerului de Interne
La unităţile de poliţie – orase => există ofiţeri criminalişti care realizează cercetarea la
locului faptei şi unele examinări şi constatări tehnico-ştiinţifice.
La municipii şi judeţe => servicii de criminalistică cu dotare mai complexă => şi specialişti
criminalişti (ofiţeri, subofiţeri), de asemenea, pentru constatări tehnico-ştiinţifice.
- realizează lucrări de dactiloscopie, traseologie, examinare grafică, tehnica actelor,
balistică, portrete robot (identificare, computer) ş.a.
La nivel naţional => Institutul de Criminalistică al I.G.P. => îndrituit să realizeze expertize
criminalistice => are încadraţi experţi criminalisti => lucrări din domeniul dactiloscopiei,
traseologiei (mai rar grafică), tehnicii actelor, balisticii, portretului robot, analizelor chimice
(droguri ş.a.), bancnotelor, monedelor, sigiliilor.
2. În sistemul Ministerului Justiţiei există Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, cu
sediul la Bucureşti, care are în subordine => Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice
Cluj, L.I.E.C. Timişoara şi L.I.E.C. Iaşi, cele două din urmă fiind înfiinţate doar din 1998, respectiv
1999 cu razele lor de competenţă teritorială. Până la acea dată existau doar laboratorul central
(devenit în 1998 I.N.E.C.) şi laboratoarele interjudeţene de la Bucureşti şi Cluj.
Se realizează lucrări de expertiză criminalistică în domeniile: traseologie, dactiloscopie,
examinare grafică, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimică, examinarea bancnotelor, a
monedelor, sigilografie, expertiza imaginilor fotografice şi înregistrărilor audio, expertiza vocii şi
vorbirii.
I.N.E.C. realizează expertize lărgite pentru lucrările realizate în prima fază de: Cluj,
Bucuresti, Iaşi, Timişoara, Brasov.. De asemenea, realizează expertize în explozii, incendii,
expertiza accidentelor auto, a înregistrărilor audio, video.

30
 Alături de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza – deşi mai rar
uzitate – expertize complexe medico-legale şi criminalistice (exemplu mecanism traumatic =>
heteropropulsie, accident auto).
Nu există un raport strict determinat de ierarhie între constatările tehnico-ştiinţifice şi
expertiza criminalistică decât în sensul competenţei. Termenul ,,contraexpertiză” este eronat d.p.
d.v. terminologic, pentru că, de fapt, se efectuează ,,o nouă expertiză” 21, cu alţi experţi şi în număr
de opt persoane: 3 experţi şi respectiv consiliul celor patru şefi ai Laboratoarelor plus un director al
I.N.E.C.

Secţiunea 10. Consideraţii asupra limitelor subordonării expertului criminalist desemnat în

vederea efectuării expertizei
În cadrul sistemului procesual penal român activitatea de expertiză criminalistică se
realizează prin intermediul laboratoarelor de expertiză criminalistică, experţii fiind desemnaţi de
către şefii laboratoarelor să realizeze o anumită lucrare. ,,Împrejurarea că expertiza criminalistică
constituie o examinare de laborator, nu atribuie laboratorului de criminalistică calitatea de expert.”22
Din punct de vedere procedural, expertul criminalist este persoana fizică ce posedă
cunoştinţele de specialitate specifice unui anumit domeniu, este angajat al unui anumit laborator
criminalistic şi a fost desemnat ca atare pentru realizarea unei lucrări de expertiză criminalistică de
către şeful laboratorului.
În anumite situaţii, cum sunt cele de realizare a unei noi expertize criminalistice – numită
impropriu ,,contraexpertiză” – sau pentru cazurile unde numărul pieselor ce se cer a fi examinate
este extrem de mare, se pot forma colective de experţi numite şi ,,comisii de expertiză”. Cu toate că
experţii îşi desfăşoară în aceste situaţii activitatea în colectiv, răspunderea pentru calitatea şi
obiectivitatea ştiinţifică a examinărilor continuă să fie personală. Dacă, în baza cunoştinţelor şi
convingerilor profesionale proprii, membrii comisiei de expertiză criminalistică ajung la opinii
divergente, fiecare expert va putea formula în cadrul raportului opinii proprii şi va răspunde pentru
acestea.
De vreme ce răspunderea expertului pentru corectitudinea, obiectivitatea şi precizia
concluziilor formulate este personală, iar pentru realizarea unei anumite expertize el este desemnat
de către şeful laboratorului, se pune problema dacă şi în ce limite activitatea sa va putea fi supusă
controlului şi respectiv cenzurii din partea şefului unităţii de expertiză criminalistică.
Este neîndoios că problema va trebui aici analizată sub două aspecte. Primul este cel legat de

21
Vezi Ionescu, L., op. cit.
22
Ciopraga, A., op. cit., p. 408.

31
existenţa unei îndrumări şi a unui control al şefului laboratorului ce se extind la alegerea celor mai
adecvate tehnici şi metode de examinare, ca şi asupra respectării metodologiilor de lucru,
manipulare şi păstrare a materialelor supuse examinării specifice. Acesta se întemeiază pe prezumţia
existenţei unei mai bogate pregătiri şi experinţe profesionale a şefului laboratorului, îzvorând în
acelaşi timp şi din regulile interne de organizare şi ierarhie ale unităţii. Celălalt aspect priveşte
dreptul şefului laboratorului de a cenzura concluziile expertului criminalist. Care este întinderea
acestui drept? Este el absolut sau comportă unele limite? Care este motivaţia?
Asupra acestei probleme, în literatura de specialitate din ţara noastră s-au conturat două
puncte de vedere. Conform unei opinii, dreptul de control ar privi doar condiţiile de formă ale
raportului de expertiză, în sensul de a se urmări respectarea obiectivelor stabilite de organul judiciar.
Controlul însă nu s-ar putea extinde şi asupra chestiunilor de fond: concluziile la care a ajuns
expertul, întrucât aceasta ar încălca obiectivitatea şi ar putea conduce la influenţarea din afară a
expertului. Sigur că este necesară o supraveghere a realizării expertizelor în conformitate cu
conţinutul actului procedural prin care au fost dispuse. Dar, aceasta nu este o cenzură, credem noi, ci
face parte din dreptul de îndrumare la care ne-am referit mai sus.
Conform punctului de vedere opus, ,,conducătorul instituţiei poate şi trebuie să-şi exercite
controlul asupra chestiunilor de fond ale raportului de expertiză, verificând concluziile sub aspectul
fundamentării lor ştiinţifice”.23 Apreciem că atunci când se constată formularea unor concluzii
greşite sub aspect metodologic şi profesional, erori de formulare, sau alegerea unor demonstraţii
insuficient fundamentate, şeful laboratorului poate atrage atenţia asupra acestor aspecte,
recomandând expertului revizuirea şi chiar refacerea lucrării.
Achiesăm acestei idei, întrucât acestea nu constituie, în opinia noastră, intruziuni de natură
a influenţa expertul, având doar rolul de a împiedica trimiterea la organul judiciar a unor concluzii
eronate, ce pot genera orientarea greşită a cercetărilor. Desigur că există posibilitatea corectării lor
printr-o expertiză nouă, dar restituirea raportului pentru completare sau refacere va permite evitarea
unor lucrări suplimentare şi inutile. Oricum, răspunderea expertului pentru concluziile sale este
personală, motiv pentru care acesta şi semnează singur raportul de expertiză (sau alături de ceilalţi
experţi în cazul comisiei). Admiterea posibilităţii ca expertul să fie influenţat din exterior pentru
concluziile sale, l-ar putea transforma într-un simplu executant docil, cunoştinţele sale de
specialitate trecând în plan secund, după relaţiile de subordonare.

Secţiunea 11. Realizarea expertizei şi redactarea raportului de expertiză criminalistică

23
Ciopraga, A., op. cit., p. 411, cu referire la Dumitru Cruceanu, Expertiza criminalistică şi organizarea ei, în R. P.
R., p. 40.

32
 În realizarea expertizei criminalistice activităţile trebuie să se conformeze caracterului de
examinare ştiinţifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează prin etape
succesive, cu grade de dificultate şi complexitate consecutive şi înlănţuite în mod riguros şi necesar.
Corespunzător metodicii examinării criminalistice, ca în orice proces de identificare, se va face
trecerea gradată de la general spre particular prin utilizarea procedeelor logice 24 care constituie
temeiul raţional şi operaţional pentru orice demers de identificare: examinarea analitică, iar pe baza
rezultatelor acesteia, sinteza datelor şi formularea unor concluzii.
Cu ajutorul acestor fundamentări logice şi conceptuale, procesul de examinare va parcurge
următoarele etape25: analiza problemelor, a materialelor şi tehnicilor disponibile, examinarea
comparativă, aprecierea finală şi formularea concluziilor.
Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale şi particulare ce
sunt specifice materialelor supuse examinării (urme papilare, proiectile, scris, semnături, acte de
identitate, bancnote, alte urme). Acestea vor fi analizate şi diferenţiate în funcţie de specificul lor şi
de corespondenţa cu obiectul expertizei şi cu materialele de comparaţie. Când se cer a fi examinate
în cadrul aceleiaşi expertize criminalistice mai multe documente diferite – de exemplu paşapoarte,
permise de rezidenţă, vize de şedere ş.a.m.d. – acestea vor fi triate şi repartizate spre examinare pe
categorii, având în vedere şi ceea ce se cere a fi examinat la ele. De exemplu, la mai multe permise
de şedere şi vize turistice se cere a se stabili provenienţa lor, corespondenţa cu sigiliile autorităţilor
emitente, la altele modul de contrafacere sau metoda folosită etc. Pentru identificarea grafică se va
avea în vedere, direcţia, tendinţele şi aspectul general al mişcărilor, pentru alte urme tipul şi
particulariţăţile lor.
În acestă primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor (de exemplu, la
un act contestat aspectul general: hârtia, imprimarea, elementele de securitate, conţinutul,
cernelurile folosite, integritatea actului etc.) pentru a putea pune în evidenţă ceea ce este esenţial,
individualizant şi specific documentului examinat, dar care în acelaşi timp îl face să fie concordant
cu cerinţele generale ale clasei de documente din care face parte. Se vor sorta de asemenea şi
materialele de comparaţie în funcţie de provenienţă, stabilindu-se corelaţii generale pe tipuri de
documente şi elemente de securitate, impresiuni de siguranţă, reţete şi probe de hârtie, cerneluri,
toner.
Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află şi identificarea unui anumit
aparat: imprimantă, copiator, telefax care a produs un anumit document se vor realiza materiale de

24
Flonta, Mircea, Structura coordonării acţiunilor şi geneza operaţiilor logico-matematice, Teoria acţiunii
umane, Forum – Ştiinţe sociale, vol. I, 1969, p. 109-115.
25
Ladislau, Mocsy, Demonstraţia - etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză criminalistică, în
lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiţiei 1978, p. 68-71.

33
comaparaţie cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor suspectate.
Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a proiectilelor sau
tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le este specific, erori de
imprimare, defecte de funcţionare, aspectele macroscopice, ca şi micro-urmele şi urmele latente
produse de părţile componente ale mecanismelor de preluare şi transport pentru hârtie, tonerul; la
arme de ghinturile ţevii pe proiectil, iar la tubul carţuş de partea frontală a închizătorului, de
percutor, de opritor etc. În acest fel se obţine o primă sistematizare şi o imagine generală a datelor
deţinute şi cu care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă.
Considerată de specialişti ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este într-adevăr
etapa cea mai încărcată de conţinut specializat, care poate da măsura priceperii şi preciziei muncii
expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor şi a elementelor ce sunt supuse
cercetării, să se folosescă ,,cele mai adecvate procedee şi mijloace tehnico-ştiinţifice de comparare a
însuşirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidenţelor sau a divergenţelor”26. Odată atins acest
punct, plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul, prin intermediul procesului de sinteză
şi evaluare globală, dar în acelaşi timp sintetică a informaţiilor obţinute pe calea observaţiei directe,
ca şi pe cale instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea şi ilustrarea constatărilor sale.
Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede formularea concluziilor şi din
conţinutul căreia se alcătuieşte acea parte a unei expertize criminalistice privind constatările
expertului.
Deşi denumirea este limitativă în aparenţă, ea constituie corpul principal al conţinutului
expertizei criminalistice, în care, aşa cum am arătat, pe lângă observaţii şi rezultate ale unor
măsurători, experimente etc., se vor face, în măsura în care sunt necesare, deducţii logice şi
demonstraţii. În unele sisteme juridice (britanic şi american) actul cu rol de expertiză criminalistică
depus la dosar conţine doar obiectivele, numele sau codul expertului şi concluziile, elementele de
examinare şi demonstraţia fiind prezentate de specialişti în cadrul procesului, în cursul etapei de
,,Cross-examining”.27
Demonstraţia trebuie să fie fundamentată temeinic pe date şi observaţii cu caracter ştiinţific.
Deducţiile şi demonstraţiile se întemeiază pe acele date, teze şi principii ale ştiinţei criminalistice,
ale logicii formale şi simbolice care rezultă ca reguli generale de apreciere şi explicare. Când în
cadrul demonstraţiilor se face apel la datele altor ştiinţe (chimie, fizică, electronică,
electreomecanică, informatică etc.) vor putea fi expuse calcule, rezultate de analize, grafice de
absorbţie a radiaţei UV, cromatograme, pot fi explicate moduri de funcţionare ale unor aparate,
26
Ciopraga, A., op. cit., p. 414.
27
Moensens, Andre A., How to prepare for a Daubert Hearing – A.A.F.S. 1997, International Journal of Forensic
Document Examiners, vol. 3, nr. 2/1997, p. 180.

34
programe, moduri de producere ale unor procese, fenomene, accidente etc. Credem că trebuie însă
evitate formulările inutil preţioase şi tehnicizarea excesivă a explicaţiei, promovând o formulare cât
mai concisă şi accesibilă. Nu trebuie căutate expresii care nu vor putea fi înţelese de nespecialişti.
Trebuie oare să mai amintim că rostul expertizei este şi acela să ofere organelor judiciare clarificări
asupra unor aspecte de mai mare tehnicitate şi specializare? Ori exprimarea prea tehnicistă şi
preţioasă nu face uneori decât să amplifice confuzia? În principiu, organul judiciar trebuie să obţină
din partea de constatări a expertizei criminalistice exact acele informaţii care să-i uşureze munca.
Concluziile nu sunt totdeauna suficiente, ele fiind uneori lapidare. Acestea trebuie însoţite şi
precedate de clarificări. Spre exemplu, cu privire la modul de contrafacere a unui document expertul
apreciază că tehnologiile şi aparatele folosite impun activitatea unei/unor persoane cu pregătire de
specialitate (tipografi, informaticieni etc.) sau cu privire la pericolul pe care îl poate prezenta chiar
pentru trăgător o armă defectă. Caracterul complet şi convingător al examinărilor şi al constatărilor
depinde de modul de analizare, demonstrare şi ilustrare.

Secţiunea 12. Concluziile expertului criminalist

Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză
criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, care
lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături de
celelalte probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă (ştiinţifică) asupra anumitor
împrejurări şi nu imagini alternative (subiective deci) asupra faptei.
Prin formularea concluziilor, expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza
datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală şi instrumentală sau analitică, cât şi a părerii
sale de specialist, în baza cunoştinţelor şi experienţei profesionale personale. În măsura în care din
constatări se desprind elemente suplimentare, utile şi necesare pentru soluţionarea cauzei, în virtutea
rolului său activ, expertul îşi va extinde cercetarea şi asupra acestora pentru o examinare completă.
Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.
Este necesar ca, din conţinutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărei urme,
document, sigiliu, menţiune etc., poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul,
impresiunea, actul de identitate etc., vor fi identificate cât mai exact. De exemplu ,,Impresiunea de
sigiliu bancar cu menţiunea XXXXXX cu nr. YYYY” sau ,,Paşaportul cu seria ZZZZ eliberat la
data de ... ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme etc., la care s-ar referi celelalte
concluzii.
Concluziile ce se formulează de către experţii criminalişti nu au întotdeauna acelaşi grad de
certitudine. Există şi situaţii când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de

35
probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluţiona problema supusă spre examinare.
Practica expertizei criminalistice de la noi, ca şi literatura de specialitate 28 disting în modul de
concluzionare următoarele categorii de concluzii:
- concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-
negative (de excludere);
- concluzii de probabilitate (incerte);
- concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei supuse expertizării.
Concluziile certe sunt aserţiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul şi pe
temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate (,,Impresiunea de sigiliu de pe contractul
de împrumut nr. ... a fost creată de sigiliul aparţinând Băncii ... ”; ,,proiectilul cal. 7,62 mm extras
din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate (Viza turistică pentru
Italia, perioada ..., de la fila nr. ..., din paşaportul nr. … nu a fost eliberată de Consulatul Italiei).
Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea
validităţii, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui anumit autor,
arme, instrument de spargere, tip de pneu etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială asupra
aspectului examinat.
În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta şi asupra
metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui anumit
act. De exemplu: se stabileşte că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicol nu au fost
create de un sigiliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul unei imprimante
cu jet de cerneală sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-druck. Indiferent că
sunt cert-pozitive sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte importante ele putând orienta
determinant cercetările ulterioare.
Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor în care expertul nu poate formula
decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenţei unui anumit fapt. Când datele (material de
comparaţie) accesibile expertului sunt reduse ori datorită unor erori anterioare de ridicare a
materialelor de comparaţie, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale
actului sau procesului supus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat şi în situaţiile
în care cantitatea de material în litigiu este foarte redusă (de exemplu un grup de cifre, o semnătură
simplificată neliterală) ori urma este parţial alterată. Pot apărea, alături de coincidenţe şi elemente

28
Ciopraga, A., op. cit., p. 428-436. Mihuleac, E., Expertiza judiciară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 230.
Dumitru, Sandu, Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei criminalistice româneşti şi în sistemele
altor state. O privire comparativă. (Nepublicat), Comunicare prezentată la al II-lea simpozion Naţional al
Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică, Bucureşti, octombrie 1996. Ionescu, Lucian, Concluzia
raportului de expertiză criminalistică a scrisului şi aprecierea valorii sale probante, Buletinul Intern al
Procuraturii R. S. R. în Probleme de criminalistică şi criminologie, nr. 2-3/1983, p. 43-54.

36
neexplicabile, divergente. Expertul se află deci, în imposibiliatea de a formula o concluzie cu
caracter de certitutdine, întrucât elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale şi
individuale nu au suficient potenţial identificator. El va trebui deci să formuleze o apreciere
ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe noi, contrare, suplimentare etc. ,,Concluzia cu caracter de
probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are caracter
arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece expertul îşi fundamentează presupunerile pe elemente
obiective şi nu pe impresiile sale subiective.”29
Concluziile de probabilitate apar în general în forma ,,Probabil DA” în sensul că se
apreciază că un anumit aspect este posibil să se fi produs (,,Actul în litigiu a fost probabil rebroşat
după introducerea unei noi pagini cu numele şi poza titularului…”; „Semnătura în litigiu a fost
probabil executată de numitul S.R.”). Asupra utilităţii acestor concluzii părerile sunt împărţite în
literatura de specialitate.
După unii autori30, concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluţionarea cauzei,
generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze, ci de
certitudini, motiv pentru care el dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate fac să
se menţină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul cercetărilor.
Credem însă, în mod contrar acestor opinii că a găsi cu orice preţ un autor ori a-l exclude în
mod absolut, atunci când există şi unele dubii este periculos şi chiar contrar rolului expertizei în
înfăptuirea actului de justiţie. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea concluziilor
probabile considerându-le utile şi pertinente.31 Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost puse
la dispoziţie pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile de probabilitate pot oferi organelor
judiciare versiuni alternative spre care să-şi îndrepte cercetările, deschizând uneori perspective noi,
remarcând laturi considerate până la acel moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize
false, existenţa unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă
temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluţii şi nu a uneia certe sau de
imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării.
Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor supuse examinării apar ca
urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceştia este starea
materialelor supuse spre examinare – acte distruse, arse, corodate, uzate, porţiuni prea mici din
cămăşile unor proiectile, urme ,,contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanţă de evidenţiere –

29
Ciopraga, A., op. cit., p. 430, referire şi la Sandu Dumitru, Unele aspecte privind interpretarea concluziei
raportului de expertiză – 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiţiei, p. 61-63.
30
Experţii şcolii sovietice, în special Zotov B., Belkin R. S.
31
Buus, Alexandru, Concluziile probabile în expertiza criminalistică – în 20 de ani de expertiză criminalistică, p.
42-50. Locard, E., Les faux en ecriture et leur expertise, Paris, 1959, p. 29. Basarab, Matei Criminalistica,
Cluj-Napoca, Litografia UBB Cluj, 1969, p. 325. Ciopraga, A., op. cit., p. 432-433.

37
ale căror caracteristici generale nu mai sunt exploatabile. Insuficienţa materialelor de comparaţie –
ca în cazurile actelor de peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de
sigiliu cu garanţii de autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte oficiale
asemănătoare etc. Alteori, ajungerea la o soluţie de imposibilitate se datorează întinderii foarte
reduse a urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici şi disparate porţiuni de traseu
din urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafeţe de teren, sume de bani, ani de emitere,
nume titular etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris anterior, iar a formula o concluzie
,,pe ghicite” este cel puţin lipsit de seriozitate sub aspect profesional, în lipsa posibilităţii de
demonstrare şi ilustrare.
Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată şi de limitele cunoaşterii şi
experienţei, pentru un moment şi domeniu dat, de lipsa unor metode şi proceduri cu caracter
ştiinţific, precum şi a unor dotări tehnice adecvate complexităţii şi chiar de lipsa pregătirii,
competenţei sau de superficialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de
examinare sau alegerea greşită a metodelor de lucru, pot şi ele conduce la concluzii de
imposibilitate a soluţionării problemei.
Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor stabilite ca obiective ale expertizei
pot fi formulate astfel: ,,NU se poate stabili care au fost menţiunile cifrice radiate de pe cecul cu
seria…” sau ,,Datorită lipsei unor materiale de comparaţie corespunzătoare nu se poate stabili dacă
impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost realizată ulterior”.
Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoţită întotdeauna de o analiză
temeinică şi de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie
de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluţia oferită ca
alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate formula
decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialul organului judiciar, precizând motivul
respectiv ca temei al restituirii.32 Credem că, odată terminată studierea materialelor, expertul
criminalist este în măsură să aprecieze direcţia soluţiilor pe care le poate formula, dar până la
epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică şi instrumentală acestea rămân doar ipoteze.
Odată realizate toate examinările necesare şi posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja
realizată, rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului, ceea ce nu se poate compensa
prin lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conţinutul constatărilor din raportul de
expertiză şi expusă pe larg, fundamentarea şi explicarea alegerii acestei soluţii are menirea de a
convinge organul judiciar şi părţile din cauză despre ,,justeţea concluziei de imposibilitate” 33.
32
Mocsy, Ladislau, Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal roman, Teză de doctorat, Universitatea “Al.
I. Cuza”, Iaşi, 1975, p. 143.
33
Ciopraga, A., op. cit., p. 436.

38
Explicarea limitelor tehnice şi metodice este de natură a informa organul judiciar despre faptul că un
anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluţionat pe calea expertizei criminalistice, evitând
tergiversarea inutilă a cercetărilor, determinându-l să caute răspunsuri şi pe calea reorientării
anchetei, înţelegând limitele tehnicii pentru un moment dat, limitele materiale ale unităţii şi nu
neapărat limitele absolute de cunoaştere.

39
 CAPITOLUL IV
ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Traseologia - ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale

structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect ori ca modificări produse de
fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor
legate de formarea acestor urme şi aflarea adevărului
Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine
franceză, care se traduce prin urmă, dâră) şi „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine,
idee).

Secţiunea 1. Noţiunea de urmă. Clasificarea urmelor

Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea de
urme.
Prin intermediul intepretării urmelor se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic al
desfăşurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese.
Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi – ,,cercetaşi”
,,trail finderes”, ,,path finders”, ,,scouts” n-au făcut decât să recunoască şi să interpreteze urme.
Urmele pot fi :
 produse de obiecte – ex.: urme de pneuri, de instrumente;
 produse de animale – ex.: muşcături, urme de copite, etc.;
 produse de oameni – ex.: miros (urmeolfactive), urme de paşi, etc.;
 produse de fenomene – ex.: incendiu, trăznet, apa;
 urme biologice – ex.: sânge, salivă, etc.
Literatura de specialitate defineşte noţiunea atât în sens larg, cât şi restrâns.
În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei şi care este utilă
din punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).
În sens restrâns - urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa
unui alt obiect cu care a venit în contact.
De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii:
URMA - modificarea creată la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi
acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene care prin aspect,
caracteristici, poziţie, conţinut, este utilă cercetării criminalistice (persoane implicate: victime,
infractori, martori, altii).
Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se poate
face definirea urmei.

CLASIFICAREA URMELOR
Există diverse criterii şi modalităţi de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată
clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:
1. urme de reproducere;
2. urme formate din obiecte şi substanţe;
3. urme rezultate din explozii, incendii.

1. Urme de reproducere
- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe
suprafaţa celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).
2. Urme formate din obiecte şi substanţe
- variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.;
obiecte abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de
substanţe (sânge, vopsea etc.);
- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.
3. Urmele de incendiu
- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt
parţial distruse. Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc.
Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii
auto - pt. mascare omor ...).

Şi acum o tratare mai pe larg.

1) Urmele de reproducere
- se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preia din
caracteristicile celuilalt pe suprafaţa sau în volumul său
Este vorba deci, de existenţa a două tipuri de obiecte:
a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;
b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa
urme (exemplu: parchetul lustruit reţine urme de tălpi de noroi, praf ş.a. pe o durată apreciabilă).

41
 Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:
1. După modul de acţiune:
• statice;
• dinamice.
2. După gradul de plasticitate:
 de adâncime;
 de suprafaţă – stratificare;
 de destratificare.
3. După locul de sedimentare:
 locale;
 periferice.
4. După natura obiectului creator:
 de mâini;
 de picioare;
 create de alte obiecte.
5. După vizibilitate:
• urme vizibile - pot fi imediat şi uşor descoperite, fară intervenţia unor aparate sau substanţe
speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;
• !urme latente - evidenţierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat
(observare) şi substanţe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri
lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecţie la acte - fire, reţele,
marcaj electromagnetic).34

1) După modul de acţiune a obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să
se producă o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui
autovehicul în mers constant).
Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând
uneori duce la chiar la identificarea individuală.
ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).
b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafeţe de contact – ex.,

34
în literatura de specialitate (J. Gayet) mai intâlnim notiunea de ,,urme pozitionale” - vizând schimbarile produse în
pozitia unor obiecte (scaun rasturnat, obiecte răvăşite ş.a.m.d.)

42
urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.
Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea celor
două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiţii detaliile
specifice - de exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor putea permite
identificarea obiectului creator.
2) După gradul de plasticitate a obiectului primitor:
a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel
creator de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul
obiectului primitor.
ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi
- striaţiile create de ghinturi pe cămaşa glonţului
Fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează calitatea reproducerii.
b) urmele de suprafata. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul
din ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanţă de pe obiectul creator pe obiectul
purtător (ex. - transpiratia mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi şi de pe obiectul purtător pe obiectul
creator.
I. Urma de stratificare - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar poate fi
produsă şi prin desprinderea de substanţe depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpă - în casă el
poate indica traseul).
Pot fi - vizibile;
- latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanţe de
marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanţă, de culoare sau
substanţă depusă este transparentă).
II. Urme de destratificare - se creează prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa obiectului
primitor şi aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. - urme de pe obiectul vopsit pe hainele sau
corpul omului).
3. Urme locale sau periferice
a) Urme locale - formate prin modificarea suprafeţei sau volumului obiectului
primitor pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a
caracteristicilor obiectului creator.
ex. - urma unui radiator pe un alt vehicol
- urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală - după viol s-a
simulat o aruncare de la etaj.
b) Urme periferice (de contur) - sunt rezultatul modificării de suprafaţă a obiectului

43
primitor prin depunere de substanţă în afara limitelor obiectului creator.
ex. - sânge care împroaşcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziţia agresorului
- nisip, praf etc.
Promotor şi susţinător al importanţei acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu
Andrei, care le-a şi utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluţionării unor cauze complexe în
care a anchetat.

Secţiunea 2. Urmele instrumentelor de spargere

În cercetarea infracţiunilor se întâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor
instrumente cu care s-a forţat un sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de bani,
etc.
În general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru (şurubelniţe,
chei, topoare, ciocane, răngi) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operaţia pentru care au
fost folosite (sfredele, burghie, bări metalice, pietre, etc.).
Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor de
formare, în:
 urme statice şi urme dinamice;
 urme de adâncime şi urme de suprafaţă. Urmele de adâncime sunt mai frecvent întâlnite
în unele cazuri de forţare, accidente, etc.
Tot în funcţie de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere şi în:
 urme de tăiere;
 urme de apăsare;
 urme de frecare;
 urme de lovire.35
Urmele de lovire sunt întâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este însoţită de zgomot,
iar infractorii preferă să evite acest fapt.
1. Urmele de tăiere - sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striaţii paralele,
produse de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul,
cuţitul, dalta, foarfecele, burghiul, ş.a. Identificarea acestor instrumente se poate face ,,datorită
reproducerii în urmă a neregularităţilor caracteristice de pe tăişul instrumentului sub formă de
striaţii orientate în sensul mişcării”.36

35
Mircea, I., op. cit., p. 136.
36
Suciu, C., op. cit., p. 256.

44
 Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul creator şi cel
primitor de urmă să existe o diferenţă de rezistenţă, cel din urmă trebuind sa fie mai puţin rezistent
şi să aibă, de preferinţă, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile obiectului creator.
Unghiul sub care este aplicat tăişul instrumentului creator de urmă va influenţa şi înclinarea
urmelor, striaţiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiş sau pe partea activă a instrumentului
de tăiere există ştirbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat. Tăişurile topoarelor
sau altor instrumente asemănătoare vor crea urme, în funcţie de înclinarea cărora se va putea stabili
dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.
Cu ajutorul cleştilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea vor fi
întotdeauna în perechi, având în general lungimi mici şi fiind, de aceea, mai greu de identificat
obiectul care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de stabilire a
continuităţii liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucşarea fotografiei microreliefului
striaţiilor în litigiu şi a celor create experimental.
La faţa locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uşi, ferestre, podele, mobilier, case de bani,
ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat infractorul,
deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiţi.
2. Urmele de frecare - sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc
particularităţile instrumentului care le-a creat. Pot fi create de instrumente cum sunt bomfaierele,
ferăstraie, pile. Acţiunea succesivă a dinţilor nu permite identificarea instrumentului care le-a creat,
însă la începutul şi la finalul locului de acţiune pot fi găsite urme cu potenţial identificator. Acestea
sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului şi a direcţiei din care s-a acţionat.
Urme de frecare mai lasă şi sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăişurilor putând fi
găsite în negativ pe şpanul desprins în procesul de perforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte sisteme de
închidere. De exemplu, pe rama unui fişet metalic, a cărei tăiere s-a încercat pentru a ajunge la
mecanismul de închidere aflat sub această ramă.
3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte găsite
la întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, şurubelniţa, etc.
Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile
exterioare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forţării unor sertare, safe-uri, etc.
4. Urmele de lovire - sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor de
creare. Ele pot fi generate prin acţiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte instrumente
cu greutate sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme să reproducă şi
unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma formei unui ciocan pe calota
craniană a victimei.

45
 Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane participante, în
mod special dacă aceştia folosesc obiecte diferite.

Secţiunea 3. Urmele de forţare a sigiliilor

Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete, vagoane, mijloace de transport, se aplică
peste sistemele de închidere ale acestora sigilii din plumb sau plastic care sunt apoi strânse cu
ajutorul unor cleşti speciali care imprimă de obicei şi un sigiliu sec cu serie.
Forţarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea plumbului” pe sfoară sau sârma pe care
este aplicat, find lărgite în acest mod canalele şi scos nodul, permiţând dezlegarea firului sigiliului,
care, după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi găsite urme de plumb pe sfoara sau sârma
sigililui, canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.
O altă modalitate de forţare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forţare cu un
instrument ascuţit) şi apoi înlocuirea lor cu alte sigilii confectionate în prealabil. Aceasta operaţie
va putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului sau se va manifesta prin aspectul necorespunzător
al plumbului, diferenţa seriei marcate, etc.
Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul canalelor,
după aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substanţe chimice. Urmele de acest
gen sunt destul de uşor vizibile.
În general, operaţiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme vizibile,
dinamice.
Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrierea lor amănunţită în procesul
verbal (dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conţinute în urme), se vor face fotografii de
detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi incident de natură a permite
valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica şi urme prin mulare-parafină sau ghips,
continuându-se apoi examinarea în condiţii de laborator, unde pot fi create pentru comparaţie şi
urme experimentale cu obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.

Secţiunea 4. Urmele de incendiu

Acest tip de urme pot fi întâlnite în cele mai diverse infracţiuni, cât şi în cazul producerii
unor evenimente naturale, accidente, etc. În funcţie de cauza, de locul şi natura incendiului, urmele
produse de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de afumare, carbonizare,
diferite obiecte, materiale, fiinţe, distruse parţial sau integral de ardere. De cele mai multe ori,
intervenţia pentru stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la alterarea lor, obiectele sunt
mutate de la loc, încât este greu de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor incendii.

46
 Clasificarea urmelor de incendiu se face în funcţie de cauza care le-a determinat, rezultând,
astfel:
▪ incendii generate de cauze naturale;
▪ incendii generate accidental;
▪ incendii create intenţionat.

1. Incendiile naturale - sunt în general produse de electricitatea atmosferică, de razele

solare, sau de autoaprinderi.
a) Electricitatea atmosferică poate avea ca sursă în special trăznetul. Acesta este o
descărcare electrică naturală cu durată extrem de scurtă (milisecunde), dimensiuni diferite şi
intensităţi de mii de amperi şi tensiuni chiar de milioane de volţi. Aceste caracteristici conduc la
dezvoltarea unor temperaturi care pot atinge puncte de topire pentru sticlă, metale, piatră, etc. Ca
urmare a acţiunii traznetelor, metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se sub
formă de stropi pe obiectele din apropiere, unele metale se magnetizează, nisipul se poate topi
devenind local o masă sticloasă, materialele inflamabile (haine, case, pomi etc.) se aprind, pereţii şi
hornurile crapă, cărămida (chiar şi cea refractară) devine lucioasă.
Trăznetul loveşte în general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc. El poate însă să lovească şi
persoane aflate în locuri deschise, pe înălţimi. Pe haine, urmele produse de trăznet au forma unor
rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra persoanei
(ceasuri, unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul lor urme
de arsură. Pe piele, trăznetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescenţe, sau cu aspect de
frunze de ferigă.
b) Razele solare produc destul de rar incendii, deoarece trebuie întrunite cumulativ
condiţiile de uscăciune a aerului şi vegetaţiei şi concentrarea razelor solare în focar pe anumite
materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de iniţiere a
incendiului, obiecte incomplet arse, cenuşă, care permit stabilirea direcţiei de propagare a arderii şi
uneori şi a focarului incendiului.
c) Autoaprinderile sunt generate de cauze intrinseci chiar materialului însuşi. De
exemplu, în industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, minerit, lipsa de aerisire a depozitelor,
silozurilor, haldelor de cărbune poate duce la creşterea temperaturii materialului depozitat (făina,
şroturi vegetale, bumbac, cărbune, etc.), atingând uneori limite de 600-700oC şi declanşând un
proces de ardere lentă, care devine tot mai puternic şi produce consecinţe grave (explozii ale unor
silozuri, depozite, etc.). Procesele de ardere lentă pot să se maturizeze în intervale ce ating 2-3

47
săptămâni.

2. Incendii accidentale - pot fi determinate de cele mai diverse cauze, printre care: foc
nesupravegheat, ţigări uitate la întâmplare, aparate electrice defecte, scântei ale electricităţii statice
produsă de hainele din fibre sintetice în medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor incendii
constau în funingine, cenusă, materiale arse parţial, zidărie distrusă, conductori electrici şi izolatori
degradaţi, arsi, etc.
3. Incendii intenţionate
- este evident că sunt produse de infractor, în special ca să îşi acopere urmele, din răzbunare, în scop
criminal.
Dupa comiterea unor furturi pot fi incendiate locuinţele sau magazinele pentru a şterge
urmele şi a îngreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate de
moartea victimei, se incendiază casa; o delapidare este ,,acoperită” cu un incendiu declansat
,,întâmplător” în preziua unui control de fond.
Aceste incendii pot fi declanşate atât instantaneu, cât şi prin utilizarea unor dispozitive de
întârziere cu fitil, cu temporizare, etc.
Urmele de incendiu se analizează cu atenţie pentru a identifica sursa şi directia, modul de
propagare a incendiului. Se vor face fotografii şi schiţe ale locului incendiului. Se identifică şi se
ridică diferite obiecte parţial arse care oferă date despre originea şi natura incendiului. Se vor
cerceta cablurile electrice, panourile de siguranţe, instalaţiile de încălzit, iluminat, verificându-se
integritatea lor, prezenţa şi calibrarea corectă a siguranţelor fuzibile, eventualele improvizaţii, etc.

Secţiunea 5. Urmele create de mijloacele de transport

În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulaţie, dar pot fi găsite şi
când sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport
(omoruri, tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai multe
tipuri :
(1) urme create de anvelope;
(2) urme create de roţile metalice ale căruţelor sau de şinele metalice ale săniilor;
(3) urmele de impact ale vehicolelor;
(4) urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;
(5) alte urme create de vehicole (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil, etc.).
Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei şi ca
urme de suprafaţă (de exemplu, urme de călcare cu roţile peste corpul şi hainele victimei). Sunt

48
prezente atât ca urme statice, create de mişcarea uniformă a vehicolelor, cât şi ca urme dinamice,
produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei
(demaraje bruşte).
Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este deci
relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schiţa locului
faptei, cu măsurarea şi menţionarea dimensiunilor lor: lungime, lăţime, aspect, efectuându-se şi
fotografii judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe zăpadă
şi sunt relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menţionat în procesul verbal de cercetare tipul şi
aspectul acestora.
Într-o cauză, în condiţii de drum pe timp de noapte şi ceaţă, victima a fost surprinsă şi
accidentată în apropierea trecerii de pietoni (cca. 2m. de la marcaj). Susţinerile şoferului, potrivit
cărora a efectuat manevra de frânare, însă pietonul nu a putut fi evitat deoarece a efectuat
traversarea fugind, au fost infirmate de menţiunile din procesul verbal de cercetare şi de schiţa
locului accidentului, unde se menţiona până la locul impactului o urmă statică, de rostogolire
corespunzătoare urmelor create de anvelopele autovehicolului angrenat în accident în mers normal,
fără frânare.
Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin trecerea vehicolelor prin noroi, nisip,
zăpadă), acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiţii de
laborator.
Urmele de anvelope ridică şi, în acelaşi timp, soluţionează probleme legate de tipul
autovehicolului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcţia de deplasare, marca şi tipul
anvelopelor cu care era echipat, etc.
Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe calea unei expertize criminalistice),
cauzele tehnice ale unor accidente rutiere.
Dintre aceste cauze menţionăm:
- defecte tehnice (vicii de fabricaţie) ale anvelopelor;
- uzuri avansate (desprinderea benzii de rulare, ruperea structurii metalice a anvelopei);
- intervenţia unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care conduc la
depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea cotrolului direcţiei şi iesirea de pe carosabil,
impact cu arbori, sau alte vehicole.
Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii acestora şi ca urmare a
accidentului când derapajul datorat frânării bruşte este urmat de lovirea unei borduri cu roata şi de
explozia camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului direcţiei şi impactul cu
persoane, vehicole, case, etc.

49
 Tipul şi marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant, putând fi
calculată lungimea urmei (deci circumferinţa roţii) prin măsurarea distanţei dintre două repere
similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin frânare, nu mai
poate fi identificat desenul anvelopei, deoarece, în aceste situaţii el lipseşte, este insuficient sau
parţial imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o lăţime egală cu
cea a anvelopei, iar pe o porţiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici
depozite de pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.
O situaţie mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un sistem
ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt dotate autovehicolele moderne. La acestea frânarea, chiar
violentă, se face fără ca roţile să se blocheze şi să patineze, ceea ce face ca urma să aibă aspect de
urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forta şi distanţa frânării.37
Urmele statice, create în procesul rulării normale a rotilor, redau mai multe elemente
specifice ale desenului antiderapant, reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul
roţilor. Pentru deplasările rectilinii, urmele create de roţile anterioare vor fi acoperite de cele create
de roţile posterioare.
Prin examinarea urmelor lăsate de roţi, poate fi stabilită şi direcţia de deplasare, eventualele
manevre ale vehicolului (ocolire, depăşire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se stabilească şi
viteza de deplasare la momentul frânării (în funcţie de lungimea urmei de franare), datele privind
starea tehnică a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se poate identifica
generic tipul de autovehicol: autoturism, maşină agricolă, camion, vehicol de teren, ş.a.
În identificarea anvelopelor pot fi folosite şi caracteristicile individuale ale acestora,
rezultate în procesul de fabricaţie, create prin uzura ce apare în procesul de circulaţie, cum ar fi
preluarea între modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi materiale.38
Urmele de impact - pot oferi date importante cu privire la direcţia de mers (de mişcare, de
staţionare) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehicolele implicate. Aceste urme sunt
foarte adesea însoţite de resturi materiale – cioburi provenind de la faruri sau parbriz, vopsea,
lemn din caroseriile camioanelor, etc). Vor putea fi găsite atât pe vehicolele de la locul
accidentului, cât şi pe diverse obiecte (pomi, borne Kilometrice, case, garduri) pe corpul
victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se va putea stabili înălţimea maşinii, direcţia
de deplasare. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator, pe calea
comparaţiei, se va putea stabili cu certitudine autovehicolul de la care provine vopseaua. De

37
Boboş, I.; Bunea, Gh., Investigarea accidentelor de circulaţie în care au fost implicat autovehicole dotate cu
ABS - comunicare la Simpozionul de Criminalistică, Cluj, 1998.
38
Mircea, I., Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie, Studia Universitatis, 1964.

50
asemenea, forma bării de protecţie se imprimă uneori în tabla caroserie autovehicolului lovit.
Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot indica
uneori încărcatura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de constructii, alteori ele
provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulaţie, sigla mărcii etc., permiţând
limitarea, restrângerea căutarilor la anumite mărci sau tipuri.
Utilizarea unor autovehicole în cazul transportării unor bunuri furate, când acestea au
pierderi de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau
pete. După direcţia sau extinderea acestora, se poate aprecia direcţia de deplasare, timpul
aproximativ de staţionare. În funcţie de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor - cu
benzină sau Diesel. Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcţiei de deplasare,
picăturile au forma alungită, cu partea mai subţire orientată spre direcţia de deplasare, datorită
curentului de aer care le împinge în partea opusă sensului de deplasare al maşinii.
Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor
particularităţi, aspectul lor (urme statice, dinamice, de adâncime, de suprafaţă). Se vor măsura
lungimea, lăţimea, distanţele între urme paralele (ecartament) sau urme succesive.
Urmele de impact se descriu generic şi se fotografiază, apoi se descriu detaliile, aspectul,
culoarea, conţinutul de elemente străine - cioburi, vopsea.
Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi examinate pentru a se stabili dacă
nu sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După ce au
fost consemnate şi fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.

51
 CAPITOLUL V
Metoda portretului vorbit. Identificarea persoanelor după semnalmente

Secţiunea 1. Metoda portretului vorbit. Notiuni generale

Trasaturile individuale ale persoanelor au fost si sunt folosite de organele judiciare in
procesul identificarii infractorilor precum si la crearea si imbogatirea unui sistem de inregistrare
si evidenta a unor categorii de indivizi, sa spunem asa, aflati in contradictie cu normele juridice.
In acest context a aparut si a intrat in tehnologia judiciara notiunea de "semnalmente" .
Prin semnalmente se inteleg trasaturile exterioare, generale si particulare ale unei
persoane, pe baza carora aceasta poate fi identificata39.
Semnalmentele unei persoane trebuie privite atat sub aspect anatomic si functional, cat si
in ceea ce priveste particularitatile morfologice ale acestora.
La baza identificarii persoanelor dupa semnalmente sta, asa cum s-a afirmat in doctrina,
pe de o parte, marea variabilitate a caracteristicilor individuale care deosebesc o persoana de
cealalta iar pe de o parte, caracterul relativ constant al acestor caracteristici, semnalmente40.
Descrierea semnalmentelor se face dupa o terminologie speciala, unitara si precisa,
respectiv prin metoda portretului vorbit, care ar putea fi definita ca o metoda stiintifica de
descriere si comparare a trasaturilor exterioare ale persoanelor. Astfel am putea afirma ca
portretul vorbit nu este altceva decat o asa zis “fotografie descriptiva” a individului, o imagine
care ne reda toate particularitatile individuale cu ajutorul carora sa putem deosebi dintr-un grup
mai mult sau mai putin numeros persoana cautata, practic sa ajungem la identificarea acesteia.
Aceste particularitati individuale, dupa cum am afirmat si anterior se bucura de o
stabilitate relativa. Trebuie insa mentionat si faptul ca valoarea de identificare a trasaturilor
exterioare depinde nu numai de stabilitatea lor, ci si de o serie de alti factori.
Teoria si practica criminalistica in domeniu au pus in evidenta unele principii care stau la
baza metodei portretului vorbit si anume:
1. Descrierea trasaturilor exterioare este necesar sa se faca incepand cu caracteristicile
generale (anatomice) ale intregului corp, avand in vedere capul, umerii, mainile, trunchiul,
picioarele, elementele caracteristice ale figurii umane. Aspectul exterior al persoanei se descrie
pe baza semnalmentelor anatomice si a celor functionale.
39
C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Serviciul Cultura, Presa si Editorial al Ministerului de Interne, 1974,
pg.3.

40
Camil Suciu, op. cit., pg. 423

52
 Semnalmentele anatomice (statice) reprezinta variatiile morfologice ereditare sau
rezultate din unele fenomene patologice ale corpului, capului, fetei si elementelor componente,
adica asupra semnalmentelor sa le zicem asa generale si asupra anomaliilor si a infirmitatilor
evidente. Semnalmentele functionale (trasaturile dinamice) se refera la caracteristicile exterioare
ale persoanelor care pot fi sesizate in timpul miscarii, respectiv in timpul mersului, vorbirii ori a
altor activitati desfasurate de individ.
In strinsa legatura cu semnalmentele anatomice si functionale este necesar sa se
individualizeze acele caracteristici referitoare la variatiile morfologice ereditare sau ca urmare a
unor fenomene patologice, interventii chirurgicale. Este vorba de semnele particulare dobandite
de persoana ca urmare a ranirii si deformarii unor organe sau a altor parti ale corpului, de
cicatrice, negi, alunite sau de alte semne legate de nastere, accidente etc.. Evidentierea acestora
este cu atat mai utila incat acestea sunt elemente care particularizeaza individul si mai mult decat
celelalte trasaturi descrise mai sus. Am putea chiar afirma ca sunt probabil mai importante decat
acele trasaturi generale pe care le gasim la fiecare persoana (trasaturi care sunt si ele de
individualitate, nu negam acest lucru) deoarece frecventa aparitiei lor pe corpul persoanelor fiind
mai redusa ele sunt mai usor de observat si de redat.
2. Observarea si descrierea semnalmentelor persoanei se face de regula, in planul frontal
si din profil (planul lateral).Trebuie mentionat ca sunt detalii care pot fi sesizate din ambele
planuri (de exemplu: forma nasului, proeminenta ochilor, a buzelor etc.), dar si elemente care pot
fi observate numai din planul frontal (exemplu: pozitia ochilor, departarea urechilor, latimea
nasului) sau din cel lateral (exemplu: forma urechilor, profunzimea radacinii nasului, inclinarea
barbiei).
Posibilitatile de descriere difera in functie de persoana care efectueaza aceasta operatie de
existenta unor mijloace tehnice, de durata si distanta de la care se face observarea.
3. Descrierea semnalmentelor se face folosind o terminologie comuna, precisa si unitara,
precum si intr-o succesiune logica. Folosirea terminologiei specifice portretului vorbit este strans
legata de necesitatile practice, mai ales cand urmarirea unui infractor in vederea descoperirii si
identificarii sale se face numai pe baza trasaturilor exterioare. In cazul in care nu ar exista o
astfel de terminologie folosita in descriere si in clasificarea datelor astfel obtinute nu s-ar putea
organiza nicio forma de evidenta a acestora41. In ceea ce priveste succesiunea logica amintita mai
sus aceasta va tine seama de faptul ca descrierea va trebui sa aiba o linie cat de cat logica de
prezentare pentru a nu se ajunge in situatia ca descrierea facuta sa fie incompleta din cauza
omiterii unor detalii.
41
Camil Suciu, op. cit., pg. 423

53
 4. Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub aspectul
marimii, formei, pozitiei si culorii.
Marimea in principiu nu are o exprimare absoluta. Se folosesc termenii mare, mijlociu,
mic, la care, in functie de datele concrete se pot adauga foarte mare si foarte mic. Marimea nu se
reda printr-o valoare absoluta decat in cazul inaltimii, iar pentru celelalte elemente ale corpului,
capului, figurii, marimea se poate referii la inaltime, grosime, latime, lungime. De aceea termenii
pot fi in functie de caracteristica ce se descrie, si anume:
- inalt, mijlociu, scund - pentru inaltime;
- lung, mijlociu, scurt - pentru lungime;
- lat, mijlociu, ingust - pentru latime;
- gros, mijlociu, subtire -pentru grosime.
In practica insa se pot folosi atat termenii mentionati mai sus cat si termenii: mare,
mijlociu sau mic cu referire la caracteristica ce se descrie, practic sa zicem asa vom avea o serie
de asa zis termeni generali care vor putea fi folositi in descrierea oricaror semnalmente, sau
termeni “specializati” pe fiecare categorie din semnalmentele de mai sus.
Forma este apreciata avandu-se in vedere conturul liniar al organului ce se descrie,
urmand a fi incadrat intr-o figura geometrica cu care se aseamana. Astfel, dupa forma, figura
poate fi: ovala, patrata, dreptunghiulara, triunghiulara, etc..
Pozitia unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciaza dupa planuri imaginare In
raport cu planul vertical sau orizontal sau dupa anumite zone invecinate, notarea reliefand daca
este vertical, oblic sau orizontal. De exemplu, barbia poate fi verticala, proeminenta, retrasa
avand in vedere un plan vertical imaginal ce pleaca de la baza inferioara, iar gura poate fi
orizontala cu comisuri ridicate sau coborate, in functie de un plan imaginal orizontal ce trece prin
colturile sale.
Culoarea se include in descriere doar pentru elementele ce au aceasta insusire (pielea,
ochii, parul).
Trebuie sa mai facem o mentiune aici in ceea ce priveste descrierea trasaturilor fetei,
anume ca in cazul in care vorbim despre unul din aceste elemente (nas, gura, urechi etc.)
dimensiunea acestora nu va fi raportata la un etalon exterior sau la sistemul metric, ci la celelalte
elemente ale fetei din care fac parte. Practic marimea unui nas, unei guri, unei urechi de aceeasi
dimensiune va fi apreciata diferit in functie de conturul capului si al fetei in care se incadreaza42.
Reusita identificarii persoanelor dupa trasaturile exterioare depinde in mare parte de
modul in care s-a facut perceperea si memorarea semnalmentelor. La ascultarea persoanei care
42
Camil Suciu, op. cit., pg. 424

54
urmeaza sa faca recunoasterea trebuie sa se tina seama de factorii obiectivi si subiectivi care pot
influenta asupra plenitudinii si fidelitatii perceperii.
Din randul factorilor obiectivi fac parte: natura locului in care s-a facut perceptia,
vizibilitatea la acel moment, conditiile atmosferice, durata perceptiei, departarea de locul
evenimentului si unghiul din care s-a perceput imbracamintea acesteia.
De asemenea trebuie sa se tina seama si de o serie de factori psihici ce influenteaza
perceptia la momentul savarsirii infractiunii. Este vorba de aptitudinile persoanei de a percepe,
retine si reproduce amanuntele dupa care urmeaza sa se faca recunoasterea, de modul de
comportare al individului fata de manifestarile din jurul lui. O influenta mare o au si alti factori
cum sunt nivelul de cunoastere, experienta de viata, varsta, profesia persoanei la care se adauga
deficientele organelor de simt ale celui care percepe, toate cele de mai sus aflandu-se bineinteles
sub influenta factorului emotional provocat de faptul savarsirii infractiunii percepute.
Pastrarea in memorie a celor percepute si redarea lor fidela sunt influentate de o serie de
factori printre care un loc important il ocupa timpul. Daca ascultarea persoanei in vederea
recunoasterii este efectuata la scurt timp de la petrecerea infractiunii si a perceperii imaginii
infractorului, redarea va fi mai fidela iar in cazul in care ascultarea va avea loc la un moment mai
indepartat in timp de perceperea si fixarea imaginii in memorie, aceasta va fi mai putin exacta,
uneori ajungandu-se chiar in situatii in care rezultatele acestor ascultari vor fi chiar
contradictorii. Totusi trebuie de mentionat ca ar trebui de avut in vedere si factorul emotional,
atunci cand vorbim despre fixarea in timp a acestei ascultari. Asta, deoarece, ar putea exista si
situatii in care fixarea acestei ascultari la un interval mult prea apropiat de petrecerea infractiunii
ar putea duce din nou la fixarea unei imagini eronate asupra infractorului, deoarece acea stare de
tulburare in care se afla persoana ascultata, poate sa isi puna amprenta pe modul in care ea va
reda ceea ce a vazut.
Astfel putem concluziona ca aceasta ascultare nu trebuie sa aiba loc imediat dupa
comiterea infractiunii si a localizarii persoanelor care au fost martorii acesteia, dar nici nu poate
fi amanata pentru o data ulterioara, care sa fie situata la un moment mult prea indepartat in timp.
De aceea, sub raport tactic criminalistic, reusita unei identificari pe baza descrierii
semnalmentelor exterioare depinde in buna parte de momentul cand se asculta martorii, moment
ce trebuie sa fie cat mai apropiat de cel cand s-au petrecut faptele (dar nu asa apropiat incat sa
puna in pericol succesul operatiunii) si de modul in care sunt ascultati martorii si felul in care
sunt interpretate declaratiile lor.
Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci si
circumspectie, pentru a se putea obtine declaratii precise, obiective referitoare la infatisarea

55
infractorului. Este important deci de retinut ca in alcatuirea portretului vorbit ori a portretului
robot, pe baza descrierii facute de persoana care a perceput individul cautat, trebuie aplicate si
respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultarii martorului ori persoanei vatamate43.

Secţiunea 2. Descrierea semnalmentelor anatomice

Semnalmentele anatomice vizeaza elemente caracteristice fizice generale ale unei
persoane44. Descrierea statica a trasaturilor exterioare se face in doua etape. Mai intai se
consemneaza datele generale in legatura cu constitutia persoanei si cu liniile de contur ale
capului, iar in a doua etapa se trece la examinarea sistematica si amanuntita a diverselor caractere
ale fetei.
Vom urma si noi aceleasi etape in prezentarea noastra.

2.1. Descrierea generala a persoanei

Conformatia corpului este determinata de dezvoltarea scheletului, a musculaturii si a
tesutului adipos. Astfel, in ceea ce priveste aceasta caracteristica, persoanele pot fi impartite in
persoane solide (robuste), atletice si slabe (uscative).
Aici putem aminti si cateva particularitati ale corpului sau semne distinctive: coloana
vertebrala stramba, piept proeminent, cocoasa etc. Acestea au si ele un rol insemnat in crearea
43
Emilian Stancu, op.cit. 1994, pg.264
44
Acestea sunt statura, constitutia fizica, capul (forma si caracteristicile acestuia), fata cu elementele sale
componente. In unele lucrari de specialitate se considera ca acesta decsriere ar trebui sa contina si referiri cu
privire la sex si varsta. Nu negam utilitatea acestor doua elemente in momentul crearii unui portret robot insa
consideram ca acestea nu pot fi incadrate in sintagma de caracteristici fizice generale ale unei persoane. Totusi
vom face cateva referiri si la aceste doua atribute ale persoanei.
Astfel in ceea ce priveste sexul unei persoane ne vom limita doar la faptul ca diferentierea pe baza acestui criteriu se
face prin observare directa si in anumite cazuri speciale prin determinarea medico-legala a sexului.
In ceea ce priveste varsta aceasta este impartita in 5 etape fiziologice, anume:
- viata intrauterina – pana la nastere;
- copilaria – de la nastere pana la 14 ani;
- tineretea – de la 14 la 30 de ani;
- maturitatea – de la 30 la 60 de ani;
- batranetea – de la 60 de ani incolo.
Includerea in una din aceste perioade se face doar pe baza de probabilitate, admitandu-se in acest sens si o marja de
eroare de pana la 10 ani (asta deoarece, persoanele evoloueaza diferit din punct de vedere fiziologic). In
aprecierea varstei se mai iau in calcul si alti factori, cum ar fi de exemplu mediul de dezvoltare, clima, conditiile
generale de munca si de viata etc.

56
porteretului vorbit, asa cum am afirmat si in cadrul unui capitol anterior, aceste, sa le zicem asa,
anomalii ale corpului uman sunt mai repede retinute de martori oculari, deoarece sunt elemente
care se intalnesc mai rar, nu fac parte din cotidian.
Un alt reper este cel al staturii, acestea sunt impartite de regula in patru categorii: scunda,
mijlocie, inalta si foarte inalta45. Trebuie de mentionat aici ca, la includerea unei persoane in
vreuna din categoriile de inaltime prezentate, se va avea in vedere si coafura, palariile, tocurile
incaltamintelor etc., elemente ce pot crea o imagine diferita fata de cea reala.
Ceea ce se mai urmareste la o astfel de descriere sunt umerii si membrele. Umerii se
descriu ca latime46 si orientare47. Totodata mai trebuie sa amintim ca pot exista si anumite situatii
in care exista asimetrii intre un umar si celalalt al unei anume persoane, detaliu din nou foarte
important.
Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii si grosimii lor. Se descriu si
degetele. Din punct de vedere al lungimii membrele pot fi: lungi, mijlocii si scurte, iar al
grosimii; groase, mijlocii si subtiri. Dupa forma lor, degetele mainii pot fi: lungi si subtiri, scurte,
groase si noduroase. Dupa forma lor, degetele picioarelor pot fi: drepte, lungi si subtiri, scurte,
groase si incalecate, noduroase cu mont. La descrierea de degetelor se vor face mentiuni si in
legatura cu eventuala lor lipsa sau in cazul diametral opus, se va mentiona polidactilia 48. La
descrierea membrelor mai trebuie sa avem in vedere si posibilitatea ca pot exista anumite
anomalii si la forma picioarelor unei persoane 49. Un alt detaliu care este mai greu de observat,
dar pe care totusi consideram ca putem sa-l amintim este cambrura piciorului. Aceasta poate fi
inalta, mijlocie sau joasa, asa zisul platfus.

45
Trebuie de mentionat insa ca aceasta se face in functie de sexul persoanei. Astfel la barbati avem, urmatoarele
gradatii:
- sub 160 cm. – scund;
- 160 -170 cm. – mijlociu;
- 170 - 185 cm. – inalt;
- peste 185 cm. – foarte inalt.
La femei pentru aceleasi gradatii avem insa valori diferite, si anume:
- pana la 155 cm. – scunda
- 155- 165 cm. – mijlocie
- 165 - 170 cm. – inalta
- peste 170 cm. - foarte inalta
46
Astfel ei pot fi lati, potriviti sau ingusti.
47
Drepti, coborati sau ridicati.
48
Anomalia sau malformatie congenitala, constand in prezenta unor degete suplimentare.
49
Trebuie de avut in vedere ca unele persoane au picioarele in forma de X sau O.

57
2.2. Descrierea capului si a diverselor detalii ale figurii umane
Pentru inceput vom face doar o descriere generala a capului si a fetei dupa care vom face
o analiza amanuntita si sistematica a diverselor elemente ale acestora, asta deoarece in realizarea
portretului vorbit va fi elementul cel mai important, elementele componente ale fetei fiind cele ce
ne permit crearea unei astfel de imagini virtuale.
In ceea ce priveste capul, din punctul de vedere al marimii acesta poate fi mic, mijlociu si
mare, si aceasta trebuie raportat la marimea corpului. Astfel, un cap care in cazul unei persoane
ar putea fi considerat mic, in cazul unei alte persoane va fi considerat mijlociu sau in unele
cazuri chiar si mare50. Liniile de contur ale capului sunt observate din mai multe directii: din fata
si din profil.
Mai intai se va remarca conturul general al fetei in ansamblu si se noteaza, prin
compararea cu figurile geometrice de baza. Privit din fata conturul poate fi: patrat,
dreptunghiular, oval, rotund, triunghiular (fie cu varful in sus fie cu varful in jos), trapezoidal sau
rombic. Pe langa acestea mai exista multiple derivate: oval lat sus, oval lat jos, elipsa, pentagon
cu laturi paralele, pentagon lat sus, pentagon lat jos.
Din acelasi plan se mai pot stabili si plasamentul simetric sau asimetric al unor organe ca
ochii, nasul, gura, pometii, maxilarele.
Pometii pot fi departati si apropiati, iar maxilarele pot fi proeminente si retrase.
Vazut din profil, capul poate fi: cap inalt rotund sau cap tuguiat. Spatele capului privit din
profil, mai ales in regiunea occipitala, poate fi: turtit total, turtit mijlociu, turtit partial, bombat
jos, bombat sus.
O trasatura importanta a portretului vorbit o constituie forma liniei de contur a profilului
fetei51. Conturul fetei privita din profil este alcatuit din52:
- profilul fronto-nazal;
- profilul nazo-bucal.
Profilul fronto-nazal este alcatuit din linia fruntii si a nasului, care incep de la insertia
parului si se termina la baza nasului. Profilul fronto-nazal poate fi:
- rectilin (cand exista o continuitate intre profilul fruntii si al nasului);
- unghiular (cand linia fronto-nazala formeaza un unghi la nivelul radacinii

50
Augustin Lazar, Criminalistica, Edit. Altip, Alba-Iulia 2004, pg. 69
51
Fata persoanei este limitata de linia de insertie a parului in partea superioara, de urechi in lateral si de varful sau
linia barbiei in partea inferioara.
52
Emilian Stancu, op. cit., pg. 259

58
nasului);

- paralel (cand linia profilului fruntii, prelungita in jos, formeaza o linie paralela
cu linia nasului);
- ondulat (cand linia fruntii si a nasului formeaza o linie sinuoasa);
- frant (cand linia fronto-nazala este formata din mai multe portiuni care se intalnesc in
unghiuri care isi schimba mereu directia).
Profilul nazo-bucal este format din jumatatea de jos a profilului fetei care este conturata
de structura maxilarului inferior si superior, care formeaza profilul nasului, al gurii si al barbiei.
El poate fi:
- prognat (cand profilul respectiv este dur, osos si gura este proeminenta);
- ortognat (cand oasele acestui profil formeaza o linie retrasa, mai ales in zona barbiei);
- retrognat (cand oasele mandibulei sunt retrase si profilul gurii formeaza o linie
concava).
Mai trebuie sa facem aici anumite mentiuni. Dupa cate se poate vedea din impartirea
profilului in profil fronto-nazal si in profil nazo-bucal, ca fata cuprinde trei zone, anume cea
frontala (de la linia de insertie a parului pana la radacina nasului nasului), cea nazala (zona
cuprinsa intre radacina nasului si baza acestuia) si cea bucala (de la baza nasului pana la varful
barbiei)53. Cele trei regiuni se repartizeaza in mod egal, adica fiecare, in principiu ar trebui sa
constea dintr-o treime a fetei. In cazul in care aceste “treimi” sunt inegale, nu vom mai avea de a
face cu o fata construita proportionat, ci cu una neregulata din acest punct de vedere 54. Se poate
mentiona insa ca aceasta este regula, adica cea a fetelor neregulate (cu variatii si modificari fata
de varianta proportionata), si ca o fata care sa aiba cele trei zone delimitate pe trei parti in mod
egal este exceptia. Din aceasta cauza se considera ca si fetele care beneficiaza de o impartire
aproximativ egala sunt construite proportionat.
Daca vrem sa facem o analiza generala completa a fetei mai trebuie sa amintim doua
caracteristici ale acesteia, anume, inaltimea si latimea ei. Inaltimea fetei este determinata de
distanta dintre partea inferioara a barbiei si linia superioara a fruntii. Latimea fetei poate fi
ingusta, mijlocie (normala) si ingusta si se apreciaza in functie de zona, segmentul fetei la care
ne referim. Astfel zona avuta in vedere poate fi cea a oaselor parietale, cea a oaselor zigomatice
si cea cuprinsa dintre extremitatile mandibulei. Dintr-o sa zicem asa proportie a celor trei putem
obtine o latime generala a fetei55.
53

54
Lazar Carjan, Curs de Criminalistica, Edit. Curtea Veche, Bucuresti, 2003, pg. 186
55
Asta nu inseamna insa ca, dupa o astfel de definire a latimii fetei, nu se mai pot face mentiuni suplimentare

59
 In ceea ce priveste paricularitatile capului, fetei si elementelor ei, acestea sunt: parul,
fruntea, ochii, sprancenele, nasul, santul sub-nazal (in special mustatile), gura, buzele, dintii,
barbia, barba, urechile. Vom trece acum la o analiza detaliata a acestora56.

2.3.. Parul
Parului de pe cap i se reda forma, culoarea, desimea si linia de contur a insertiei lui. In
plus i se mai specifica si felul frizurii sau coafurii si lungimea.
Parul dupa forma (natura) lui poate fi: drept, ondulat, buclat, tepos si cret.
Dupa culoare parul poate fi: negru, castaniu (poate fi inchis sau deschis), blond (cu
mentiunea ca parul blond poate fi si el randul lui de trei feluri: blond-roscat, blond-castaniu si
blond-auriu), roscat si alb. In cazul in care se constata prezenta incaruntirii, se va mentiona
gradul de raspandire (daca este totala sau numai sub forma unor fire albe izolate ori a unor suvite
carunte) si locurile unde se afla (pe tample, in partea parietala sau in cea occipitala). Trebuie sa
se aiba in vedere si faptul ca exista posibilitatea modificarii culorii parului cu ajutorul unor
mijloace cosmetice.
Dupa desimea (grosimea) lui, parul poate fi: des, normal si rar.
Conturul parului la marginea frontala (dupa linia de insertie a parului57) poate fi: arcuit in
sus, arcuit in jos, dreptunghiular, cu insertie ascutita, serpuit.
La descrierea parului de pe cap trebuie sa se mai redea lungimea acestuia si felul tunsorii
si al pieptanaturii58.
Chelia va fi descrisa dupa pozitia ei pe cap. Din acest punct de vedere ea poate fi:
- frontala, cand parul lipseste de pe linia din fata a capului pana la crestetul capului;
privind una dintre zonele numite mai sus. Astfel vom putea avea o fata a carei latime a fost catalogata ca fiind
mijlocie, la care se mai poate adauga mentiunea ca in zona cuprinsa dintre extremitatile mandibulei aceasta
prezinta caracteristicile unei fete late.
56
Chiar daca nu face parte din fata vom face si unele referiri la gat, consideram ca si aici exista anumite detalii
care pot si ajuta la crearea unui portret robot eficient.
57
Aceasta este cea care marcheaza implantarea parului pe suprafata capului, mai precis pe partea superioara a
portiunii verticale a osului frontal. Trebuie sa mai mentionam aici ca acesta este din nou un detaliu foarte
important. Asta deoarece datorita progreselor stiintifice facute in acest domeniu este posibila operatia de
transplant de par. Aceasta este una dintre masurile de deghizare, alaturi de alte operatii de ordin estetic, ale celor
ce infaptuiesc infractiuni. Cei certati cu legea prin aceasta manevra incearca sa ingreuneze identificarea,
deoarece rezultatul unei astfel de operatii duce la o transformare majora in fizionomia umana.
58
In functie de criteriile de mai sus parul poate fi: ras complet, tuns scurt, tuns normal sau tuns la diferite nivele
(practic existand posibilitatea de a combina parul purtat cu chelie pe partile laterale ale capului), cu plete pe
spate, prins in coc, in coada de cal, pieptanat spre frunte, cu cararea pe dreapta, mijloc sau spate etc.

60
 - temporala, cand parul lipseste deasupra ambelor tample sau a uneia din ele;
- tonsurala (occipitala), cand parul lipseste in zona crestetului capului;
- totala.
Odata cu parul se examineaza si favoritii care pot fi: lungi, potriviti, drepti si oblici. In
cazul in care persoana nu poarta favoriti se poate mentiona acest lucru.

2.4 Fruntea
Acest element formeaza treimea superioara a fetei 59. Fruntea se observa din fata si profil
si i se vor descrie: inaltimea, latimea, inclinarea, conturul si particularitatile. Forma, conturul,
inaltimea fruntii sunt determinate de aspectul osului frontal, elemente care prezinta interes aici
fiind arcadele, bosele frontale si glabela60.
Inaltimea se examineaza din profil. Daca fruntea este proportionala (adica cele trei treimi
sunt egale61), inaltimea fruntii este mijlocie. Daca treimea fruntii este mai mare, fruntea este
inalta, iar in caz contrar, este scunda.
Latimea fruntii se observa privind persoana din fata si este redata de distanta dintre
marginile temporale ale insertiei parului. Ea poate fi: lata, mijlocie si ingusta.
Inclinarea (profilul) fruntii, se analizeaza din profil, raportandu-se dupa un plan vertical
imaginar ce trece prin radacina si baza nasului, poate avea urmatoarele forme: verticala,
bombata, retrasa.
Conturul fruntii se observa tot din profil, el poate fi concav sau convex.
Particularitati ale fruntii pot fi: arcadele proeminente, ridurile, sinusul frontal, bosele
frontale, negii, alunitele.
Cateva mentiuni si in legatura cu acestea. In ceea ce priveste arcadele si acestea au o
impartirea tripartita, anume mici, mijlocii sau mari. Intre unghiul de inclinare al fruntii si
marimea arcadelor exista o relatie stransa, anume cu cat este mai mare inclinatia, cu atat sunt
arcadele mai mici. In ceea ce priveste sinusul frontal acesta este o proeminenta osoasa deasupra
radacinii nasului in partea centrala a fruntii, iar bosele frontalefrontale sunt si ele proeminente
osoase, diferenta dintre ele si sinusul frontal fiind locul situarii, anume, in cazul acestora din
urma, pe partile laterale superioare ale fruntii.

59
Se situeaza pe portiunea verticala a osului frontal
60
C. Dumitrescu, C. Panghe, op. cit., pg. 34
61
Asa cum am mentionat intr-un capitol anterior o fata proportionala este compusa din trei parti egale ca inaltime si
anume: treimea superioara (a fruntii), treimea mijlocie (a nasului) si treimea inferioara sau bucala.

61
2.5.. Ochii
Acestia atrag atentia examinatorului de la prima vedere. Sunt situate in cavitatea orbitala,
la nivelul bazei acestora. Asimetriile si defectiunile, mai ales, sunt usor observate si formeaza
trasaturi speciale statice.
Partile vizibile ale ochiului sunt urmatoarele:
- pupila, ce ocupa partea centrala a ochiului, este rotunda si aparent neagra;
- irisul, care este o banda colorata in jurul pupilei; el este cel care contine pigmentii ce
vor da culoarea ochiului.
- albul ochiului (sclerotica). In legatura cu sclerotica se poate mentiona ca in unele cazuri,
mai ales la ochii mari si proeminenti, se poate vedea deasupra si dedesubtul irisului sub forma de
dunga alba, intre iris si marginile pleoapelor. In general irisul se extinde in sus si in jos pana sub
pleoape.
La ochi se observa: forma, marimea, asezarea in orbita, culoarea irisului si deformatiile.
Forma ochiului poate varia in functie de pozitia unghiurilor interne si externe. Avem ochi
cu: unghi extern ridicat (presupune ca unghiul intern este coborat), drepti, unghi extern coborat.
Marimea ochilor. Pentru stabilire marimii ochilor se are in vedere lungimea si latimea lor.
Din acest punct de vedere ochii pot fi: mari, mijlocii si mici.
Asezarea in orbita a ochilor poate fi: infundata, proeminenta si intermediara.
Culoarea ochilor este data de pigmentatia irisului. In functie de acest lucru, ochii pot fi:
negri, caprui inchis, caprui deschis, verzi, cenusii, albastru-deschis, albastru inchis, etc.62
In privinta culorii, putem intalni si unele particularitati, cum ar fi coloritul diferit
al unui ochi fata de celalalt sau prezenta unor pete pe iris.
Ca anomalii ale ochilor putem intalni: strabismul (orientarea globului ocular catre
unghiul interior sau exterior al ochiului), prezenta albetei, lipsa globului ocular, proteza de ochi,
diferenta dintre pupilele ochilor, injectarea (vase de sange vizibile care strabat sclerotica), pupila
inflamata. In cea ce priveste strabismul, poate fi prezent la un singur ochi (monostrabismul) sau
la ambii ochi (bistrabismul).
Tot cu ocazia descrierii ochilor se vor caracteriza si pleoapele, care pot fi groase, subtiri,
mai inchise pe ochi sau mai deschise. Pleoapele superioare pot forma o punga care sa se lase pe
ochi in partea externa, la mijloc si in unghi intern. Pleoapele inferioare pot sa formeze si ele
pungi si sa prezinte cerc unic sau dublu, paralele cu marginea inferioara a ochiului.
Genele sunt un alt component pe care le putem analiza odata cu ochiul. Ele sunt fire de
62
Trebuie facuta o mentiune, culoarea ochilor poate fi modificata prin diverse metode. Printre cele mai facile ar fi
lentilele de contact iar dintre cele mai complicate ar fi diversele interventii chirurgicale.

62
par implantate pe marginea pleoapelor, atat pe partea superioara cat si pe cea inferioara si pot fi
lungi sau scurte, rare, dese sau lipsa. In legatura cu acestea, in cazul in care se observa, se mai
poate mentiona daca sunt sau nu sunt prelungite cu gene artificiale.
Spatiul interocular este socotit ca distanta intre cei doi ochi, si se apreciaza ca fiind: mic,
mijlociu si mare. Dintre partile auxiliare ale ochilor, trebuie remarcate si sprancenele. Ele se
noteaza din punct de vedere al formei, densitatii si extinderii. Forma sprancenelor poate fi:
dreapta (rectilinie), arcuita, unghiulara, oblica, pensata si neregulata. Dupa orientarea (directia)
lor, sprancenele pot fi: oblice interior, oblice exterior si orizontale. In functie de pozitia lor pot fi:
ridicate, intermediare si coborate. Din punct de vedere al densitatii, sprancenele pot fi: dese si
rare. Dupa modul de amplasare putem intalni sprancene reunite, apropiate si departate. Se mai
poate mentioana lipsa lor in cazul in care este cazul sau daca acestea au fost depilate, rase partial.

2.6. Nasul. Gura si buzele.

Un organ semnificativ din punct de vedere al portretului vorbit este nasul. Varietatile de
forma si marime prezinta un numar mare de combinatii, astfel reprezinta si acesta unul dintre
elementele de rezistenta ale portretului robot.
S-a aratat ca nasul difera de la rasa la rasa si de la individ la individ. Astfel se considera
ca avem de a face cu un nas drept la nasul grecesc, cu unul concav sau rotunjit la nasul acvilin,
scobita adancla nasul in sa, scobita usor la nasul cu varful in sus63.
Nasul are forma unei piramide orientate cu baza in jos, situata intre linia imaginara dintre
cele doua sprancene si santul sub nazal. Este alcatuit din oase si cartilaje acoperite cu piele 64.
Este impartit in doua cavitati nazale terminate in nari.
Partile componente ale nasului: radacina, conturul, varful, baza, inaltimea, aripa, nara.
Examinarea nasului se face din fata si din profil si la redarea caracteristicilor acestuia se
va face mentiune in ceea ce priveste acest detaliu.
Radacina nasului este o concavitate mai mult sau mai putin profunda si se afla intre cei
doi ochi. Daca se observa persoana din profil, fata de planul frontal, poate fi: adanca, mijlocie si
in continuarea fruntii. Fata de unghiul interior al ochiului poate fi: joasa, mijlocie si inalta.
Marimea nasului privit din profil este apreciata ca: mare, mijlocie si mica. Aprecierea

63
Lazar Carjan, op. cit., pg. 187
64
Datorita elementelor componente este si el unul din elementele componenete ale fetei, care este modificat prin
interventii chirurgicale de persoanele certate cu legea. Este cert ca prin modificarea nasului este cel mai facil sa
se modifice intreaga fizionomie, nasul situandu-se oarecum in centrul fetei, astfel orice modificare urmeaza sa se
rasfranga asupra intregii fete a unei persoane.

63
marimii nasului se face dupa inaltime, largime si proeminenta. Inaltimea nasului se apreciaza
privindu-i din profil si este data de linia verticala care uneste radacina nasului cu locul de
intalnire a bazei nasului cu santul naso-labial. Latimea bazei nasului privit din fata poate fi: lata,
mijlocie si ingusta. Latimea radacinii nasului privit din fata poate fi: lata, mijlocie si ingusta.
Linia conturului nasului incepe de la scobitura radacinii si se termina la varful nasului. Se
observa din profil si poate prezenta una din urmatoarele forme:
- concav, cand linia nasului este curbata inspre fata;
- convex, cand curba este lina si se indreapta inspre afara;
- rectiliniu-drept, cand linia nasului este dreapta;
- acvilin sau incovoiat, cand linia este curbata si se intrerupe formand un unghi de diferite
grade; unghiul poate fi format in treimea superioara a conturului, la mijloc sau in treimea
inferioara;
- ondulat este conturul nasului care formeaza o inie serpuita, ondulata.
Tot la profilul nasului mai putem nota:
- nas frant sus, adica frant la radacina;
- nas frant jos, adica frant spre varful nasului.
Baza nasului, adica distanta de la varful nasului pana la osul naso-labial, poate fi ca
orientare: orizontala, descendenta si ascendenta. In unele cazuri se mai poate mentiona latimea
bazei nasului privit din profil. Cu cat este mai mare, cu atat nasul pare mai mare si invers. Poate
fi: lata, mijlocie si scurta.
Aripile nasului sunt situate in partea inferioara cartilaginoasa a nasului si se compun din
aripa dreapta si aripa stanga. Ele pot fi: aripi carnoase, arcuite si orificii ascunse.
Conformafia narilor se noteaza tinand seama de unele caracteristici, fara folosirea
gradatiilor, apreciindu-se in felul particularitatilor ca: lipite, dilatate, intoarse, stranse, ridicate
sau turtite numai intr-o parte.
Deformatiile nasului pot fi: nas bilobat, nas stramb stanga, stramb dreapta, zdrobit.
Distanta naso-labiala. Portiunea dintre baza nasului si marginea buzei superioare se
numeste distanta naso-labiala. Ea poate fi inalta, mijlocie si scunda; uneori poate fi proeminenta,
bombata, din cauza arcadei dentare superioare.
Pe langa cele de mai sus mai putem mentiona o asa zisa particularitate a nasului, anume
culoarea acestuia. Culoarea nasului este, in general, de aceeasi nuanta cu a restului fetei, dar nu
in toate cazurile. Uneori, culoarea nasului poate fi diferita, indeosebi a varfului, care poate
prezenta o nuanta rosie, rosie-maro, violeta etc., indicand ori unele boli de piele, ori o stare de

64
ebrietate, consum excesiv de alcool etc.65.
Gura si buzele
Gura se afla in partea inferioara a fetei si consta intr-o cavitate care contine limba si dintii
unei persoane. Ea este limitata de buze, detaliu asupra caruia vom reveni mai tarziu.
Gura se examineaza tinand seama de urmatoarele elemente:
- dimensiunea ei, care este determinata de distanta de la un colt la altul si care poate fi:
mare, intermediara si mica;
- forma gurii, care este data de colturile gurii66, poate fi : cu colturi ridicate, coborate,
liniara si in forma de inima.
In examinarea gurii se pot observa si anumite particularitati cum ar fi: buza superioara
scurta dezvelind in pozitie de repaus dintii, iar ca varietate a aceluiasi tip, buza superioara scurta
combinata cu iesirea dintilor peste buza inferioara (“dintii de iepure”), gura stramba (cand
comisurile sunt dispuse asimetric), gura in forma de inima (santul mediu al buzei superioare este
mai adanc), “buza de iepure”( santul median al buzei superioare unghiular).
Trecand la examinarea buzelor67 vor fi descrise dupa marime, grosime si pozitie si diferite
particularitati. Astfel ca pozitie buza superioara poate fi proeminenta, intermediara, retrasa si
buza de iepure. Buza inferioara, ca marime, poate sa fie: mare, mijlocie si mica. Ca grosime
poate fi groasa, mijlocie si subtire, iar ca pozitie, proeminenta si retrasa.
Ca particularitati ale buzelor se pot mentiona: cicatricile, malformatiile, rasfrangerea
buzelor sau atarnarea buzei inferioare, buze crapate, buza de iepure. Se poate preciza si culoare
buzelor, acestea putand fi palide, rosii sau violete.
Tot in cadrul acestui subcapitol vom face cateva mentiuni si despre mustata. Aceasta este
situata pe santul sub-nazal68. Mustata se descrie din punct de vedere al formei, lungimii, culorii si
densitatii. Din punct de vedere al formei poate fi: stufoasa, arcuita in jos, arcuita in sus,
randunica, musca etc.Din punct de vedere al marimii, mustata poate fi: lunga, mijlocie si scurta.
Culoarea mustatii este in general asemanatoare cu cea a parului de pe cap.
In ceea ce priveste santul sub-nazal acesta va fi examinat din punctul de vedere al latimii
si inaltimii sale, care in ambele cazuri va putea fi mica, mijlocie si mare.
Ca o curiozitate poate fi amintit faptul ca exista peste 250 de modele de mustati, cifra

65
Camil Suciu, op. cit., pg. 431
66
Aici se va tine seama doar de formele definitiv fixate nu si de cele ocazionale, cele provenite din jocul mimicii.
67
Sunt formatiuni carnoase care delimiteaza gura si acopera dintii si reduc exact in regiunea bucala, forma
arcadelor alveolo-dentare.
68
Santul sub-nazal este cuprins intre baza nasului si marginea exterioara a buzei superioare.

65
care este in continua crestere.

2. 7. Dantura
Identificarea dupa dinti se face in cazul cadavrelor necunoscute sau a cadavrelor intrate in
putrefactie avansata, cand din cauza partilor distruse nu se mai pot reconstitui liniile
caracteristice ale fetei. Dantura se mai poate folosi si la stabilirea varstei, mai ales la copii,
intrucat aparitia dintilor este legata de varsta. In cazul unui om matur dantura numara 32 de dinti.
Pentru individualizarea fiecarui dinte, in vederea descrierii exacte, indeosebi in procesul
de identificare a cadavrelor necunoscute, se foloseste sistemul adoptat de stiintele medicale69.
Dintii se descriu in functie de marime (foarte mici, mici, potriviti, mari si foarte mari; in
cazul in care si latimea lor este una mai mare decat cea normala aceasta se va mentiona 70);
culoare (albi, galbui, gri sau negri); asezare (clasificarea se poate face atat dupa orientarea 71 lor
cat si dupa gruparea lor72) si uzura73.
In cadrul trasaturilor speciale statice se pot nota unele anomalii ale dintilor in raport de:
- numar: lipsa lor sau dinti supranumerici;
- forma: avand diferite curburi sau forme;
- volum: mici si mari;
- asezare: uneori incisivii sunt asezati pe planseul gurii sau incisivii mediani departati, asa
zisa strungareata;
- directie: sunt frecvente proiectarile in afara, dar nu sunt excluse dupa cum am vazut si
mai sus orientarea lor spre interior;
- dispozitie: duc la asimetria falcilor.
Diferitele boli pot sa produca modificari ale danturii ca, de exemplu, colorarea dintilor in
albastru, in cazul tuberculozei, eroziuni semilunare pe margine incisivilor centrali, in cazul
sifilisului, sau malformarea email-ului, in cazul rahitismului.
Dantura poate avea muscatura normala, superior proeminenta, superior retrasa, inferior
proeminenta si inferior retrasa.
Mai putem face o mentiune referitoare la dantura persoanelor in varsta. Astfel in cazul

69
Conform acestora sunt patru categorii de dinti: incisvii, caninii, premolarii si molarii.
70
Camil Suciu, op. cit., pg. 434
71
Ei pot fi drepti, iesiti in afara, orientati inspre interior.
72
Conform acestui criteriu pot fi fie regulati, fie rari, fi ingramaditi.
73
Aici se fac referiri indeosebi in ceea ce priveste pombele, protrezele, diferitele bijuterii incorporate sau in
sitatiile i care acestia sunt rupti sau tociti etc.

66
acestora lipsa dintilor provoaca modificari la nivelul profilului nazo-bucal, buzele se vor
restrange spre interiorul gurii, defect ce poate fi corectat cu ajutorul protezelor dentare.

2.2.2.7. Barbia
Ea este situata in portiunea inferioara a fetei, am putea spune ca este chiar cel mai
“nordic” punct al acesteia.
Se examineaza din fata si din profil, apreciindu-se dupa: inclinare, inaltime, latime,
contur si particularitati. Sub aspectul inclinatiei, barbia poate fi: retrasa, intermediara si
proeminenta; ca inaltime, deosebim barbie inalta, mijlocie si mica; ca latime, barbia poate fi:
lata, mijlocie si ingusta; conturul barbiei poate fi: sters, intermediar si conturat (pronuntat).
Particularitati ale barbiei pot fi: barbie bilobata, cu gropita si barbie dubla. De asemenea,
pe barbie se mai pot semnala pete din nastere, negi alunite, cicatrice etc.
Tot aici vom face cateva mentiuni privind barba. Se descrie dupa forma, pozitie si
culoare. Dupa lungime, barba poate fi: mare, mijlocie si mica. Dupa forma deosebim:
- barba marinareasca care cuprinde toata fata, iar parul ei este lung;
- barbisonul cuprinde toata fata in partea inferioara si parul este scurt;
- barba tap (cioc) care este un manunchi de fire sub buza inferioara.
In ceea ce priveste culoare mentionam ca in principiu ea are aceasi culoare ca si parul. In
cazul in care exista diferente aceastea se mentioneaza74.

2.8. Urechea
Pavilionul urechii constituie unul din cele mai importante elemente ale portretului vorbit,
datorita formei individuale a acestuia si faptului ca atat sub aspectul marimii cat si sub aspectul
structurii cartilaginoase, el ramane neschimbat toata viata.
Forma generala a urechii poate fi ovala, rotunda, triunghiulara, rectangulara.
Inaltimea urechii poate fi inalta, mijlocie si scunda. Latimea pavilionului se noteaza cu
lata, mijlocie si ingusta. Raportat la departarea urechii fata de conturul fetei avem departare
superioara, posterioara, inferioara, totala si pavilion lipit.
Partile principale ale urechii sunt: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul si
conca.
Helixul este marginea exterioara cartilaginoasa a urechii, care incepe deasupra tragusului,
chiar din conca si se continua pana la lob. El este subimpartit in trei zone: helixul original,

74
De exemplu barba vopsita in alta culoare decat parul, fire carunte prezente in barba etc.

67
helixul superior si helixul posterior.
Helixul original incepe din conca pana la varful de sus al urechii si sub aspectul lungimii
poate fi: mare, mijlociu, mic si nul. Sub aspectul latimii, helixul original poate fi: lat, mijlociu si
ingust.
Helixul superior incepe de la varful urechii, tine pana la indoitura dinapoi a urechii, si
poate fi: lung, mijlociu si scurt, iar luat din punctul de vedere al largimii cutei, poate fi: mare
(larg), mijlociu si mic (ingust).
Helixul posterior trece de la indoitura dinapoi pana la lob si, de asemenea, se apreciaza ca
fiind: lung, mijlociu si scurt, iar sub aspectul cutei carnoase poate fi: mic ingust, mijlociu si mare
(lat).
Se pot inregistra si particularitati ale helixului ca:
- largirea helixului posterior pe o portiune a lui, numita largire darwiniana;
- ingrosarea bine conturata a helixului superior (asemanator unui bob de fasole)
formeaza tuberculul darwinian;
- formarea unui varf al helixului inspre antehelix, in portiunea de trecere a helixului
superior in cel posterior, numita varf darwinian;
- daca in locul varfului exista o proeminenta, aceasta se numeste nodozitate
darwiniana.
Antehelixul secundeaza helixul in paralel spre interior. El poate inregistra particularitati
ca: pozitia sa fata de helix, absenta sau atrofierea. Pozitia antehelixului fata de helix poate sa fie:
sub nivel, in acelasi plan si proeminenta.
Tragusul este un cartilagiu mic, in general triunghiular, care formeaza peretele anterior al
canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixata de fata, iar varful se afla inspre marginea
posterioara a urechii, adica spre helixul posterior. Particularitatile tragusului pot fi: forma
ascutita, bifurcata sau tragus cu par.
Antetragusul este un element cu multe detalii. Este format dintr-un cartilagiu mai mult
sau mai putin accentuat ce se gaseste in partea inferioara a antehelixului, de parca ar fi o
continuare a acestuia. Antetragusul se examineaza din punct de vedere al inclinatiei, profilului si
marimii. Inclinatia antetragusului poate fi fie orizontala fie oblica. Profilul antetragusului poate fi
drept, concav - scobit si ridicat - bombat. Din punct de vedere al marimii, anteragusul poate fi:
mare, mijlociu si mic. Particularitatile antetragusului pot fi: antetragusul fuzionat cu helixul,
prezenta abundenta a parului.
Lobul formeaza partea inferioara a urechii si este destul de caracteristic. Se observa mai
ales conturul lui, modul de fixare de fata si marimea. Sub aspectul conturului el poate fi ascutit -

68
coborat, echer si golf - ascutit. Dupa marime poate fi: mic - rotund, mijlociu - oval si mare. Dupa
aderenta lui, poate fi lipit, semi-lipit si liber.
Conca este orificiul urechii care permite sunetului sa patrunda spre urechea interna. La
conca se evidentiaza urmatoarele: impinsa inapoi, ingusta, larga si foarte mica.
Gatul
In ceea ce priveste gatul vom face doar cateva referiri. In descrierea lui se vor reda
urmatoarele caracteristici: inaltimea (inalt, mijlociu sau scund), grosimea (gros, mijlociu sau
subtire si eventualele particularitati. Acestea pot fi cartilagiul faringelui (marul lui Adam)
pronuntat, gusa, gatul inclinat, pete, cicatrice, riduri etc.

2.9. Descrierea semnalmentelor dinamice

Din aceasta a doua categorie fac parte acele semnalmente ale unei persoane care se
evidentiaza in momentul in care se executa unele miscari sau se adopta anumite pozitii de catre o
persoana. Prin adaugarea acestor semnalmente functionale la cele statice descrise in subcapitolul
de mai sus vom avea o imagine completa a persoanei in discutie.
Semnalmentele dinamice sunt: tinuta corpului, capului, mainilor, mersul, mimica,
gesticulatia, privirea, vocea, felul de a tusi, de a rade etc.
Tinuta corpului este determinata de starea de contractare a muschilor, de mobilitatea
persoanei si de modul de executare al miscarilor de catre aceasta. Astfel, tinuta corpului poate fi
rigida, plina de mobilitate, sportiva, agresiva, cocheta, servila, aroganta etc. Trebuie insa de avut
in vedere aici ca, chiar si in situatiile in care o persoana incearca sa-si modifice tinuta corpului,
anumite elemente, care s-au transformat deja in automatisme vor putea fi observate si in cazul
tinutei noi, a tinutei-rol.
Pozitia capului va fi retinuta doar in situatia in care aceasta este una definitorie, constanta
pentru o anumita persoana75. Capul poate fi tinut drept, aplecat in fata sau chiar si in spate, la
dreapta sau la stanga.
Mainile pot prezenta diferite caracteristici, mai ales in ceea ce priveste pozitia lor. Astfel
ele pot fi tinute lipite de corp, la spate, pe solduri, in buzunare, la reverul hainei etc. Tot aici o sa
mentionam si un alt element, gesticulatia, aceasta fiind in stransa legatura cu miscatul mainilor 76.
Gesticulatia poate fi inceata, rapida, rara si frecventa. Ea este in general legata de vorbire sau de
gandire si este reprezentata de miscari voluntare sau involuntare, cu functii de expresie,
75
C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., pg. 30
76
Prin asta nu excludem insa varianta conform careia gesticulatia nu se circumscrie doar la miscarea mainlior ci si
a altor organe.

69
simbolizare, interventii cu anumite semnificatii din partea unei persoane.
Mersul77 este caracteristic fiecarei persoane, fiind un stereotip dinamic 78, deosebindu-se
dupa:
- lungimea pasului, care poate fi mare, mijlocie si mica;
- linia de directie poate fi dreapta si ondulata;
- unghiul de mers poate fi negativ sau pozitiv;
- tinuta corpului in timpul mersului (miscarea umerilor, agitatia bratelor).
Mersul poate fi incet, iute, usor, greu, si va putea fi caracterizat ca: barbatesc, feminin,
sportiv, leganat, rigid, anemic, defectuos etc.
In cadrul particularitatilor se poate semnala schiopatatul. Se noteaza gradul de
schiopatare, cu ce picior se schiopateaza, daca foloseste baston si ce fel de baston.
Mimica sau expresia fizionomiei este un element relativ stabil in infatisarea unei
persoane, fiind determinata de o serie de factori cum ar fi starea de contractie a muschilor fetei,
miscarea buzelor79, expresia privirii etc.
In cadrul descrierii mimicii un rol major are privirea, ea antrenand atat miscarea ochilor
cat si contractia unui numar insemnat de muschi ai fetei. Asa cum plastic a fost exprimat in
doctrina ea este apreciata ca o realitate imateriala, ca o serie de radiatii ce pleaca din ochi 80.
Privirea este influentata si de o serie de alti factori cum ar fi personalitatea, starile
psihosociologice ale individului, de varsta, de existenta anumitor boli, de umiditatea lacrimala a
ochilor, de culoarea irisului etc.
Vocea81, ca insusire a omului consta dintr-un ansamblu de sunete emise de organul
fonator. Vocea este caracteristica pentru fiecare persoana putand fi relativ usor recunoscuta de
rude, prieteni, colegi de munca. Ea se caracterizeaza prin: claritate, timbru si intensitate. Astfel
vocea poate fi clara sau ragusita, ampla. Ca timbru poate fi: obisnuita, nazala, gatuita, enucoida.
In cazul in care exista se vor mentiona si diferitele defecte de vorbire. Unul din acestea
este balbaiala82, care consta intr-o tulburare a ritmului si fluentei vorbirii. Alte defecte ale vorbirii
sunt tabilalia (ritm accelerat de vorbire), bradilalia (ritm scazut de vorbire), dislalia (pronuntarea

77
Camil Suciu, op. cit., pg. 441
78
Dupa un timp miscarile facute se fixeaza si devin automatisme
79
Trebuie de mentionat aici ca este deosebit de important sa se retina anumite ticuri nervoase, in cazul in care
exista, legate de buze, anume muscatul lor, rictusul etc.
80
C. Dumitrescu, C. Panghe, op. cit., pg. 99
81
Ion Mircea, op. cit., pg. 281
82
Ea este de doua feluri cea clonica, exprimata in repetarea primei silabe si cea tonica, constand in dificultatea de
a pronunta prima silaba.

70
defectuoasa a diferitelor sunete83) si rinolalia (nazalizarea fie insuficienta fie sa ii zicem asa
suplimentata a cuvintelor)84.
Printre alte particularitati mentionate de literatura de specialitate se poate avea in vedere
si rapiditatea vorbirii care poate fi obisnuita, rara, rapida sau schimbatoare, precum si folosirea
accentului unei alte limbi, vorbirea unui dialect, ticuri verbale, tusea devenita tic sau prezenta
vocii masculine la femei si invers.

2.10. Descrierea semnelor particulare

Prin semne particulare in sens criminalistic se inteleg acele defecte anatomice 85 care ajuta
la identificarea unei persoane. Aceste trasaturi speciale sunt deosebit de importante in crearea
unui portret robot, asta deoarece sunt mai vizibile 86, se memoreaza mai usor, sunt redate cu mai
mare certitudine si precizie, cateva dintre ele ajungand pentru identificarea individului, pe cand
caracteristicele generale sunt mai comune si deci mai putin batatoare la ochi, din care cauza se
retin mai greu, se redau mai vag, nu sunt specifice, iar pentru identificare trebuie redate cat mai
multe elemente.
Pentru ca trasaturile speciale sa aiba valoare certa, trebuie sa le notam denumirea, forma,
marimea, culoarea si asezarea lor. Numai respectand aceste conditii vor putea fi folosite la
identificare. Cele mai frecvente semne particulare sunt cicatricile, tatuajul si ridurile, dar mai
putem include in aceasta categorie si culoarea pielii, petele, negii, alunitele, efectul anumitor
boli87, piercingurile sau operatiile estetice.
Cicatricile pot fi de natura traumatica, datorita unor plagi care afecteaza stratul dermic al
pielii, a unor accidente mecanice (sectionare partiala), fizice (arsuri, degeraturi), chimice (contact
cu acizi, baze) sau pot aparea chiar ca rezultat al unor interventii chirurgicale.
Acestea vor fi descrise tinand seama de culoare, forma, marime, amplasare. Dupa
marime pot fi mici, mijlocii sau mari; dupa forma ovale, semiovale, liniare si semicirculare; iar
dupa culoare88 pot fi fie rosii, fie vinete, fie negre, fie decolorate, fie albicioase.
83
rotacismul, peltitia etc.
84
Augustin Lazar, op. cit., pg. 71
85
Termenul de defect anatomic trebuie inteles aici ca o modificare ulterioara a corpului uman, fie ea voluntara sau
involuntara, care duce la o schimbare in aspectul exterior al persoanei.
86
Datorita sa zicem asa naturii lor neconventionale, iesite din comun.
87
In cazul in care acestea se vor manifeste pe suprafata corpului persoanei. Astfel de boli care lasa urme pot fi
paralizia faciala ce determina coborarea comisurilor gurii, dintii crenelati, datorita unui sifilis tertiar, platfusul
,strabismul etc.
88
Aceste culori pot indica si momentul aproximativ al aparitiei lor, astfel cicatricile albe sau albicioase sunt cele

71
 Tatuajul este cunoscut din antichitate, fiind mentionat de o serie de texte grecesti si latine.
Tatuajul se imparte in: tatuaj involuntar si voluntar. Tatuajul involuntar poate fi accidental,
reprezentat de incrustatii de pulbere in epiderma (ca urmare a patrunderii glontului in corpul
omenesc) si medical. Tatuajul voluntar este rezultatul imprimarii pe anumite parti ale corpului 89
prin introducerea sub piele a anumitor substante a unor imagini. Acesta poate fi mistic, patriotic,
afectiv, profesional, erotic, homosexual etc.
Uneori anumite persoane intervin ulterior pentru a indeparta aceste tatuaje, procedeu care
va lasa in urma cicatrici mai mult sau mai putin vizibile.
Tot in aceasta categorie am putea include si piercing-urile, care pot apara si ele in variate
locuri pe corpul uman si cele vizibile pot fi si ele extrem de utile pentru crearea unui portret
robot.
Marimea semnelor particulare de mai sus trebuie redata in centimetri. Pozitia lor trebuie
de asemnea precizata. Pe langa acestea se mai fac referiri la culoare si subiect90.
Ridurile fetei sunt trasaturi speciale statice care se descriu din punct de vedere al asezarii,
numarului, formei si intensitatii lor. Ele sunt impartite in mai multe grupe. Astfel avem:
- Ridurile fruntii, asezate de regula transversal, sunt in numar diferit de la o persoana la
alta, avand o linie serpuita sau paralela intre ele;
- Ridurile ochilor incep de la varful unghiului exterior al ochilor si se prelungesc pana
spre tample, variind ca numar si intensitate de la persoana la persoana;
- Ridurile tragusului se afla la baza tragusului, de obicei in forma liniara sau verticala pe
fata;
- Ridurile naso-labiene pornesc de la nas, fiind in continuarea santurilor care marginesc
narile si merg spre colturile gurii, pe care uneori o si depasesc;
- Ridurile gurii pornesc din colturile gurii, prelungindu-se in forma de arc pana in zona
obrajilor;
- Ridurile obrajilor pornesc de obicei de sub pometi, ajungand pana la limita maxilarului
inferior.
Tot la aceste trasaturi mentionam si pilozitatea corporala si faciala, care poate fi redusa
sau abundenta.
definitive, cele rosii, roz, violete sunt in diferitele etape de formare ale acesteia.
89
Partile corpului care sunt cele mai des afectate de acest procedeu sunt bratele si pieptul, dar tatuajele pot aparea
si pe cap, gat, spate si pe glezne.
90
Acesta este amintit doar in cazul tatuajului voluntar si este extrem de util , deoarece ne poate da detalii
semnificative cu privire la persoana care le poarta. A se vedea în acest sens lucrarea lui Stefan Minovici
“Tatuajele”.

72
 Culoarea pielii (tenul) prezinta diferentieri de la o rasa la alta, dar si in cadrul aceleiasi
rase. Culori palide (galben, galben cenusiu) se intalnesc la hepatici, coloratia rosie a nasului sau
a obrazului este specifica alcoolicilor. Coloratii diferite de restul pielii pot fi urmarea actiunii
unor agenti externi de natura chimica sau termica.
Petele, negii, alunitele sau alte semne din nastere sunt elemente valoroase pentru
identificarea persoanelor descriindu-se dupa pozitie, marime, culoare, forma.
Tot in acest subcapitol consideram ca trebuie sa tratam si problema operatiilor estetice.
Acestea, fi ca au fost facute in scopul de a eluda justitia fie ca nu 91, pot intra si ele in categoria
semnelor distinctive. Acestea in cazul in care intervin duc la modificarea infatisarii unei
persoane, modificari ce pot schimba fie fizionomia fie pot crea o imagine eronata despre varsta
unei persoane. Aceste operatii lasa uneori semne pe corpul sau pe fata persoanei92.

2.11. Descrierea imbracamintii.

Aceasta etapa urmeaza descrierii trasaturilor anatomice functionale si speciale ale
persoanei. Se efectueaza atat din punct de vedere al aspectului, cat si al calitatii. Descrierea este
importanta pentru identificarea persoanei, deoarece martorii au tendinta de a memora
imbracamintea persoanei si mai putin semnalmentele.
Imbracamintea si celelalte obiecte portabile nu prezinta intotdeauna caracteristici
constante, utile pentru recunoasterea unei persoane, deoarece ele pot fi inlocuite cu altele sau
modificate. Astfel chiar daca asa cum am amintit si anterior aceasta este mai usor retinuta de
martori, nu se pune un accent deosebit pe aceasta in toate situatiile. Ea este totusi deosebit de
utila este descrierea amanuntita a imbracamintii in cazul identificarii cadavrelor si in urmarirea
celor disparuti.

Secţiunea 3. Domeniile de aplicare a portretului vorbit

3.1. Notiuni generale
Aceasta metoda isi gaseste aplicare in mai multe imprejurari, cum ar fi93:
- realizarea portretului vorbit la fata locului;
- identificarea infractorilor de catre martorii oculari sau de catre alte persoane;

91
Uneori ele sunt intreprinse chiar pentru a inlatura unul dintre celelalte semne particulare.
92
Intinderea pielii fetei spre urechi si spre tample, cicatrice post operatorii in spatele urechii, cicatrici liniare a
caror mascare s-a incercat prin camuflarea lor cu un rid sau cuta naturala a pielii etc.
93
C. Dumitrescu, E. Gagea, op. cit., pg. 37

73
 - urmarirea si identificarea infractorilor care se ascund, sustragandu-se urmaririi penale;
- identificarea persoanelor si a cadavrelor cu identitate necunoscuta si a persoanelor
disparute.
Aplicatii practice ale acestei metode de identificare a persoanelor se gasesc si in anumite
cauze civile. Semnalmentele folosesc, in aceste cazuri, la: identificarea persoanei absente (din
diferite motive); identificarea paratului care se sustrage de la plata unor obligatii (cum ar fi
pensia de intretinere, de exemplu) etc.
Aproape ca nu exista domeniu de activitate, chiar in viata de zi cu zi, in care sa nu apara
necesitatea identificarii unor persoane pe baza semnalmentelor. Astfel, justificarea identitatii pe
baza buletinului sau a cartii de identitate, obtinerea permisului de conducere, obtinerea
permisului de port arma, prezentarea actului de identitate organului competent, sunt cateva din
activitatile in care lucratorii acestor organe sunt pusi in situatia de a face o identificare folosind
fotografia judiciara si observarea directa a semnalmentelor persoanei in cauza.

3.2. Realizarea portretului vorbit la fata locului

Cu ocazia cercetarii la fata locului, in majoritatea cazurilor, pentru identificarea
faptuitorului este necesara obtinerea unor date care sa ajute la formarea unei "imagini" a acestuia
care, ulterior, sa fie utilizata in cercetarea penala.
Realizarea "portretului vorbit" la fata locului este rezultatul colaborarii dintre martorii
oculari, victime, alte persoane si specialistul criminalist. Uneori, la aceasta activitate, indeosebi
in cazul cadavrelor cu identitate necunoscuta, participa si medicul legist. In aceasta conlucrare
este necesar sa se tina seama de factorii care influenteaza asupra exactitatii si a modului de
retinere a semnalmentelor.
Fara a se produce o sugestionare, este necesar ca la obtinerea informatiilor in legatura cu
semnalmentele exterioare ale faptuitorului, sa se asigure posibilitatea unei relatari libere cu
privire la trasaturile exterioare, cat si intrebuintarea in discutiile cu persoana implicata a unor
termeni accesibili in vederea lamuririi anumitor detalii, sau in redarea terminologiei de
specialitate.

3.3. Identificarea infractorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de catre

martorii oculari sau de catre alte persoane
Martorii oculari, victimele, cat si alte persoane care au luat contact cu tabloul
infractional, pot oferi, in cadrul cercetarii penale, date pretioase despre semnalmentele

74
faptuitorului. Recunoasterea acestuia pe baza trasaturilor exterioare poate constitui un mijloc de
probare a activitatii infractionale.
In procesul ascultarii se va cauta sa se obtina toate caracteristicile stocate in memoria
celui ascultat, cu precizarea cat mai detaliata a acestora, pentru a se forma o imagine cat mai
apropiata despre persoana care urmeaza sa fie identificata.
Persoana ascultata este lasata sa descrie liber semnalmentele faptuitorului, cu
terminologia sa proprie, fara a o obliga sa se incadreze in termenii “portretului vorbit”94.
Identificarea faptuitorului dupa semnalmentele exterioare se va realiza in cadrul
prezentarii pentru recunoastere, activitate ce se desfasoara dupa anumite reguli tactice
obligatorii, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatelor.
Persoana care urmeaza a fi recunoscuta este prezentata impreuna cu alte persoane (cel
putin trei), care nu au legatura cu cauza cercetata si care prezinta unele trasaturi de ansamblu
comune cu persoana in cauza, ca sex, varsta, inaltime, culoarea parului etc.
Activitatea de recunoastere se va desfasura in prezenta a doi martori asistenti, care vor
atesta obiectivitatea intregii actiuni, prin semnarea procesului verbal.
Cand recunoasterea cuprinde si elemente dinamice, persoanele din grup vor fi solicitate
sa execute pe rand miscarile cerute (mers, vorbire etc.).

3.4. Urmarirea si identificarea infractorilor care se ascund urmaririi penale

Aceasta activitate se poate realiza in functie de situatia concreta. Astfel, cand nu se
dispune de fotografia persoanei urmarite, se pot transmite numai semnalmentele acestuia.
Activitatea insa este relativ usurata si se desfasoara cu succes atunci cand se dispune atat de
semnalmente cat si de fotografia de identificare a persoanei.
Politia romana a reusit, indeosebi dupa 1990, cooperand cu organele de presa si
televiziune95, sa descopere si sa retina o serie de infractori periculosi, autori de omoruri, furturi,
escrocherii etc. Tot prin aceasta modalitate s-a clarificat situatia unor persoane disparute de la
domiciliu.
94
Trecerea in terminologia “portretului vorbit” se va face ulterior de catre specialisti, ei putand pune ulterior
intrebari in legatura cu anumite detalii expuse pentru o cat mai corecta incadrare. Este necesar insa ca ei sa puna
aceste intrebari doar dupa relatarea libera facuta de catre persoana in cauza, urmarind astfel fluiditatea expunerii
acesteia.
95
Rolul acestor institutii varia de la situatie la situatie, astfel in anumite cazuri ele aveau un rol major in
identificarea acestor infractori, insa uneori prin activitatea lor ingreunau aceasta activitate, persoanele in cauza
modificand anumite trasaturi ale portretului lor aparut in aceste organe, astfel ingreunand activitatea organelor
judiciare.

75
3.5. Identificarea persoanelor si a cadavrelor cu identitate necunoscuta si a
persoanelor disparute
De regula, aceasta activitate se desfasoara prin intermediul cartotecii constituita in acest
scop. Cartoteca cuprinde fisele tip ale persoanelor disparute, ale persoanelor cu identitate
necunoscuta si ale cadavrelor cu identitate necunoscuta. Aceste cartoteci ofera numeroase cazuri
solutionate, pana in prezent de organele de politie.
Desi metodele criminalistice de identificare a persoanelor dupa semnalmentele exterioare
pot fi utile si in cazul identificarii cadavrelor necunoscute, aplicabilitatea lor este limitata de
transformarile firesti prin care trece corpul uman datorita actiunii distructive a diversilor factori.
Astfel, pot aparea transformari datorita procesului de putrefactie, sau modificari
determinate de interventia autorului unui omor, care cauta sa distruga ori sa faca de nerecunoscut
victima.
Toate aceste situatii reclama folosirea de metode specifice a caror elaborare este rodul
unei stranse cooperari dintre Criminalistica si Medicina legala.
Metodele criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscuta, utilizate
mai frecvent in practica de specialitate, sunt:
- metoda supraproiectiei;
- reconstituirea fizionomiei dupa craniu;
- identificarea dupa resturile osoase;
- identificarea dupa sistemul dentar si lucrarile stomatologice;
- identificarea prin expertiza fotografiei de portret.
In anumite situatii in cadrul activitatii criminalistice se ajunge, de multe ori, in situatia in
care este necesara determinarea infatisarii de dinaintea decesului a unor victime. Analiza
craniului victimei este una din metodele de determinare a infatisarii sale, prin reconstructia
trasaturilor sale faciale bazata pe relatiile care exista intre aceste trasaturi si caracteristicile
craniului. Reconstructia faciala in sine nu este o metoda de identificare sigura; mulajele obtinute
sunt facute publice cu scopul de a ajuta la gasirea altor indicii care sa duca, in cele din urma, la
identificarea certa a victimei.
Metodele obisnuite de estimare a infatisarii unui individ pornind de la craniu sunt extrem
de laborioase. De cele mai multe ori se obtine o singura varianta reconstruita. Datorita
imposibilitatii determinarii procentului de grasimi din tesuturile victimei, precum si a
imposibilitatii reconstruirii cu precizie a configuratiei nasului, buzelor si ochilor victimei, aceasta

76
unica varianta nu este intotdeauna de folos in procesul de identificare. De fapt, procentul de
identificari certe care au la baza reconstructia craniofaciala este de aproximativ 50%.
Reconstructia faciala da insa mai multe rezultate in cazul in care aceasta este facuta cu
ajutorul programelor de calculator special create in acest scop. Un astfel de program care permite
reconstructia craniofaciala tridimensionala pornind de la imaginea craniului este deosebit de util
in procesul de identificare. Un astfel de program permite o reconstructie mult mai rapida si mult
mai putin laborioasa, fiind posibila si obtinerea mai multor variante de reconstructie. Aceste
variante difera, simuland tesuturi cu diferite procente de grasimi si cu diverse variante de ochi,
nasuri sau buze, caracteristici care sunt dificil de reconstruit pornind doar de la aspectul craniului
victimei.

Secţiunea 4. Factori obiectivi si subiectivi care influenteaza calitatea realizarii

portretului vorbit
4.1. Prezentare generala
Complexul proces de realizare a portretului vorbit are ca moment initial evenimentul
judiciar (compus dintr-o multitudine de informatii), iar ca moment final imaginea transpusa pe
ecranul calculatorului sau pe suport de hartie de catre specialistul criminalist ce realizeaza
portretul vorbit. In mijlocul acestui eveniment judiciar se afla protagonistul acestuia, persoana a
carui cautare incepe din acel moment, pe baza descrierii unuia sau unora dintre martori.
Dar, intre cele doua momente, initial si final, calea este de cele mai multe ori anevoioasa,
intre ele existand un raport fluctuant, pentru ca aici se interpun o serie de conditii si aspecte ce
filtreaza si distorsioneaza informatia de baza. Pentru realizarea scopului identificarii
criminalistice, datele despre persoana cautata vor trebui, in final, sa fie corect evocate, trecand
peste impedimentele ce se interpun.
Fidelitatea si exactitatea realizarii portretului vorbit vor depinde intotdeauna, in mai mare
sau mai mica masura, de trei categorii de factori, aflati intr-o relativa interdependenta, si anume:
- conditiile de ansamblu in care martorul realizeaza perceptia (factori obiectivi);
- particularitatile psihologice ale martorului si ale specialistului care conduce intregul
proces de valorificare a datelor pastrate in memoria martorului si realizeaza efectiv transpunerea
acestora pe hartie prin intermediul calculatorului sau oricarei alte metode.

4.2. Factorii obiectivi

Fara a putea fi separati de cealalta categorie a factorilor subiectivi, conditiile de ansamblu

77
in care martorul realizeaza perceptia, pot determina in mod esential procesele psihice de receptie
senzoriala, prelucrare si stocare a datelor privitoare la persoana a carui portret vorbit urmeaza a fi
realizat. Din randul factorilor obiectivi fac parte96:
- Natura locului in care s-a realizat perceptia si vizibilitatea in acel moment. La lumina
diurna se percep corect formele si nuantele cromatice. La lumina artificiala, perceptia cromatica
este afectata, indeosebi la cea de neon in conditii de intensitate scazuta a luminii, in zori sau in
amurg, se perturba perceperea culorilor si, in plus, cea a spatiului si a miscarii;
- Conditiile atmosferice, cum ar fi ceata, ploaia, influenteaza in primul rand vizibilitatea,
putand duce la perturbarea perceptiei cromatice si, uneori, a formelor;
- Departare de locul evenimentului si unghiul sub care s-a perceput imaginea, la acestea
adaugandu-se fenomenul de iluzie97;
- Durata perceptiei;
- Pozitia persoanei observate si imbracamintea acesteia.

4.3. Factorii subiectivi

In literatura de specialitate se remarca tendinta de tratare a acestui aspect dintr-un singur
punct de vedere, si anume cel al martorului la infractiunea savarsita. Nu se face o referire clara la
personalitatea specialistului criminalist ce realizeaza portretul vorbit, desi acestuia i se cer marea
majoritate a calitatilor necesare anchetatorului penal. Consideram ca este necesara si tratarea
acestui aspect, astfel ca dupa prezentarea particularitatilor psihologice ale martorului le vom trata
si pe cele ale specialistului criminalist.

4.3.1. Particularitatile psihosociale ale martorului

Martor este socotita persoana care are cunostinta despre o fapta penala sau despre o
imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal 98. Martorul este o
persoana ce relateaza despre faptele, imprejurarile sau persoanele pe care le cunoaste in legatura
cu o anumita infractiune.
Ca o apreciere generala se poate mentiona ca orice persoana cu o normalitate
psihofiziologica poate percepe, retine si reda prin recunoastere sau reproducere, in mod suficient
de exact, evenimentele la care a fost de fata, daca nu au intervenit in acest proces de cunoastere,

96
C. Dumitrescu, E. Gagea, op. cit., pg. 30
97
Deformarea subiectiva a unui continut perceput obiectiv.
98
art.78 C.pr.pen.

78
unele conditii obiective sau subiective care il pot influenta partial sau total99.
De la savarsirea infractiunii pana la redarea in fata specialistului criminalist a
semnalmentelor persoanei ce urmeaza a fi identificata sunt parcurse mai multe faze, anume cea a
receptiei senzoriale, cea a memorarii100 si cea a reactualizarii informatiilor101.
Receptia senzoriala cel mai frecvent utilizata in aspectele practice ale realizarii
portretului vorbit este receptia vizuala. Aceasta este conditionata de parametrii psihofiziologici ai
organismului, pe de o parte, iar pe de alta parte de conditiile in care are loc perceptia. De
asemenea, in urma unor studii asa-zise ale “miscarii ochiului” efectuate pe diferite esantioane de
populatie, H.D. Ellis (1981) a remarcat ca nu tuturor zonelor faciale li se acorda aceeasi atentie.
Astfel, trasaturilor superioare ale fetei (parul, fruntea, ochii) li se acorda mai multa atentie decat
celor inferioare. De aceea, un infractor care isi modifica fizionomia la nivelul parului este mai
putin probabil sa fie recunoscut decat unul care face acest lucru la nivelul barbiei.
Mult mai bine vor fi retinute chipurile vazute in realitate decat cele vazute in fotografii
sau pe inregistrari video. Astfel se explica de ce Carlos, teroristul international cunoscut de
politiile statelor din intreaga lume prin intermediul fotografiilor sale, a reusit atat de mult sa se
sustraga pedepsei binecuvenite. Baddeley (1979) pune acest fapt atat pe dificultatea receptarii
trasaturilor fetei prin intermediul fotografiei, cat si pe eficienta deghizarii practicate de acesta.
De asemenea, mai bine retinute vor fi chipurile persoanelor apartinand aceleiasi rase cu
persoana care recepteaza imaginea sau fetele cu trasaturi deosebite fata de cele cu trasaturi
comune.
In majoritatea evenimentelor judiciare memorarea intervine in mod involuntar, deoarece
martorul percepe implicit anumite stari sau imprejurari de fapt la care a fost prezent.
In cazul unor stimuli mai puternici (evenimente traumatizante) are loc o reactivare mai
puternica a structurilor cognitive implicate in procesarea informatiei (receptie, prelucrare,
stocare), avand ca rezultat o mai buna retinere.
Memorarea (prelucrarea-stocarea) poate fi influentata de starea emotionala, gradul de
implicare emotionala, interesul, gradul de intelegere a fenomenului perceput etc.
Factorul timp afecteaza atat claritatea cat si exactitatea memorarii. La inceput, se sterg
din memorie detaliile neesentiale, apoi tot mai mult sunt vizate aspectele esentiale, pentru ca in
final sa intervina procesul uitarii, motiv pentru care factorul timp trebuie avut in vedere de

99
Ioan Bus, Psihologie Judiciara, Edit. Presa Universitara Clujeana, 1977, pg. 112
100
Prelucrarea si stocarea informatiilor
101
Revocarea si recunoasterea

79
specialistul criminalist102.
De asemenea, stimuli interveniti ulterior receptarii pot afecta acuratetea imaginii
memorate. Astfel, imaginea infractorului poate fi alterata in memoria martorului de descrieri
diferite facute de alti martori.
Momentul final, si totodata cel mai important, in ce priveste realizarea portretului vorbit
il constituie evocarea semnalmentelor persoanei cautate.
Cele mai cunoscute modalitati de reactualizare sunt reproducerea si recunoasterea.
Studii de psihologie cognitiva au evidentiat faptul ca o carenta a reactualizarii nu
inseamna in mod automat o deficienta a memorarii, aceasta pentru ca procesul de reactualizare
este dependent de o serie de factori care fac ca performantele sale sa fie extrem de fluctuante.
Modalitatea principala de transmitere a informatiilor memorate o constituie reproducerea
orala, relatarea libera.
Aceasta este un proces activ in care informatiile memorate sunt supuse unor modificari,
unor restructurari. Aceasta particularitate a reproducerii, determinata de o serie de factori ce tin
de personalitate, interese, stare emotionala etc. poate influenta favorabil sau defavorabil relatarea
facuta de martori.
Transpunerea continuturilor memoriale in limbajul vorbit constituie adeseori sursa unor
posibile erori ce trebuie luate in considerare de specialistul criminalist, intrucat aceasta depinde
atat de fidelitatea perceperii si memorarii cat si de capacitatea de verbalizare, de nivelul cultural
si de capacitatea martorului de a expune faptele in mod coerent.
Recunoasterea este un proces mai usor de realizat decat reproducerea, deoarece operatia
de reactualizare este declansata in prezenta obiectului sau a elementelor a caror descriere trebuie
facuta.
In ce priveste evocarea unui chip memorat anterior, B. Karlin (1974) a observat ca daca
martorilor li se cere sa faca referiri la onestitatea sau simpatia de care se bucura o anumita
persoana, rezultatele sunt mult mai bune decat daca se cere descrierea atributelor fizice parte cu
parte.

4.3.2. Calitatile psihosociale necesare specialistului criminalist

In ciuda tuturor progreselor tehnologice realizate in domeniul portretului vorbit, rolul
specialistului criminalist a ramas neschimbat. Complexitatea acestei profesii cere armonizarea
intr-o sinteza echilibrata atat a calitatilor solicitate psihologului si anchetatorului penal, cat si

102
Ioan Bus, op. cit., pg. 121

80
unui artist grafician sau pictor.
El trebuie sa dea dovada unui ridicat nivel de pregatire. Pe langa cunostintele necesare
lucrului pe computere de ultima generatie, acestuia ii sunt cerute serioase cunostinte de arta
grafica si pictura. Numai datorita acestora pot fi surmontate dificultatile de exprimare si
exteriorizare de catre martor a datelor memorate in legatura cu semnalmentele persoanei ce se
cere a fi identificata.
Gandirea specialistului criminalist trebuie, totodata, sa se orienteze spre esenta celor
relatate de martor si, in acelasi timp, sa surprinda detaliul care va da expresie portretului vorbit
astfel realizat.
Specialistul criminalist va trebui sa aleaga acele intrebari care sa stimuleze si sa sprijine
procesul de evocare a informatiilor utile scopului urmarit. Va trebui, in multe situatii, sa
descopere si sa sporeasca interesul martorului pentru cauza ce se afla in curs de elucidare.
Pentru intelegerea si patrunderea mai eficienta a celor relatate de martor, specialistul
criminalist trebuie sa recurga in mod frecvent si la imaginatie. Trebuie sa posede, de asemenea, o
mare capacitate de efort voluntar si o buna concentrare a atentiei.
Intre specialistul criminalist si martor e necesar sa se stabileasca o cale optima de
comunicare pentru ca transferul de date intre acestia sa dobandeasca eficienta scontata. In acest
sens, echilibrul emotional al specialistului va fi intregit prin tact, toleranta, stapanire de sine,
disponibilitate de a asculta.
Realizarea portretului vorbit al unei persoane nu poate fi limitata la a aseza martorul in
fata ecranului unui computer, pe care sunt lasate sa defileze varietati de elemente ale fizionomiei
umane, si la a-l pune sa aleaga dintre acestea. Acest proces complex si anevoios este o piatra de
incercare pusa in calea aflarii adevarului si care se adreseaza atat solicitudinii si capacitatilor
psihologice ale martorului, cat si perspicacitatii si sensibilitatii specialistului criminalist.
Astfel este important ca el sa reuseasca, pe langa a crea mediul propice martorului pentru
a reda ceea ce stie, sa retina acele elemente ce ii sunt necesare pentru crearea unui portret robot,
chiar daca martorul nu acorda atentie acestor elemente. In aceste momente el trebuie sa fie cel
care va canaliza activitatea in acea directie si acest lucru trebuie facut in asa fel incat sa nu il
influenteze pe acesta din urma.

81
 CAPITOLUL VI
URMELE RELIEFULUI PAPILAR

Sunt create ca urmare a activităţii umane. Se produc prin contactul mâinii cu diferitele
obiecte din mediu - sprijinire, apucare, împingere, ş.a.
Ele apar în general ca urme de suprafaţă de stratificare pe obiecte cu suprafeţe netede de pe
mâini, transpiraţie, noroi, ulei, sânge, vopsea, dar şi de destratificare, mâini puse pe obiecte
acoperite de praf. Ele apar în general ca urme latente, deoarece transpiraţia şi substanţele secretate
de piele sunt incolore.
Varietatea reliefului papilar este atât de mare încât practic nu există doi indivizi cu acelaşi
relief. Utilizarea reliefului papilar la identificarea persoanelor este o chestiune destul de veche:
- 1866 - M. Malpighi - prime studii ale crustelor papilare şi porilor sudoripari;
- 1877- W. Hershell - funcţionar britanic în India vorbeşte despre posibilitatea identificării
după relieful papliar;
- 1880 - H. Faulds - în cursurile de medicină la Tokyo face menţiuni despre caracterul unic
şi longeviv al reliefului papilar.
Relief papilar - formaţiuni coniforme din stratul dermic uman, aliniate sub formă de creste
despărţite de şanţuri. Corespunzător, pe dermă există creste papilare. Crestele papilare sunt
străbătute de pori. Tehnica modernă permite extinderea examinărilor la poroscopie.
Urmele create de crestele şi relieful papilar de pe pielea omului: pe faţa interioară a palmelor
şi pe tălpile picioarelor (mai rar) sunt studiate de DACTILOSCOPIE - care se ocupă cu
identificarea persoanelor după aceste detalii.
La locul faptei, găsim: urme de degete şi mâini şi fragmente de urme.
Pentru examinarea comparativă - se ridică impresiuni digitale. Dactilogramele sunt
fotografii ale impresiunilor digitale.

Secţiunea 1. Proprietăţile reliefului papilar

1. Longevitate - apar aproximativ în luna a VI-a de viaţă intra-uterină şi există pâna la

distrugerea dermei.
2. Fixitate - nu are loc nicio modificare naturală. Relieful persoanei creşte doar odată cu
descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat din punctul de vedere al formelor şi structurilor.
3. Unicitate - fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief - posibilitatea de repetare este
de 1 la 42 miliarde.

82
 4. Inalterabilitate - generată de fixitate. Practic, dispariţia reliefului papilar presupune
distrugerea stratului dermic - cicatrice de tip scleros cheloidian inform - de aici scăderea
sensibilităţii tegumentare, posibilitate de identificare după aceste cicatrice.

Secţiunea 2. Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini

- una din categoriile foarte importante de urme la locul faptei. Căutarea lor implică atenţie,
utilizarea de mijloace optice şi de iluminat (UV, normal, laser). Se va ţine seama de posibilitatea de
a se forma urmele (mai ales latente) şi de natura obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă,
textile, hârtie, frunze).
Pot fi prezente ca:
a) urme de adâncime - praf, funingine, noroi, făină ş.a.
b) urme de suprafaţă - prin destratificare pe obiecte prăfuite sau pe suprafeţe vâscoase; ex.
pe mobile cu praf sau pe locuri mânjite cu sânge şi apoi atinse (ex., mâna cu sânge sprijinită pe
perete, apucarea victimei după înjunghiere).
Cercetarea locului faptei presupune metodicitate, se va executa deplasarea şi căutarea
conform traseului.
- în faza statică se va face descoperirea şi înregistrarea urmelor;
- în faza dinamică se vor evidenţia şi ridica urmele.
Căutarea urmelor se face utilizând la descoperirea lor mijloace de iluminat şi radiaţie UV.
Dată fiind transparenţa - cel mai adesea urmele de mâini sunt latente - se valorifica luminiscenţa în
UV a substanţelor existente în substanţele de pe mâini prin contrast cu luminiscenţa diferită a
obiectelor pe care există urma.
Evidenţierea - se face utilizând diferite substanţe chimice. Acestea se vor alege în funcţie de
natura urmei (vizibilă, latentă) şi în funcţie de suprafaţa pe care se află - roşu sudan, argintorat,
negru de fum, pulbere magnetică, cărbune ş.a.
ex. - argintoratul recomandat pt. suprafeţe lucioase;
- negrul de fum şi ceruza - pe aproape orice suprafaţă;
- galben lumogen - pe suprafeţe multicolore;
- vapori de iod - pe hârtie.
Ninhidrina şi alte substanţe chimice sunt utilizate la evidenţierea urmelor de mâini pe piele
umană.

83
Atenţie la - prăfuire - nu se va îmbâcsi urma!
Fixarea urmelor - menţiuni în procesul verbal şi realizarea de imagini foto. Fotografierea se
face cu aparatul perpendicular pe urmă. Ridicarea prin mulare (dacă sunt de adâncime). După
prăfurie se face ridicarea cu folia adezivă.

Ridicarea urmelor de mâini - în special prin utilizarea foliilor adezive - compoziţia foliei

84
(gelatină, suport, protecţie).
Modul de aplicare: obiectele mici (sticle, pahare, cioburi de sticla,etc.) pot fi ridicate cu
urmele; se ambalează atent şi se duc la laborator unde se poate realiza o examinare mai complexa.

Secţiunea 3. Topografia şi clasificarea reliefului papilar

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât şi pe talpa piciorului (pe suprafaţa plantară),
dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă şi cea mai elocventă
abordare criminalistică.
Palma umană este împărţită convenţional în următoarele zone: zona digitală, digito-palmară,
tenară şi hipotenară.
Degetele sunt împărţite pe segmente, în:
 falangete;
 falangine;
 falange.

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete:

- criteriul principal este delta (prezenţa, nr., poziţia).
(1) Reliefuri adeltice
- crestele lor sunt orientate aproape paralel cu şanţul flexor - uneori au uşoare denivelări.
Pot fi: - simple - toate crestele au poziţie paralelă cu flexorul;
- piniforme - în partea centrală o creastă îşi schimbă direcţia ascendent;
- cu confluenţă - dreapta sau stânga, ca şi cele simple, dar crestele îşi schimbă direcţia
spre stânga sau dreapta;
- cu laţ dreapta / stânga;
- cu laţuri opuse;
- cu început de spirală.
(2) Reliefuri - dextrodeltice;
- sinistrodeltice.
a) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu laţuri simple;
- au regiunea centrală din laţuri succesive unul în altul;
b) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu rachetă;
- laţurile se unesc şi dispar treptat.
(3) Reliefuri bideltice

85
1) cu spirală – dextrogire;
2) cu vârtej;
3) cu cercuri concentrice;
4) elipsoidale, ovoidale;
5) cu laţuri încârligate.
(4) Reliefuri trideltice
(5) Reliefuri cu 4 delte - mai rare
(6) Reliefuri amorfe - danteliforme
Identificarea dactiloscopică - cele 12 puncte de coincidenţă
- prin - indicare
- îmbucşare
- geometrie

Secţiunea 4. Urmele de picioare

Aceste urme sunt inerente săvârşirii unei infractiuni, deşi nu sunt întotdeauna căutate şi nici
puse în evidenţă. Rareori sunt generate de picioare desculţe. Se creează în general ca urme de
suprafaţă de stratificare. Pot fi găsite şi ca urme de adâncime. Pot fi – statice, ale mersului normal
sau dinamice, create prin alunecare.
Sunt în general vizibile, dar pot fi şi sub formă de urme latente, atunci când se calcă cu
pantof curat pe podele curate sau pe covoare. Aceste urme pot fi evidenţiate prin intermediul
metodei ESDA (urma ridicată pe cale electrostatică cu toner). În Marea Britanie şi SUA, conform
ultimelor cercetări, urmele create de picioare - încălţăminte - sunt foarte uşor relevabile prin
ridicarea electrostatică a prafului pe folii metalizate adezive. Apoi se procedează la identificarea
obiectului de încălţaminte care a creat urma. Realizatorii acestui procedeu au ajuns la concluzia că
urmele de picior sunt la fel de particulare ca şi cele create de mâini. Aplicând studii de anatomie şi
fizică, în urma unor numeroase teste de laborator a fost pusă la punct o nouă metodă de identificare.
Se cunoaşte că piciorul cuprinde 26 de oase diferite. Presiunea aplicată şi modul de a călca variază
de la o persoană la alta în mod foarte evident. Să ne amintim că un pantof nou trebuie purtat ,,spre
a se adapta” la picior. Cum fiecare persoană calcă particular, uzura tălpilor se va produce în mod
specific. Specialiştii britanici au creat un aparat numit ,,Pedobarograf”, care măsoară presiunea
specifică şi modul de repartizare pentru fiecare persoană, permiţând crearea unor modele de uzură
specifică a tălpilor de pantof. Astfel, chiar în lipsa pantofilor propriu-zişi se poate reproduce
modelul de uzură al încălţămintei unei persoane băunite. Urmele de picior oferă informatii despre
modul de deplasare (fugă, lent), nr. participanţi, direcţia (venirii, plecării).

86
 Fixarea urmelor de picioare se face prin: descrierea în procesul verbal şi fotografiere; se pot
ridica urmele izolate cu peliculă adezivă.
- dacă sunt de adâncime – mulare - se curăţă de corpuri străine, se evacuează apa (pompă,
sugativă).
a) Descrierea în procesul verbal - cu indicarea distanţei pe care se întind, localizarea, se va
indica tipul (dinamic, static). Se masoară de la nivelul tălpii.
Metoda Causse - prin caroiaj - oferă posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.
b) Fotografierea - se face în asamblu, pentru surprinderea direcţiei mersului - de ansamblu,
şi apoi de detaliu.
!Fixarea se face şi prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăţa urma de impurităţi,
apă, etc. Pentru urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau cauciuc siliconic, în
zăpadă se va turna sulf topit, în alte soluri mularea se va face cu gips, colodion, ciment dentar.
Cărarea de urme - este un ansamblu de urme care indică direcţia deplasării, deprinderilor de
mers (ex., şchiopătat, târât picior), transportul de greutăţi.
Mersul invers - atenţie la modul de formare a urmei. Acesta va fi diferit de cel normal.
Modul de a călca şi urmele pot indica eventualele profesii. (ex., militar - pas egal, larg; balerin -
unghi mare; boli fizice, psihice).
Elemente - linia mersului - formată din dreptele ce unesc centrul urmelor de calcâi drept şi
cel stang ==> o linie frântă. Lungimea pasului este dată de distanţa dintre două urme consecutive.
- linia de direcţie a mersului
- lăţimea pasului
- unghiul pasului - deschiderea (în grade) între linia de direcţie şi axa tălpii.

Secţiunea 5. Urmele de dinţi

- create prin muşcare pe obiectele primitoare
- pot apărea pe - alimente
- obiecte
- corpul victimei
Pot fi - de adâncime
- de suprafaţă - uneori apar excoriaţii pe pielea victimei
Caracteristicile individuale ale dinţilor:
▪ lăţimea variată, distanţare;
▪ plasarea diferită a arcadelor;

87
 ▪ uzuri diferite;
▪ defecte, tratamente.
Descoperirea - este simplă, fiind urme vizibile.
Fixarea - foto + proces verbal; (pt.suprafaţă) prin mulare. Fotografierea se face
perpendicular pe obiectul purtător (întâi ansamblul şi apoi detalii).

Secţiunea 6. Urme sub forma firelor de păr

- deşi sunt considerate uşor de examinat, firele de păr pun probleme complexe atunci când
sunt gasite la locul faptei. Este necesară o studiere atentă a lor pentru a decide din ce parte a
corpului uman provin, dacă nu sunt de animal, dacă provin de la persoană de sex feminin sau
masculin.
Găsirea la locul faptei a unor fire de păr, se poate produce în cele mai diverse moduri (ex.
pe corpul victimei, pe corpul altor persoane - agresat, complici - pe obiecte, sub corpul victimei, în
mâinile acesteia, pe lenjerie, pe vehicule, sub vehicule, pe iarbă, pe frunze). Pot apărea ca fire
izolate sau smocuri.
Firele de păr pot oferi o mulţime de elemente despre persoana de la care provin. Pot duce
chiar la identificare, fără alte probe (ex., cazul Mihaela Nuţa - inclusiv grupa sanguină).
Studiul firului de păr oferă date despre obiceiuri alimentare, igienă (tunsoare, spălat,
permanent, păduchi, etc.), fumat (toxice), vârsta (culoare), sex (lungime, vopsit).
Descoperire şi fixare
- deoarece sunt mai greu de observat, mai ales pe textile, se va utiliza iluminat (şi UV).
Se va descrie în procesul verbal locul şi aspectul (fire, smocuri), se fotografiază în detaliu.
Ridicarea - cu penseta, în plicuri, în eprubete sau borcane.
Recoltarea pentru comparaţie - prin pieptănare, tăiere, smulgere.
Studiul de laborator va curpinde cu necesitate stabilirea datelor privind: aspectul - rupt,
tăiat, smuls; provenienţa - animal, om (ce parte a corpului); alte caracteristici. Distincţia între părul
de om şi animal se face în funcţie de grosimea peretilor.

Secţiunea 7. Urmele de sânge

- sunt prezente întotdeauna la faptele de violenţă, când are loc vătămarea corpului unei
persoane. Ele indica poziţii, mişcări, deplasare, direcţia unor lovituri. Cantitatea şi culoarea ne
indică gravitatea vătămării, organul ori vasul lezat.
Există cazuri ideale când urmele nu au fost îndepărtate prin spălarea hainelor, podelelor etc.
Aspectul picăturilor ne indică unghiul de incidenţă în cădere - rotundă pentru unghi drept, ori

88
alungită pentru unghi ascuţit.
Căutarea şi fixarea urmelor de sânge este în unele cazuri un proces complex; adeseori
autorul a avut timp să spele petele de sânge, să spele hainele etc.
Se vor utiliza inclusiv UV care dă o luminiscenţă distinctă, chiar pentru locuri spălate.
Se caută pe haine, încălţăminte, corp (victimă, agresor, sol, obiecte ş.a.m.d.).
- ex. - în cazul Anda - în chiuvetă; în cazul Zaher - pe pereţii holului şi uşa liftului
Fixare - descriere în procesul verbal - aspect, dimensiuni, poziţie.
Fotografierea de ansamblu, cât şi de detaliu.
Ridicarea - în funcţie de timpul scurs - pipetare, răzuire; diluţie în funcţie şi de cantitate; cu
ser fiziologic şi apoi cu sugativă. Obiectele pătate de sânge se vor ambala în cutii, evitând plierea
- ,,contaminarea” urmei.
Expertiza - stabilesc originea (om sau animal), eventuale boli, regiunea corpului de
provenienţă, testul ADN.

Secţiunea 8. Urmele fiziologice

Sunt: sperma, saliva, transpiraţie, urină, fecale.
(1) Petele de spermă
- sunt rezultatul secreţiilor glanduale sexuale
Ele se pot datora unui act sexual, perversiunilor, poluţiei nocturne sau altor motive (ex.
spânzuraţi, sufocare); sunt importante pentru că indică grupa sanguină.
Se pot găsi pe corp, obiecte, haine, inclusiv sol. Pe haine sau textile în general, lasă un
aspect gri-alb; fluorescenţă la UV.; crustă solzoasă.
Cercetarea - se face de preferinţă la lumina zilei. Se caută pe corpul şi hainele victimei, apoi
pe obiect sau sol.
Fixarea şi ridicarea – proces verbal în care se face descrierea locului, starea (uscat,
proaspat). Prin fotografiere - mai rar. Nu prea e posibil, deoarece culoarea e puţin vizibilă în
fotografii. Ridicarea se face în functie de stare. Prin umectare cu apă distilată sau glicerină şi hârtie
de filtru. Nu se vor răzui, pentru că se distrug spermatozoizii şi apar urme false.
Examinarea - va indica grupa sanguină, boli, tipul (secretor, ne-secretor), nr. persoane
participante,etc.
(2) Petele de salivă
- formate din secreţii ale glandelor salivare: apa, celule descuamate. Aspectul şi
dimensiunile sunt influenţate şi de suport, de timpul scurs până la descoperire, mediu, temperatură.
Pot apărea practic la orice infracţiune, însă sunt mai greu de descoperit prin uscare. Uneori au

89
aspectul unor pete umede aproape incolore.
Pot fi găsite pe obiecte, corpuri, alimente, pahare, ţigări. Indică şi grupa sanguină, boli.
La UV dau fluorescenţă albăstruie vie!
Fixarea - se vor indica în procesul verbal obiectele pe care se află petele (eventual şi urma de
muşcătură).
Ridicarea - cu obiectul suport sau cu hârtie de filtru. Se va observa să nu vină în contact cu
alte obiecte.

Secţiunea 9. Urmele create de îmbrăcăminte

- pot fi - dinamice sau statice;
- de adâncime sau de suprafaţă.
Se găsesc pe sol, zăpadă, pereţi, vehicule, pe acestea reproducându-se textura, coaserea etc.
În general, ele nu au prea multe elemente de identificare, cu excepţia cazului când există defecte,
detalii specifice, urme de reparaţii etc.
Descoperirea şi fixarea:
- în general sunt vizibile; în procesul verbal se va menţiona dimensiunea, aspectul. Pentru
urmele de adâncime se vor face mulaje.
- în faza dinamică se vor face fotografii realizate la lumina naturală sau obişnuită; în
laborator se vor executa fotografii detaliate caracteristice.

Secţiunea 10. Urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte

Pot fi găsite la locul faptei şi reprezintă obiecte ce au fost folosite de infractori la săvârşirea
infracţiunii sau au fost abandonate pe traseu, au rezultat din accident (ex. obiecte de îmbrăcăminte,
pantofi uzaţi înlocuiţi cu unii mai noi, haine grele, instrumente, rupturi din haine pe garduri, părţi
din caroserii la vehicule, arme abandonate, părţi de aeronave, bagaje etc.).
- permit stabilirea sferei persoanelor. Sunt urme olfactive ce pot fi valorificate cu câinii.
Descoperire şi fixare - relativ simplă. Aceste urme sunt întotdeauna vizibile. Uneori apar ca
fire şi fibre textile, petece, resturi materiale, ambalaje (ex., Muzeul Brukental - sticla whiski,
ambalaj celofan, ţigări - Cazul Zaher).
Se notează în procesul verbal locul, descrierea, fixare cu foto şi video. Iluminat suplimentar:
2 surse de intensitate diferită pentru contururi şi detalii.
Ridicarea - cu penseta sau mănuşă. Ambalare în funcţie de dimensiunile obiectului sau
restului.
Se vor verifica existenţa urmelor papilare pe ele.

90
 - în laborator - se poate stabili provenienţa, fabricaţia, uzura, eventual meseria persoanei care
le-a folosit.

Secţiunea 11. Urmele de praf şi noroi

Pot fi găsite pe haine, încălţăminte, sol, pereţi, mobilă, garduri ş.a.

Oferă indicaţii cu privire la deplasarea persoanelor - la diferite medii în care a stat ascuns, a
trecut sau lucrează subiectul.
Urmele se caută pe haine, în tivuri, cusături, la borul pălăriei, la manşete etc.

91
 CAPITOLUL VII
BALISTICA JUDICIARĂ

Secţiunea 1. Noţiuni introductive.

Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut şi s-a
dezvoltat plecând de la bazele şi datele ştiinţifice oferite de balistica propriu-zisă ca ştiinţă care
studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.
Necesităţile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate şi arme de foc
- omoruri, sinucideri, tâlhării – au dus la apariţia balisticii judiciare.
Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele şi
mijloacele tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de foc portative, a muniţiilor acestora şi a
urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras şi ulterior a autorului
infracţiunii.
În prezent, gradul de complexitate al infracţiunilor comise cu arme de foc, variază de la
vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la
infracţiuni de omor comise de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.
Existenţa unor grupări de tip mafiot, care îşi dispută supremaţia asupra unor zone sau
domenii din ceea ce denumim ,,economie subterană” şi internaţionalizarea legăturilor acestor
grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării ,,concurenţei”.
Atentatele cu bombă şi atacurile armate, intervenite între grupurile rivale, au indignat şi
îngrozit opinia publică, făcând să scadă încrederea în instituţiile abilitate de lege cu prevenirea şi
combaterea acestor infracţiuni.
Activităţile predilecte ale reţelelor criminalităţii organizate constau în: traficul de arme;
muniţii; substanţe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituţie; reciclarea fondurilor
ilicite etc.
Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor şi muniţiilor.
Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un număr
mare de arme de provenienţă străină să fie introduse ilicit în ţară. La acestea se adaugă
sustragerile de armament şi muniţii, comise pe teritoriul României.
În aceste condiţii apare ca foarte dificilă misiunea organelor de urmărire şi impun o
investigare minuţioasă, riguros ştiinţifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor
vinovate şi a tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut
posibilă apariţia, pe lângă armamentul clasic şi a armamentului cu destinaţii speciale. Acest tip

92
de armament este utilizat de forţele de menţinere a ordinii publice, de unităţile antiteroriste, dar
în egală măsură şi de organizaţii mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste
împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări şi
experimente, care să pună la dispoziţia specialiştilor, un vast bagaj de cunoştinţe, vizând
caracteristicile tehnice, urmele, metodele şi mijloacele eficiente de identificare a armamentului
încadrat în această categorie.
Balistica judiciară, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii şi legităţi
proprii, legături cu alte ştiinţe teoretice şi practice şi metode proprii de cercetare ştiinţifică.
Această ramură a tehnicii criminalistice nu se identifică cu balistica generală, prima are
aplicabilitate în cauzele privind infracţiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezintă
interes din punct de vedere militar. Balistica generală are două ramuri: balistica interioară şi
balistica exterioară.
Balistica interioară studiază toate fenomenele şi procesele care au loc pe timpul
tragerii. Tragerea este un proces termodinamic şi gazodinamic complex şi rapid, aproape
instantaneu. Sursa de energie utilizată sunt combustibilii chimici, sub forma de pulberi balistice,
caracterizaţi de o mare cantitate de energie chimică. Balistica exterioară este o ramură a
mecanicii, care studiază legile mişcării unui corp greu, aruncat sub un anumit unghi faţă de
orizont.
În prezent balistica interioară şi balistica exterioară sunt două ştiinţe tehnice de sine
stătătoare şi bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite şi dispun de legi şi mijloace
proprii de investigare teoretică şi experimentală. S-au realizat şi studii de balistică a ţintei, care
abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia
de către proiectil.
Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicii,
privind construcţia armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii şi de utilizarea
acestora în comiterea unor infracţiuni.
Din punct de vedere etimologic, rădăcinile cuvintului ,,balistică” se regăsesc în termenul
latin ,,balista” şi în grecescul ,,ballo”, care înseamnă ,,a arunca”. 103 Termenul provine din
antichitate şi evidenţia un atac cu ajutorul catapultelor, care, printr-un sistem mecanic, aruncau
sub un unghi de 450 bolovani sau alt gen de proiectile asupra cetăţilor asaltate.
Apariţia armamentului portativ şi utilizarea acestuia în comiterea unor infracţiuni, a

103
F. Moraru, Manual de balistică interioară, Bucureşti, Ediua Militară, 1976, p. 4. Pentru lămuriri
suplimentare V. Macelaru, Manual de balistică judiciară, Bucureşti, 1972, pp. 7-8.

93
impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a
armelor folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.104
În anul l835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracţiuni de omor, comisă cu
armă de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma de pe glonţ avea
corespondenţă în tiparul pentru gloanţe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry
Goddard nu a aprofundat cercetările şi nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare
ştiinţifică în acest domeniu.105
Alexandre Lacassagne, profesor de medicină legală la Lyon, a desoperit pentru prima
dată importanţa striaţiilor lăsate de ghinturile ţevii pe proiectil în procesul identificării armei de
foc, în anul l889.
La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat în l888 o tragere experimentală cu o armă în
litigiu, obţinând un proiectil model de comparaţie şi a efectuat o examinare comparativă a
proiectilului în litigiu cu acela tras experimental, la microscop, constatând că striaţiile celor două
proiectile sunt identice.
În l905 Richard Kokel, şeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidenţiat profilul
urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuţe de ceară şi oxid de zinc, după
care a examinat comparativ negativele proiectilelor în litigiu, cu negativul proiectilelor model de
comparaţie.
Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în l9l3
de profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme de foc,
după urmele lăsate pe tubul cartuş şi pe capsa acestuia.
Un nume de referinţă în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american
Charles E. Waite. Acesta, în perioada l9l9-l923, a realizat prima colecţie de armament conţinând
peste l500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.
Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher şi de chimistul Phillipp O.
104
Primele menţiuni despre utilizarea unor arme ce foloseseau praful de puşcă datează din
1247 când conform notelor lui Albertus MAgnus au fost folosite în atacul cetăţii Sevilla. In
1267 „tunul de mână” este menţionat a fi folosit pe câmpul de luptă sub Henric III.
Armele de foc sunt folosite în Italia din 1397, iar din 1424 se menţionează despre forăţ
armelor de foc de a „sparge armurile”.
1425 Henry VII organizează trupele „ Yeomen of the Guard” din care jumătate erau dotaţi cu
arcuri si săgeţi, iar restul cu archebuse. Apar primele tevi prelucrate mecanic.
1807 Alexander Forsyth patetează principiul detonării care va conduce la introducerea
muniţiilor cu capse explozive.
1831 Sistemul cu muniţiei cu capse era în folosinţa generală, iar apoi se extinde în cepând
cu 1843 la întreg armamentul militar.
1853 Războiul Crimeei este ultimul în care se mai folosesc arme cu încărcare pe la gura
ţevii.
105
Măcelaru, V., op. cit., p. 19.

94
Gravelle specialist în microsopie şi fotografie. În urma demersurilor ştiinţifice desfăşurate de cei
trei, în l925, Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a
permis examinarea comparativă simultană a două proiectile (litigiu şi model de comparaţie).
Cercetările lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (l89l-l955) care în
Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a ştiinţei
criminalisticii.
În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulţi alţii,
Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a oraşului Stuttgart. Acesta împreună cu
Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au descoperit cele mai
bune metode de recuperare a gloanţelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de
esenţă moale, tuburi cu apă, cărţi groase etc. De asemenea, au dezvoltat sistemul de ilustrare
fotografică a urmelor comparate.
Primul Război Mondial a schimbat în Europa situaţia infracţionalităţii. De remarcat că
în această perioadă a crescut producţia în masă a armamentului şi pe cale de consecinţă şi
numărul de infracţiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut şi numărul specialiştilor
interesaţi de descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la
comiterea unor infracţiuni.
În Luxemburg Pierre Mediger a reluat în anul l9l9 urmele lăsate pe tubul cartuş şi pe
capsă de către mecanismul de percuţie şi cel de extracţie.
În Belgia, dr. G. D. Rochetar a preluat conducerea şcolii de criminologie şi poliţie
ştiinţifică şi împreună cu lt. col. Mage, profesor la şcoala de război au efectuat cercetări în
domeniul balisticii judiciare. În Olanda, Hulst, criminalist şi chimist, împreună cu Von Leden
Hulseboschi au făcut o serie de experimente şi comunicări ştiinţifice în domeniu. În Grecia,
Georgiades, în Rusia, Matvojev şi Sususkin au editat mai multe lucrări ştiinţifice în domeniul
balisticii judiciare. În Suedia, Hary Soderman care lucra la Lyon în calitate de asistent al lui
Locard şi-a scris lucrarea de doctorat în domeniul balisticii judiciare. Deja în l930 infracţiunile
comise cu arme de foc erau investigate pe criterii ştiinţifice, iar în Europa se utilizau în perioada
respectivă mai multe microscoape de comparare, decât în Statele Unite ale Americii unde a fost
descoperit acest aparat.
Cristalizarea şi modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar procesul
continuă la înalţimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producţiei de armament modern, a
mijloacelor şi metodelor moderne de descoperire a infracţiunilor comise cu arme de foc. Ceea ce
a stat la baza acestei ramuri a ştiinţei criminalisticii a fost experimentul ştiinţific privit la modul
general şi experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a creat în timp un

95
sistem apreciativ pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de muniţie, urmele
împuşcăturii şi valoarea acestora în identificarea amei cu care s-a tras şi a autorului infracţiunii.
Coroborate cu experienţa acumulată de specialişti, precum şi utilizarea principiilor şi a legităţilor
puse la dispoziţie de ştiinţele exacte aceste evoluţii au făcut posibil ca balistica judiciară să
devină o ramură distinctă a tehnicii criminalistice.
Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese şi
accesorii. Arma reprezintă orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea
de gaze nocive, iritante sau de neutralizare 106. Acest tip de arme este utilizat în principal pentru
atac sau apărare, dar şi în cadrul unor activităţi sportive şi de divertisment.
Regimul armelor de foc şi al muniţiilor este reglementat în România prin Legea nr.
295/2004. Principiul de funcţionare are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din
detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.
Armele de foc au de regulă în compunerea lor, următoarele mecanisme, piese şi
accesorii:
- ţeava şi anexele ei;
- mecanismul de tragere, constând din: închizător, mecanismul de percuţie, mecanismul de
extracţie şi mecanismul de alimentare;
- patul sau crosa armei;
- accesorii.

Secţiunea 2. Clasificarea armelor de foc

Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 295/2004, se înteleg acele arme a căror
funcţionare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanţe aprinse sau
luminoase ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
Principiul de funcţionare se întemeiază pe forţa de expansiune a gazelor provenite din
detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.
În Legea 295/2004 se fac următoarele clasificări ale armelor:
2.1. Categorii de arme şi muniţii
1. arme şi muniţii interzise – arme şi muniţii a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt
interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor care au competenţe în domeniul
apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale şi care sunt prevăzute în categoria A din anexă;
2. arme şi muniţii letale – arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea
106
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor articolul 3 alineatul 1.

96
gravă a persoanelor şi care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;
3. arme şi muniţii neletale – arme şi muniţii destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement,
confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate
acestei categorii şi armele vechi.

2.3.Calsificari ale armelor de foc

a) Clasificarea armelor din punct de vedere al destinaţiei
1. arme militare - arme destinate uzului militar;
2. arme de apărare şi pază - arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condiţiile
prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice,
precum şi bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
3. arme de autoapărare - arme neletale scurte, special confecţionate pentru a împrăştia gaze
nocive, iritante, de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în condiţiile
prevăzute de lege;
5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe ţevi, care
folosesc muniţie cu glonţ sau/şi cu alice, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de
lege;
6. arme utilitare - arme destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor activităţi din
domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei
împotriva dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de către societăţile specializate de pază a
activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor sau a transporturilor unor valori
importante;
7. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea
acestora la un şoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
8. arme cu destinaţie industrială - arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop
industrial de uz civil şi care au aparenţa unei arme de foc automate;
9. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de
substanţe tranchilizante;
10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a transformării lor de către
un armurier autorizat;
11. arme de colecţie - armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele aflate sau nu în
stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică,
documentară sau sentimentală deosebită;

97
12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate
să fie păstrate în colecţii;
13. arme de recuzită - arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a
modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor specializate în
domeniul artistic.

b)Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv

1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea proiectilului,
folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie
recipient;
2. arme de foc scurte - arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte 30 cm sau a căror lungime totală
nu depăşeşte 60 cm;
3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală depăşesc
dimensiunile armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat şi trag
o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat,
dar nu pot trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiţie - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin
introducerea pe ţeavă a unui cartuş preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare
tragere prin introducerea manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-un lăcaş special
prevăzut la intrarea în ţeavă.
La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanţă este relevată în
procesul de identificare a unei arme folosite la comiterea infracţiunii. Astfel, după construcţia
canalului ţevii, armele sunt:
- arme cu ţeavă lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare cu alice,
arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu ţeavă lisă;
- arme cu ţeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au ţeavă ghintuită, dar în
special arme militare: puştile, puştile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele etc.;
- arme cu ţevi combinate, având una sau două ţevi lise şi una ghintuită; de exemplu, arma
drilling.

98
 Relieful interior al ţevii armelor de foc

Secţiunea 3. Urmele formate prin împuşcare

!A.URMELE PRINCIPALE

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL

Ca urmare a acţiunii mecanismului de dare a focului, se produce împuşcătura. Iniţial se
aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acţiuni mecanice şi care aprinde
pulberea de azvârlire. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate de gaze, presiunea
gazelor face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul ţevii spre exterior.
La trecerea glonţului prin canalul ţevii, suprafaţa acestuia va întâlni opoziţia reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul ţevii armei, însă, cămaşa
proiectilelor fiind confecţionată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul

99
canalului ţevii.
Glonţul intrând în ghinturi, alăturat mişcării de inaintare i se va imprima şi o mişcare
spiralată. Mişcarea de rotaţie a glonţului este foarte mică în canalul ţevii, ea crescând după
ieşirea din ţeavă.
În primul rând pe glonţ se vor imprima ghinturile, sub forma unor striaţii vizibile cu
ochiul liber. Apoi, suprafaţa glonţului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori
vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.
Deoarece numărul, direcţia, înclinaţia şi lăţimea ghinturilor diferă de la un model de armă
la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma şi materialul
glonţului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras tras glonţul
respectiv.
Urma creată de ghinturi pe glonţ, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonţului, ci
întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al
ghinturilor.
Lăţimea ghintului poate apărea pe glonţ aşa cum este ea în realitate, dar numai în
situaţiile în care cu arma în cauză s-au tras puţine focuri. Prin trageri repetate spaţiul dintre
ghinturi se măreşte datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanţe şi canalul
ţevii.
Ţevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat întrebuinţării,
implicit urmele create de gloanţele trase, vor avea o altă configuraţie.
Asupra macro şi microreliefului canalului ţevii, acţionează presiunea şi temperatura
foarte mari create în momentul tragerii. Presiunea în canalul ţevii atinge valori între 1000 kg/cm 2
şi 3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul ţevii suportă
aceste presiuni şi temperaturi înalte, dar datorită întrebuinţării repetate relieful canalului ţevii
suferă modificări.
În al doilea rând, suprafaţa canalului ţevii, suportând trecerea repetată a gloanţelor, este
erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului ţevii, adică depunerea de particule metalice
pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul ţevii.
Proasta întreţinere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei
fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spaţiu inexistent până acum şi care este urmare a
acţiunii corozive a ruginii.
Asperităţile canalului ţevii sub forma unor zgârieturi pe suprafaţa glonţului, pot fi şterse
prin însăşi acţiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.
Zgârieturile de pe glonţ pot avea poziţii foarte variate în raport cu axul longitudinal al

100
glonţului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonţului, spre dreapta ori paralele
cu urmele create de ghinturi pe gloanţe.
Un glonţ cu diametrul mai mic decât diametrul canalului ţevii va avea mai puţine
zgârieturi pe suprafaţa sa, iar sensul şi unghiul de rotaţie precum şi lăţimea urmelor create de
ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea
de lovire şi depunere, datorită jocului şi impactului pe ţeavă.

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUŞ

Arătam la începutul acestui capitol, că împuşcătura se produce ca urmare a acţiunii
mecanismului percutor asupra capsei şi producând aprinderea încărcăturii de pulbere. Privind
însă înainte de realizarea percuţiei şi anume, în momentul încărcării, apoi a percutării capsei, iar
după producerea împuşcăturii evacuarea tubului tras, vom constata formarea următoarelor urme,
de această dată nu pe glonţ, ci pe tubul cartuşului:
- urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuş, care se formează în momentul
introducerii cartuşului în camera de explozie şi în momentul extragerii cartuşului, din camera de
explozie după producerea împuşcăturii;
- urma cuiului percutor pe suprafaţa capsei, care se formează în momentul în care acesta
loveşte capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;
- urma închizătorului pe suprafaţa rozetei tubului cartuş, se formează în momentul
împuşcăturii când tubul cartuşului, împins de gaze, este presat pe suprafaţa închizătorului;
- urma extractorului, în faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei şi îl trage
înapoi;
- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului, dându-i
poziţia de evacuare din armă;
- urmele lăsate de pereţii camerei de explozie pe corpul tubului cartuş, având forma unei
nervuri longitudinale.
După această prezentare se poate face o clasificare a urmelor existente pe tubul
cartuşului.
A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartuşului din încărcător în
camera de explozie).
B. Urmele formate în timpul producerii împuşcăturii (urma cuiului percutor, urmele
peretelui închizătorului şi urmele create de pereţii camerei de explozie).
C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuş tras (urmele extractorului, ale
ejectorului şi ale ferestrei de evacuare).

101
 Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip de
armă. Bunăoară, armele de vânătoare pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un disc. La
revolverele Hagan tubul este susţinut de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele revolvere
americane vechi nu au cui percutor, cocoşul lovind direct capsa.
Urmele particulare care se creează pe tubul cartuşelor de vânătoare nu prezintă nicio
importanţă pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartuşelor de vânătoare se
refolosesc şi în consecinţă prezintă importanţă doar capsa (care se înlocuieşte).

3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ŞI PE ALTE ŢINTE

Datorită presiunii mari în camera cartuşului, respectiv capul tubului, proiectilul nu
găseşte altă ieşire decât spre ţeavă, unde datorită acţiunii ghinturilor şi vitezei mari de deplasare,
se imprimă o mişcare spirală.
Zborul glontelui pe traectorie, după ieşirea din ţeavă se poate solda cu: pătrundere,
străpungere sau ricoşare, datorită densităţii obiectului şi unghiului mic de incidenţă.
Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum şi înfundarea sau ricoşarea au ca
urmare crearea a o serie de urme.
Diametrul şi forma orificiilor sunt condiţionate de valoarea energiei cinetice a
proiectilului în momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va
forma un orificiu cu diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul va
fi mai mare şi de formă neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale ţesuturilor cu care vine în
contact.
În orice obiect pe care-l traversează, implicit şi în corpul omului, glonţul crează trei feluri
de urme:
-orificiul de intrare;
- orificiul de ieşire;
- canalul cuprins între cele două orificii.

Orificiul de intrare
Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din ţesuturi de
consistenţă şi duritate diferită.
Ţesutul osos se deosebeşte de celelalte ţesuturi, în ce priveşte consistenţa şi rezistenta sa,
orificiile create în ţesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului, mai apropiate de
mărimea reală a proiectilului.
În cazul ţesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul mai mare

102
sau în situaţia în care ţesutul se contractă diametrul orificiulului va fi mai mic decât cel al
proiectilelor.
În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de
factori: unghiul de lovire; viteza glonţului; felul ţesutului lovit; distanţa de la care s-a tras.
În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul unei
perforări oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situaţia tragerilor efectuate de la
distanţe mici ori cu ţeava lipită de ţesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată şi datorită
acţiunii gazelor (fontă, stelat).
Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracţiei musculare sau a contractării
inegale a ţesuturilor.
În general orificiul de intrare are o formă mai regulată şi este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau ţesutul muscular întinse de glonţ în momentul
impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonţului.
Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variază în jur de 5-6
mm.
În cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este
aproape egală cu diametrul glonţului sau poate fi cu ceva mai mare.
Dacă glonţul nu pătrunde perpendicular pe suprafaţa pielii, ci într-un unghi ascuţit, atunci
orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate de
direcţia fibrelor cutanate.
Orificiile create de glonţ în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea cutelor se
vor mări.
În cazul tragerilor de la mică distanţă (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare decât
diametrul glonţului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea gazelor,
viteză mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonţului va fi şi orificiul de intrare format
în cazul unui unghi de incidenţă foarte mic (sub 10°).
Când vârful proiectilului este rotunjit sau teşit, marginile orificiului de intrare vor fi
neregulate din cauza contuziei şi ruperii ţesutului.
Gloanţele cu vârf ascuţit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.
Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de ţesut, ceea ce îl
deosebeşte de toate celelalte plăgi împunse, dar şi de orificiul de ieşire.
Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom intâlni fisuri radiale şi o serie de alte urme,
datorate factorilor suplimentari ai împuşcăturii.
Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom

103
deosebi după cum s-a tras de la distanţă mică sau de la distanţă mare. O tragere sub 50 cm va
produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare de
substanţă. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de orificii
de intrare: între 0,50 şi 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru) formate de
grupuri de alice şi mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste limite
fiecare alică va crea un orificiu de intrare.
Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme variate,
în funcţie de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat şi de rezistenţa materialului.
!În sticlă orificiul de intrare a glonţului are forma unui con, cu baza în direcţia tragerii,
deoarece proiectilul împinge înainte părţi din materialul prin care trece.
Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă
rotundă, iar fisurile concentrice şi radiale se vor întinde uniform în toate direcţiile.
Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă
ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcţiei glonţului.
Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcţie de distanţa de
tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului şi de unghiul de incidenţă. De pildă, dacă s-a
tras de la distanţă mică şi sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă cu
diametrul foarte apropiat de cel al glonţului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească).
Aceasta presupune o energie cinetică mare şi o viteză apropiată de viteza iniţială la gura ţevii.
La o tragere efectuată de la mare distanţă, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare,
întrucât energia cinetică şi viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă
cu spargerea realizată de o piatră.
Orificiul de intrare în sticlă diferă şi în funcţie de forma vârfului glonţului. Astfel, un
glonte cu vârful ascuţit (în condiţiile în care unghiul de incidenţă este de 90°, energia cinetică şi
viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul creat va
fi rotund şi foarte apropiat de diametrul glonţului. Acest fenomen se explică prin aceea că
glonţul, în acest caz, va acţiona asemeni unui burghiu.
Proiectilele cu vârful teşit (în aceleaşi condiţii de tragere), vor crea orificii rotunde şi
apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuţite la vârf vor crea întotdeauna
fisuri radiale.
Orificiile de intrare în tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu
proiectilele care le-au creat.
În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonţului, deoarece
acesta va antrena în mişcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul verde

104
sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonţului, datorită
elasticităţii fibrelor. Această caracteristică o întâlnim şi la materialele elastice de genul pielii
neprelucrate şi cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.
Pielea tăbăcită şi ţesăturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca diametru
de mărimea glonţului.

!Orificiul de ieşire
Orificiul de ieşire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu şi-a pierdut energia
cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns.
Când tragerea este efectuată de la mare distanţă sau când proiectilul a străpuns mai multe
obiecte pe traiectorie îşi pierde energia cinetică împrejurare în care va crea un orificiu de intrare
şi un canal la capătul căreia se va opri.
În corpul uman – spre deosebire de orificiul de intrare – orificiul de ieşire nu va mai
prezenta “minus ţesut”, respectiv pierdere de substanţă, datorită faptului că acum, glontele
“desface” ţesutul.
În marea majoritate a cazurilor şi mai ales când este vorba de arme cu ţeavă scurtă,
gloanţele trecând prin corp pierde o parte atât de însemnată din energia sa, încât ieşind corp
acţionează asupra pielii ca o pană, despicând-o. De aceea, orificiul de ieşire prezintă forme
neregulate: fantă, conic, stelat, ruptură. Marginile sale se apropie fără pierderi de substanţă,
punând în evidenţă forma orificiului.
Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele să sufere deformări sau fragmentări. În
aceste cazuri, ţesuturile şi pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil intact. De pildă,
un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieşire rupt, neregulat, cu marginile răsfrânte.
În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de intrare şi
mai multe orificii de ieşire; pot să apară şi în situaţia în care proiectilul desprinde şi antrenează
pe traiectul său fragmente osoase.
Se poate întâmpla ca glontele să se rostogolească în urma unei ricoşări interne, când
orificiul de ieşire va avea formă de fantă îngustă, lungă de 1-2 cm, datorită faptului că glonţul nu
străpunge, ci loveşte cu partea laterală.
Când proiectilul şi-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a
pielii, fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care prin
deshidratare au forma şi aspectul unor zgârieturi.
Dacă forţa vie a glonţului este mare (distanţa de tragere fiind relativ mică), la trecerea
prin organele cavitare pline cu substanţe lichide sau vâscoase datorită acţiunii hidrodinamice a

105
proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.
Acţiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă de obicei în situaţiile în care sunt
utilizate arme de calibru mare şi care folosesc muniţie cu o încărcătură de pulbere considerabilă
(puşti, pistoale mitralieră). Foarte rar se întâmplă acest fenomen în cazul armelor de calibru mic,
în aceste cazuri numai în împrejurarea în care glontele se rostogoleşte în momentul impactului.
Proiectilul pătruns în stomac sau în inimă aflată în stare de diastolă, precum şi în alte
organe consistente în apă (ficat, vezică) va produce dilacerarea acestora. Acţiunea hidrodinamică
a proiectilului se manifestă şi la trecerea prin substanţa cerebrală.
În toate aceste cazuri orificiul de ieşire va fi foarte mare, uneori poate să lipsească
datorită exploziei organului.
!La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieşire mai mare decât
cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte aşchii din material sticlos. Baza conului
rezultat prin perforarea sticlei este orificiul de ieşire. Aceste caracteristici le va avea şi orificiul
de ieşire într-un os cranian.
În materialul lemnos, orificiul de ieşire are aceleaşi caracteristici ca şi în cazul
orificiului de intrare, în sensul că un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de ieşire mai
mare decât diametrul glonţului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un orificiu de
ieşire cu un diametru mai mic decât acela al glonţului.
În scândură subţire şi placă, orificiul de ieşire prezintă aşchieri, iar în tabla de metal,
marginile orificiului de ieşire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.

Urmele de ricoşeu
O altă categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urmele de ricoşeu.
Ricoşeul este o respingere a proiectilului de suprafaţa unui obiect, datorită unghiului mic
de incidenţă.
Urma de ricoşeu are forma unui şănţuleţ care prezintă o întorsătură finală spre dreapta sau
stânga, în funcţie de mişcarea giroscopică a glonţului. Uneori, întorsătura finală este foarte
pronunţată şi diferită de sensul de rotaţie a glonţului, datorită unui contact al acestuia cu un
material mai dens, la ieşirea decât la intrarea în ricoşeu (de exemplu, un nit).
De multe ori s-a întâmplat ca, glontele să pătrundă în pământ până la o oarecare
adâncime, ca apoi să revină la suprafaţă şi să capete o traiectorie – din punct de vedere al
unghiului – identică cu aceea de intrare în ricoşeu.

Canalul

106
 Între orificiul de intrare şi cel de ieşire sau între orificiul de intrare şi punctul de
înfundare, glontele creează un canal a cărui formă şi caracteristici variază de la material la
material.
În corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom întâlni un canal direct când el
este prelungirea directă a traiectoriei glonţului imprimată de armă, iar deviat când din diferite
motive (proiectilul loveşte uşor) traectul se modifică şi implicit şi sensul canalului se va
modifica.
Lăţimea canalului este, de obicei, mai mare decât diametrul glonţului.
În tesutul osos, forma canalului diferă în funcţie de distanţa de tragere, structura osului şi
energia cinetică a proiectilului.
Glontele poate produce fracturi orificiale, cominutive, eschiloase sau simple fisuri.
În oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pătrunde perpendicular, va crea un canal
în formă de trunghi de con cu baza mare în direcţia de tragere. Când pătrunde sub un unghi
ascuţit va forma un canal neregulat, îndreptat iniţial pe traiectoria proiectilului, apoi în trunchi de
con, cu baza spre orificiul de ieşire.
O formă specială de canal este ,,canalul tangenţial” creat de proiectil atunci când
pătrunde într-o parte rotunjită a corpului, ca de pildă în coapsă, umăr, cutie craniană, sub un
unghi ascuţit şi iese aproape de locul de intrare.
Adeseori aceste răni sunt numai subcutanate, mai rar ele ating muşchii şi organele interne
situate aproape de suprafaţă.
Dacă proiectilul alunecă prin piele de-a lungul se vor forma plăgi lungi rupte.
Spre deosebire de canalele tangenţiale există şi canale în seton, acestea se formează
numai atunci când energia cinetică a proiectilului este foarte mică, acesta modificându-şi
traiectoria (neputând pătrunde în os) şi alunecând pe sub piele. Canalul va corespunde cu relieful
porţiunii peste care trece.
Proiectilul, intrând sub pielea care acoperă cutia craniană şi realizând forţa necesară
străpungerii osului, îşi modifică traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, până când datorită
formei calotei craniene şi a inerţiei va ieşi afară.
Asemenea canale se pot forma şi atunci când glontele întâlneşte un muşchi care
contractându-se îi modifică traiectoria iniţială sau îl expulzează afară.
!În sticlă, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza mare în
direcţia tragerii, ca de altfel şi canalul din oasele plate.
Lemnul (atât umed cât şi uscat) precum şi tabla metalică, vor prezenta canale cu lăţimi
aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelări, în cazul materialului lemnos,

107
datorate nervurilor).
În consecinţă evidenţiem că, în categoria urmelor principale intră: urmele formate de
arma de foc pe elementele cartuşului şi pe proiectil; urmele create de proiectil în zborul său pe
traiectorie (orificiul de intrare, orificiul de ieşire, canalul, urmele de ricoşeu).

B. UMELE SECUNDARE

În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă mai ies şi alte produse
din încărcătura cartuşului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet şi pulbere nearsă.
Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari ai tragerii, vor creea o serie
de urme caracteristice şi anume:
- rupturile provocate de presiunea gazelor;
- arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor;
- afumările create de pulberea arsă;
- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;
- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) şi uneori pe
canal, a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);
- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din compoziţia
proiectilului (cămaşă) şi depunerea lor pe orificiul de intrare. La pătrunderea în corpul uman,
inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului în oase;
- inelul de imprimare relevă gura ţevii şi îl întâlnim la tragerile cu ţeava lipită, datorită
acţiunii reculuilui.

1. RUPTURILE
Sunt provocate de presiunea gazelor şi se prezintă sub formă de stea sau cruce, în funcţie
de rezistenţa materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acţiunea mecanică a gazelor le
întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanţă (până la 10 cm), iar mărimea acestora este
în funcţie de armamentul şi muniţia folosită.
Acţiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniţie cu încărcătură de
pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu ţeavă scurtă, acţiunea
gazelor este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanţă – în
principiu – de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.
O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.

108
 La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte,
în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere a
marginilor rupturii în direcţia inversă sensului de deplasare a proiectilului.
Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund uşor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu ţesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile şi răsfrângerea marginilor rupturii în direcţia inversă sensului penetrării
proiectilului.
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la tragerile cu ţeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund
sub piele însă la contactul cu ţesutul osos revin şi produc ruptura ţesutului cutanat şi răsfrângerea
marginilor acestuia în sensul arătat.
Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare
cu acela de ieşire. Prezenţa urmelor de funingine şi a arsurilor create de flacără indică însă cu
certitudine că este vorba de un orificiu de intrare şi nu de ieşire.

2. ARSURILE
Sunt urme secundare care sunt create de acţiunea flăcării şi se prezintă la marginile
orificiului de intrare.
Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet în canalul ţevii aşa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.
În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe ţeavă va
ieşi o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură şi din lungimea
ţevii.
Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanţe
solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele şi sulful nu ard complet. O parte din aceste
substanţe devin incandescente în canalul ţevii, evident, ieşind şi afară. Pe măsura ieşirii din ţeavă
ele se răcesc, ca la o distanţă de 10-20 cm flacăra să dispară.
Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălţăminte, particulele
incandescente vor provoca o arsură. Pelea – prin deshidratare – va căpăta un aspect pergamentos,
de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel şi articolele de îmbrăcăminte din
lână.
Bumbacul şi alte ţesături se pot aprinde fie parţial, fie total.
Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că
împuşcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.
În cazul împuşcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează

109
temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le intâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartuşe succesiv) şi în cazul cartuşelor vechi, deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura ţevii, fiindcă pulberea arde
neregulat.
!3. AFUMĂRILE
Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea
pulberii.
Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică
după cum pulberea este cu fum sau fără fum.
Nitroglicerina şi piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea fără
fum conţine totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivaţi ai ureei, săruri de bariu
etc.). Aceste substanţe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de intrare,
formând un cerc a cărui consistenţă depinde de distanţa de la care s-a tras.
Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult mai
mică decât a celei cu fum şi de o coloraţie mai deschisă (cenuşiu şi foarte rar verde).
Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de
intrare, de culoare neagră datorită conţinutului mare de cărbune.
Distanţa de zbor a funinginii este, de obicei, pâna la 30 cm. Funinginea nu poate produce
în mod obişnuit leziuni mecanice datorită greutăţii foarte reduse a particulelor sale.
Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens şi
unul extern mai puţin dens. În jurul plăgii, în condiţiile în care se trage de la distanţă mică, se pot
deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porţiune liberă, neaferentă de
funingine.
La tragerile cu ţeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică sau
poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine
pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereţii săi interiori.
Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcţie de unghiul tragerii.
Astfel, dacă direcţia din care s-a tras formează cu suprafaţa pielii un unghi ascuţit, se va forma
un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.
În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-un
cerc închis, ci sub formă de raze.
Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoşează; în acest caz ea se depune pe
obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ţine arma). Această urmă se relevă cu ajutorul
lupei cu lampă U.V. şi este importantă pentru stabilirea distanţei de la care s-a tras, pe de-o parte,

110
iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.
Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele
particule de funingine), ci şi prin acţiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafaţa sa
datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.
Uneori, afumarea nu apare la suprafaţa obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafaţa
unui al doilea strat care urmează.
Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza iniţială a
proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafeţe
suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui
inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) şi numai pe al doilea strat,
aflat la o distanţă între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.

4. TATUAJUL
Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de
intrare, având dimensiuni şi densităţi variabile, în funcţie de felul încărcăturii, lungimea ţevii,
distanţa de la care s-a tras, mărimea şi forma particulelor de pulbere.
În unele cazuri tatuajul se produce prin depunerea de către proiectil a particulelor rupte în
timpul exploziei din pereţii tubului cartuş.
Distanţa până la care acţionează particulele de pulbere semiarse este de până la 80 cm la
armele neautomate şi semiautomate. Această limită este depăşită la armele automate care au o
cadenţă de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).
Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale
granulelor şi caracteristicilor armelor de vânătoare.
Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt propulsate mai departe decât cele
lamelare sau în formă de bandă.
Formarea tatuajului, pe lângă condiţiile menţionate este determinată şi de duritatea
obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistenţă mare va permite particulelor de
pulbere nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru, particulele
depunându-se numai la suprafaţa sa.

5. INELUL DE FRECARE
Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare. Această
urmă secundară se formează prin depunerea de substanţe aderente la suprafaţa proiectilului, fie
din canalul ţevii, fie pe traiectul exterior (ricoşeu), pe marginile orificiului de intrare.

111
 Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine, reziduuri
de pulbere arsă, reziduuri metalice şi substanţe aderente la glonţ.
Inelul de frecare este de culoare cenuşie si se observă uşor pe obiectele de culoare
deschisă. Când inelul de frecare s-a format pe obiecte de culoare închisă, se poate scoate în
evidenţă prin relevarea funinginii cu hârtie fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime cu
ajutorul radiaţiilor ultraviolete.
Examinarea substanţelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a
ordinii tragerilor, şi anume la diferenţierea primului foc de cel de-al doilea foc, trase cu aceeaşi
armă. Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei şi mai puţină funingine,
pe când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare, depunând mai
puţine substanţe uleioase.
Operaţiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase şi cu rezultate
neconvingătoare în 90% din cazuri, ceea ce determină o evaluare sub ,,beneficiu de inventar” a
acestor urme.

6. INELUL DE METALIZARE
Poate fi intâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de frecare,
cât şi independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găseşte mai spre
interior sau când glonţul a străbătut succesiv mai multe obiecte.
Un proiectil pătrunzând în corpul uman, determină formarea inelului de frecare pe
îmbrăcăminte şi piele, iar inelul de metalizare apare numai la traversarea unui os plat, prin
desprinderea şi depunerea unor particule metalice din cămaşa proiectilului.
Inelele de metalizare pot fi descoperite numai prin roentgen-grafie şi spectrografie,
datorită cantităţilor foarte mici de metal depuse pe ţintă.
Este posibil ca inelul de metalizare să nu poată fi evidenţiat prin metodele sus menţionate,
caz în care se poate utiliza microsonda electronică.
Deosebirea dintre inelul de metalizare şi inelul de frecare constă în faptul că, în timp ce
inelul de metalizare conţine numai particule din corpul proiectilului, în inelul de frecare sunt
depuse substanţe aderente la suprafaţa proiectilului provenind din canalul ţevii şi din diferitele
corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoşat (tablă metalică, sticlă, lemn, îmbrăcăminte
etc.).

7. URMELE FORMATE PRIN IMPRIMAREA ŢEVII ARMEI

Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu ţeava

112
lipită de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii ţevii
sau numai o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate şi unele piese din apropierea
gurii ţevii sau montate în faţă (vârful superior al vergelei, a doua ţeavă la armele de vânătoare,
amortizor, recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).
Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura ţevii lipită de obiect, este mai mare decât cel
de ieşire. Marginile orificiului vor fi zdrenţuite, cu rupturi orientate spre direcţia de tragere,
contrar regulii – adică în direcţia de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari şi faptului că
gazele nu au altă ieşire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale ţesutului cutanat sau
franjurări ale căror margini vor fi îndreptate invers raportat la direcţia de mişcare a proiectilului.
Gura ţevii va crea aşa numitul ,,inel de contuzie”. Datorită reculului, gura ţevii se retrage;
revenind, loveşte ţesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeţei lovite, datorită temperaturii
ridicate.
Imprimarea gurii ţevii va fi totală sau parţială în funcţie de unghiul sub care a fost
sprijinită ţeava de obiect:
- imprimarea totală este aceea în care toate părţile proeminente ale ţevii sunt atât de bine
imprimate pe piele, încât permit recunoaşterea conturului acesteia;
- imprimarea poate avea aspect de ,,semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit ţeava a
fost mai mic de 90°.
Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acţiunii pieselor şi
mecanismelor armei asupra elementelor cartuşului şi al acţiunii proiectilului în timpul zborului
său pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor
expuse mai sus, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împuşcăturii (presiunea gazelor,
temperatura acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii etc.)

Secţiunea 4 .
Elemente despre construcţia şi identificarea armelor de foc
4.1.Construcţia ţevii armelor de foc:
Ghinturile, sunt canale realizate în interiorului ţevii, prelucrate în aşa fel încât să imprime
glonţului o mişcare helicoidală şi variază în funcţie de mai multe criterii. Părţile de material al
interiorului ţevii dintre ghinturi se numesc “plinuri”, iar pereţii laterali ai acestora se numesc
“flancuri”. Partea laterală a plinului ce imprimă mişcarea de rotaţie a glonţului pe sensul dorit, se
numeşte “flanc de atac” 107.

107
Vasile Măcelaru – Balistica judiciară, Editura CPCS Bucureşti, 1972 – pag. 19.

113
 De remarcat, este că de-a lungul timpului, producătorii de armament au dezvoltat tot mai
multe modele şi tehnici de realizare a ghinturilor, în funcţie de soluţiile tehnice pe care aceştia le-
au adoptat. Amintim astfel cea mai veche şi uzitată tehnică de fabricare a ţevilor ghintuite ca
fiind cea de prelucrare prin aşchiere, iar cea mai nouă - forjarea la rece. In funcţie de destinaţia
armelor şi performanţele balistice urmărite, producătorii au modificat de asemenea şi parametri
ghinturilor din interiorul ţevii.
Se disting următoarele elemente caracteristice ale unei ţevi ghintuite, ce permit
identificarea de gen a armei:
- calibrul ţevii (distanţa dintre două goluri opuse) “1”;
- diametrul plinurilor (distanţa dintre două plinuri opuse) “2”;
- numărul ghinturilor ce variază de la 2 ghinturi (ex: Lee Einfeld 303 British) la 20 de
ghinturi (ex: Marlin cal. 22);
Cele mai des întâlnite numere de ghinturi sunt patru (ex: AK 47, Winchester, Ceska,etc.) şi şase
(ex: Colt, Browning, Beretta, Remington, Carpati).
La nivel mondial, calibrele folosite la fabricarea industrială a ţevilor sunt 2, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 12,
16, şi 20;
- sensul ghinturilor (spre dreapta sau spre stânga);
- lăţimea flancurilor (adâncimea ghintului) “3”;
- lăţimea ghinturilor (distanţa între flancuri la nivelul ghintului) “4”
- lăţimea plinurilor (distanţa între flancuri la nivelul plinului) “5”;
- unghiul ghinturilor (unghiul dintre axul ţevii şi axul ghinturilor) “6”.

plinul

golul

1 2

3
5 6
6
4
4.2. Identificarea armei după urmele create pe proiectile:
Procedeul de identificare al armei după glonţ se face prin compararea caracteristicilor
generale şi particulare a urmelor pe care ţeava armei le creează pe suprafaţa exterioară a

114
glonţului.
Canalele şi plinurile unei ţevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care au
fost realizate. Aceste urme apar sub formă de striaţii pe toată lungimea ţevii şi au dimensiuni
microscopice, cu un desen unic pentru fiecare ţeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate
consecutiv cu aceeaşi sculă de prelucrare. Aceste striaţii sunt asemănătoare la acelaşi tip, lot şi
fabricant de ţevi, dar cu cât armele sunt folosite mai mult şi în funcţie de locul de depozitare,
mediul în care se execută tragerile şi muniţia folosită, cu atât aceste striaţii se individualizează şi
capătă un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striaţii
caracteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.
Identificarea armei după glonţ, se face pe baza acestor striaţii ce-si reproduc desenul unic
pe cămaşa glonţului care trece prin acea ţeavă.
La momentul exploziei pulberii din tubul cartuş, glonţul este împins spre înainte de
presiunea creată şi se angajează între ghinturile ţevii. Întrucât diametrul glonţului este puţin mai
mare decât calibrul ţevii şi datorită faptului că materialul acestuia este mult mai moale decât al
ţevii, glonţul se va deforma şi comprima şi se va mula pe plinurile şi ghinturile din canalul ţevii
prin care trece. Suprafaţa exterioară a glonţului care se freacă de ghinturi şi plinuri, va fi zgâriată
de acestea în punctele de contact. Striaţiile ce se creează sunt dinamice, de natură mecanică şi
vor reproduce forma striaţiilor de pe plinuri şi de pe ghinturi. Urmele ghinturilor se imprimă pe
glonţ de regulă atunci când ţeava armei este nouă. Dacă ţeava este uzată, pe glonţ se vor imprima
în general numai urmele striaţiilor plinurilor 8. Practic, striaţiile de pe glonţ vor reproduce
imaginea negativată a striaţiilor de pe plinurile ţevii, fiecare urmă de pe glonţ fiind de fapt o
urmă dinamică creată de un plin prin frecarea glonţului cu plinul pe toată lungimea acestuia.
Unicitatea desenului pe care îl creează ghinturile ţevii pe cămaşa glonţului este dată de
două elemente: relieful microscopic al striaţiilor din interiorul ţevii armei şi materialele şi
toleranţele de fabricaţie ale gloanţelor;
a.- Relieful microscopic al striaţiilor din interiorul ţevii armei;
În ceea ce priveşte aspectul ,modelul şi relieful straţiilor plinurilor şi golurilor din ţeavă la
nivel microscopic, putem spune că sunt stabile, având în vedere densitatea foarte mare şi
rezistenţa materialului ţevii unei arme – prin ghinturi si plinuri înţelegând obiectul creator de
urmă. Cu toate acestea, pentru acurateţea identificării, trebuie avut în vedere întregul regim de
“funcţionare” al ţevii unei arme.
La rece (prima tragere), materialul ţevii este comprimat şi mai rigid faţă de
“funcţionarea” acestuia la cald după efectuarea câtorva trageri succesive. Prin încălzire,
materialul ţevii se dilată şi el, ori la nivelul microscopic al striaţiunilor de pe ghinturi şi plinuri,

115
această dilatare influenţează direct procesul de identificare prin dispariţia unor striaţii mai fine de
adâncime redusă, ce nu mai apar pe suprafaţa glonţului, ţeava distanţându-se practic puţin câte
puţin de fiecare proiectil tras succesiv. Având în vedere densitatea şi duritatea mare a
materialului ţevii unei arme, nu se produc modificări ale gradului de elasticitate al acestuia
pentru o folosire normală.

b.- Materialele şi toleranţele de fabricaţie ale gloanţelor;

În funcţie de materialul din care sunt confecţionate, gloanţele se împart în două categorii:
- gloanţe fabricate integral din acelaşi material (ex: oţel, plumb, etc.);
- gloanţe cu miez şi cămaşă (ex: corp din plumb învelit în “cămaşă” de alamă);
Un element important ce influenţează procesul de identificare, este materialul din care
este realizată suprafaţa exterioară a glonţului: materialul glonţului (în cazul proiectilelor simple)
sau cămaşa glonţului (pentru proiectile cu un miez acoperit cu cămaşă).
Ca obiect primitor de urmă, proprietăţile fizice ale suprafeţei exterioare a glonţului
(duritate, elasticitate, rezistenţă la deformarea plastică), afectează în mod direct urmele create pe
acestea, prin raportate la nivelul microscopic al striaţiunilor generate la trecerea glonţului prin
ţeava armei. Se vor avea în vedere în cadrul examinării de identificare şi toleranţele de fabricaţie
admise la fabricarea muniţiei.
4.2. Particularităţi constructive ale gloanţelor:
Luând în considerare faptul că striaţiile ţevii armei creează urme longitudinale pe corpul
glonţului, un element ce poate influenţa procesul de identificare, este modul de sertizare al
acestuia în tubul cartuş.
Având în vedere că inelele de sertizare sunt practic şanţuri realizate împrejurul suprafeţei
glonţului ca nişte gulere, lăţimea acestora reduce lungimea striaţiilor create. Acest aspect
conduce la mărirea gradului de dificultate în procesul identificării.
În funcţie de modul de sertizare, se disting mai multe feluri de gloanţe 9:

- gloanţe fără inel de sertizare:

- gloanţe cu un inel de sertizare:

116
 - gloanţe cu două inele de sertizare:

- gloanţe cu trei inele de sertizare:

- gloanţe cu sertizare în puncte:

Toleranţele dimensionale de fabricaţie a gloanţelor (admise de altfel) pot face ca anumite

striaţii mai superficiale să nu genereze integral urme pe suprafaţa acestora. Astfel, chiar dacă
toleranţele de fabricaţie sunt de ordinul sutimilor de milimetru, pe un glonţ cu un diametru puţin
mai mare pot apărea striaţii suplimentare faţă de glonţul “mai mic” de acelaşi calibru.
Toleranţele de fabricaţie, dar şi distanţa dintre glonţ şi ţeavă, fac ca acesta să nu aibă o
mişcare perfect axială în interiorul ţevii. Deplasarea glonţului prin ţeava armei este uşor
dezaxată, generând unicitarea striaţiunilor ce se crează pe suprafaţa sa. Desenul creat de plinuri
sau ghinturi, este de fapt rezultatul frecării exteriorului glonţului pe toată lungimea plinului sau
golului din interiorul ţevii.

Din punct de vedere termic, glonţul suportă acţiunea unor surse de căldură: pe de o parte
căldura degajată de arderea pulberii cartuşului care acţionează asupra peretelui anterior al
proiectilului, iar de cealaltă parte căldura generată de frecarea cu profilul interior al ţevii armei.
De aceea, proprietăţile materialului din care sunt fabricate gloanţele, au un rol definitoriu
în crearea striaţiunilor, având în vedere că fiecare material dezvoltă o dilataţie diferită în aceleaşi
condiţii de presiune şi temperatură.
În funcţie de compoziţia chimică a pulberii folosite, temperatura dezvoltată, precum şi
presiunea creată de aceasta, se disting mai multe forme ale urmelor de ardere pe partea anterioară
a glonţului.

117
 Urme ale arderii pulberilor pe gloanţe de producători diferiţi
In raport cu aceste criterii, chiar dacă glonţul în litigiu este unul deformat, dacă sunt
prezente suficiente elemente pentru identificare şi nu este recuperat doar în fragmente, atunci
stabilirea producătorului său ar trebui să fie posibilă. În acest sens, au fost create baze de date cu
caracteristicile muniţiilor fabricate la nivel mondial şi care pot fi utilizate în acest scop
În literatura de specialitate nu se indică un număr minim de striaţii ce trebuie să coincidă
pentru formularea unei concluzii certe, cum se statuează în dactiloscopie de exemplu. Procesul
de identificare este lăsat la aprecierea expertului ce trebuie să evalueze valoarea identificatoare a
striaţiilor pe care le are de comparat. Poziţia acestora, lăţimea, forma şi numărul lor nu poate fi
una standard, întrucât variaţiunile sunt nelimitate având în vedere mărimea acestora de nivel
microscopic. Astfel că numai priceperea şi experienţa expertului pot stabili dacă striaţiile ce
coincid de pe două gloanţe sunt sau nu suficiente pentru formularea unei concluzii certe.
Trebuie amintit că la o primă analiză, două proiectile trase cu arme diferite dar de acelaşi
calibru, prezintă urme ce seamănă foarte mult între ele. Unicitatea desenului ce stă la baza
identificării sunt tocmai acele urme ce formează un ansamblu reproductibil constant şi care are o
formă unică.
In scopul realizării unui examen balistic comparativ concludent, este necesar ca gloanţele
folosite ca material de comparaţie să fie fabricate de acelaşi producător şi să fie din acelaşi tip şi
lot cu proiectilul în litigiu. Se elimină astfel eroarea prin care în cazul comparaţiei dintre două
gloanţe trase cu aceeaşi armă, rezultatul obţinut să fie unul cert negativ, tocmai datorită faptului
că proiectilul de comparaţie folosit, nu provine de la acelaşi producător, tip şi lot de fabricaţie cu
glonţul în litigiu, acesta din urmă neavând toate striaţiile ce se regăsesc pe glonţul de comparaţie.
De asemenea, un alt aspect ce trebuie urmărit la obţinerea proiectilelor model de
comparaţie, este acela că ele trebuie trase în număr suficient pentru a putea să se reproducă
striaţiile din interiorul ţevii pe întregul său regim de funcţionare.
Prin respectarea acestor două cerinţe, ca gloanţele de comparaţie să parvină din aceeaşi
sursă cu cele în litigiu şi să fie trase în aşa fel încât ţeava să fie folosită pe întreg regimul ei de
funcţionare (de la rece la cald), practic se elimină orice dubiu asupra concluziei expertizei, care
altfel ar putea să fie una susceptibilă de erori.

118
 Secţiunea 5. Specificul cercetării locului faptei în cauze în care s-au utilizat arme de foc

Desigur că regulile generale de cercetare a locului faptei se aplică şi activităţilor echipei

de criminalişti ce se va deplasa pentru examinarea locului faptei în cazul unor fapte la comiterea
cărora au fost folosite arme de foc.
Cu toate acestea, alături de ele, se impune observarea unor precauţii suplimentare:
Ridicarea urmelor
 Fiecare obiect de îmbrăcăminte al victimei (purtătoare ale urmelor împuşcăturii) se ridică
şi se ambalează individual în ambalaje hârtie. Obiectele de îmbrăcăminte ude/umede pot
fi ambalate numai temporar în saci din material plastic, însă doar pe durata
transportului de la faţa locului până la sediul echipei de cercetare, unde se vor usca
imediat şi ambala definitiv în ambalaje din hârtie.
 Pentru a preveni intercontaminarea se vor intercala file de hârtie între suprafeţele
obiectelor de îmbrăcăminte (în cazul când se impune plierea pentru ambalare).
 Pentru situaţiile în care se găsesc obiecte penetrate de gloanţe, deformarea obiectului
atins şi aspectul orificiului pot furniza indicii despre direcţia din care s-a executat
tragerea. Urma se va fixa prin fotografia metrică şi, dacă este posibil, va fi ridicată şi
conservată în forma iniţială (eventual cu întregul obiect). Înainte de ridicarea urmelor,
acestea se marchează şi se descriu în detaliu (fotografii, proces-verbal, schiţe la scară)
menţionând amănunţit poziţia în care au fost descoperite.
Muniţia şi elementele de muniţie trebuie să fie conservate cu atenţie deosebită,
în forma iniţială, astfel:
 Se utilizează pensete din lemn sau din material plastic la ridicarea tuburilor şi
proiectilelor (ori a fragmentelor), apoi se ambalează individual în containere/ recipiente
etichetate, căptuşite la interior cu hârtie (preferabil şerveţele). Nu se utilizează vata de
bumbac ca şi căptuşeală întrucât există posibilitatea fixării unor fibre parazite pe
obiectele ridicate; Se vor nota inscripţionările aflate pe rozetele sau corpurile tuburilor,
pentru a permite identificarea mărcii şi a tipului tuturor cartuşelor utilizate;
 Gloanţele care au penetrat zidărie, lemn etc. trebuie ridicate cu atenţie prin decuparea
materialului în care se găsesc, utilizând un fierăstrău sau o daltă.
Muniţia găsită netrasă/ nepercutată (inclusiv orice ambalaj) va fi recuperată în vederea
examinărilor comparative cu scopul de a se determina caracteristicile balistice.
Muniţia model de comparaţie se ridică pe cât posibil în cutiile originale ale acesteia (dacă sunt

119
disonibile).
Proiectilele pot furniza şi alte probe suplimentare (fibre textile, material biologic,
particule din obiectele ce au fost lovite/zgâriate). Proiectilele care au penetrat sau au atins ţinta
generâd ricoşeuri, produc la rândul lor alte urme, de exemplu fragmente de sticlă, sfărâmături,
aşchii etc. şi pot transfera pe obiectele cu care au venit în contact urme materie, de exemplu
particule de plumb, alamă, cupru. Orice urmă materie depusă pe glonţ (ipsos, sticlă, lemn, sânge)
poate fi utilizată ulterior în vederea stabilirii unor legături între glonţ şi victimă sau obiectul prin
care s-a tras.
Lipsa tuburilor nu trebuie interpretată în sensul utilizării unui revolver (tuburile au fost
ridicate, puse într-un alt loc sau au rămas blocate în armă). Se va observa în raport cu tipul armei
şi localizarea tuburilor direcţia în care au fost aruncate (ejectate) tuburile (stânga, dreapta, în sus/
în faţă, înapoi).
Se vor evidenţia eventualele reziduuri de tragere pe obiectele de îmbrăcăminte, mâinile
şi corpul suspectului victimei, în inelul de ştergere şi pe diferite obiecte. Aceste reziduuri de
tragere sunt uşor de îndepărtat, de exemplu prin spălarea mâinilor cu săpun.
Căutarea reziduurilor de tragere:
 Pe mâinile şi corpul suspectului/victimei;
 Pe mănuşile şi îmbrăcămintea suspectului/victimei;
 În inelul de ştergere al orificiului de intrare din victimă/obiecte.
 Pe obiecte aflate în apropierea zonei de unde se apreciază că s-a tras;
 Pe alte materiale sau obiecte, ca urmare a unei posibile contaminări indirecte (ex.
transferul particulelor de pe hainele victimei împuşcate pe tapiţeria autovehiculului);
Armele găsite la locul faptei vor fi examinate înainte de ridicare sub aspectul găsirii lor
încărcate/descărcate, asigurate/dezasigurate, prezentând sau nu urme de folosire recentă, cu
muniţie blocată în camera de explozie, etc. Ridicarea lor se va face doar cu mâna înmănuşată,
pentru a proteja evetualele urme (ADN, papilare) de pe mâner, muniţii etc.

120
 CAPITOLUL VIII

EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI

Secţiunea 1.
Secţiunea 1. Grafoscopia: identificarea criminalistica a autorului scrierii
În practică, în corespondenţa şi încheierile instanţelor de judecată ori altor organe
judiciare întâlnim foarte des termenul “expertiză grafologică”, utilizat cu sensul de “expertiză
grafoscopică”. Deşi codurile de procedură, nu fac precizări explicite asupra tipului de expertiză,
este evident că “procedura verificării de scripte” nu are ca obiectiv examinarea personalităţii
autorului scrierii ori semnăturilor contestate, ci identificarea acestuia. Literatura de specialitate a
relevat faptul că cele două discipline vizează domenii de cercetare diferite.108
Este de remarcat, de asemenea, că cele două modalităţi de examinare a scrisului au fost la
origine „ejusdem farinae”, dezvoltându-se istoric ca o unitate de concepte şi metode intuitive şi
experimentale destinate examinării scrisului.109 La începuturi, Grafologia includea şi ceea ce mai
târziu se va constitui separat ca ramură a Criminalisticii, Grafoscopia.
Într-o formulare sintetică putem concluziona că dacă Grafologia ne spune cum este
autorul scrierii sub aspectele personalităţii, temperamentului, abilităţilor, Grafoscopia răspunde
întrebării „cine este executantul scrierii?”.
Literatura română de specialitate defineşte Grafologia ca fiind ştiinţa care are ca obiect
studiul scrisului unei persoane pentru a determina caracterul, temperamentul, în general
personalitatea, cu calităţile şi defectele acelei persoane.110
Conform definiţiei, formulate de Girolamo Moretti (considerat de unii părintele
grafologiei italiene moderne), la care subscriem pentru conciziunea sa, “Grafologia este ştiinţa
experimentală care prin simplul gest grafic al unui scris, relevă tendinţele naturii”.111 Aceasta
este concordantă cu spiritul definiţiei lui Moretti, care apreciază gestul grafic ca pe ceva automat,
spontan, căruia obişnuinţa îi conferă o atitudine personală, eliberată de controlul conştient, încât
gestul grafic este materializarea personalităţii scriptorului112.
Etimologic, termenul îşi are originea în cuvintele greceşti grafein-scriere şi logos-studiu,

108
N. Dan. I. Anghelescu ş.a., Dicţionar de Criminalistică, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică Bucuresti, 1986, p. 96.
109
M.R. Hecker, Traktat über den Wissenschaftlichkeitsanspruch der Forensichen Schriftvergleichung, Ed. Kolonia
Ltd.Wroclaw, 2000, p. 45.
110
A. Athanasiu, Tratat de grafologie.Cunoaşterea personalităţii prin scris,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 5.
111
G.M. Moretti,Trattato di Grafologia.Intelligenza-Sentimento, Ed. Messagero, Padova, 13-ima Edizione 1985, p.
3.
112
L. Torbidoni, L Zanin ,Graphologie, Ed. Frison-Roche Paris, 1993, p. 13.

121
fiind utilizat pentru prima dată de abatele Jean Hippolyte Michon în lucrarea sa „Systeme de la
graphologie, l’art de connaitre les hommes d’apres leur ecriture”.
Metoda de studiu a Grafologiei are ca punct de plecare teoria expresivităţii potrivit
căreia orice mişcare exprimă caracterul personal al executantului, reflectat în modalităţile şi
amplitudinea sentimentului relevat. Aceasta este consecinţa naturală a corelării neuronice
existente între diferitele zone ale creierului –zona motorie, cortexul şi centrii emoţionali ai
subcortexului - care prin intermediul căii piramidale comune ajung la ramurile anterioare ale
măduvei spinării generând astfel gestica de tip personal, inclusiv mimica, scrisul, dansul etc.
Grafologia apare astfel ca o disciplină complexă care tinde să descrie personalitatea
autorului scrierii prin evaluarea condiţiilor subiective ale scriptorului şi scrierii, care se
întemeiază pe teza că personalitatea unei persoane este recognoscibilă în gesturile sale conştiente
şi inconştiente. De altfel, doctrina italiană a relevat că „a ne ocupa de ştiinţa Grafologiei
înseamnă a ne cunoaşte pe noi înşine înainte de a interveni asupra altora”113.
Chiar dacă cercetarea scrisului are rădăcini în perioada antică, prima operă propriu-zisă
dedicată examinării scrisului poate fi considerată lucrarea medicului şi profesorului universitar
Camillo Baldi intitulată „O metodă de recunoaştere a naturii şi calităţii unui scriptor prin
scrierea sa”, publicată în 1622.
Este de remarcat contribuţia lui Francis Galton care, încă în 1883, pe baza studiilor sale
asupra gemenilor monozigotici, a concluzionat că în scris - mai mult decât în orice alt domeniu -
aceştia apar cu trăsături de personalitate diferite.
Hocquart, reprezentant de marcă al şcolii franceze, a publicat, în 1812, lucrarea „L’art de
juger de l’esprit et du caractere des hommes sur leur ecriture”, cuprinzând norme de natură a
permite formarea unei baze experimentale în Grafologie.
În 1830 s-a înfiinţat Societatea Grafologică constituită mai ales din membri ai clerului:
abatele Michon (1806-1881), Baudinet episcop de Amines, abatele Flandrin şi alţii. Aşa cum
însuşi Michon remarca,114 meritul operei sale este acela de a fi dat Grafologiei un caracter
raţional, ştiinţific, stabilind principiile şi legile acestui domeniu ştiinţific. Discipol al lui Michon,
J. Crepieux-Jamin a efectuat o valorificare sistematică a realizărilor intuitive ale maestrului,
atribuind calităţi psihice nu doar semnelor izolate, dar şi ansamblului de gesturi grafice care
alcătuiesc scrisul unei persoane.
Grafoscopia apare ca o ramură a Criminalisticii care utilizând metode şi cunoştiinţe
complexe din domeniul fiziologiei, psihologiei, dar şi al anatomiei, caligrafiei şi grafologiei,

113
E. Crotti, A. Magni, Grafologia Ed.Red Como, 1994, p. 9.
114
Apud L. Torbidoni L Zanin, op.cit, p. 22.

122
serveşte la crearea unui sistem de indici de natură a permite identificarea autorului unei
manifestări grafice: scriere, semne de punctuaţie, cifre, semnături, alte elemente de aceeaşi
natură.
Literatura criminalistică română a precizat că obiectul nemijlocit al expertizei grafice se
concretizează în practică în următoarele situaţii 115:
- verificarea faptului dacă un text sau o semnătura(n.n.) provin realmente de la scriptorul
nominalizat;
- identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură(n.n.) despre care s-a probat cu
certitudine ca nu au fost executate de titularul prezumat;
- identificarea autorilor unor scrisori anonime, semnături fictive, adăugiri etc.;
Originile examinării judiciare a scrisului au fost identificate în antichitate, începând cu
„Lex Cornelia de Falsis”, care atestă primele reguli de cercetare a falsurilor. Abatele Michon
apare şi în acest domeniu ca un antemergător, el fiind fondatorul unei structuri de „semne fixe”
pe temeiul cărora s-au constituit şi funcţionează şi în prezent premisele identificării autorilor
scrierii116. În conformitate cu spiritul şi nivelul de cunoaştere al epocii, acestea au însă un
caracter limitat, privind scrierea ca pe ceva static.
În România sunt fundamentale lucrările lui H. Stahl, „Expertiza grafică anonimul şi
falsul” (1929) şi Aurel Boia, „Scrisul orbilor” (1932), care prin cercetările lor au acţionat
concomitent ca experţi grafici dar şi ca grafologi. Lui Aurel Boia i se datorează realizarea, pe
temeiul cercetărilor de grafologie, a unui tablou de clasificare a scrisurilor, util expertizei grafice.
De asemenea, în ultimii ani ai secolului XX au fost reluate preocupările de grafologie sub
influenţa profesorului univ. dr. Andrei Athanasiu, autorul unui „Tratat de grafologie” (1996). S-
au publicat cărţi cu semnificative referiri la Grafologie dar şi la expertiza grafică, iar alţi experţi
grafici (R. Constantin şi L. Ionescu) s-au dedicat cursurilor universitare de specialitate. În acest
domeniu, rămâne încă o lucrare de referinţă, chiar dacă a trecut o importantă perioadă de timp de
la publicarea sa (1973), monografia lui Lucian Ionescu intitulată „Expertiza criminalistică a
scrisului”.
Delimitarea netă între cele două domenii are mai degrabă un caracter scolastic,
cunoştiinţele despre mecanismele intime ale scrisului dezvoltându-se concomitent în cele două
domenii ale examinării scrisului. Ambele discipline se ocupă cu studierea scrisului, prin
modalităţi conexe, dar şi distincte, având nu numai finalităţi diferite dar şi criterii de investigare
diferite. Concluzionând, putem aprecia ca între Grafologie şi Grafoscopie există următoarele

115
L. Ionescu Expertiza criminalistică a scrisului Ed. Dacia 1972. , p. 17-18
116
M.R.Hecker,op.cit. , p. 8.

123
deosebiri:!
- Grafologia este o ştiinţă care urmăreşte surprinderea caracterului unei persoane prin
examinarea scrisului acesteia, în timp ce Grafoscopia studiază scrisul din perspectiva identificării
şi/sau diferenţierii autorilor scrisului după elemente dominate grafic –dimensiune, direcţie,
presiune, continuitate etc.;
- Grafologia este o disciplină experimentală, destinată cunoaşterii personalităţii scriptorului prin
raportare la scrisul său. Ea vizează surprinderea modului în care trăsăturile psihologice şi
caracterologice ale autorului sunt reflectate de manifestările sale grafice. Grafoscopia serveşte
identificării autorului pe temeiul celor două componente fundamentale ale scrisului :
individualitatea şi stabilitatea relativă;
- Grafologia examinează scrisuri sincere, nedisimulate, autorul fiind cunoscut şi necontestat ca
identitate, iar expertiza grafică supune atenţiei scrisurile contestate, precum şi probele de scris
ale autorilor prezumtivi;
- Grafologia acţionează ca un demers cognitiv corelat cu matricea psiho-fiziologică a autorului
scrierii, în timp ce Grafoscopia studiază simplul „produs finit” al gestului grafic;
- Grafologia ia în considerare legile fizice ale scrierii, aplicând însă cu scop interpretativ în
evaluarea răspunsului final legile psihologiei scrisului. Grafoscopia apelează la legile fizice ale
scrierii, aplică în raţionamente uneori conceptele psihologice asupra unor mecanisme particulare
ale scrierii, dar nu face şi interpretări ale acestora;117
- metodologia Grafologiei interpretează, pe temeiul legilor psihologiei şi scrierii, semantica
determinată a acestuia, încadrând gestul grafic într-un proces faptic complex şi exhaustiv.
Metodologia Grafoscopiei optează pentru confruntarea şi interpretarea fenomenelor grafice
(trasee, forme, semne grafice tipizate şi particulare) în contextul logicii lor motrice, formulând
post confruntativ aprecieri de natură formală şi de semantică;
- în Grafologie, metoda descriptivă are un caracter de reper obiectiv, interpretările fiind însă de
natură psihologică şi neuromusculară. Grafoscopia recurge în mod determinant la metoda
descriptivă, interpretarea datelor furnizate pe această cale fiind însă extrem de limitată;
- grafologul poate respinge un scris neadecvat, expertul grafic este adesea forţat să realizeze
comparaţii pe baza unui singur act cu scris sau a unei semnături necontestate;
- expertiza grafologică examinează un scris finalizat (necontestat) spre a evidenţia caracteristicile
personalităţii autorului (cert) prin latura lor psihologică - normală sau patologică - cu luarea în
considerare şi a condiţiilor ambientale de execuţie - stres, disconfort fizic, psihic etc.
- Grafoscopia cercetează în semnele grafice particularităţile scrisului (contestat) unei persoane
117
A.Frăţilă, R. Constantin, Expertiza grafică şi raţionamentul prin analogie, Ed. Tehnică, Bucureşti 2000, p. 11.

124
(scriptorul prezumat) şi le compară cu materialele de referinţă (probe) pentru evidenţierea
individualităţii grafice şi stabilirea autenticităţii unui produs grafic.
Între cele două ramuri, diferite ca finalitate şi metode, dar operând cu principii comune,
există alături de deosebiri şi numeroase asemănări. Ele îşi au sorgintea în utilizarea cunoştinţelor
despre mecanismele scrierii, ale mişcării grafice în totalitatea sa, precum şi în metodele
particulare utilizate de fiecare ramură. De altfel, jurisprudenţa italiană a remarcat că „expertiza
grafică bazată doar pe interpretarea caligrafică este în general insuficientă fără contribuţia
grafologiei care poate să înlăture pericolul unei erori.” 118 În esenţa lor, atât Grafologia cât şi
Grafoscopia au ca scop imediat şi mediat identificarea scrisului şi atribuirea sa, în final, unui
autor. Ca elemente de pregătire tehnică şi capacitate diagnostică aceste două domenii trebuie în
mod necesar să colaboreze şi să se coordoneze.119
Aplicaţiile practice ale Grafologiei - ca instrument adjuvant al deciziilor de angajare
pentru anumite posturi, ori grafoterapia - sunt incitante, de asemenea, la o primă vedere. S-a
opinat în mediul profesional că, în ansamblul cunoştiinţelor de caracterologie, aplicaţiile
grafologiei ar putea fi utile organelor judiciare. Avem însă serioase rezerve cu privire la
background-ul profesional necesar şi chiar la validitatea unor asemenea opinii formulate fără o
solidă formare ca grafolog şi psiholog.
Practica de expertiză a relevat că (aparent) „mai simpla” Grafoscopie nu este suficient
înţeleasă şi cunoscută de către magistraţi, avocaţi sau jurişti, în general. Lăsând la o parte
confuziile terminologice - minore în finalitatea lor - constatăm adesea limite serioase ale
cunoştinţelor, nu numai în aprecierea concluziilor expertizelor, dar mai ales în pregătirea
expertizelor şi formularea obiectivelor ori alegerea materialelor de comparaţie. Privind în viitor,
observăm nevoia imperativă de completare a formării profesionale a tinerilor magistraţi cu mult
mai temeinice cunoştinţe aplicate de pregătire, dispunere şi valorificarea a expertizelor grafice în
cauzele penale şi civile.

118
Rev. Magistratura 29 Dicembre 1959, Seconda Sezzione della Corte di Cassazione, Giustizia penale, volume.
III, p. 358.
119
B.Vetorazzo, Grafologia giudiziaria e perizia grafica, Giuffre Editore Milano, 2004, p. 73.

125
 1.2 Ce este scrisul ?
Răspunsul la această întrebare poate părea la prima vedere unul facil. Enciclopedia
Criminalistică ne spune că scrisul este o formaţiune de caractere, litere sau simboluri realizate
prin utilizarea unui model ce poate fi recunoscut şi care este constituit pentru a putea comunica
cu alte persoane. 120 însă o definiţie a scrisului nu este uşor de formulat într-o frază.
Prin rolul complex şi marea sa semnificaţie socio-umană scrisul este mai mult decât o
simplă aşternere pe suport material a unor semne care însumate să alcătuiască cuvinte ori fraze,
ori să reprezinte „marca grafică” a unui autor. Scrisul a constituit mijlocul suprem de
comunicare inter-umană, o culme şi un vehicul a progresului intelectual pentru multe secole,
rămânând şi azi un produs al educaţiei şi semn al culturii. Pe de altă parte pe lângă valenţele
sale culturale, emoţionale, personale, scrisul este şi un important mijloc de identificare a
persoanei. În literatura recentă s-a spus că „Scrierea, ca mijloc de fixare şi comunicare a ideilor
constituie o deprindere, şi anume o deprindere intelectuală în care sunt implicate varii acte
motrice.”121 Prin scris, ideile sunt fixate pe o suprafaţă cu ajutorul unor semne convenţionale care
redau sunetele ce alcătuiesc cuvintele. Se înţelege, deja, că între scris, gândire şi limbaj este o
legătură organică. Se mai poate deduce încă un fapt important şi anume că actul scrierii se află
sub imediatul control al creierului.
Citându-l implicit pe Camillo Baldi, s-a susţinut cu temei că particularităţile grafice
dintr-un scris sunt irepetabile într-un alt scris şi ireproductibile în totalitatea lor de o altă
persoană122. Din această perspectivă scrisul poate fi privit atât ca mijloc de identificare
criminalistică grafoscopică, dar şi ca instrument de evaluare grafologica. Însă despre asemănările
şi deosebirile dintre cele două domenii conexe vom vorbi la timpul potrivit în cadrul acestei
lucrări. Credem adecvat mai întâi, în spiritul oricărui demers cu pretenţii de seriozitate, că se
impune a începe printr-o definire a noţiunii asupra căreia operăm sub aspect cognitiv.
!Ca activitate specific umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală, motrică şi de
comunicare dobândită în cadrul unui proces de învăţare prin repetare. Realizat printr-un
ansamblu de gesturi grafice cu caracter de automatisme controlate, el este un mijloc specific
destinat fixării, transmiterii şi valorificării complexe a imaginilor, percepţiilor, ideilor,
sentimentelor şi altor elemente rezultate din procesul activităţii intelectuale omeneşti şi este
alcătuit din structuri ce pot include : litere, cifre, cuvinte, fraze, precum şi derivatele cu caracter
de individualitate ale acestora: semnături, ideograme, prescurtări, etc. În noţiunea de scris123
120
The Encyclopedia of Forensic Sciences, Academic Press 2000, pag. 584
121
R: Constantin-Grafologie,Ed. SAAB, Bucureşti 2006 pag. 76.
122
L. Ionescu, D. Sandu-Identificarea criminalistică- ed, Stiintifică, Bucuresti 1990. pag. 99 cu referire la .
123
.scrisul materializat în formele grafice ale unui manuscris, este urmarea activităţii nervoase şi musculare a

126
trebuie să includem nu numai manifestările explicit literale, dar şi cele grafice neliterale : semne
de punctuaţie, modurile de subliniere, semnele care însoţesc cifrele de numerotare a paginilor, de
continuitate ori finalizare a frazei, marcarea aliniatelor, desenele explicative,chiar modurile de
anulare ale unor cuvinte 124 .Gestul grafic se constituie astfel ca un act conştient, coordonat, care
prin intermediul învăţării integrate procesului educativ devine în funcţie de timpul şi frecvenţa
repetitivităţii exerciţiilor, o activitate semi-reflexă coordonată, cu conţinut ideatic şi de
comunicare.
Dintr-o perspectivă sintetică (deşi oarecum reducţionistă n.n.) scrisul poate fi privit ca
produsul deprinderilor grafice ale persoanei constând din elemente de text, componente cifrice şi
semnături. El este urma materializată a ideilor, dar una de un gen cu totul aparte 125. Ca şi fiinţa
umană care îl produce, scrisul este o realitate dinamică, chiar dacă la prima vedere el pare un
ansamblu de structuri standardizate (modelele caligrafice învăţate în şcoala primară). Am dori să
reamintim susţinerea, la care achiesăm ,conform căreia: „Scrisul ca mijloc de identificare nu se
limitează însă doar la grafismul propriu - zis, el cuprinzând şi alte forme de exprimare grafică a
persoanei, inclusiv desenele, ideogramele ori semnăturile neliterale (subl.ns.), accentele şi
punctuaţia"126.
În cadrul unui proces mai îndelungat de învăţare şi fixare se constituie la nivelul
cortexului127 un ansamblu de legături de natura a permite transpunerea în elemente grafice a
percepţiilor, a simbolurilor rezultate prin ascultare, citire, pronunţie, ca şi cele produse în
procesul intim al reflexiei şi creaţiei ideatice. Indiferent de forma concretă pe care o îmbracă
(cuvinte, semne, etc.), se poate însă observa cum chiar dacă există o anumită similitudine între
primele linii trase pe hârtie de copilul neştiutor şi primele sale încercări de scriere, a scrierii sale
se manifestă deja semnificative schimbări. În cursul învăţării scrierii, ca şi pe parcursul
cristalizării sale grafice, scrierea unei anumite persoane rămâne însă „constituţional” aceeaşi
chiar dacă în evoluţia ulterioară ea suportă amprentele pasagere ale unor momente ori şocuri ce
pot marca personalitatea.
Scrisul se însuşeşte ca orice deprindere prin exerciţii repetate timp îndelungat. La fel ca
orice deprindere scrisul poate stagna imediat după ce atinge un nivel minim de automatizare sau

omului,tradusă printr-un complex de mişcări sau de deprinderi tehnice “ L.Ionescu Expertiza criminalistică a
scrisului Ed. Junimea Iaşi 1973, pag. 17.
124
Gh Păşescu,Particularităţile expertizei semnelor auxiliare ale scrisului în Colectiv -Metode şi tehnici de
identificare criminalistică ,Asociaţia Criminaliştilor din România Bucuresti 2006 pag. 128
125
L. Ionescu op.cit. pag. 16.
126
L. Torbidoni ,L Zanin-Grafologia Test teoretico pratico Brescia 1998 pag. 33
127
Ludwig Klages îl numea « dansul stiloului pe hârtie », în care mâna care scrie este corpul balerinei,al
dansatorului, iar marele regizor al acestui dans e creierul nostru (Apud.Domenico Franco-« La perizia grafica
a base grafologica » Ed. Instituto di indagini psichologiche Milano 1978 pag. 78).

127
se poate perfecţiona, printr-un proces evolutiv care poate fi considerat ca încheiat când scrisul
atinge aşa-numitul nivel general superior. Acesta s-ar caracteriza printr-o dexteritate deosebită şi
prin simplificarea sau stilizarea semnelor grafice. Coordonarea este, de asemenea, la parametrii
maximi.
Mecanismul care asigură scrierea este extrem de complicat şi are o multitudine de
componente. Unele dintre acestea se manifestă constant, altele sunt variabile. Pentru ilustrarea
acestui aspect redăm un pasaj elocvent dintr-o carte mai puţin cunoscută, un compendiu de
criminologie şi poliţie ştiinţifică avându-l ca autor pe Guillame Beroud „Scrisul este urma lăsată
de un ansamblu de gesturi. Gesturile acestea ca toată mimica omenească sunt condiţionate în
acelaşi timp de elemente variabile şi de elemente constante. Variabile: excitaţia cerebrală, graba,
temperatura exterioară, instrumentele întrebuinţate. Constante: educaţia şi obişnuinţa, care au
fixat tipul caligrafiei, poziţia mâinii, lungimile osoase ale membrului scriitor, elasticitatea
pumnului, forţa muşchilor antebrachiali şi palmari. Rezultanta acestor factori este o pletora de
gesturi care nu sunt totdeauna identice cu ele însele, dar îndestulător de asemănătoare, ca
identitatea autorului lor să rămână constant perceptibilă”.
Această enumerare a elementelor constante şi variabile care stau la baza scrierii poate fi
completată cu foarte mulţi factori de acest fel dar o astfel de operaţie ar depăşi intenţiile noastre.
Ne mulţumim să repetăm că mecanismul scrierii este extrem de complex, practic, la orice act
scriptural participând într-un fel sau altul întregul ansamblu psiho-fizic în care rezidă o persoană.
„Scrisul - preciza C.I.Parhon – este într-adevăr graficul unei persoane....”. Este vorba de un
grafic mai complicat care prezintă raporturi atât de strânse cu personalitatea autorului încât se
poate recunoaşte o persoană după scrisul său aşa cum se recunoaşte după figură sau după
fotografia sa”.
Individualitatea strictă a oricărei persoane determină şi individualitatea scrisului ca
expresie sintetică a autorului său. Individualitatea scrisului este acea proprietate a acestuia de a fi
propriu doar autorului său. Prin caracteristicile de ordin grafic care îl definesc scrisul unei
anumite persoane prezintă deosebiri esenţiale faţă de orice scris aparţinând oricărei alte persoane.
Elementele constante din mecanismul ce stă la baza scrierii au un rol major în realizarea
complexului de mişcări automatizate ceea ce face ca rezultanta lor să fie la fiecare act scriptural
aceeaşi. Manifestarea lor stabilă conferă scrisului proprietatea de a fi stabil. Acest adevăr
ştiinţific este exprimat în termeni extrem de clari e cunoscuta cercetătoare a scrisului, E.
Solange-Pellat în prima „lege” a scrisului: „Gestul grafic se află sub influenţa imediată a
creierului. Forma sa nu este modificată de organul scriptor dacă acesta funcţionează normal şi

128
este suficient de adaptat la funcţia sa”128. În plan grafic stabilitatea scrierii se traduce prin apariţia
unui grup de atribute manifeste constant. Această grupare individualizatoare poate fi decelată de
marea diversitate de forme grafice generate de constituenţii variabili ai mecanismului scrierii
care au caracter circumstanţial. Stabilitatea scrisului ar fi imuabilă dacă aparatul ce îl creează nu
s-ar caracteriza printr-o mare reactivitate ce îl face să reacţioneze cu promptitudine la stimuli
endogeni şi exogeni. Această proprietate a mecanismului scrierii a fost sesizată şi de cunoscutul
grafolog şi mai ales expert grafic H.Stahl care nota sugestiv: „... s-a observat, într-un cuvânt că
scrisul e un aparat înregistrator extrem de sensibil al inteligenţei, sensibilităţii şi voinţei”.
La polul opus, se situează scrisurile ce prezintă un tablou aparent diferit de la o execuţie
la alta. Deosebirile sunt evidente dar nu alterează structura fundamentală a scrisului care poate fi
determinată prin observaţie. Numim aceste ambitusuri ale variabilităţii, mică şi mare
variabilitate. Undeva, între aceste praguri se situează variabilitatea medie, scrisurile cu această
caracteristică fiind identificabile. Variabilitatea poate fi considerată ca o manifestare naturală a
oricărui scris. De aceea, în expertiza tehnică a documentelor absenţa acestui fenomen este
interpretată ca fiind un indiciu de fals. Stabilirea gradului de variabilitate pe care îl prezintă un
scris sau o semnătură este important în expertiză deoarece ne oferă o imagine credibilă a
posibilităţilor scripturale ale unei persoane şi permite o evaluare a deosebirilor ce sunt raportate
la limitele şi direcţiile fenomenului. Uneori apare chiar şi tendinţa negativă de explicare forţată a
unor deosebiri ce sunt interpretate ca efecte ale unei mari variabilităţi. Referitor la variabilitatea
naturală a scrisului ar mai fi necesare câteva precizări care vor fi de folos pentru evitarea unor
posibile confuzii. Astfel, variabilitatea scrierii nu trebuie confundată cu folosirea de către un
scriptor a două sau mai multe tipuri de scriere prin tipul de scriere aceasta înţelegându-se un scris
compus în exclusivitate sau în mare măsură din litere de acelaşi fel.
Variabilitatea scrisului nu se confundă nici cu variantele de scriere prin variantă de
scriere înţelegând un anumit mod de scriere în cadrul aceluiaşi tip de scriere. Variantele de scris
pot fi însă considerate ca modalităţi de expresie ale variabilităţii. Variabilitatea scrisului nu se
manifestă în mod nelimitat şi în toate direcţiile astfel că nu este în măsură să lezeze stabilitatea
scrisului. În schimb, aceasta poate fi grav afectată de alte fenomene datorate tot reactivităţii
mecanismului de scriere. Faptul că scrisul unei persoane poate suferi modificări esenţiale conferă
proprietăţii scrisului de a fi stabil o oarecare relativitate. Această stare de fapt este corect
explicată prin sintagma „stabilitate relativă”. Paleta agenţilor care provoacă modificări esenţiale
ale scrisului este destul de largă. Aceasta include: leziunile sau/şi afecţiunile unor părţi ale
corpului sau ale unor organe care participă la mecanismul de scriere, o lungă listă de boli grave,
128
E.Solange-Pellat – Les lois de l'écriture, Paris, VUIBERT 1927, pag. 14.

129
intoxicaţiile grave, condiţiile de scriere neobişnuite ş.a. Sub acţiunea unora dintre aceşti factori
se pot produce modificări (mai mari sau mai mici) în privinţa caracterelor grafice de ordin
general şi particular ale scrisului, tabloul obişnuit al scrisului respectiv suferind prefaceri majore.
Considerăm că ar fi necesar să facem câteva observaţii privind execuţiile scripturale realizate în
condiţii neobişnuite.
Execuţia în condiţii neobişnuite este un act scriptural în desfăşurarea căruia intervine un
agent de sorginte endogenă sau exogenă care influenţează negativ mecanismul scrierii. Această
prezenţă inoportună este capabilă să producă modificări în câmpul grafic. Schimbările de această
natură se caracterizează printr-o mare diversitate, mergând de la variaţia uneia sau mai multor
note grafice, până la degradarea ansamblului grafic care devine aproape de nerecunoscut.
Cercetătorii scrisului au descoperit o multitudine de factori capabili să provoace o mare varietate
de efecte.
Chiar dacă rezultatele cercetărilor în acest domeniu n-au fost încă reunite şi prezentate
sistematic, se poate spune că experţii cu experienţă cunosc principalii agenţi care pot interveni în
desfăşurarea unui act scriptural şi efectele pe care le provoacă în plan grafic.

Secţiunea 2. Bazele ştiinţifice ale identificării persoanei după scris

(1). Reactivitatea mecanismului scrierii are consecinţe asupra aspectului
scrisului, fiind la originea fenomenului de variabilitate. Acesteia i se adaugă frecvent atributul
„naturală” poate pentru a se sublinia că este generată de însăşi pulsaţiile fiinţei care este autorul.
Variabilitatea este prezentă la fiecare act scriptural şi face parte din însuşi modul de manifestare a
scrisului. Se pare că stimulii care determină variaţii permanente la nivelul scrisului sunt de mică
amplitudine, impactul lor cu mecanismul de scriere fiind minor şi ca atare neproducând nici
măcar perturbaţii (tulburări) ale acestuia.
Concret, variabilitatea se manifestă prin variaţii în privinţa caracteristicilor elementelor
componente ale scrisului şi chiar modificări ale caracteristicilor generale ale acestuia.
Variabilitatea este vizibilă la nivelul fiecărui act scriptural ce realizează un text sau chiar şi o
semnătură dar este pusă mai bine în evidenţă cu ocazia examinării mai multor grafisme având
acelaşi autor. Orice comparaţie a mai multor scrisuri sau semnături aparţinând aceleiaşi persoane
va arăta faptul că niciunul dintre grafisme nu seamănă perfect cu celelalte, între ele
înregistrându-se deosebiri. Acestea privesc în special semnele grafice componente, practic nici
unul dintre acestea nereuşind să iasă de sub incidenţa fenomenului dar diferenţe pot apărea şi în
privinţa caracteristicilor de ordin general. Limitele manifestării variabilităţii nu sunt aceleaşi la
toate scrisurile. Astfel, sunt autori al căror scris pare la fiecare execuţie egal cu sine însuşi.

130
Desigur, este doar o aparenţă, variabilitatea existând ca un fel de „umbră”. Manifestările sale
sunt însă aproape imperceptibile.
Activitate exclusiv umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală cointeresând şi un lanţ
psiho-somatic complex. În cadrul unui proces mai îndelungat de învăţare şi fixare prin repetare, are
loc constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică a cuvintelor şi
simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunţie, sau rezultate din procesul reflexiei şi
idealizării.
În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzând controlului realizat de sistemul
nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învăţarea scrierii, realizează acţiunea
propriu-zisă de scriere.
,,Plecat pentru toată lumea de la acelaşi punct - modelul caligrafic - scrisul ia, încă de la
primele mâzgălituri ale copilului caractere distincte, personale.”129
Într-adevăr, scrierea este puternic şi direct influenţată de particularităţile personale şi de
specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecărui individ. Grafismul rezultat se manifestă prin
caracteristicile generale (dominantele grafice) şi prin elementele specifice de detaliu (construcţia
semnelor grafice, gesturi spontane). Alături de baza psiho-somatică, element inten, fundamental al
deprinderii de a scrie, scrisul mai este influenţat şi de alte elemente externe:
- metoda de predare şi modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de învăţare;
- imitarea unor modele familiale (scrisul familial, modelul semnăturilor parentale) sau a unor
modele curente (de exemplu, ornamente ale unor majuscule);
- influenţele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu
majuscule, etc;
- caractere grafice nationale - scrirea gotică, latină, scrisul anglo-saxon de tip script.

(2). STABILITATEA SCRISULUI

În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristalizarea grafismului, caracteristicile
generale şi formele scripturale rămânând constante pentru tot restul vieţii. Stabilitatea scrierii
trebuie însă privită ca un element relativ, ea putând suferi modificări care nu au repercusiuni
notabile asupra identificării autorului. De exemplu, modele multiple de execuţie a semnăturilor,
elemente literale noi sau diverse, afecţiuni motorii prin care se alterează scrisul, îmbătrânirea.
Într-o enumerare, fără pretenţii de exhaustivitate, am include printre elementele care pot
interveni:

129
Boia, Aurel, Introducere în grafologie şi expertiza grafică, Bucureşti 1944, p. 6.

131
 a) Modificări la nivelul evoluţiei scrierii
- după formarea şi cristalizarea scrierii, la unele persoane evoluţia grafismului stagnează; la
alte persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluţie (chiar aproape neevident pentru
perioade relativ scurte).
b) Modificări datorate stării psiho-somatice
- dată fiind paleta extrem de largă de stări ce se abat de la normalitatea psihică şi fiziologică,
cât şi legatura de netăgăduit dintre starea psihică şi cea fizică, scrisul va putea suferi ,,alterări”
generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de toxice. De exemplu, biletele
sinucigaşilor, scrisul alcoolicilor, toxicomani, bolnavilor psihic.
Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mişcărilor - lipsa de coordonare,
plasare aberantă a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al conţinutului,
repetiţii de fraze complete, incoerente de text.
Bătrânetea care este foarte adesea asociată cu stări de boală în staţionare sau progresie, se
manifestă în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea (poligonarea)
traseelor arcuite sau a ovalurilor. ,,Un semn caracteristic îl reprezintă aşa numitele <<fire de
paianjen>>, constând în întârzierea vârfului peniţei pe foaia de hârtie, ceea ce dă naștere unor
trăsături foarte fine şi încâlcite.”130
c) Modificări rezultate din acţiunea asupra mâinii de către o altă persoană (mână
condusă); asupra mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acţionează prin ,,ajutarea mâinii”
pentru executarea unor semnături pe acte (de exemplu, testamente, contracte).
- scrierea cu mâna inertă (cu mâna moartă)
- scriere cu mâna ajutată.
d) Modificări produse de stări de intoxicaţie
- în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicaţii cu ciuperci, auto-otrăviri
suicidiare, ş.a.
e) Modificări cauzate de incapacităţi fizice ale organelor implicate în scriere
- accidente, amputări ale degetelor, mâinilor;
- pierderea sau afectarea vederii.
f) Modificări generate de factori aleatorii
- sunt rezultatele unor influenţe de moment şi afectează numai câte un specimen de scris sau
semnatură, care sunt date în acele condiţii speciale: suportul actului, suprafeţe neregulate (ex., lemn
cu noduri, suprafeţe foarte alunecoase, poziţii instabile); poziţii de scriere incomode (ex., rezemat pe
spatele unei persoane); instrument de scris necunoscut sau defectuos (ex., pix cu pastă de scris la
130
Ionescu, L., op. cit.

132
temperaturi foarte scăzute).

Secţiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului

Sunt ,,dominantele grafice” care, prin ansamblul combinărilor, determină aspectul general al
scrisului unei persoane.
Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate şi diversitate face ca, în
baza unor corecte aprecieri, să putem identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind autorul
unui anumit scris.

1. Dimensiunea scrisului
Credem că nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru această caracteristică generală.
Scrisul mediu (normal sub aspect dimensional) se situează între limite la 2-4 mm înălţime. Peste 4-
5mm înălţime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.
Trebuie făcută o precizare privind aprecierea scrisului după lăţime:
▪ dilatat;
▪ normal;
▪ înghesuit.
Sub aspectul continuităţii înălţimii, scrisul poate fi :
 uniform;
 crescător (îngladiat);
 descrescător (gladiolat);
 filiform.

2. Proporţionalitatea scrisului
4. proportional - când există între majuscule şi depasante şi minuscule nedepasante un
raport de aproximativ 1/2;
5. subînălţat - când raportul majuscule minuscule este de aproximativ 1/1;
6. supraînălţat - când raportul este de 1/3 între majuscule şi minuscule, ca şi între
depasante ( b, f, h, l, d, j, y, t, k ) şi nedepasante.
3. Nivelul de evoluţie a scrierii
Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru fineţea gradelor. Evoluţia
scrisului exprimă gradul în care o persoană şi-a însuşit deprinderea de a scrie, gradul de coordonare
a mişcării.

133
 Scrisul poate fi:
▪ evoluat (superior);
▪ mediu (mediocru) cu grade intemediare - la limita cu nivelul superior, mediu, şi la
limita cu nivelul inferior;
▪ scris inferior (neevoluat).
4. Forma scrisului
- poate fi apreciată după configuraţia literelor, urmărindu-se şi sensul şi tipul mişcărilor şi
complexitatea executiei
a) după configuraţie:
 scris cursiv;
 scris cu carctere ce imită pe cel tipografic.
b) după mişcare:
 arcadat;
 ghirlandat;
 unghiular;
 rotunjit;
 pot rezulta şi forme mixte – arc - ghirlandat.
c) după gradul de simplificare:
 scris simplificat;
 scris simplu;
 scris complicat (încărcat).
5. Înclinarea scrisului
◦ poate fi verticală;
◦ spre dreapta (dextroclin);
◦ spre stânga (sinistroclin).
6. Dinamica şi viteza scrierii
- aprecierea acestora se va face într-un context mai complex. Este evident că un scris evoluat
va avea o dinamică superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitaţiilor servile sau a
modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar viteza mai redusă.
7. Presiunea şi spatierea scrisului
- presiunea poate fi mare, normală, redusă, fluctuantă, constantă, crescătoare, descrescătoare
- spaţierea este normală, înghesuită, scris risipit (spaţiere mare). Ea mai poate fi şi

134
inconstantă.

8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor

- legarea poate fi intensă (sunt legate chiar mai multe cuvinte), normală, grupată (2-3 litere),
tocată (de la italianul ,,toccare”, a atinge; fiecare literă este executată separat).
- forma traseelor este dată de modul în care variază presiunea pe instrumentul de scris -
traseele putand fi: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuţite.

9. Topografia elementelor şi a textului

- priveşte plasarea unor categorii de elemente cum ar fi: titlul, data, semnătura, adresa, etc.
- plasarea textului în pagină - la stânga, spre dreapta etc., dar se poate aprecia şi forma şi
dimensiunea aliniatelor.
10. Direcţia şi forma rândurilor
- orizontală, ascendentă, descendentă;
- fragmentat ascendent, fragmentat descendent (scrisurile scaliforme);
Forma rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit (săltăreţ).

Secţiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului

Elementele (detaliile) de construcţie literală
Ele reprezintă de fapt modul particular, personal, în care un anumit autor execută
construcţia semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea şi atacul
execuţiei, finalizarea, monogramarea, etc.
a) Morfologia (structura) semnelor grafice; un anumit autor execută un anumit
model de semn grafic, sau mai multe modele specifice - caz de polimorfism literal;
- de exemplu - B caligrafic şi B gotic
b) Numărul elementelor constructive: numărul de mişcări, trăsături, grame, (ex., m
dintr-o mişcare sinuoasă sau m din patru grame).
c) Forma elementelor constructive
• trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;
• trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;
• trăsături unghiulare (ascuţite);
• trăsături concave (ghirlandate);
• trăsături convexe (arcadate);

135
 • trăsături ondulte (sinuoase);
• trăsături rotunde, ovoidale, buclate.
d) Direcţia mişcărilor predominante
- după sens – dextrogire;
- sinstrogire;
- pe verticală - de extensie (de jos în sus);
- de flexie (de sus în jos);
- pe orizontală - spre dreapta (ducţie);
- spre stânga (aducţie).
e) Modul de începere (atacul) a semnelor grafice
- dupa poziţie - superior, median, inferior
- după forma utilizată la punctul de atac - punct, croşet, oval, etc.
f) Modul de finalizare
- poate fi: eterat, punctat, în croşet, detaşat, etc.
g) Legarea semnelor şi a elementelor lor
h) Modul de repartizare a presiunii pe trasee
i) Alinierea semnelor pe linia de bază
j) Modul de execuţie a unor elemente grafice
- bara lui t (poate fi legată, oblică, extinsă, etc.); punctul lui i (poate fi în croşet, liniar, oval,
spiralatetc.)
- execuţia semnelor diacritice
k) Modul de scriere a unor menţiuni
- abrevieri (str., nr., no., dv., dvs., ş.a., ş.a.m.d.)
- date calendaristice (11 nov., 11 noi., 11 XI 1995, '95)
- bifarea, execuţia unor operaţii matematice, numerotarea paginilor

Importanţa detaliilor de construcţie a semnelor grafice diferă - astfel, forma literei, atacul,
numărul de elemente vor fi întotdeauna menţionate, în timp ce alte elemente se indică numai în
măsura în care prezintă interes prin particularităţi şi detalii specifice în raport cu alte elemente,
permiţând identificarea/excluderea autorului.

Secţiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenţionat

136
 1. Deghizarea scrisului
Constituie o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a ascunde identitatea autorului. Cu
toate acestea, în scrisul respectiv se menţin elemente din scrisul obişnuit al autorului, întrucât
,,deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original.”131
De aceea este necesar să se acorde o atenţie specială modului în care se iau probe de scris.
Acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Oboseala generată de
autocontrol face ca, pe măsura creşterii cantităţii de probe de scris, să apară ,,scăpate” unele
elemente literale individuale pe care autorul încearcă să le deghizeze.
Deghizarea se poate realiza prin:
a) Denaturarea caracterelor grafice - are loc schimbarea înclinării, dimensiunilor scrisului, a
modului de formare şi legare a unor litere. În general se dă o înclinare regresivă (spre stânga)
întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă, şi se încearcă a se da aparenţa unui nivel grafic
inferior celui real al autorului.
Un procedeu de deghizare îl constituie ţinerea instrumentului de scris într-o poziţie anormală
(ex., între degetul mijlociu şi inelar), rezultând o imagine de ansamblu deformată a scrisului.
Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuţia altor modele
literale, etc.
b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar- în general se folosesc majuscule. În acest
caz autorul va executa modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă.
Probele de scris se vor lua şi cu acest gen de caractere.
c) Scrierea cu mâna stângă (sinistrografia)
În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt răsturnate spre stânga.
Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens. ,,Când se dispune de probe date doar cu
mâna dreaptă, problema este mai dificilă, dar nu insolubilă.”
Scrisul deghizat
În cazul în care expertul va avea convingerea că scrisul în litigiu este deghizat acesta va
încerca să descopere în ansamblul scriptic acele semne grafice care au aspect obişnuit şi a căror
persistenţă în text s-ar explica prin neatenţia scriptorului. Decelarea unui grup de semne grafice
neafectate de autofalsificarea scrisului este o treabă extrem de grea şi de nesigură. Dacă, însă, expertul
reuşeşte să „culeagă” un grup (rezonabil ca număr) de astfel de grafisme „sincere” el va proceda la
compararea lor cu literele şi cifrele corespondente selectate din scrisul de comparaţie. Comparaţia se
va face punctual, în maniera prezentată mai sus. Rezultatele examinării vor fi „prelucrate” după

131
Ionescu, Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, ED. Junimea, 1974.

137
aceleaşi reguli simple expuse mai sus. Această modalitate de lucru ni se pare că suferă de unele
neajunsuri. Astfel, faptul că scrisul este deghizat împiedică expertul să facă o examinare a caracterelor
generale ale scrisului, în lipsa cărora orice examinare comparativă este incompletă şi discutabilă. O
altă deficienţă o reprezintă modul de obţinere a literelor şi cifrelor folosite de comparaţie. Acestea sunt
„culese” şi nu „alese” cum s-ar cere. Apariţia singulară sau în număr mic a unor semne grafice nu
permite stabilirea cu precizie a particularităţilor acestora. Adevăratele caractere morfologice ale
acestora sunt imposibil de stabilit. Expertul trebuie să se mulţumească cu presupunerea că toate
literele şi cifrele de acelaşi fel cu cele prezente în text ar avea caracteristici asemănătoare. Această
adevărată „girare în alb” a unor semne grafice poate conduce la mari erori, în condiţiile în care este de
presupus că o multitudine de scriptori pot executa în mod analog literele respective. Un alt obstacol pe
care îl întâmpină expertul îl reprezintă imposibilitatea de a studia trăsăturile de legătură ale semnelor
grafice „sincere” plasate în mod aleatoriu în text. De cele mai multe ori, un astfel de semn grafic este
legat cel puţin de un semn grafic deghizat iar legătura dintre ele, dacă există, nu poate fi considerată ca
specifică scrisului sincer al autorului. Pe lângă acest lucru, care împiedică expertul să facă o analiză
ştiinţifică a scrisului în litigiu, se mai poate întâmpla ca acesta să confunde un element deghizat cu
unul sincer, sau dimpotrivă, să aprecieze ca fiind natural un semn deghizat. Faţă de modul în care este
obţinut materialul grafic operant în litigiu şi având în vedere imposibilitatea efectuării unor comparaţii
în privinţa caracterelor generale, se înţelege că examinarea comparativă va fi inadmisibil de limitată,
iar rezultatele ei discutabile. Cu toate acestea, statisticile activităţii de expertiză criminalistică a
scrisului confirmă existenţa unui procent destul de mare de concluzii certe pozitive în speţele privind
scrisuri deghizate. Această situaţie ar trebui să dea mult de gândit, deoarece formularea unor concluzii
de identificare în condiţiile în care materialul în litigiu este în mod constant incomplet şi extrem de
precar nu pare a fi posibilă. Cel puţin, după logica noastră. Desigur că pot exista opinii care ar
combate acest punct de vedere, ele însă nu au în opinia noastră o fundamentare logică. Explicitând,
vom arăta că în domeniul expertizei scrisului dacă nu aderăm la ideea că este doar o activitate
empirică, orice apreciere trebuie susţinută de elemente logice, ştiinţifice. Deci, punctele de vedere
explicate prin simpla părere, nu pot constitui fundamente temeinice ale unei dezbateri care are
pretenţii de coeziune conceptuală.
2. Contrafacerea scrisului
Scrisurile contrafăcute pot fi produse prin copiere şi prin imitare, modalităţi specifice
falsificării semnăturilor. Ele apar rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forţat,
artificial, presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii iniţiale a unor
trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.
Pentru cazurile în care expertul nutreşte convingerea că scrisul în litigiu a fost contrafăcut prin

138
imitaţia liberă, în urma examinărilor comparative vor rezulta, cum se întâmplă de obicei, atât
asemănări, cât şi deosebiri. Vor trebui să se analizeze asemănările pentru a se lămuri dacă acestea sunt
reale sau factice. În cazul în care asemănările se dovedesc a fi reale, expertul trebuie să-şi pună
întrebarea dacă nu s-a înşelat atunci când a „etichetat” scrisul în litigiu ca reprezentând o contrafacere.
În situaţia în care studiul asemănărilor pune în evidenţă caracterul artificial al acestora şi confirmă
falsul, expertul odată ce a lămurit chestiunea principală şi a stabilit că scrisul nu aparţine titularului,
poate deschide o nouă linie de examinare, vizând identificarea plastografului. Acest lucru este posibil
prin verificarea deosebirilor care ar putea scoate la iveală semne grafice sincere aparţinând
falsificatorului. În alte cazuri, expertul poate nutri convingerea că scrisul în litigiu a fost realizat prin
imitaţie servilă. În astfel de cazuri, se recomandă să nu se încerce descoperirea unor posibile semne
sincere care i-ar fi „scăpat” falsificatorului. Este mai bine ca după explorarea grafismului suspect de
contrafacere să se treacă la o examinare comparativă în care fiecare atribut al scrisului în litigiu să fie
raportat la corespondentul său din scrisul cu autor cunoscut.
În urma unei astfel de analize se va putea conchide dacă asemănările existente sunt artificiale
şi se datorează unui procedeu imitativ sau dimpotrivă sunt reale, situaţie care răstoarnă ipoteza de
lucru şi conduce investigaţia în direcţia identificării autorului. Semnficativă în toate aceste situaţii este
contribuţia organului judiciar care poate ridica şi oferi spre examinare o paletă cât mai largă de
material provenind indubitabil de la titulari.

Secţiunea 6. Elemente de expertiza grafică a semnăturilor.

Nu am găsit în literatura de specialitate o definiţie comprehensivă a semnăturii, iar pe de
altă parte nici nu credem că ar fi posibil să realizăm definirea perfectă a semnăturii, astfel încât
să îi surprindem toate valenţele identificatoare, cognitive, sociale, culturale, criminalistice .
Putem spune, cu titlu argumentativ, că semnătura constituie produsul unui act conştient
manifestat ca expresie grafică în scopul de a aproba, accepta, exterioriza o voinţă individuală,
de maniera în care aceasta va putea fi observată, recunoscută şi unanim acceptată ca o
„amprentă grafică” personală, opozabilă ( până la proba contrară) erga omnes.
Alături de aceasta încercare sumară de definire a semnăturilor, trebuie să arătăm că prin
specificul lor concret, prin trecutul socio-cultural care le-au însoţit, dar şi în consecinţa „greutăţii
identificatoare” pe care le-o conferă legile în vigoare, semnăturile sunt mai mult decât simplul
produs scris realizat de un anume scriptor cu scopul exprimării/ susţinerii acordului său la un
anume act confirmat ca atare prin semnare. O privire sintetică asupra tipologiei şi varietăţii
semnăturilor ne arătă că acestea pot cuprinde elemente structurale pe care titularul nu le execută
întotdeauna în scrisul propriu-zis: reveniri, repasări, exagerări ale unor elemente, îndepărtarea

139
exagerată, ori înghesuirea unor componente literale, supraînălţarea ori reducţia aproape
nefirească a unor structuri, exagerarea de bucle, bare, volute, retroversii axiale, simplificarea
unor elemente literale până la chiar anularea lor etc. .
Legiuitorul nu a reglementat anterior noţiunea de semnătură şi nici modalităţile sale
de constituire, însă, în noul Cod de Procedură Civilă se prevede printr-un articol distinct, art. 262
cu privire la „Rolul semnăturii: „ Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba
contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul
acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris,
în condiţiile legii”.
Plecând de la această prevedere, care în opinia noastră va fi determinantă conceptual
pentru o perioadă de timp semnificativă, vom încerca să vedem ce ne spune literatura de
specialitate şi care sunt tendinţele actuale în dezvoltarea conceptului de semnătură.
Astfel, fără să spună explicit ce este semnătura, textul legal lasă conţinutul
conceptului extrem de lax. Pe firul analizei, vom încerca să desprindem din chiar textul de lege
liniile directoare sub care trebuie să se situeze semnătura pentru a fi recunoscută ca atare.
Acestea sunt în opinia noastră conţinute în termenii” face deplină credinţă, până la proba
contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul
acestuia.” Pentru a realiza concordanţă cu cerinţele acestei prevederi legale, semnătura trebuie
deci să fie de natura a conduce în mod indubitabil la executantul (“care l-a semnat”) său
prezumat (“până la proba contrară”) pentru a purta mărturie “despre existenţa
consimţământului”.
In afara acestei sublinieri, nu sunt cuprinse indicii importante despre modul în care
trebuie să se constituie/să arate o grupare grafică 132 pentru a fi recunoscută şi acceptată ca
semnătura propriu-zisă. Pe de altă parte, legiuitorul nu uită să amintească de semnătura valabilă
a anumitor acte, realizată prin punerea degetului. Ea ne duce cu examinarea în cu totul alt câmp
al criminalisticii, fără ca recunoaşterea legală şi socială să fie diferită de cea a semnăturilor
obţinute prin gesturi grafice.
Orice demers cu conţinut ştiinţific, fie acesta cât de sumar, nu poate eluda meandrele
necesare ale clasificărilor. Marea diversitate a criteriilor acceptate pentru fundamentarea
clasificărilor, se reduc în ultima înstanţă la:
-forma semnăturilor
-dimensiunile lor

132
. Scrisul conceput drept “caractere, litere sau simboluri realizate prin utilizarea unui model ce poate fi
recunoscut” L Ionescu op.cit. pag.584.

140
 -tipul semnăturii
In funcţie de formă semnăturile pot fi literale- alcătuite prin scrierea numelui şi
prenumelui titularului, ori a unor iniţiale şi a numelui ori prenumelui ( ex. I. Olar sau Ioan O.).
Semnăturile mai pot fi realizate parţial literal ( ex. IoOl, Jol, OlJ, O. I. ,etc.),ori pot avea forme
neliterale –semnături sub forme de simple parafe- cum sunt cele realizate adesea de funcţionarii
care semnează zilnic un număr extrem de mare de acte- semnături rezultate din sublimarea unor
structuri literale, etc.
Atât semnătura, cât şi scrisul, se deprind în timp de masa manifestărilor grafice aleatorii,
dobândind personalitate şi identificabilitate. Există şi cazuri când persoane care nu ştiu să scrie au
învăţat să execute o anumită semnatură. Expertiza grafică a semnăturilor are menirea de a stabili
autorul unui scris sau al unei semnături, respectiv dacă ele au fost executate de titular sau de o altă
persoană, ca şi dacă cineva a contrafăcut o semnatură sau a executat un model fictiv. Rolul
expertului este acela de a întreprinde un demers profesional bazat pe rigoare şi obiectivitate 133.
Deosebit de importantă pentru succesul expertizei este alegerea materialului de comparaţie.
Se vor alege materiale cu garanţii de autenticitate (state de plată, contracte de muncă, cărţi
de muncă, semnături din buletin, acte autentificate de notar, etc.), ca şi alte acte de comparaţie de
natură să asigure acurateţe concluziei.
Este importantă şi data de la care provin materialele de comparaţie. Acestea trebuie căutate
în perioadele apropiate şi anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când organele
judiciare acceptă ca materiale de comparaţie acte datate ulterior datei actului contestat, existând
posibilitatea ca autorul semnăturii să îşi fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnatură.
Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de la bănuiţi prin indicarea
acestora de a imita semnătura suspectă, întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se
apropie de model în mod absolut accidental.
Expertiza grafica de calitate poate fi chiar în măsură de a recurge la experienţă organizată,
adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată în
corelaţii şi verificări134.
După dimensiunile lor semnăturile pot fi mari, medii, mici, aşa cum apare evident, în
raport cu dimensiunile grafismelor care le compun. Ar mai fi de amintit că în raport cu tipul lor
ar trebui să facem deosebire, cel puţin din punct de vedere al necesităţii teoretice, între semnături
realizate în forma grafică prin scriere, cele depuse prin pictare ori cioplire pe operele de artă,
semnăturile rezultate prin aplicarea degetului ( specifice neştiutorilor de carte) şi mai recenta

133
Bruno Vettorazzo, Metodologia della preizia grafica su base grafologica, Giufre Editore, Milano, 1998, p. 2.
134
Bruno Vettorazzo, op. cit., p. 3.

141
semnătură electronică.

„Semnatura elecronica” este acceptată în prezent ca un termen general ce permite

autentificarea unui document electronic de către un anumit titular de drept de semnatura.
Termenul de „semnatura electronica” este destinat a conferi neutralitate si a nu limita prevederile
la tehnologia criptografica actuala. Practic, semnatura electronica este echivalenta de
autentificare a unui document electronic printr-un certificat digital calificat.

Din punct de vedere al semnificaţiei, semnatura electronica este corespondentul digital al

semnăturii realizate în forme grafice, in sensul de a fi reflexia în spaţiul virtual al acesteia. O
semnătură electronica are functionalităţi şi aplicabilităţi similare cu semnătura grafică propriu-
zisă. In plus, dacă in cazul unei semnături clasice există uneori dubii asupra identităţii
semnatarului, în cazul semnăturii electronice aceste suspiciuni sunt practic eliminate, prin
securizarea electronică şi digitală.135 O astfel de semnătură este greu de contestat in instanţă,
asigurând autentificarea unică a semnatarului şi integritatea documentelor semnate.

Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost, în principal:

1. Metoda caligrafică
Numită şi gramatomorfică ori caligrafic descriptivă136 - ea examinează grafismele ca
structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei metode,
două scrisuri au acelaşi autor dacă sunt asemănătoare morfologic, sau au autori diferiţi în caz
contrar.137 Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe înţelegerea
simplistă a simetriei şi a stabilităţii scrisului, conducând la un paradox. Expertul ajunge să aprecieze
denaturat elementele de rigoare şi obiectivitate, căutând în paralel intersecţii analogice de natură
aparentă şi recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la logica expertizei.
Un exemplu faimos al erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei caligrafice este cel al
procesului Dreyfus unde însuşi Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzaţia de spionaj a fost
susţinută pe ideea că deosebirile grafice desprinse din actele examinate s-ar fi datorat chiar
autodeghizărilor la care ar fi recurs căpitanul Dreyfus pentru a crea impresia că scrisul său a fost

135
Domeniile de aplicabilitate a semnării electronice sunt: Depunerea declaratiilor on-line la ANAF;
Semnarea facturilor (Conform Cod Fiscal); Semnarea documentelor trimise catre O.N.R.C. pentru
infiintari de societati comerciale Raportarile catre CNVM - obligatoriu pentru toate entitatile reglementate
si supravegheate de CNVM;Raportarile catre Casele de Sanatate (CNAS, CASMB, OPSNAJ,
CASMT);Semnarea mesajelor catre alte institutii ale statului (SEAP, CSA-CEDAM, BVB);- Semnarea
si/sau criptarea mesajelor trimise prin e-mail catre parteneri; Autentificarea in sisteme informatice private
sau pe domeniul societatii etc.

136
Ionescu, L., op. cit., p. 155.
137
Idem, p. 7.

142
imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul aparţinea baronului Esterhazi.

2. Metoda grafometrică
Acestă metodă de examinare grafică nu priveşte forma grafică în sine, ci are în vedere
raporturile dimensionale care se stabilesc între forme şi mişcare, considerate constante în baza
experinţei empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi
interliterale, plasărilor spaţiale, treaseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea sunt
apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii şi comparării.
Principala critică ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce diversitatea cvasi-
inifinită a caracteristicilor grafice la o cotaţie arbitrară, la elemente rigide, ce eludează tocmai
aspectul atât de complex şi important al variabilităţii grafice138.
3. Metoda grafonomică
Este numită de unii autori şi semnalectico-descriptivă139; acesta apare ca cea mai modernă.
Ea este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux Jamion şi a fost apoi dezvoltată de
şcoala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco, Sorentino. Conform acestei metode se au în vedere
gesturile grafice ca expresii ale autorului şi ansamblul elementelor constante şi variabile, împletirea
complexă a generalului şi particularului în scris, semnături, cifre. Vor fi individualizate elementele
de ordin general, variabilele şi constantele înţelese în contextul general. Interpretarea priveşte, sub
aspectul naturaleţei lor, elementele normale – repasări, model particular, ca şi cele patologice-
disgrafii, tremur patologic, mişcări spastice, alternanţe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la
individualizarea tipului grafic, iar prin compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelaţiilor
complexe şi la identificarea autorului. Un factor important aplicat acestei metode este luarea în
considerare a tuturor elementelor individuale în antecedetele autorului în măsura în care au
influenţat grafismele – vârsta la momentul scrierii, accidente, boli, infirmităţi, etc.

Secţiunea 7. Procedee de falsificare a semnăturilor

1. Copierea - poate fi directă, prin executare pe actul în litigiu semnăturii model prin
transparenţă sau utilizând metoda proiecţiei.
Copierea indirectă - prin folosirea hârtiei copiative (indigo sau plombagină) prin care se
transmit traseele originale, apoi se repasează.
Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe care se va realiza transpunerea
este aşezat pe un suport mai moale (carton, mai multe coli de hârtie, lemn de brad), iar semnătura ce

138
Ionescu, L., op,cit., p. 158.
139
B.Vettorazzo, op.cit., p. 14 şi urm.

143
se copiază (modelul) se urmăreşte cu un pix sau un creion tare. Traseele de presiune vor fi apoi
acoperite cu creion, pix, stilou. Urmele de presiune rămân însă vizibile, pe verso, traseele cu
instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea unei semnături are ca rezultat perfecta corespondenţă
dimensională între semnătura copiată şi cea rezultată. La examinarea microscopică se pot observa
traseele iniţiale realizate cu creionul şi apoi repasate.
În practică uneori falsificatorul depune ca material de comparaţie tocmai actul de pe care a
fost copiată semnătura în litigiu, pentru a convinge de ,,autenticitate”. Această perfectă
corespondenţă dimensională este dovada indubitabilă a falsului, deoarece nicio persoană nu poate
semna absolut identic dimensional.
!2. Imitaţia servilă
Este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea, după un model pe care îl observă,
o semnatură autentică. Rezultatul va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee lente, cu reluări,
opriri şi chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei semnături realizate prin imitaţie
servilă poate fi depistat. Aceasta deoarece, în acest caz, scrisul falsificatorului se depersonalizează,
urmărindu-se reproducerea scrisului imitat. Numai uneori, spre final, pierzându-şi răbdarea,
falsificatorul scapă unele elemente personale în semnătura imitată (de exemplu, un final eterat urmat
de un punct ca şi în semnatura proprie).
3. Imitaţia liberă se realizează prin ,,învăţarea” semnăturii ce trebuie imitată. Prin exerciţii
prealabile se elimină lipsa dinamismului şi a coordonării. Are loc însă o reproducere cu mai puţină
acurateţe a detaliilor, şi pot apărea unele deosebiri. Identificarea rămâne însă dificilă, chiar dacă
există şanse mai mari decât la imitaţia servilă, apărând unele elemente personale (ex., înclinaţie,
linia de bază, atacul unor litere).
4. Semnăturile executate din fantezie
În acest caz nu se urmează un model autentic, ci ,,se inventează” o semnatură. Pentru aceste
cazuri, grafismul folosit va fi apropiat de cel al executantului, regăsindu-se caracteristici suficiente
pentru identificare.

144
 CAPITOLUL IX
CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

Problema falsificării actelor a fost şi rămâne la ordinea zilei. Ea a căpătat amploare în

condiţiile societăţii moderne, în care noţiunea de act înţeleasă ca orice înscris tipărit,
dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în alte moduri (xerox, laset etc.) prin intermediul
căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (de exemplu, cărţile de credit, cartelele
telefonice, documente bancare, vize turistice ş.a.) implică uneori mijloace extrem de sofisticate.
Evoluţia tehnologiilor folosite pentru realizarea şi protejarea documentelor este impusă
alături de progresul tehnic şi de utilizarea de către falsificatori a celor mai noi tehnici şi metode,
aceştia orientându-se spre realizarea de documente false a căror aparenţă să se apropie cât mai
mult de cele autentice.

Secţiunea 1. Noţiunea de document. Documente suspecte

Deşi, în general noţiunea folosită este cea de act140 sau înscris, considerăm mai adecvată
în terminologia examinării criminalistice utilizarea noţiunii de document. Pe de o parte, această
noţiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic şi semantic, fiind mai complexă decât cea
de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl serveşte, acela de a
fi ,,expresia grafică a unei manifestări sau declaraţii de voinţă ori a unei atestări a unui fapt”,
redând prin conţinut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acţiuni de care legea penală leagă
anumite consecinţe juridice.141
În acelaşi timp, noţiunea de document este concordantă şi cu definiţia ei criminalistică
prin care se vizează ,,orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiţă, desen, prin care se
atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară ori profesională, încheierea de
diferite contracte, felurite declaraţii, precum şi bilete de călătorie, timbre etc.”142 Considerăm
util să amintim aici faptul că, în practică, în multe din ordonanţele sau încheierile prin care se
cere efectuarea unei expertize criminalistice asupra unor documente contestate se foloseşte
expresia ,, ... să se examineze actul fals...”. Apreciem această formulare ca fiind incorectă având
un conţinut de pronunţare prematur, întrucât un act suspectat de a fi fals poate fi autentic,
necontrafăcut, nemodificat, poate să fie doar parţial modificat etc.
Pe cale de consecinţă considerăm ca mult mai adecvată utilizarea termenului de

140
Dicţionarul enciclopedic român, Bucureşti, Editura ştiiniţfică, 1975, p. 8, 272, 278, 468.
141
Sandu, D., Falsul în acte, Cluj, Editura ,,Dacia”, l977, p. 9.
142
Mircea, I., Criminalistica, Iaşi, Editura Fundaţiei ,,Chemarea”, 1992, p. 232.

145
document contestat sau de document suspect.
În domeniul examinării criminalistice a documentelor, problemele ce sunt supuse
cercetării sunt de o extremă varietate, la fel ca şi actele ce se cer a fi examinate. Gama actelor se
întinde de la simple acte sub semnătură privată, până la acte oficiale, de identitate, acte vamale,
cărţi de credit ş.a. Spectrul problemelor ce se cer a fi rezolvate cuprinde modificările aduse
documentelor, modul lor de falsificare sau de contrafacere, ajungând până la diferenţele de
vechime între anumite menţiuni sau la stabilirea vechimii actului în întregime. În domeniul
documentelor cu origine de oficialitate, sub aspect temporal, întinderea perioadei de redactare,
emitere şi folosire curentă a acestora este în general limitată la circa 30-35 de ani 143 şi doar în
mod excepţional se cere examinarea unor documente având o vechime mai mare de 40-50 de ani.

Secţiunea 2. Unele aspecte teoretice

Pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a
produce consecinţe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie, interesând însă şi
posibilitatea reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, emitentul, persoana
îndrituită a face uz de document ş.a.m.d. În asemenea situaţii documentele devin probe
materiale, păstrând acest regim şi în cadrul expertizei criminalistice. Odată cu contestarea
veridicităţii sale documentul suspect devine – din mijloc de probă – o probă materială, putând
servi la dovedirea falsului, la identificarea autorului sau autorilor, ca şi la elucidarea celorlalte
împrejurări sub aspect judiciar şi criminalistic, pentru aflarea adevărului în cauză.
Codul penal face însă distincţie între înscrisurile sub semnătură privată şi cele oficiale. În
acest sens, potrivit art. 150 al. 2 aşa cum a fost modificat prin Legea 140/1996, înscris oficial
,,este orice înscris care emană de la o unitate la care se referă art. 145 sau care aparţine unei
asemenea unităţi.” Art. 145 defineşte termenul de ,,public” prin tot ce priveşte autorităţile
publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau
exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de
orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Art. 288 al. 3 Cod Penal completează
conţinutul noţiunii de înscris oficial asimilând acestora ,,biletele, tichetele sau orice alte
imprimate producătoare de consecinţe juridice.”
Per a contrario se poate deduce că toate celelalte acte ce nu îndeplinesc condiţiile de mai
sus, sunt sub semnătură privată. Odată autentificat însă, actul sub semnătură privată capătă şi el
un caracter de oficialitate, falsificarea lui realizând conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri

143
Clement J. L.; Rissi B., L’expertise scientifique des documents falsifies ou contrefaits, Part I, Revue
Internationale de Police Criminelle nr. 3/1983, p. 66.

146
oficiale.
O problemă care ar putea fi discutată este cea a documentelor bancare, de expediţie etc.
emise de către unităţile bancare, societăţile comerciale cu capital privat. Interpretarea textelor
legii penale actuale şi a practicii ne conduce la concluzia că acestea ar avea poziţia unor acte sub
semnătură privată. Opinăm însă că, ele au totuşi un caracter şi un conţinut ce excede unui simplu
act sub semnătură privată, fiind purtătoare ale unor ştampile, avize etc. ceea ce le conferă de
principiu (şi până la proba contrarie) o credibilitate superioară. Dacă sub aspectul încadrării
faptelor de fals legate de documentele amintite fapta rămăne în domeniul art. 290 C. Penal, din
punctul de vedere al terminologiei criminalisticii, credem că nu ar fi deplasată, şi nici
neconformă cu conţinutul textelor de lege utilizarea pentru aceste documente a termenului de
documente cu sorginte de oficialitate.
Noţiunea de fals în acte nu este precizată în legea penală printr-o definiţie à la lettre, dar
art. 288, 289, 290 din Codul Penal fac o enumerare a principalelor forme de manifestare a
falsului în acte:
- fals material în înscrisuri oficiale,
- fals intelectual,
- fals în înscrisuri sub semnătură privată.
,,Literatura de specialitate, cât şi practica judiciară au relevat elementele esenţiale ale
infracţiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale şi anume”144:
- alterarea adevărului conţinut într-un document,
- producerea efectivă sau aptitudinea de a produce consecinţe juridice,
- prezenţa elementului intenţie la săvârşirea faptei.
Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal ,,in faciendo” 145
putându-se produce însă, aşa cum precizează în mod expres art. 289 C. Penal ,,prin omisiunea cu
ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.”
Fără o hotărâre şi fără exteriorizarea ei prin acţiune nu poate exista infracţiune, deoarece
numai o acţiune (inacţiune) poate aduce atingere valorii sociale şi deci să producă urmări sociale
periculoase146. Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe care se prezumă că îl exprimă
documentul suspect, ele se reduc în principal la două forme: falsul material şi falsul intelectual.
Falsul intelectual se săvârşeşte concomitent cu întocmirea, redactarea documentului şi
constă în general din omiterea unor date, inserarea unor date neadevărate, atestarea unor elmente
neadevărate etc.
144
Sandu, D. - op. cit., p. 13.
145
Sandu, D., op. cit., p. 12.
146
Basarab, M, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1983, p. 43.

147
 Falsul material se poate comite atât concomitent cu întocmirea documentului, prin
realizarea unui document în întregime contrafăcut, cât şi după redactarea acestuia printr-o
modificare (alterare) fizică a sa. Noţiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva în
mod fraudulos, de a plăsmui, de a imita, de a alcătui ceva cu scopul de a îi atribui un caracter de
autenticitate147. Alterarea unui înscris constă în denaturarea lui, modificarea materială,
transformarea conţinutului, ştergerea în orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de punctuaţie
ori folosirea unor procedee de juxtapunere.
Deşi legea penală nu face deosebire între diferitele modalităţi de realizare ale falsurilor,
referindu-se doar la efectele acestora – falsificarea – în practică s-a apreciat că un document
poate fi :
1. falsificat – prin modificări parţiale aduse unui act autentic,
2. contrafăcut – prin producerea unui document în totalitate fals.
Într-o lucrare pe care o considerăm de importanţă asupra expertizei ştiinţifice a
documentelor, se arată că ,,Desemnăm prin termenul de <<contrafacere>> orice imitare
frauduloasă (subl. ns. S. A.). A contraface un obiect constă, deci, din a fabrica în totalitate o
copie, cât mai fidelă posibil, de manieră a putea fi confundată cu originalul.
În materie de documente, autorul falsului face apel, pentru a-şi atinge scopul, la materiale
de înlocuire (hârtie, cerneală etc.) a căror calităţi sunt suficient de apropiate de cele ale
materialelor autentice pentru a nu fi distinse la un simplu examen vizual.148
Distincţia dintre contrafacere şi falsificare este mult mai clară dacă vom face în acest sens o
referire la bancnote. Acestea pot fi falsificate – prin transformarea unei bancnote de 5 dolari
(USD) într-una de 50, adaugând cifra 0 sau pot fi contrafăcute prin tipărire, copierea cu un
copiator color ş.a.m.d.
Rezumând, putem arăta că sub aspect criminalistic un document poate fi supus unor
modificări parţiale (în scopul de a fi folosit ulterior la dovedirea unor calităţi, valori, drepturi
neadevărate) sau poate fi produs în afara condiţiilor legale, de către o persoană neautorizată, de
către o sursă neoficială, în scopul de a înşela vigilenţa organelor abilitate să controleze
documentele respective (organe vamale, poliţie etc.).

Secţiunea 3. Examinarea documentelor

Examinarea actelor suspecte (a căror autenticitate este contestată) va avea în primul rând în
vedere aspectul lor general.
147
Vasiliu, T.; Antoniu, G. ş.a., Codul Penal comentat şi adnotat. Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1972, p. 251-252.
148
Clement J. L., Rissi B., op. cit., p. 151.

148
 Se vor examina caracteristicile exterioare, dar şi cele intrinseci:
a) greutatea specifică – pentru identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale.
b) grosimea hârtiei – element deosebit de important, deoarece calitatea (fineţea) diferitelor
prelucrări prin care rezultă o anumită hârtie permite distingerea de alte categorii, tipuri sau surse de
fabricaţie. Ea este important a fi stabilită în special în cazul actelor realizate prin compunerea mai
multor părţi care provin din acte autentice, pentru a a realiza un act cu aparenţă de autenticitate. De
exemplu, un act al cărui text provine de la o sursă, iar semnatura şi sigiliile de autentificare de la un
act autentic care a avut un cu totul alt conţinut. În cazul bancnotelor false, grosimea şi greutatea
specifică a hârtiei vor fi examinate în mod absolut necesar prin comparaţie cu bancnotele autentice.
c) culoarea imprimărilor, a scrisului, a tuşului de ştampilă şi a hârtiei. Învechirea naturală,
datorată trecerii timpului va produce în general urme specifice care diferă de cele create în mod
artificial prin diferite mijloace, cum ar fi plasarea actului fals între două straturi textile peste care se
aplica un fier de călcat fierbinte sau ţinerea actului pe o plită încinsă un anumit timp.
d) compoziţia chimică a materialului de bază se va examina, ea fiind deosebit de relevantă,
deoarece prezenţa diferitelor substanţe de înălbire optică sau lipsa lor permite aprecierea falsului. De
exemplu, noul model de marcă germană este imprimat pe bumbac tratat special.
Chiar pentru cea mai bună hârtie, producătorii folosesc reţete diferite de producere. În SUA,
în cadrul serviciilor de investigaţii exista o ,,bibliotecă de reţete” cuprinzând mostre şi reţete ale
diferitelor cerneluri, vopsele, straturi de hârtie, cu indicarea anului şi firmei de fabricaţie, data
comercializării în diferite ţări ş.a.
e) filigranarea şi alte mijloace de protecţie. În procesul de fabricaţie, colile de hârtie cu
destinaţii mai deosebite (documente de importanţă, acte de identitate etc.) vor fi supuse unui proces
de filigranare. Acesta constă în trecerea pastei nefinisate printre cilindri filigranori, care îi conferă o
textură specială (filigran multitonal, mat sau umbrit, ca mijloc de protecţie specială împotriva
falsificării).
Tehnicile moderne de protecţie împotriva falsificării constau din introducerea în textura
materialelor pe care se vor imprima documente importante (cecuri, acte de identitate, bancnote) a
unor fibre textile de 1-2 mm care reacţionează la razele ultraviolete cu o luminescenţă specifică sau
crearea unor retele speciale (caroiaje, sinuozităţi) a căror alterare prin radiere, răzuire, tratare
chimică, duc la extinderea pe suprafaţa actului în zona afectată a unor pete de culoare (de exemplu
cecuri FujiBank).
Firele de siguranţă – sunt înglobate în materialul bancnotelor moderne (marca germană
1990, lei 1990, dolari 1990) cuprinzând uneori inscripţii transparente sau marcaje magnetice,
imposibil de imitat fără o tehnologie extrem de costisitoare.

149
 Examinarea criminalistică se extinde şi asupra calităţii subsţantelor utilizate la scriere,
marcare, cum sunt: grafit, caolin, vopsea.
Pentru investigarea cernelurilor, a pastei de scris, a vopselurilor tipografice se vor utiliza
analize chimice complexe cromatografice, spectografice, radiatii UV şi IR, examinare neutronică şi
laser.

Secţiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare

Înainte de a aborda tehnicile şi metodele utilizate de infractori în ultima vreme pentru
realizarea unor documente false, vom face mai întâi o succintă trecere în revistă a tehnicilor falsului
în acte despre care se poate spune că sunt deja „tehnici clasice”. Faptul că au apărut tehnici noi, nu
înseamnă că celelalte au fost abandonate. Mai mult, am putea chiar spune că cele moderne sunt
doar reluări de pe o altă treaptă de tehnicizare a celor clasice. Ca urmare cunoaşterea lor este
necesară şi constituie, credem noi, ABC-ul oricărui viitor expert în tehnica documentelor.
Într-o lucrare de referinţă pentru cercetarea criminalistică a falsului în acte din România,
republicată recent, se arată că ,,Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor sunt ştersăturile şi
adăugirile. Aceste forme de modificare a unui act adevărat se pot întâlni separat sau împreună, pe
acelaşi act şi chiar la acelaşi cuvânt sau semn grafic; de asemenea ele pot însoţi şi alte forme de
modificare ale actului”149. Sigur că metodele de falsificare, alterare a conţinutului unui document nu
se opresc aici. La cele pe care autorul – mai sus citat – le aminteşte ca fiind mai frecvente, se adaugă
şi falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere din părţi disparate a unui act nou, precum şi
falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care precede de obicei adăugirile sau rescrierea
integrală a unui act 150.
Examinarea criminalistică va fi mai întâi îndreptată asupra elementelor de conţinut,
topografie a elementelor de text şi imprimare, precum şi asupra realizării, pe temeiul căror
examinări se vor putea face primele aprecieri în legătură cu posibilul autor şi metodele folosite de
acesta. ,,Actele falsificate în întregime de aceeaşi persoană au unitate de structură, atât logică cât şi
grafică, ceea ce lipseşte în majoritatea cazurilor de falsuri parţiale.”
Metodele de examinare a falsului se aleg şi se aplică în funcţie de procedeul utilizat la
falsificare, de natura hârtiei, şi a substanţei de scris folosite la întocmirea actului.”151
are loc în principal prin folosirea metodelor de înlăturare fizică: răzuirea şi radierea. Gradul
în care acestea sunt vizibile este determinat de substanţele folosite la scrierea, imprimarea textului,

149
Sandu, D., Falsul în acte - Descoperirea şi combaterea prin mijloace criminalistice, Bucureşti, Editura
LUMINA LEX, 1994, p. 11.
150
Mircea, I., Criminalistica, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 121-123.
151
Idem.

150
menţiunilor ori semnelor ce se doresc a se înlătura, de intensitatea imprimării şi de tipul de suport
material pe care s-a operat. Pe de altă parte, are importanţă şi priceperea celui care a înlăturat
inscripţiile anterioare, precum şi fineţea instrumentelor folosite – corpuri ascuţite, lame metalice,
sticlă, ace, radiere, pulberi abrazive. Cu acestea sunt înlăturate texte, litere, cuvinte, cifre, impresiuni
de ştampilă etc.
Când răzuirea ori radierea a fost realizată neglijent, rămân vizibile porţiuni din traseele
scrise sau tipărite anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte şi deteriorate în acel loc. Examinând suportul
actului prin transparenţă se observă în locurile unde au fost îndepărtate unele inscripţii, o mai mare
transparenţă a hârtiei. Alături de aceste aspecte, intervenţiile de natură mecanică asupra hârtiei se
manifestă şi prin: estomparea luciului hârtiei, deteriorarea fondurilor de protecţie, a liniaturii,
întinderea cernelii, pătarea şi mătuirea hârtiei, modificarea gradului de presiune a imprimării
scrisului, dactilografiere repetată a unor caractere, repasarea scrisului. ,,Scrierea cu cerneală în zona
alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate şi, în consecinţă, o întindere a
colorantului, care se materializează în calibrul mare al trăsăturilor şi în conturul lor neuniform.”152
Atunci când au fost îndepărtate porţiuni de ale unor texte manuscrise, asupra locurilor
răzuite sau radiate, se poate face o observare sub iluminare oblică şi fotografii de umbre cu scopul
de a demonstra eventuale diferenţe de presiune ale scrisului. ,,Observaţia microscopică, combinată
cu dirijarea luminii, permite localizarea ştersăturii prin evidenţierea umbrelor pe care le formează
fibrele de hârtie descleiate şi scămoşate.”153
Relevarea scrisului preexistent poate fi făcută şi prin folosirea convertizorului de raze
infraroşii, a unei soluţii pe bază de iod activ sau a fotografiei sub raze ultraviolete.154
O metodă mai precisă de depistare a îndepărtării mecanice a unor porţiuni de pe acte o
constituie betagrafia prin contact. Imaginea clişeu obţinută prin radiaţii beta este suprapusă pe un
clişeu diapozitiv al actului realizat în lumină normală, apoi se realizează o fotografie color cu cele
două clişee suprapuse. Locul ştergerii va deveni astfel vizibil
O modalitate foarte precisă, dar mai puţin accesibilă este cea holografică. Utilizând două
fascicule Laser ce interferează la trecerea prin documentul suspect se va obţine pe o placă
fotosensibilă o imagine care va permite o rezoluţie deosebită, iar pe cale de consecinţă să se
discearnă dacă elmentele de modificare ,,aparţin hârtiei ca atare sau au fost create ca urmare a
procesului de falsificare”155
Evidenţierea locurilor atacate mecanic de pe acte se poate realiza şi printr-o metodă relativ

152
Sandu, D., op. cit., p. 67.
153
Sandu, D., op. cit., p. 69.
154
Bălteanu, C., Examinarea actelor alterate prin ştersături, în Tratat Practic de Criminalistică, vol. III.
155
Radu, A., Examinarea holografică, Tratat de criminalistică, vol. III, p. 284.

151
mai simplă. Documentul suspect se presară cu o pulbere metalică, se poate folosi chiar pulbere toner
pentru copiator. Actul este apoi introdus între două plăci metalice între care există o sarcină de
electricitate statică. Pulberea se va aglomera în locurile unde fibrele hârtiei au fost deranjate şi
aceasta este mai subţire, sarcina electrică fiind mai sensibilă în aceste zone.
Actele pot fi alterate şi prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele de
evidenţiere sunt în general cele ce permit şi depistarea ştergerii mecanice. La acestea se mai poate
adăuga şi examinarea în radiaţie ultravioletă. Zonele atacate chimic vor avea o fluorescenţă diferită
de restul actului. Trebuie amintit aici faptul că această metodă nu dă rezultate atunci când substanţa
folosită la spălare chimică nu produce reacţia de fluorescenţă.
Prin menţinerea actului în contact cu o placă fotografică un anumit timp în întuneric se va
produce o reacţie a emulsiei fotografice cu reactivii ce pot fi întrebuinţaţi la corodare sau spălare
chimică. De asemenea, tot prin contact, cu hârtie de turnesol se pot evidenţia manoperele de ştergere
chimică. O altă metodă este măsurarea conductibilităţii electrice a hârtiei, aceasta fiind modificată în
zonele atacate chimic. Metoda necesită aparate de mare sensibilitate.
Înlăturarea textului scris are însă ca variante şi cele în care textul este acoperit cu diferite
substanţe (cerneală, vopsea etc), fie prin haşurare, fie prin repasare (rescrierea) unor caractere, litere,
cifre, fie prin rebaterea unor caractere dactilografiate. Pentru aceste situaţii metodele de abordare
pot fi diverse. Ele vor fi alese atât în funcţie de modul de inlăturare al textului, cât şi de substanţa de
acoperire. Procesul examinării va fi orientat mai întâi spre conţinutul textului ce a fost alterat. Se vor
avea în vedere atât întreruperile nefireşti ale unor fraze, cuvinte, simboluri grafice, cât şi prezenţa
unor ,,corecturi” nejustificate de conţinutul şi aspectul general al textului. De asemenea, prezenţa
unor menţiuni făcute cu alte instrumente ori materiale de scris decât cele iniţiale, trebuie să fie
examinată cu cea mai mare atenţie. Într-un act de înmatriculare auto au fost realizate modificări ale
tipului, capacităţii cilindrice şi anului de fabricaţie al autovehicolului156.
Examinarea în radiaţie ultravioletă, lumină polarizată şi microscopie în infraroşu au permis
să se stabilească care au fost inscripţiile anterioare, aceste din urmă concordând cu cele existente în
evidenţele organelor de poliţie privind respectivul certificat de înmatriculare şi pemiţând stabilirea
fără dubii a unui fals prin înlăturare de text urmat de adăugarea unor menţiuni noi.
Înlăturarea mecanică, chimică sau prin acoperire a textelor de pe acte trebuie să fie abordată
cu atenţie procedând la examinări prealabile vizând mai ales aspectul hârtiei în locurile unde s-au
efectuat răzuiri, radieri, spălări etc. În special la paşapoarte, datorită hârtiei speciale folosite la
confecţionare falsul poate fi relativ repede observat. Având în masa sa substanţă de încleiere din

156
Raport de expertiză criminalistică nr. 87/1998 realizat în dosarul nr. 85/P/1998 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Topliţa.

152
abundenţă, suprafaţa este lucioasă. Menţiunile iniţiale, indiferent dacă sunt imprimate prin
dactilografire sau prin scriere nu vor pătrunde adânc în fibre datorită stratului superficial de
încleiere. În schimb, după atacarea fizică, suprafaţa lucioasă este lezată, având loc o rupere a
legăturii fibrelor din hârtie, iar particulele fine de fibre şi cerneală iniţiale sunt înlăturate. Acum
însă, fibrele rămase devin absorbante ale cernelii, stratul neimpregnat cu lianţi devenind
descoperit. Locul răzuit sau radiat are un aspect mai mat sub iluminare polarizată cu unghi mic
de incidenţă, iar scrisul devine difuz, lăţit în masa hârtiei.
În cazul textelor înlăturate prin acoperire cu diferite substanţe solubile în apă (cerneală) se
poate aplica o metodă simplă constând din folosirea hârtiei de filtru sau a hârtei fotografice a cărei
gelatină a fost umezită. Acestea se aşează peste textul acoperit şi se lasă câteva minute. Prin
înmuiere cerneala se va depune pe gelatină, iar inscripţia iniţială va apărea inversată pe hârtia
fotografică. Acestă operaţie trebuie realizată în condiţii de întuneric, sub un filtru de lumină roşie
sau verde, pentru a preveni înnegrirea hârtiei foto în contact cu lumina zilei.
În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cuvinte, cifre sau litere
are loc o înghesuire a semnelor între cele existente. Când pentru adăugire se folosesc instrumente,
substanţe, maşini de scris diferite scrisul adăugat va apărea diferit prin nuanţe, culoare, aspect,
caractere grafice. În cazul textelor scrise de mână se va putea apela la analiza grafoscopică pentru
identificarea autorului iniţial şi al adăugirii. Aceste situaţii pun în evidenţă prescurtări nefireşti,
desfăşurări nefiresc de largi – având ca scop să acopere unele spaţii goale – ori îngrămădiri de
litere sau cifre, îngroşarea unor trasee în mod nefiresc, diferenţe de oxidare ale trăsăturilor de
cerneală.
Considerăm adecvată pentru mai multă acurateţe şi examinarea microscopică a intersecţiei
traseelor dintre cele două texte. Vor putea fi observate astfel pe traseul realizat ulterior a unor
particule fine desprinse din materialul uscat al primului traseu. De asemenea, studierea
continuităţii liniare a striaţiilor lăsate pe traseu de muchiile active ale instrumentelor de scris sau
de literele maşinii de scris, poate oferi informaţii cu privire la utilizarea unor alte instrumente sau
maşini de scris. După formarea unor liste de instrumente sau maşini suspecte, se va putea face o
examinare comparativă de identificare traseologică.
În special în cazul documentelor de identitate (legitimaţii, paşapoarte etc.) metodele
clasice de falsificare includ şi decuparea şi reconstituirea unor file ori introducerea unor file
contrafăcute pentru a înlocui anumite părţi ale unor documente. De regulă se procedează la
detaşarea unor porţiuni din act ce conţine datele de identitate, inclusiv ştampila şi semnătura
organului emitent. Porţiunile vor fi introduse într-un nou act de pe care de asemenea au fost
detaşate elementele respective sau care vor fi acoperite de cele noi. Uneori, se procedează la

153
subţierea hârtiei cu glasspapier fin de pe actul ce va fi modificat prin compunere, iar porţiunile
detaşate de pe alt act sunt şi ele subţiate prin abraziune pe verso, apoi umezite şi uscate prin
presare peste actul modificat, adăugând uneori şi adeziv. Aceste manopere sunt relativ uşor
vizibile cu ochiul liber, grosimea hârtiei fiind mai mare în locurile unde s-a operat. Aspectul
zonelor respective este de uzură mai pronunţată, uneori doar pagina afectată fiind mai uzată. Este
utilă şi observarea atentă a verso-ului paginii recompuse, putându-se vedea unele denivelări
nejustificate ale hârtiei, boţiri datorate uscării inegale a adezivului, chiar scurgeri ale surplusului
de adeziv pe la marginile porţiunii adăugate. Examinarea sub radiaţiile ultraviolete va putea pune
în evidenţă prezenţa substanţei de lipit, care va avea o fluorescenţă deosebită de restul
suprafeţei. Adeseori, datorită uzurii sau a compoziţiei diferite a hârtiei actului modificat şi a
hârtiei proveninte de la alt document, chiar şi acestea vor avea nuanţe diferite sub radiaţia
ultravioletă. O altă variantă de compunere a unor documente din porţiuni provenite din alte
documente este cea în care se procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de
identitate. Pentru a preveni aceste falsuri, majoritatea documentelor moderne de identitate (mai
ales paşapoarte) au fie fotografia acoperită cu folii adezive, fie fotografia scanată şi incorporată
actului care apoi este laminat în plastic. În acest fel s-a putut renunţa la folosirea sigiliului sec pe
fotografie. În România, sistemul este folosit la permisele moderne de conducere, la cărţile de
identitate. În toate aceste cazuri, dacă actele nu au fotografia scanată, atenţia va trebui mai întâi
îndreptată spre integritatea timbrului sec ce însoţeşte fixarea fotografiei pe document sau a liniei
de termosudare a foliei protective.
Fotografia poate fi înlocuită prin mai multe procedee:
- desprinderea fotografiei originale şi lipirea uneia noi în loc, situaţie în care se înlocuiesc
şi capsele de prindere;
- aplicarea unei fotografii noi peste cea iniţailă. În acest caz uneori sunt vizibile marginile
imaginii acoperite, iar grosimea este foarte mare, ieşind imediat în evidenţă;
- desprinderea stratului fotosensibil de pe o fotografie şi aplicarea lui pe actul de
modificat;
- aplicarea pe folia transparentă a unei fotografii şi aplicarea apoi a unei noi folii
protectoare.
Unii falsificatori decupează fotografia în zona capselor de prindere şi o lipesc peste actul
falsificat. Apar atunci vizibile scurgeri ale substanţei adezive sau pătări ale fotografiei.
Aceste manopere sunt frecvent însoţite de prezenţa unor urme de capsare dublă pe pagina
următoare celei falsificate, de urme de tăiere sau înţepături lăsate pe hârtie de instrumentele
folosite. Prin desprinderea fotografiei originale hârtia este scămoşată, fonta de siguranţă este

154
deteriorată. Uneori, prin introducerea unor fotografii provenite de pe alte documente semnăturile,
ştampilele, menţiunile sunt întrerupte sau incomplete. Când noua fotografie este mai mare, ea
poate acoperi unele porţiuni sau menţiuni în mod anormal, nejustificat.
Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, fără ca metodele clasice de imprimare şi realizare
a documentelor să-şi fi pierdut valabilitatea, au apărut mijloace tehnice noi de realizare a unor
elmente grafice, imagini etc. şi de transpunere a acestora pe suporturi din cele mai diferite. Odată
cu ele s-a manifestat şi folosirea lor frauduloasă. Metodele descrise mai sus, sunt în zilele noastre
folosite alături de tehnici noi, uneori chiar în combinaţie cu acestea.

Secţiunea 5. Falsul prin contrafacere

Principalele metode sunt:
- copierea şi imitarea (specifice actelor scrise cu mâna);
- contratiparul;
- decuparea;
- fotocopierea (reproducerea tip xerox);
- trucajul fotografic şi electrostatic(xerox);
- alte metode de falsificare.

Contratiparul
Metoda constă în tipărirea unor acte false cu o matriţă realizată după cea originală. Acest
procedeu este specific falsificării de bancnote, cecuri de călătorie, titluri de proprietate, documente
bancare.
În ultimii ani, în ţara noastră au apărut în special bancnote false de dolari SUA, realizate prin
tipărire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care încep cu tăierea bancnotei, continuă cu lipsa
de fineţe a matriţei şi erori de desen, precum şi cu lipsa calităţilor materialului original pe care este
imprimată bancnota autentică, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate etc.
Decuparea
Este o modalitate de fals prin care se pot alcătui texte din litere separate provenind din
diferite cărţi, ziare etc. Metoda este specifică scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul este relativ
greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr-un dosar soluţionat în 1970
de dl. procuror Iuliu Andrei la Cluj. Falsificarea s-a bazat pe următorul procedeu: de pe lozuri
necâştigătoare din aceeaşi serie se freca cu degetul umezit, îndepărtându-se un strat de hârtie de pe
două lozuri, rămânâd în transparenţă cuvântul ,,necâştigător”. Cu o lamă se răzuiau literele de pe al
teilea loz, cu excepţia literelor ,,S” şi bara verticală a lui ,,T” care devenea astfel ,,L”.

155
 Din primele două lozuri subţiate se decupau literele care, umezite cu salivă, erau transferate
pe cel de-al treilea cu ajutorul unui băţ de chibrit, realizându-se cuvântul ,,una sută lei”. În acest
mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969 – aprilie 1970.

Fotocopierea şi trucajul xerox

Metoda este tot mai răspândită atât datorită accesibilităţii tot mai mari cât şi uşurinţei
aparente a ralizării falsurilor ori contrafacerilor.
Cunoscutul criminalist şi expert nord-american Orway Hilton arăta despre evoluţia
expertizei criminalistice a documentelor că aceasta ,,a suferit schimbări semnificative... În anumite
privinţe ea este o ştiinţă mult mai complicată decât era la jumătatea anilor ‘30, totuşi nu trebuie să
credem că munca (expertului n.n.) era atunci mai uşoară decât azi. Nu a fost niciodată o sarcină
uşoară ... să descoperi falsificarea ori alterarea documentelor, ori să răspunzi la multitudinea de
probleme puse expertului. Modul în care sunt realizate astăzi documentele poate să furnizeze
totuşi o mai mare varitate de probleme decât în trecut.”157
Formulată în urmă cu aproape un deceniu, în pofida timpului scurs, afirmaţia nu şi-a
pierdut actualitatea. Evoluţia mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare ori transmitere a
documentelor nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de evoluţie graduală,
având în acelaşi timp o componentă stimulativă – competiţia economică şi evoluţia tehnico-
ştiinţifică.
Alături de aceasta, deşi nu întotdeauna recunoscută, dar niciodată ignorată, tendinţa de
utilizare a tehnicii noi în scopuri ilicite, a stimulat căutarea şi dezvoltarea unor noi mijloace de
protejare a documentelor împotriva falsificatorilor. Pe acest fundal, dezvoltarea mijloacelor
tehnice de realizare şi reproducere a textelor şi imaginilor a fost completată de evoluţia
mijloacelor de comunicare la distanţă şi potenţată de pătrunderea şi influenţa tehnicii de calcul în
toate domeniile. Concomitent au sporit cerinţele ridicate în faţa criminalisticii de a descoperi şi
demonstra prin metode tot mai evoluate şi precise falsurile sau contrafacerile. Au apărut falsuri la
realizarea cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate de
preluare, stocare, prelucrare şi reproducere a textelor, imaginilor ori simbolurilor grafice.
Până în 1989 utilizarea în România a mijloacelor de copiere pentru realizarea de falsuri
era extrem de redusă. Acest fapt era atât produsul slabei răspândiri a mijloacelor de reproducere,
cât şi controlul strict asupra deţinerii şi folosirii acestora. Un alt factor poate fi gama relativ
limitată de utilizare a actelor respective în acea perioadă. După revoluţie, odată cu vânzarea şi
utilizarea nerestrictivă a mijloacelor de copiere ori reproducere, cu accesul la tehnica de calcul

157
Hilton O. – op. cit., p. 310.

156
nouă au apărut şi au devenit relativ frecvente şi în ţara noastră cazuri de fals ori contrafacere în
care acestea au fost utilizate. Predomină contrafacerile de bancnote, atât străine cât şi româneşti,
dar sunt vizate şi alte tipuri de documente. Ne vom referi la unele cazuri din practică ilustrând cu
ele diverse aspecte ale problemelor pe care ne propunem să le abordăm în această parte a lucrării.
Necesităţile practice ale activităţii de birou şi corespondenţă au impus crearea unor
mijloace de copiere rapide. O primă metodă a fost sistemul de imprimare DIAZO 158. Aparatele
care îl utilizau produceau copii necorespunzătoare calitativ pentru documentele cu scop
comercial sau după documentele de identitate. Detaliile erau neclare, uneori chiar elementele mai
mari dimensional erau reproduse estompat, neclar.
Aceste deficienţe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme bazate pe
reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat direct pe hârtia
fotosensibilă. Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a fost dezvoltată şi introdusă
pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de developare umedă permitea realizarea
unei copii negative. Aceasta era apoi presată pe o coală pozitivă realizându-se astfel transferul
propriu-zis al imaginii. Cele două coli erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.
Un alt procedeu de transfer al imaginilor se baza pe utilizarea unei folii de gelatină ca
pozitiv. Procedeul este cunoscut sub denumirea de Eastman Verifax 159. Lumina difuzată la
trecerea prin documentul de reprodus determina pierderea unei părţi din fineţea detaliilor. Pe de
altă parte, calitatea reproducerilor scădea pe măsură ce se epuiza soluţia activă. Deficienţele
metodelor descrise îngreunau munca de identificare a falsurilor şi limitau posibilităţile de lucru
ale experţilor.
În anul 1950, firma ,,3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct pozitiv.
Metoda este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere termografică bazată
pe utilizarea radiaţiilor infraroşii sau a radiaţiei termice pentru developarea imaginii copie.
Deficienţele acestei metode constau în faptul că cernelurile fără pigmenţi metalici (fără ftalo-
cianine) respectiv textele, schiţele sau desenele realizate cu acestea – de exemplu schiţe sau
desene tehnice realizate cu cerneluri Rotring, imprimările de texte, tabele sau cifre scrise prin
intermediul maşinilor de scris cu bandă pe bază de carbon ori cu imprimante matriciale cu ace pe
bandă carbon – nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă şi faptul că aceste copii nu pot fi păstrate
un timp prea îndelungat în condiţiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a mediului din
arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda termografică.
Ordway Hilton aminteşte faptul că datorită deficienţelor copiilor termografice au existat

158
Hilton O., op. cit., p. 313.
159
Hilton O., op. cit., p. 313.

157
cazuri în care s-a suspectat falsificarea unor semnături, pentru a constata apoi că sunt doar
repasări cu creionul ale unor semnături de pe anumite documente în scopul ca respectivele
semnături să poată fi ,,citite“ prin metoda ThermoFax 160. Metoda este similară celei utilizate azi
la majoritatea aparatelor telefax cu cap termic. În cursul anilor ‘60 firma a reuşit să
îmbunătăţească metoda, adoptând un procedeu derivat, bispectral. S-a înlăturat astfel atât slaba
calitate a copiilor termografice, cât şi durata redusă de păstrare. Perfecţionările ulterioare au
permis sesizarea şi reproducerea şi a textelor ori desenelor realizate cu ajutorul anumitor
cerneluri fără pigmenţi metalici.
Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială termo-
sensibilă, ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele ce utilizează
metoda creată de firma RANK XEROX şi care necesită hârtie normală.
La sfârşitul anilor ‘50 firma RANK XEROX a realizat primele aparate copiator care
utilizau un procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe hârtie obişnuită,
copiile alb-negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul electrostatic creat de firma
Xerox este de fapt un mecanism mai complex, asemănător unui aparat fotografic având un sistem
de lentile care permite transferul imaginii pe un cilindru electrostatic. La rândul său, acest
cilindru, în funcţie de încărcarea cu sarcini electrostatice preia o pulbere fină numită toner.
Cilindrul este apoi rulat peste coala de hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii şi fixat
astfel pe document.
Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calităţi plastice, având fie culoarea neagră sau
pentru copiatoarele moderne color, culorile sunt cele complementare: roşu, galben, albastru. Prin
topirea sa în procesul de transfer se obţin copii permanente. Restul tonerului neutilizat, cât şi
cenuşa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate şi colectate într-un recipient special.
Procedeul este destul de complex, iar primele modele de copiatoare erau destul de voluminoase,
costisitoare şi relativ lente.
Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare, având un volum mai redus şi
cu posibilităţi noi de colaţionare a documentelor cu mai multe pagini. Unele modele realizau
copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin acelaşi transfer electrostatic al imaginii.
După ce metoda Xerox a devenit accesibilă şi altor producători, au fost create modele mai
rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai utilizată pe plan mondial
pentru multiplicarea actelor.
Accesul şi utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creşterea numărului de
falsuri prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să stabilească
160
Idem.

158
în ce constau acestea – adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre etc., şi să determine diferitele defecte
caracteristice ce apar în cursul funcţionării aparatului161, reflectându-se în aspectul copiei
rezultate, ori prin analiza conţinutul cenuşei de toner rezultate să ajungă la individualizarea
copiatorului sau la stabilirea generică a tipului şi mărcii sale 162. De fapt, încă de la modelul de
copiator Photostat, apărut în urmă cu aproape cinci decenii, se ridica problema utlizării
frauduloase a copiatoarelor, şi paradoxal, evoluţia modelelor şi obţinerea unor copii de bună
calitate a simplificat munca falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja ,,push
buton forgery” – ,,falsul printr-o simplă apăsare de buton”.
Expertul criminalist este acum chemat să ţină pasul cu progresul tehnicilor de
fotocopiere163, descoperind specificul şi deficienţele fiecărui procedeu, chiar al diferitelor
modele de copiatoare, pentru a putea trece de la general la particular, combinând examinările cu
instrumente optice, de natură traseologică (asupra defectelor specifice aparatului), cu examinări
fizico-chimice de profunzime şi precizie: spectroscopie în infra-roşu, microscopie electronică de
baleiaj, fluorescenţa în radiaţie X etc.164

Secţiunea 7. Copiatoarele color. Posibilităţi de identificare. Termocopierea. Specific.

Identificare.
În ultimul deceniu, au devenit destul de accesibile şi tot mai performante copiatoarele
color. Pe măsura dezvoltării tehnice, posibilităţile de lucru oferite de aceste copiatoare au fost
completate de metode digitale de analiză, prelucrare, recompunere şi reproducere a imaginilor.
Devenite adevărate ,,tipografii color de buzunar”, noile tipuri de copiatoare color pot
produce copii color de înaltă fidelitate şi claritate, pe cele mai diferite substraturi materiale, de la
hârtie normală, la folii transparente şi folii plastice opace adezive. Unul dintre ultimele modele
produse de firma RANK XEROX – modelul Xerox 5775 – este dotat cu un sistem computerizat
de prelucrare digitală a imaginilor, putând reproduce pe hârtie sau pe alte substraturi imagini de
pe diapozitive, memora şi transpune imagini, simboluri sau texte de pe diferite documente pe
unul final, recompus sau creat ca un act nou. Aparatul mai permite şi reproducerea color, prin
prelucrarea unor documente sau imagini prezentate iniţial în alb/negru.
Rezumând metodele de copiere oferite pe piaţa europeană la acest moment, putem arăta

161
Totty R. N., Baxendale, Defect marks and the identification of photocopying machines, The forensic Scientists
Society Journal, vol. 21, nr. 1/ 1981, pp. 23-30. Hilton O., Detecting fraudulent phtocopies, Forensic Science
Journal, vol. 13, 1979, p. 117-123.
162
Kelly J. H., Classification and identification of modern office copiers – abstract – The American Board of
Forensic Document Examiners., Colorado Springs, 1983, p. 5.
163
Hilton O., 0p. cit., p. 118.
164
Cantu A. A., A sketch of analitycal methods for document dating, International Journal of Forensic Document
Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995 , p. 44-45.

159
că principalele procedee comerciale de copiere şi reproducere sunt următoarele, exemplificăm şi
cu unele modele şi producători 165:
 cCopiere fotografică (Ciba Copy CC 1217, Konica U-Bix color)
 cCopiere electrostatică-analogică (Colorocs, Ricoh NC 305)
 ccopiere electrostatică digitală (Canon CLC 500, Kodak ColorEdge 1550)
 cCopiere digitală cu jet de cerneală – ink jet – (Canon BubbleJet)
 cCopiere analogică silicografică (Sharp CX 4500)
 cCopiere digitală prin transfer termic ( Toshiba PC 50 S, Sharp CX 5000).
În funcţie de sistemul de copiere diferă şi hârtia folosită: fotosensibilă, termosensibilă,
normală. Modul de transmitere a semnalului – analogic sau digital –influenţează claritatea
copiilor, cel digital166 asigurând o mai mare putere de rezoluţie. Devenite tot mai complexe,
copiatoarele color au atras atenţia falsificatorilor, fiind folosite în special la contrafacerea
bancnotelor, dar şi a unor cecuri de călătorie, vize etc.
În cele ce urmează vom descrie succint modul de funcţionare al unui copiator color,
cunoştinţe pe care le considerăm un minim necesar pentru a putea înţelege modul în care se
poate face identificarea unui copiator color.
Documentul de reprodus este aşezat pe o placă de sticlă, cu imaginea ce urmează a fi
reprodusă cu faţa către suprafaţa de sticlă. Pe sub ecranul de sticlă se deplasează un modul mobil
care poartă sursa de lumină pentru expunere. Expunerea imaginii se face cu ajutorul unei surse
fluorescente de lumină de mică putere (de exemplu, la modelul Xerox 5765 puterea este de 20
W). Sensorul pentru imagine, asemănător unui obiectiv fotografic, este deplasat pe lungimea
ecranului de sticlă o dată sursa de expunere. Deplasarea modulului de scanare se face 167 cu
ajutorul unui motor electric acionat pas-cu-pas, pentru a asigura continuitatea deplasării şi
fineţea poziţionării.
Semnalul rezultat prin scanarea imaginii este convertit în semnal digital. Acesta este apoi
procesat şi introdus în sistemul de prelucrare a imaginii din copiatorul propriu-zis. Pe un cilindru
electrostatic cu rol colector este realizată în sarcini electrostatice imaginea latentă. Un laser cu
neon şi helium, de mică putere, (clasa I de precizie), generează prin intermediul unui raster (grilă
liniară de mare fineţe) imaginea pe care va fi colectat tonerul. Acesta este preluat prin

165
În acest sens, Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J. în The computer assisted identification of colour
photocopiers, Science & Justice No. 35/1995, p. 119, reproduc o lungă listă de mărci şi modele de copiatoare
disponibile pe piaţă, la momentul realizării studiului.
166
DIGITIZARE = Transformarea unei reprezentări continue (analogice) într-o formă discretă (numerică).
Dicţionarul de informatică – sub redacţia Tiberiu Popescu, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1981,
p. 123.
167
The XEROX STUDENT GUIDE, p. 35-39.

160
intermediul unor pensule electromagnetice şi distribuit pe cilindru. Imaginea latentă este
compusă din trei sau patru straturi de toner color (în funcţe de modelul aparatului) repartizate pe
culorile fundamentale: roş magenta, galben, albastru cyan, iar la copiatoarele cu patru culori şi
negru. În cadrul unui proces numit ,,developare” are loc combinarea culorilor de bază rezultând
imaginea color finală. Sensori optici şi repartitori din fiecare compartiment ce conţine toner color
asigură monitorizarea nivelor de toner preluat, rezultând prin complementaritatea culorilor de
bază celelalte culori necesare imaginii. Nivelele de amestec pot fi atât preselectate, cât şi
standard (auto reglabile). Tonerul este transferat de pe cilindrul colector pe hârtie, în cadrul unor
treceri mutiple, rezultând copia finală. Topirea tonerului în cadrul imprimării propriu-zise este
urmată de descărcarea cilindrului receptor. În final, un modul de curăţire asigură îndepărtarea
resturilor de toner uzat.
Pentru identificarea numărului de culori de bază – trei sau patru – se poate folosi
examinarea microscopică a copiei full-color, urmărind să se distingă în straturile de toner topit
numărul de culori amestecate. Se mai poate folosi metoda fotografiei de descompunere de
culoare sau se poate realiza mai rapid descompunerea culorilor de bază, când se dispune de un
analizor video-comparator spectral tip DOCUBOX Full color, asistat de computer. Mai există şi
alte tipuri – VSC1, VSC 4I, VSC 2000, Forrest & Freeman, CES- AG, Projectina etc.
Această identificare este necesară atunci când nu se cunoaşte tipul de copiator utilizat şi
se urmăreşte stabilirea acestuia. Metoda examinării microscopice este rapidă, iar în funcţie de
experienţa celui ce examinează, ea poate oferi soluţia imediat. Aplicând o iluminare în lumină
polarizată şi o rezoluţie mare pot fi observate depunerile succesive de toner în culorile de bază.
Acestea au aspectul unor stropi multicolori suprapuşi, iar în locurile unde unde depunerile sunt
mai consistente, stratul de toner fiind aproape compact, aspectul este unul specific de ,,fâşii de
smoală topită”.
Un alt element utilizat în identificarea copiatoarelor color este structura specială a
ecranului pentru documente al fiecărui copiator. Copiile reproduc structura rasterului prin care
este redată imaginea scanată. 168 Atât imaginea rasterului, cât şi a sticlei ecranului poartă adesea
urme generate de funcţionarea aparatului – uzuri, zgârieturi, care apar şi pe copie.
Structura sticlei ecranului, cât şi rasterul pot avea o compunere din linii paralele, caroiaje
sau pot fi compuse din puncte. Rasterul din puncte poate avea o dispunere aleatorie sau o
structură de reţea.
În funcţie de aceste criterii se poate merge mai departe cu identificarea mărcii
168
Kuei LI, Lang LI-SU, Cheng K., Determination of color printing forgery by comparing the differences between
the crystal and the traditional screen dot. International Journal of Forensic Document Examiners, vol. 1, No. 2
April/June 1995, pp. 136-137. Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J., op. cit., p. 120.

161
copiatorului. Exemplificativ arătăm că modelul de copiator Canon CLC 10 are aspectul rasteului
cu puncte dipuse aleatoriu, modelul Panasonic FP-C1 are raster tip grilă, iar RanK Xerox 5775
are raster cu linii. Pentru Rank Xerox am realizat mai multe experimente în cadrul cărora am
constatat că acesta este aspectul specific tuturor modelelor firmei. Ca urmare a utilizării
frecvente a copiatoarelor color în contrafacerea de bancnote, firmele producătoare au introdus în
partea de programare instrucţiuni care împiedică copierea bancnotelor. Prin scanare sistemul
recunoaşte combinaţia de culori ale anumitor bancnote şi nu execută copierea. Pentru că această
instrucţiune din program poate fi depăşită, s-a luat măsura suplimentară de a introduce un cod de
marcare a fiecărui copiator, existent în mod latent în orice copie realizată de un anumit aparat.
De această protecţie suplimentară beneficiază de exemplu copiatoarele Rank Xerox din seria
MajestiKolor.
Există uneori moduri extrem de simple de ,,a păcăli” copiatorul să copieze bancnote. El
este aplicabil tipurilor cu patru culori, adăugând în acelaşi timp ,,o capcană” pentru criminalistul
chemat mai târziu să identifice aparatul utilizat la contrafacere. Astfel, una din culori (negrul)
poate fi suprimată, ea fiind realizabilă şi prin compunerea celorlalte. La acestă manevră se
adaugă şi posibilitatea de intervenţie asupra memoriei electronice a copiatorului.
Obţinerea unor rezultate de identificare individuală a copiatoarelor color presupune un
ansamblu de alte examinări complementare pentru determinarea tonerului şi a cenuşilor. Acestea
presupun la rândul lor crearea şi existenţa la nivel naţional a unei colecţii de hârtie şi toner
permiţând raportarea la mostre şi reţete standard, clasificate pe caracteristici şi producători.
În aceste condiţii se impune studierea prin analize de laborator a următoarelor
caracteristici, în funcţie de actul (copia) de examinat şi de tipul acesteia (color sau alb/negru):
1. Caracteristicile de bază ale tonerului. Aceasta se poate stabili prin determinări
magnetice, examinare microscopică (microscopie electronică cu baleiaj), cât şi prin examinări
orientate spre determinarea modului de procesare a tonerului – termoradiere, rulare termică,
presare la rece. Datele obţinute se pot completa cu caracterizarea chimică a tonerului. Se va
stabili dacă tonerul este mono-component sau bi-compus. Unele reţete de toner de culoare neagră
conţin coloranţi extractibili în amestec cu pigmenţi carbonici. Aceştia pot fi separaţi şi
identificaţi prin cromatografia în strat subţire. Este utilă şi identificarea răşinilor utilizate la
producerea tonerului. Dată fiind compunerea lor, tonerele color conţin în general mai multe
componente care pot fi detectate: răşini, pigmenţi etc.
2. Piroliza gaz-cromatografică – permite separarea cromatografică a componentelor
tonerului, în special compuşii anorganici, iar prin completarea analizelor cu spectroscopia de

162
masă se obţine o precizie superioară.169
3. Analize instrumentale în raze infra-roşii – din care în special spectroscopia în infra-
roşu oferă posibilitatea unor diferenţieri precise a proporţiilor în care un anumit fabricant a
adăugat răşini sintetice tonerului. Din păcate, pe lângă aparatura complexă este şi aici necesară
existenţa unei colecţii de mostre.
4. Fluorescenţa sub raze X – permite identificarea coloranţilor anorganici prezenţi în
diferite reţete de toner color.
Aşa cum rezultă din metodele de examinare expuse mai sus, tehnicizarea şi evoluţia
mijloacelor de copiere impun şi o dezvoltare a cunoştinţelor interdisciplinare şi a aparaturii
folosite în criminalistică.
Metoda de termocopiere ThermoFax a suferit de la apariţia ei din anul 1950 până în
prezent o mare varietate de perfecţionări şi modificări, existând azi chiar şi copiatoare termice
color. Aplicaţia cea mai frecventă a termocopierii este la aparatele de tip telefax, deşi printre
acestea, modelele mai sofisticate realizează imprimarea cu ajutorul tehnologiei de la copiatoarele
laser tip Xerox, existând chiar aparate telefax laser color.
Revenind la termocopiere, facem precizarea că, prin construcţie aparatele tip telefax sunt
prevăzute să realizeze şi funcţia de copiator. Copiile realizate au în general o calitate scăzută faţă
de cele tip Xerox, majoritatea modelelor necesită hârtie specială tip termofax şi rezultatul nu se
păstrează un timp mai îndelungat, estompându-se cu timpul. Pe de altă parte, textele scrise cu
banda carbonică, desenele reproduse cu hârtie copiativă carbon (plombagină), semnăturile ori
menţiunile executate cu creionul cu grafit nu sunt reproduse, ori apar insuficient de clar prin
termocopiere. Termo-imprimarea se realizează cu ajutorul unei linii de lamele sau ace care se
află în contact cu hârtia termo-sensibilă. Acestea se încălzesc sau nu, în funcţie de mesajul
(semnalul) electronic.
Examinarea microscopică a actelor transmise sau copiate cu ajutorul unui aparat telefax
termic permite observarea fibrelor de hârtie superficiale, carbonizate prin descărcări punctiforme
de energie termică. Hârtia este de dimensiuni variabile, cu o grosime redusă, fiind prezentată în
role de anumite lungimi, pentru aparat. Calitatea imprimărilor este diferită în funcţie de calitatea
şi performanţele aparatului.170 Majoritatea modelelor actuale de aparate tefax utilizează la
imprimarea imaginii pulbere toner. La aparatele telefax care utilizează toner, acesta este depus
într-un strat mai subţire decât la copiatoarele obişnuite, dar diferenţele sunt date doar de
grosimea corpului caracterelor. ,,Citirea” documentului ce urmează a fi copiat termic sau
169
Cantu, A. A., op. cit., p. 44.
170
Casey-Owens Maureen, A look into facsimile transmission, Journal of Forensic Sciences, Vol. 35, No. 1/Jan.
1990, p. 112-117.

163
transmis, se face cu ajutorul unui cap termic pe bază de radiaţii infraroşii. Răspândite pe o lăţime
corespunzătoare lăţimii actului de transmis sau termocopiat, celulele foto-termo-sensibile
observă şi reproduc variaţiile alb/negru (hărtie/traseu scris), acestea reflectându-se în
microdescărcări de arc pe hârtia rolei de hârtie termosensibilă, sau în încărcări electrostatice cu
toner care apoi este depus pe hârtie, sau cu ajutorul unui sistem ink-jet, cu jet de cerneală.
Modelele tip laser sau ink-jet folosesc hârtie normală sau sub formă de rolă, pot produce şi copii
color, iar puterea lor de rezoluţie este mai mare.
Într-o expertiză de tehnica documentelor efectuată la Laboratorul Interjudeţean de
Expertize Criminalistice Cluj, a fost supus examinării un act prezentat în copie electrostatică tip
Xerox alb/negru, cerându-se să se stabilească modul de realizare al acestuia. 171 În cadrul
examinării generale am stabilit că actul era o copie tip xerox a unui act realizat prin mai multe
activităti compuse, plecând de la copierea pe un copiator tip telefax a unei semnături ce imita o
semnătură autentică, peste care fusese desenată o ştampilă, iar deasupra acestora fusese
dactilografiat un text ce confirma achitarea unui debit de mai multe milioane lei. Actul compus,
astfel rezultat, a fost recopiat cu un copiator termic, fiind vizibile pe marginile copiei tip Xerox
realizate în final, urmele lăsate pe rola de hârtie termică de către mecanismul de transport al
telefaxului. Multitudinea de copieri şi recopieri era orientată spre a face să se estompeze detaliile
şi să acopere contrafacerea semnăturii .
Un amănunt de interes tehnic este cel că unele apararte telefax sunt prevăzute cu un
dispozitiv care aplică un semn distinctiv, o ,,ştampilă“ pe documentele care au fost transmise ori
copiate cu ajutorul lor. Acest fapt permite în cazul în care este pus la dispoziţie şi actul original
să se constate dacă s-a efectuat vre-o transmitere sau copiere a acestuia cu aparatul telefax.
Examinarea unui document suspect realizat, copiat ori transmis cu ajutorul unui aparat
telefax presupune ca (în mod ideal) la dispoziţia expertului să se afle :
- documentul original la care se referă documentul fax;
- copia fax (act în litigiu);
- aparatul telefax pe care se cunoaşte sau se bănuieşte că s-a făcut transmiterea ori
copierea;
- materiale de probă copiate, transmise şi recepţionate cu aparatul emitent, cât şi cu cel
recepţionant.
În cursul examinării se vor avea în vedere pentru identificare următoarele elemente:
- imprimările ce indică numărul de apel, indicativul şi ora transmiterii/recepţiei (aceste

171
Raport de expertiză criminalistică nr. 30/ 1996 realizat în Dos. nr. 6605/1995 al Poliţiei Municipiului Mediaş,
judeţul Sibiu.

164
elemente pot fi suprimate fie din aparat, fie prin tăierea hârtiei);
- aspectul general al imprimării care poate fi clar, estompat, imprimat inegal;
- tipul de imprimare – termică, cu toner, cu jet de cerneală;
- în cazul în care aparatul este prevăzut cu ştampila de confirmare – aspectul acesteia –
culoarea, forma, plasarea ei (şi aceasta funcţie poate fi înlăturată);
- defectele specifice de scanare ori de redare;
- unele caracteristici specifice aparatului.
Defectele specifice de scanare pot fi generate de prezenţa prafului ori acumularea de
murdărie între mecanism şi hârtie, ori pe oglinda unităţii optice. Acestea se vor manifesta fie prin
imagini îmbâcsite, iar în cazul firelor de praf pot apărea ca linii verticale pe document 172. Forma
lor punctiformă apare prin reluare continuă ca o linie pe verticală situată într-un anumit punct al
paginii. De asemenea, defectele unităţii de imprimare pot apărea sub forma unor linii verticale pe
toată lungimea actului. Astfel, încălzirea continuă a unui ac produce o linie verticală neagră, iar
neîncălzirea unui ac generează o linie albă. Ele pot fi deosebite de defectele de scanare care
dispar prin curăţirea unităţii de imagine. Defectele unităţii de imprimare apar în cazul
documentelor transmise prin fax numai pe exemplarul recepţionat, respectiv în cazul folosirii
acestuia drept copiator.
Defectele specifice mecanismului pot consta în urme ale rolei presoare care asigură
mişcarea hărtiei. Funcţionarea imperfectă a rolei se poate manifesta prin alungirea ori scurtarea
pe alocuri a semnelor ori literelor. Acest defect poate fi însă generat în cazul actelor recepţionate
prin telefax şi de defecţiuni ale liniei telefonice cu transmisie analogică.
Aparatele de tip telefax pot fi utilizate uneori la falsificarea unor acte, în combinaţie cu
metode obişnuite de falsificare. Ele pot fi folosite mai ales atunci când este vorba de transmiterea
la distanţă a unor contracte, chitanţe, cecuri etc. Prin combinarea tehnicilor iniţiale de ştergere,
radiere, adăugire cu retransmiterea prin telefax a actelor falsificate se încearcă uneori obţinerea
unor plăţi în bănci, ori dovedirea unor alte prevederi contractuale decât cele convenite.173
Într-un dosar au fost prezentate spre achitare prin bancă unele dispoziţii de plată pe care
fuseseră modificate prin adăugare sumele confirmate. Din ,,cinci sute mii“ s-a făcut ,,cinci
milioane cinci sute de mii”, iar actul falsificat a fost transmis pentru plată băncii clientului, prin
telefax. Confruntarea exemplarelor fax şi originale a permis uşor stabilirea modului de

172
Hill J. Heather, Facsimile transmision and the Questioned Document Examiner, The Metropolitan London
Laboratory, 1996, p.11.
173
Raport de expertiză criminalistică nr. 193/1996 din Dos. nr. 503301/1996 al Poliţiei Municipiului Cluj-Napoca şi
Raportul de expertiză criminalistică nr. 151/1997 din Dos. Nr. 88475/1997 al Inspectoratului de Poliţie al
Judeţului Hunedoara.

165
falsificare, deşi, datorită condiţiilor de păstrare, copiile fax începuseră să-şi piardă lizibilitatea.174

Falsuri realizate cu copiatoare alb/negru. Examinarea lor.

Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate 175 multe din falsurile realizate cu ajutorul
copiatoarelor alb/negru sunt orientate spre realizarea unor acte compuse. Prin această noţiune
înţelegem un act nou, prezentat în copie electrostatică alb/negru care, de obicei conform
afirmaţiilor părţii ce încearcă să se se preleve de conţinutul său, ar reprezenta copia unui act
contestat ,,al cărui original s-a pierdut. ”
Metoda de lucru este relativ simplă: se foloseşte o parte dintr-un alt act ce conţine o
semnătură autentică a unui anumit titular, la care se adaugă un alt text realizându-se falsul prin
trucare şi reproducerea cu copiatorul.176
O variantă de fals comis cu ajutorul copiatoarelor este cel prin procedeul denumit
,,mască“, utilizând o coală de hârtie pentru a ecrana o parte a actului ce se truchează – de
exemplu se copiază antetul şi finalul unui act adeverinţă oficială ,,mascând” textul original,
introducându-se apoi pe copie textul dorit şi recopiind actul astfel plăsmuit.
Amintim în acest sens o cauză cercetată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj 177 în
care s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice asupra unei copii tip Xerox a unui act
despre care petentul susţinea că l-a depus la termen la instanţa de judecată, dar acţiunea nu a fost
înregistrată la dosarul cauzei respective, deoarece actul ar fi fost pierdut sau sustras. Examinarea
criminalistică a copiei electrostatice în litigiu a pus în evidenţă prezenţa unor urme liniare
produse de marginile unei coli diferite de hârtie, folosite ca mască pentru a putea reproduce
electrostatic partea superioară a actului cu impresiunea ştampilei de înregistrare de la
registratura instanţei. Urmele erau vizibile pe orizontală, producându-se o uşoară umbră la
trecerea scanerului copiatorului, dar mai ales la marginea din dreapta pe verticală, datorită
dezalinierii marginilor colilor. După obţinerea unei coli de hârtie format A4 ce purta o
reproducere electrostatică a înregistrării de intrare cu data certă, autorul falsului a scris cu mâna
textul acţiunii şi a recopiat actul, depunând noua copie în susţinerea plângerii penale.
Din experimentele făcute cu ocazia acestei expertize am putut constata că aceste tipuri de
urme-umbră apar pe copiile electrostatice alb/negru atunci când copiatorul nu este întreţinut

174
Raport de expertiză criminalistică nr. 245 din 11 noiembrie 1996 realizat în Dos. Nr. 503301/1996 al Poliţiei
Municipului Cluj-Napoca, la Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj.
175
Hilton O., op. cit., Forensic Science International No. 13/1974, p. 117.
176
Boboş L., Unele probleme pe care le ridică expertiza actelor reproduse cu ajutorul copiatoarelor electrostatice,
Buletinul Intern. Probleme de Criminalistică şi Criminologie. Procuratura Generală a R.S.R. No. 1-2/1987, p.
152-156.
177
Dosar nr. 47/VIII/1/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj şi Raport de expertiză criminalistică nr.
54/1995 al Laboratorului de expertize criminalistice Cluj.

166
corespunzător. Ele mai apar când actul de reprodus are unele deformări: cute, plieri rectangulare,
când se copiază acte din mai multe pagini, la limita dintre marginile paginilor, când sunt mai
multe coli suprapuse. Calitatea copiilor mai poate fi influenţată şi de alţi factori:
1. Starea actului care se copiază şi culoarea acestuia în cadrul raportului fond-text. În
practică s-a constatat că anumite culori – galben, roşu, bleu ciel – nu sunt clar copiate şi
transpuse în alb/negru.
2. Starea aparatului. Aici are importanţă şi timpul scurs de la ultima utilizare, gradul de
încărcare pentru ziua respectivă. Pe măsura creşterii numărului de copii realizate cu un copiator
se produc uzuri ale cilindrului.
3. Temperatura de topire/fixare a tonerului şi calitatea acestuia. Acumularea cenuşilor de
toner şi încălzirea aparatului pot genera fixarea unei părţi din tonerul uzat pe copiile realizate,
acestea căpătând un aspect îmbâcsit.
4. Gradul de contrast al expunerii. Actele au contraste diferite între fond şi text, iar unele
acte realizate cu imprimante matriciale sau maşini de scris cu bandă carbonică necesită un
contrast mai redus, dată fiind tenta de gri a imprimării şi raportul redus de contrast cu albul
suportului material.
Alteori, copiile alb-negru ale unor acte sunt falsificate prin alterarea conţinutului unui
text. Îndepărtând de pe copie unele menţiuni (cifre, cuvinte, fraze), se pot introduce altele în
locul lor. În acest sens amintim o expertiză realizată la Laboratorul interjudeţean de expertize
criminalistice Cluj în care, pe lângă identificarea autorului unei semnături, s-a stabilit şi modul
în care a fost falsificat unul din exemplarele actului, exemplar prezentat în copie electrostatică şi
care prezenta diferenţe de conţinut faţă de exemplarul din arhiva notarială. 178 S-a realizat o copie
electrostatică a celor două pagini ale actului din arhiva notarială. De pe copie, din menţiunea “cu
excepţia garajului“ au fost radiate litere, rămânând doar menţiunea ,,... garajul ...”, apoi s-a
completat prin adăugare, menţiunea devenind ,,şi garajul”, ulterior copia modificată a fost
recopiată, fiind utilizată pentru susţinerea unor pretenţii în faţa instanţei de judecată. Examinarea
microscopică a imaginii şi compararea actului iniţial şi a copiei falsificate prezentate în instanţă
au permis prin identificarea coincidenţei partiale şi a diferenţelor stabilirea falsului.

Secţiunea 8. Imprimantele sistemelor de computere. Diferenţierea criminalistică între

documentele realizate cu ajutorul copiatoarelor şi cu ajutorul imprimantelor
Apariţia, perfecţionarea şi creşterea gradului de utilizare al imprimantelor pentru

178
Raport de expertiză criminalistică nr. 223/ 1997 efectuat în Dos. nr. 2273 / P / 1996 al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Târgu-Mureş.

167
computer au condus la creşterea frecvenţei cu care documente suspecte realizate cu ajutorul
acestora au fost supuse examinrii criminalistice. Semnalat în literatura de specialitate publicată în
179
alte state, acest lucru l-am putut sesiza şi din practica Laboratorului Interjudeţean de
Expertize Criminalistice Cluj, în arhivele crăuia nu am găsit pentru perioada 1960-1996,
expertize criminalistice care să se ocupe de acest tip de falsuri ori contrafaceri, dar unele lucrări
recente, la care ne vom referi când vom trata anumite aspecte în cuprinsul prezentei lucrări, au
printre obiective şi identificarea tipului de imprimantă cu care au fost realizate unele acte.
Tehnica de calcul a generat un nou complex de probleme pentru criminalişti. Uneori
,,aceasta a făcut ca atenţia experilor să se mute dinspre compararea scrisului de mână către
determinarea originii imprimantei folosite pentru a crea un document, ori dacă mai multe
documente provin din acelaşi sistem de imprimare. 180
Acest aspect nu trebuie însă supraapreciat. Credem că, deşi documentele realizate cu
ajutorul sistemelor computerizate tind să devină tot mai prezente în viaţa de fiecare zi, iar
computerul însuşi să preia o mare multitudine dintre sarcinile şi eforturile umane, rolul său este
încă limitat, determinant rămânând factorul uman. Este larg susţinută de literatura de specialitate
181
opinia că, în viitor experii vor întâlni tot mai des documente realizate cu ajutorul
computerului cărora vor trebui se identifice sursa. ,,Cei care ignoră ultimele evoluţii în
182
tehnologia computerelor riscă să-şi limiteze capacităţile şi să-şi limiteze dezvoltarea.”
Aceasta presupune deci a cunoaşte şi înţelege modul de funcţionare şi posibilităţile aparatelor
respective, ca o expresie a caracterului deschis la cunoştinţe din cele mai diverse domenii pe
care le presupune activitatea de criminalist.
Înainte de a trata aspectul diferitelor imprimări şi modurile de diferenţiere, credem că
sunt necesare câteva precizări cu privire la imprimantele pentru computer şi posibilităţile oferite
de acestea.
Imprimantele pentru computer sunt de fapt dispozitive anexe computerului cu rolul de a
transpune pe hârtie anumite elemente grafice sau cifrice, conform comenzilor date prin
intermediul computerului. Primele modele de imprimante, cele numite matriciale, sunt prevăzute
pentru imprimare pe hârtie cu un ansamblu de ace dispuse pe un dreptunghi, care pot genera cifre

179
RAMSEY L. SANDRA -The Effect of Computers on Forensic Document Examiners, International Journal of
Forensic Document Examiners, Vol. 2, No. 3 July / Sept. 1996 p. 187.
180
9 Idem.
181
LESLIE A. G.; STIMSON T. A., Identification of Print Out Devices - Forensic Sciences Journal Vol. 19, 1982
p. 11.
ALLEN M. J., Dot-Matrix printers, Forensic Science International Vol. 35, No. 4/ 1987 p. 283-295.
WINCHESTER M. J., Examining a Computer Printed Document - Presented at the the 43-rd Annual Meeting
of the American Society of Questioned Documents Examiners 1985 , p. 2. ş.a.
182
RAMSEY L. S., op. cit., p. 190.

168
sau semne grafice. Alte modele au pentru imprimare o emisferă metalic cu semnele grafice şi
cifrele ce sunt prezente şi la ,,coşul de litere” al unei maşini de scris. Dacă la acest sistem
identificarea este legată de unicitatea caracterelor ce se realizează cu imprimanta respectiv,
situaţia diferă în cazul imprimantelor cu ace. Având la început un număr mai mic de ace - 9 ace -
posibilităţile erau reduse în privinţa caracterelor sau şi mbolurilor ce se pot genera cu ele. Cu
toate acestea, şi în această situaţie se pot produce cu aceeaşi imprimantă mai multe tipuri de
fonturi (caractere) - de exemplu pica, italic, courier etc. Caracterele sunt reproduse pe hârtie prin
intermerdiul panglicii cu tuş sau carbon. Prin creşterea numărului de ace la 24, au sporit
disponibilităţile, putând fi reproduse mai multe tipuri de caractere de scris şi chiar unele şi
mboluri, desene etc, dar nu se puteau realiza decât imagini alb /negru. Ca defecte specifice
acestui tip de imprimante amintim: estomparea impresiunilor într-o anumită parte a semnului
grafic (de exemplu în partea mediană) ca urmare a uzurii mai pronunţate a benzii, apariţia unor
linii albe la o anumită înălţime a semnelor datorit ruperii, îndoirii sau blocării unuia sau chiar
mai multora dintre ace.
Dezvoltarea electronicii a permis introducerea unor noi tipuri de dispozitive: imprimante
cu laser şi imprimante cu jet de cerneală. Modelele denumite ,,laser printer” sunt imprimante
(alb/negru sau color) care funcţionează, în ce priveşte modul de realizare a imaginii, asemeni
unităţii de creare a imaginii de la un copiator cu laser. Unitatea laser serveşte la producerea
rapidă a energiei termice necesare topirii tonerului. Încărcarea cu imaginea latentă este bazată pe
o imagine preluată din memoria computerului, care comandă şi combinaţiile de culori, numărul
de copii etc., prin programul de editare. Examinate la microscop imprimările realizate prin
imprimantele cu laser nu se deosebesc, la prima vedere, de cele realizate cu un copiator, ambele
utilizând la reproducerea imaginii pe hârtie pulberea-toner.
Datorită uzurii şi defectelor de pe cilindrul colector pot fi identificate atât copiatoarele,
cât şi imprimantele laser. 183
De cele mai multe ori, în practică, este descoperit numai documentul suspect, urmând ca
ancheta să conducă la stabilirea autorilor contrafacerii ori falsului. Problema care se pune în
această situaţie, este aceea de a stabili în primul rând care este sursa directă a unui document
susupect: un copiator laser sau o imprimantă laser, iar după rezolvarea acestui aspect se poate
forma cercul de aparate bănuite şi se trece la identificări de aparate, materiale, hârtie, toner etc.
Conform unui studiu efectuat de către un colectiv de specialişti din Marea Britanie pentru

183
ARBOUINE M. W., The use of drum defects to link laser printed documents to individual laser printers ,
Journal of Forensic Identification, Vol. 34, No. 2, 1994, p. 165-170.
BOYD P. F. J., Laser technology - A new concept to chalenge the forensic document examiner, Canadian
Society of Forensic Sciences Journal, Vol. 16. No. 1/ 1983 , pag. 7-17.

169
un lot de zece modele de copiator de la firmele Canon, Toshiba, Rank Xerox şi pe un lot de trei
modele de imprimante Brother şi Hewlett Packard LaserJet III şi IV, deşi latente, urmele lăsate
de mecanismele de alimentare cu hârtie pe colile respective sunt la baza acestor posibilităţi de
identificare. Examinarea presupune dotare tehnică - un aparat de detecţie electrostatic tip ESDA,
la care se poate adăuga şi un comparator video-spectral. Urmele produse de ghiarele
mecanismului de alimentare cu hârtie sunt în general diferite de la o marcă la alta, deşi studiul
amintit indică faptul că modelele de imprimante Brother şi H. P. LaserJet III lasă urme relativ
asemănătoare, având acelaşi număr de ghiare de preluare a hârtiei din tavă. Urmele sunt în
general mai vizibile la partea cu care documentul, coala de hârtie, pătrund în aparat şi se
păstrează un anumit timp, fiind detectabile chiar şi după circa două luni. 184
Pentru copiatoare ele diferă uneori, chiar la acelaşi fabricant, de la un model la altul, în
funcţie de numărul şi poziţionarea ghiarelor de prindere a hârtiei, de tipul, dimensiunile şi forma
rolelor de transport.
Pentru imprimante cu laser transportul hârtiei este realizat cu ajutorul unei benzi din
pânză cauciucată, sau la unele modele cu role; şi acestea lasă urme latente specifice, care pot fi
puse în evidenţă cu ajutorul aparatului ESDA. Vom prezenta pe scurt metoda de examinare cu
ajutorul aparatului ESDA. Documentul de examinat este acoperit prin vacuumare cu o folie de
plastic foarte subţire. Vacuumarea produce aderarea foliei la fibrele hârtiei. Peste folie se presară
pulbere tip toner, iar documentul este introdus între două plăci de metal încărcate electrostatic.
Astfel, pulberea toner aderă la folia de plastic, aglomerându-se mai pronunţat acolo unde fibrele
hârtiei au fost deformate de mecanismul de prindere şi transport. Devin în acest mod vizibile pe
folia de plastic urmele latente. Ele pot fi apoi fotografiate ori scanate, introduse în memoria
video a unui computer şi examinate apoi comparativ, pentru identificare.
O chestiune, lăsată neinvestigată de către autorii studiului amintit, este cea a efectelor pe
care condiţiile de păstrare ale documentelor - căldură, uzură, umiditate - precum şi calitatea
hârtiei pe care sunt imprimate le au asupra urmelor specifice mecanismului. Credem că, în mod
firesc, ele vor influenţa păstrarea în timp, durata posibilităţii de identificare a urmelor
mecanismului şi de diferenţiere a sursei, depinzând de gradul uzurii şi de agresivitatea condiţiilor
păstrării.
Deşi pentru o perspectivă mai îndepărtată, considerăm că ar fi utilă formarea pentru uzul
specialiştilor a unui repertoar de mărci şi modele care să conţină caracteristicile specifice
diferitelor modele de imprimante, clasa de precizie ( rezoluţia în dpi), aspectul urmelor latente

184
STOCKTON A., GILLIES E. A., Identification of modern office machinery by paper handling marks - A
method of distinguishing between photocopied and laser printed documents - London l996, abstract p. 1-5.

170
ale mecanismului, clasificate pe număr de elemente, producători, ani de fabricaţie. Aceasta va
oferi, printre altele informaţii şi pe cele privind concordanţa dintre data afirmată a emiterii unui
act şi data existenţei modelului de imprimantă pe piaţă sau în dotarea emitentului (organe de stat,
diferite bănci şi firme economice, ş.a.m.d.). Imprimantele cu jet de cerneală realizează
imprimarea, aşa cum le arată şi numele, prin intermediul proiectării unui jet fin de cerneal, ai
cărui stropi sunt vizibili sub microscop. Modelele sunt disponibile atăt în variantă alb/negru cât
şi color.
Imprimantele color realizează culorile prin combinarea a patru culori - roşu magenta,
galben, albastru cyan şi negru. Prin examinare microscopică pot fi distinse depunerile succesive
de stropi de cerneal, observându-se şi difuzia cernelii în fibrele hârtiei.
În cazul documentelor realizate cu ajutorul imprimărilor cu jet de cerneală sunt aplicabile
diverse metode de datare ale cernelurilor, 185 în scopul de a putea stabili vechimea relativă a două
sau mai multe menţiuni pe acelaşi act, diferenţele de cerneluri. Acestea sunt tehnici chimice de
laborator, bazate mai ales pe cromatografia în strat subţire, spectrometria de masă, pentru
identificarea compuşilor volatili ai diferitelor reţete, la care am făcut referiri în partea destinată
analizei cernelurilor. Ele sunt de specialitate chimică, dar considerăm util pentru specialiştii în
examinarea documentelor, ca şi pentru anchetatori, să cunoască existenţa acestor posibilităţi şi în
cazul cernelurilor de imprimantă pentru a recurge la ele atunci când se impune.
Aşa cum am putut constata şi din practica personală, în ultimii ani a crescut tendinţa de
utilizare a imprimantelor cu jet de cerneală la comiterea diferitelor falsuri ori contrafaceri
186
În unul din cazuri, am întâlnit bancnote de 10.000 lei realizate cu ajutorul unei
imprimante cu jet de cerneală, autorii contrafacerii declarând în cursul anchetei că au cumpărat
mai multe bancnote contrafăcute în acest mod de la un necunoscut din o altă localitate, ocazie cu
care le-a venit ideea de a încerca să facă acelaşi lucru cu computerul propriu, cu care ar fi
realizat ,,numai de încercare” câteva, fără să le pună în circulaţie. Date fiind elementele
declarate, s-a cerut să se stabilească printr-o expertiză criminalistică dacă bancnotele proveneau
din loturi realizate cu imprimante diferite sau au fost realizate cu aceeaşi imprimantă.
Examinarea comparativă macroscopică a celor două loturi de bacnote contrafăcute a pus în
evidenţă diferenţe de nuanţă ale culorilor şi de fineţe a imprimării, iar la examinarea
microscopică a devenit clar că există diferenţe şi la nivelul clasei de rezoluţie. S-a confirmat
astfel că sunt două loturi de bancnote, provenind de la o imprimantă de 300 dpi - cea cu care
185
AGINSKI N. V., Dating and characterising writing, stamp pad and Jet printer inks by gas Chromatography /
Mass spectrometry, International Journal of Forensic Documents Examiners, Vol. 2, No. 2, April/June 1996
p. 103-106.
186
Raport de expertiză criminalistică nr 188 din 16 august 1996 în Dos. nr. 207/P/1996 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Cluj.

171
lucraseră inculpaiţi şi respectiv, un lot de la o imprimantă de 800 dpi - bancnote despre care
inculpaţii declaraseră că le-au cumpărat de la alte persoane.
Ca o concluzie ce se desprinde în mod firesc din metodica identificării criminalistice,
atunci când se pune problema de a stabili mijlocul de producere al unor documente despre care
se ştie deja că sunt contrafăcute, prima problemă este aceea de a stabili mijlocul de imprimare.
În acest scop se vor putea formula urmtoarele întrebări:
 Este sursa documentului un copiator?
 Este o imprimantă?
 Sunt ele alb/ negru sau color?
 Imprimarea este realizată cu ajutorul pulberii toner sau cu jet de cerneală?
 Care este rezoluţia specifică aparatului (în dpi)?
Acestui set de întrebări i se poate răspunde prin examinarea documentului suspect.
Datele obţinute vor fi utilizate în continuare în direcţionarea cercetărilor, la stabilirea
cercului de aparate şi persoanelor bănuite.

Secţiunea 9. Falsuri sigilografice

Sigiliile pot fi realizate atât din cauciuc cât şi din metal. În general ele produc urme de
stratificare cu tuş, dar pot fi şi sigilii seci (,,timbre seci”) de genul celor aplicate pe diplomele de
studii, pe actele de identitate, pe unele documente autentificate etc., în general pe acte care dovedesc
o anumita calitate, stare.
Confecţionarea sigiliilor se face după anumite reguli privind forma (de exemplu sigilii
rotunde cu stemă, pătrate cu inscripţii, triunghiulare de viză, ş.a.). Unele elemente sunt generale -
forma, dimensiunile, lungimea şi caracterele literale.
Exista şi elemente cu caracter individual, avand un potenţial identificator. Unele provin chiar
din procesul de confectionare a ştampilei, fiind legate de calitatea materialului folosit cât şi de
priceperea şi instrumentele de care a dispus cel care a confectionat sigiliul. De exemplu - litere
deviate de la axă, grame literale mai scurte sau mai lungi, ş.a.m.d.
Alte caracteristici indentificatoare se datorează uzurii, deformării conturului, ştirbiri ale
muchiilor, îmbâcsirea cu tuș sau fibre microscopice de hârtie a caracterelor etc. Elementele de uzură
sunt adesea interpretate greşit de către falsificatori şi sunt omise de pe copia (falsul) pe care o
confecţionează.
Dintre procedeele clasice de contrafacere a sigiliilor menţionăm:
(1) Desenarea - se copiază prin transparenţă sau prin diaproiecţie o impresiune originală. În

172
acest proces are loc de obicei o distorsionare a liniilor şi foarte des pot aparea diferenţe de proporţii.
(2) Transferul unei impresiuni autentice
Se poate realiza utilizând albuş de ou fiert, sau hârtia ori pelicula fotografică umezită.
Imprimarea care rezultă este neclară, confuză, datorită difuziei tuşului prin umectare.
(3) Contrafacerea clişeului
Se procedează la gravarea manuală într-o bucată de gumă sau de cauciuc. Realizarea este de
obicei imprecisă, lipsită de fineţe, descoperirea acestor falsuri fiind relativ uşoară.
O metodă mai rar folosită, însă existentă, este realizarea unei ştampile prin îmbucşarea mai
multor bucăţi provenind din mai multe ştampile vechi. Rezultă o ştampilă cu asimetrii şi diferenţe
de uzură a unor porţiuni.
Uneori sunt aplicate monede sau chiar alte ştampile care sunt rotite pentru a face imprimarea
ilizibilă.

Metode moderne de realizare a falsurilor sigilografice

Cea mai eficientă, însă dificil de realizat sub aspectul procurării sigiliului original, este
,,furtul impresiunii” cu cauciuc siliconic. Acesta preia cele mai mici detalii şi permite realizarea
unui negativ după care se va putea turna apoi un sigiliu aproape identic cu modelul original, de
mare precizie. Dificultatea rămâne în procurarea sigiliului original pentru luarea mulajului.
O metodă de dată recentă este realizarea de forme de ştampilă cu ajutorul unui sistem
computerizat. 187 Metoda se foloseşte la origine în activitatea de producere a ştampilelor de cauciuc
în scop comercial. Pentru realizarea acestor sigilii se utilizează scanarea unei impresiuni autentice
de ştampilă, care este stocata în memoria unui computer (un model 386 sau mai performant).
Prin intermediul unor programe Correl Draw se poate opera asupra imaginii. Aceasta este
prelucrată în statia grafică, putand fi rearanjată imaginea, literele, pot fi introduse sau înlăturate
unele simboluri, litere, cifre. Imaginea astfel obţinută este redată cu o imprimantă cu jet de cerneală,
realizându-se apoi un negativ pe un planfilm negativ.
Cu ajutorul unui gel monomer expus la radiaţie ultraviolet (UV) se obţine în urma unui
proces de developare şi polimerizare un sigiliu corespunzator modelului creat cu ajutorul
computerului. Erorile acestei metode pot aparea în special în faza de prelucrare a imaginii grafice,
când anumite elemente sunt inţelese eronat sau sunt apreciate ca neesentiale (uzuri particulare,
plasări specifice ale unor semne) pe care din ,,dorinţa de perfectiune” falsificatorul le corectează,
sau intervin chiar corecţii prin programul computerelor, îndepărtându-se astfel de impresiunea
187
Alamoreanu, S., Falsuri în acte. Metode clasice şi moderne - Teza de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai
1998.

173
autentică.
În toate cazurile când se pune problema unui fals sigilografic, este necesar să se procure
impresiuni ale sigiliului în litigiu din perioada din care se susţine că provine actul ce conţine
impresiunea contestată / perioade apropiate, aceeaşi lună, an, chiar zi. Chiar şi în cazul unor falsuri
grosolane se va putea ilustra pentru comparaţie cu impresiuni cu garanţii de autenticitate.

Secţiunea 10. Identificarea maşinii de scris şi a dactilografului

Identificarea tipului masinii de scris
Asupra acestui subiect se impun cateva precizări legate de diferenţele de tehnică de
dactilografiere. În funcţie de specificul fiecărei situaţii vor exista elemente ce pot servi atât la
identificarea maşinii folosite la dactilografierea unui act şi a persoanei care a dactilografiat textul.
Diferitelor mărci de maşini de scris le corespund anumite caractere de scris (bold, script,
elite, italic, sanserif, etc.). De asemenea, pentru mărci diferite, maşinile vor avea un pas diferit al
mecanismului principal. Pasul maşinii de scris este spaţiul dintre două elemente grafice succesive,
sau distanţa cu care se deplasează carul maşinii la o apăsare pe taste. Măsurarea pasului maşinii de
scris se face cu ajutorul unei grile speciale Schneeberger.
În identificarea maşinilor de scris se pot folosi: distanţa rândurilor, poziţia caracterelor pe
claviatură, tipul caracterelor (talpa, conturul, mărimea, înclinarea). Identificarea după aceste
elemente generale poate fi completată cu elemente care permit identificarea individuală.
Identificarea individuală a maşinii de scris se va face ţinând cont de elemente ce apar în
procesul utilizării maşinii:
2. aplatizarea şi uzura unor caractere;
3. dereglarea barelor sau a carului;
4. uzuri sau ruperi, uscări ale panglicii, ceea ce va genera imprimări parţiale sau lipsa
imprimării unor litere.
Defectele şi uzurile maşinii de scris se vor manifesta în textul scris prin dezalinierea literelor
pe verticală, cât şi pe orizontală, sau deformarea unor litere. Sunt afectate de deformări în special
vocalele care sunt mai des folosite (a, e, i, o, u).
Intervenţiile, înlocuirile de caractere, reparaţiile mecanismului maşinii de scris sunt în
general observabile, ele reflectându-se în aspectul imprimării mai clare a literelor reparate sau
înlocuite, înclinarea diferită faţă de axa celorlalte litere. În baza acestor elemente, atunci când se
dispune de material de comparaţie suficient, se poate proceda la aprecierea datei dactilografierii
unui act, mai ales când e vorba de perioade mai îndepărtate de timp. În acest scop se pot căuta în
arhive acte dactilografiate cu aceeaşi maşină datând din perioade anterioare şi ulterioare celei

174
prezumate la actul în litigiu.
Maşinile moderne de scris cu caractere şi pas interschimbabil ridică probleme deosebite,
identificarea acestora fiind extrem de dificilă, ea ţinând mai ales de eventualitatea existenţei unor
defecte ale literelor care nu au fost înlocuite. Maşinile moderne de scris au caracterele pe rozete de
plastic care por fi înlocuite foarte simplu atunci când apar defecte sau se deformează unele litere.

Stabilirea adaugirilor în textele dactilografiate

În acest caz, se pleacă de la un text iniţial care este dactilografiat, iar ulterior dactilografierii,
la un anumit interval de timp, textul este alterat prin introducerea unor menţiuni noi, ceea ce
presupune reintroducerea hârtiei actului în maşina de scris.
Prin poziţionarea identică a marginii de sus a paginii se va putea obţine o aliniere corectă în
plan orizontal, dar este mult mai dificilă realizarea cu precizie a alinierii pe verticală. Pe cale de
consecinţă, caracterele, cifrele, textele sau cuvintele adăugate vor apare cu o anumită deplasare spre
stânga sau dreapta coloanei formate de caracterele dactilografiate iniţial.
Pentru măsurare se poate folosi o riglă sau grila Schneeberger pentru măsurarea pasului
maşinii de scris.
Un alt element care poate indica adăugarea unui text cu maşina de scris este culoarea mai
intensă a scrierii adăugate, când banda a fost înlocuită.
Când se scrie cu altă maşină decât cea folosită iniţial vor putea apărea diferenţe de caractere
dar şi de intensitate a imprimării, în funcţie de starea de funcţionare a acesteia.

Identificarea autorului unei dactilografieri

Problema, deşi controversată, dată fiind dificultatea ei, nu este imposibil de soluţionat.
Precizia determinărilor în baza cărora va fi identificat autorul unui text dactilografiat este legată şi
de lungimea textului de care se dispune atât în litigiu, cât şi de la persoanele bănuite.
O persoană cu oarecare cunoştinţe şi deprinderi de dactilografie va aplica presiune egală
asupra tastelor, rezultând imprimări relativ egale ale literelor făra perforarea hârtiei. Textul va avea
un aspect îngrijit, fără erori de poziţionare, ştersături sau reimprimări ale unor litere.
Identificarea autorului este relativ mai uşoară în cazul persoanelor care nu au deprins
suficient, sau nu au practicat dactilografia. În acest caz, se vor avea în vedere aspectele de
topografie a paginii proprii presoanei de la care se iau probe de dactilografie, care apoi se vor
compara cu elementele respective (margine, spaţiere, aliniere) din textul în litigiu.
Se va examina:
• dispunerea în pagina a textului, titlului şi antetelor;

175
 • dimensiunea marginii din stânga;
• modul de utilizare al aliniatelor şi numărul de spaţii blanc pentru aliniat;
• modul de despărţire a cuvintelor şi despărţirea rândurilor;
• modul de prescurtare a unor expresii uzuale (pt., ş.a.m.d.);
• modul de numerotare a paginilor;
• modul de corectare a greşelilor de dactilografiere (prin rebatere peste semnul greşit, răzuire,
acoperire cu X etc.).
In final trebuie să precizăm că în practică , numărul documentelor contestate redactate prin
dactilografiere cu o maşină mecanică este în prezent extrem de redus, datorită accesului şi
utilizării mai frecvente a imprimantelor de computer.

Secţiunea 11. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea materialelor de

comparaţie
Există reguli procedurale clare cu privire la aceste activităţi, dar nu la acestea ne vom referi,
ci la unele greşeli care se comit în ridicarea, manipularea, prezentarea actelor contestate, cât şi în
colectarea materialelor de comparaţie.
Actele în litigiu (contestate, suspecte) vor trebui întotdeauna manipulate cu atenţie, folosind
pe cât posibil mănuşi sau pensete. Ele pot să fie purtătoare ale unor urme (papilare, resturi de grafit
de la copierea traseelor etc.), pe care o greşită ridicare şi manipulare să le distrugă sau să le altereze.
În acelaşi sens, este total greşită practica de a prinde actele în litigiu prin coasere la dosar sau
prin găurire cu ace de gămălie ori prin capsare alături de probe. Toate aceste manevre produc urme
noi, ducând în general la ceea ce specialiştii numesc ,,contaminarea urmelor”. Astfel, o coasere la
dosar sau o prindere cu ac de gămălie poate să distrugă sau să acopere o urmă de prindere anterioară
cu ac de gămălie, realizată cu ocazia fixării unui act sub cel fals în scopul copierii prin transparenţa
a unei semnături.
Nu se vor face menţiuni scrise pe actul suspect, fiind total greşită practica instanţelor de a
menţiona pe actele în litigiu: ,,Vizat spre neschimbare”. Actele în litigiu trebuie împachetate în
plicuri, evitând plierea şi sigilându-se plicul. Pe plic se va menţiona conţinutul. Plicul poate fi
ulterior cusut la dosar fără a se găuri actul contestat.
Actele rupte vor fi recuperate bucată cu bucată. După recuperare se va proceda la
recompunerea lor pe o suprafaţă plană (o bucată de sticlă). La această operaţie se va ţine seama de
urmele de pliere, de continuitatea rândurilor, de dimensiunile şi forma unor desene etc. Actul refăcut
va fi fotografiat. El poate fi acoperit cu o spumă de poliacetat de vinil care după evaporare rămâne

176
sub forma unei pelicule protectoare.
Actele arse (total sau parţial)
Ridicarea şi conservarea acestora se face prin diverse metode în funcţie de gradul lor de
distrugere. În primul rând, nu se vor stropi cu apă actele care încă ard sau care încă fumegă. Aceasta
acţiune ar duce la distrugerea cenuşei care poate fi exploatată la identificarea unor resturi de text.
Hârtia arsa NU se va prinde cu mâna!, ci se va crea un curent uşor de aer cu un carton,
ridicând actul ars şi introducând dedesubt o coală de hârtie (carton), apoi se va ambala totul într-o
cutie cu vată pentru a nu continua distrugerea actului ars.
Atunci când materialul nu este ars în întregime se poate proceda la evidenţierea scrisului de
pe act, dacă acesta este realizat cu creionul, cu cerneluri ferogalice, cu maşina de scris sau prin
tipărire, deoarece, aceste substanţe sunt rezistente la temperaturi înalte. Actul va fi în prealabil tratat
în mediu umed (aburi) sau prin pulverizare cu uleiuri minerale, apoi se trece la examinarea în
radiaţie UV sau IR, exploatându-se capacitatea de reflexie a substanţelor folosite la scriere.188

Culegerea materialelor de comparaţie

Materialul de comparaţie este foarte important pentru calitatea concluziei asupra unui act
suspect. De calitatea şi veridicitatea materialului de comparaţie depinde în mare masură precizia şi
profunzimea constatărilor expertului.
Este necesar ca la selectarea materialului de comparaţie să se pornească numai după o bună
observare a actului contestat. Aceasta permite organului de anchetă sau instanţei de judecată să
înlăture din materialul de comparaţie acele acte care au fost prezentate ,,pro causa”, ele fiind în fapt
chiar unele falsuri. Uneori, în lipsa unui mateial corespunzător, părţile depun ca material autentic de
comparaţie acte contrafăcute în scopul de a corespunde cu actul în litigiu care este şi el un fals.
Materialul de comparaţie va trebui să cuprindă acte datând din perioade anterioare şi
contemporane actului în litigiu (lună, an).
Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui să recolteze materiale
pentru comparaţie conţinând scris şi semnături cu garanţii de autenticitate (de exemplu contracte
autentice de cumpărare a locuinţei, cărţi de muncă etc.).
Deşi se cere destul de des stabilirea vechimii anumitor acte, trebuie arătat că precizia cu care
poate fi stabilită această vechime este relativă, ea variind de la aprecieri probabile la concluzii cu
marjă de eroare de 15-20 de ani în funcţie de timpul scurs de la data afirmativă a întocmirii actului
contestat.
188
Sandu, Dumitru, op. cit.

177
178
 CAPITOLUL X
METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

Cercetarea locului faptei

Secţiunea 1. Noţiune
În criminalistică, cercetarea locului faptei desemnează complexul de activităţi desfăşurate
de organele de urmărire penală şi are un conţinut relativ restrâns, dar, în acelaşi timp, de calitatea
cercetării depinde modul ulterior de evoluţie a cauzei.
Aceasta reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgenţă, care oferă de obicei primele
materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaşte natura faptei, autorul sau natura şi întinderea
prejudiciului.
Cercetarea locului faptei este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul cauzei,
ceea ce presupune profesionalism, atenţie şi grijă în efectuarea acestei activităţi. De cele mai
multe ori, pe lângă echipa de cercetare, participă şi medici legişti, experţi criminalişti, specialişti
din alte domenii.
Are ca scop cunoaşterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
cercetată, a fixării şi ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea
întinderii prejudiciului, identificarea victimelor şi a făptuitorilor, precum şi pentru depistarea şi
ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate de cauză.
Noţiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafaţă determinată în care s-a manifestat
aspectul concret, obiectiv al faptei (descoperirea cadavrului, al autovehiculului implicat în
accident, al geamului spart etc.), ci se întinde pe întregul perimetru în care s-au materializat
consecinţele faptei.
Ex. 1. Cadavrul este descoperit lângă un râu, dar de la cadavru şi până la clădirea
abandonată, situată la cca. 100m de râu, se observă o urmă de târâre. La verificarea acelei
clădiri sunt descoperite urme extinse de sânge. Locul faptei va fi întregul perimetru de la râu şi
până la clădirea abandonată.
2. În cazul unui accident de trafic, locul faptei va cuprinde locul de unde încep urmele
de frânare, locul impactului, perimetrele pe care automobilele au deraiat, precum şi zonele în
care se descoperă resturi ale caroseriei.
3. În cazul accidentelor aviatice spaţiul de cercetare se poate întinde pe câţiva kilometri
ca spaţiu de cercetare, de la apariţia primelor semne (scurgeri/pierderi de carburant), până la

179
locul efectiv al prăbuşirii aeronavei.
Sarcini care trebuie îndeplinite în realizarea activităţii de cercetare:
 stabilirea naturii faptei şi a împrejurărilor în care s-a comis. Cercetarea trebuie
realizată temeinic, la timp şi în mod complet.
 stabilirea limitelor spaţio-temporale în care s-a petrecut fapta şi urmările sale.
 oferirea unei imagini nemediate a locului faptei.
 asigurarea găsirii, fixării şi valorificării tuturor mijloacelor materiale de probă
existente.
 orientarea investigaţiilor viitoare spre alte surse de informaţii: martori oculari,
părţi vătămate, complici etc.
 înţelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei şi prevenirea
comiterii altora de acelaşi fel.

Secţiunea 2. Pregătirea, etapele şi realizarea cercetării locului faptei

Indiferent de calitatea pe care o au (agenţi de poliţie, martori, părţi vătămate etc.) , primele
persoane care iau contact cu câmpul infracţional trebuie să conserve locul faptei, să limiteze
accesul altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor şi să anunţe organele
îndrituite să realizeze cercetarea locului faptei.
Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar
distrugerea probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenţiei pompierilor pentru a
stinge un incendiu.
Organele judiciare, anunţate cu privire la producerea unei fapte ce necesită cercetare în
teren, vor cere informaţii cât mai detaliate cu privire la natura prezumtivă a evenimentului, la
victime şi starea acestora, la pagube, la făptuitor şi eventual la martori oculari.
Imediat după anunţare se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se mijloacele tehnice
criminalistice necesare (truse foto, video, truse specializate), precum şi prezenţa specialiştilor în
funcţie de natura faptei (furt, omor, accident minier, accident aviatic etc.). se organizează apoi
deplasarea rapidă la locul faptei.
Imediat după sosirea la locul faptei se vor verifica modul în care s-a asigurat paza locului,
salvarea victimelor, conservarea urmelor, precum şi măsurile de identificare şi prindere a
făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp preţios, de probe determinante în
stabilirea adevărului precum şi chiar la apariţia unor posibile erori judiciare.
Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt uşor rănite, dar încă în viaţă, este o

180
activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenţie pentru a produce cât
mai puţine modificări în câmpul infracţional.
Configuraţia locului faptei poate suferi modificări sub acţiunea a două categorii de factori:
obiectivi (fenomenele naturale) şi subiectivi (prin pătrunderea şi acţiunea în locul faptei a unor
persoane neavizate). Acţiunea factorilor naturali – ploaie, vânt, ninsoare – poate interveni şi
modifica locul faptei atunci când acesta este situat în exteriorul unei clădiri, chiar în cursul şi pe
timpul realizării activităţii de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea temporară a
zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor video, fotografii şi schiţă.
Pătrunderea unui „val de curioşi” la locul faptei poate duce şi ea la distrugerea urmelor.
Dacă procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda şi la ridicarea de impresiuni de la
aceştia, pentru a-i putea elimina din cercul de suspecţi.
În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în
configuraţia locului faptei anterior sosirii echipei operative.
Între primele activităţi se vor înscrie în mod necesar cele legate de surprindere şi fixare a
tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp – mirosuri, umiditate, temperatură şi care
nu pot fi reţinute prin fotografiere ori imagine video. Ele vor fi apreciate şi consemnate în
procesul verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de puşcă, de alcool, de animal.
Vor fi aleşi cel puţin doi martori asistenţi care, în calitate de observatori imparţiali, atestă
prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind încrederea în
realitatea sa. Martorii asistenţi sunt aleşi dintre persoanele care nu au legături de rudenie cu
partea vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De asemenea,
martorii asistenţi nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părţile enumerate mai sus.
Se va proceda la obţinerea de informaţii generale privind fapta şi alte elemente utile
cercetării – aspecte anterioare evenimentului, desfăşurări ulterioare lui: relaţiile victimei cu alte
persoane, persoane pe care le bănuieşte ca fiind autorul faptei etc. Informaţiile astfel obţinute vor
fi coroborate cu datele rezultate de la alte persoane, făptuitor, rudele victimei, vecini etc.
După ce s-a obţinut un prim tablou estimativ al faptei şi împrejurărilor ei concrete se va
trece la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei şi la cercetarea propriu-zisă.
Aceasta se va desfăşura în două faze – statică şi dinamică – şi va fi supusă unor reguli tactice
generale:
• cercetarea se realizează de îndată => cu operativitate şi nu în grabă;
• cercetarea se face în mod complet şi cu obiectivitate => toate urmele au aceeaşi
valoare; vor fi ridicate şi consemnate şi urmele aparent contradictorii;

181
 • cercetarea trebuie realizată în mod sistematic => munca în echipă trebuie să fie
condusă de către o singură persoană;
• se vor respecta normele procedurale şi cerinţele morale. În acest sens, membrii
echipei de cercetare nu trebuie să divulge date premature referitoare la cauză, nu trebuie să se
pronunţe cu privire la unele elemente care nu sunt evidente (de pildă natura faptei, omor sau
sinucidere).
Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât şi a
zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În acestă etapă, echipa de cercetare se
va concentra pe următoarele activităţi:
 orientarea de ansamblu şi delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia
întinderile spaţiale în care se va lucra;
 alegerea punctului de debut şi a modului în care se va face cercetarea =>
modalităţi: din exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare). În
mod concret, punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află cadavrul, maşina
accidentată, seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o încăpere se vor examina ferestrele,
mobilierul, alte obiecte din încăpere pentru descoperirea de urme latente. Când întinderea este
mai mare, parcurgând spre exemplu mai multe încăperi, spaţii deschise, clădiri, va fi mai greu de
ales un loc central, fiind preferabilă alegerea şi marcarea căii de acces şi cercetarea pe sectoare.
 stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracţional şi limitarea accesului;
 descoperirea şi fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor
judiciare, a înregistrărilor video şi a schiţei locului faptei. Se măsoară şi se consemnează
poziţiile, tipul şi distanţele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puţin 2 puncte fixe.
Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor
şi folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice:
 examinarea amănunţită a corpului victimelor,
 executarea fotografiilor şi a înregistrărilor video de detaliu,
 luarea primelor declaraţii ale martorilor, victimelor,
 clarificarea „împrejurărilor controversate.

Secţiunea 3. „Împrejurări controversate”

Cu ocazia cercetării efectuate la locul faptei, pot fi constatate unele situaţii care au
schimbat conformaţia câmpului infracţional, dar nu ca o consecinţă obiectivă a comiterii
infracţiunii, ci rezultând din acţiunea deliberată a autorului prin care se încearcă inducerea în

182
eroare a organelor judiciare.
Existenţa unor neconcordanţe sau nepotriviri în ceea ce priveşte modul de formare şi de
dispunere a urmelor, constituie împrejurări de natură a furniza organelor judiciare criterii de
distincţie între infracţiunea real comisă şi fapta simulată.
Încercarea de disimulare are adeseori caracter demonstrativ, ostentativ, locul faptei apare
adeseori ca un cadru înscenat, regizat. Aspectul inutil complicat al locului faptei, prezenţa unui
număr mare de urme, dezordine nejustificată, toate contravin tendinţei fireşti a făptuitorului de a
produce cât mai puţine modificări şi de a părăsi cât mai repede locul faptei. Un alt indiciu îl
constituie prezenţa sau absenţa de la locul faptei a unor urme sau obiecte.
În practica instrumentării cauzelor privind infracţiunile comise cu arme de foc putem
întâlni mai multe situaţii, de pildă: la disimularea unui omor comis prin împuşcare, în sinucidere,
autorul infracţiunii pune arma corp delict în mâna victimei. Absenţa de pe mâinile victimei a
depozitelor de funingine care în mod normal apar pe mâinile trăgătorului în urma împuşcării,
urme care se evidenţiază la examinarea în spectrul ultraviolet, demonstrează faptul că tragerea nu
a fost executată de către victimă. Pentru concretizare se vor adăuga şi alte probe: poziţia tubului
cartuş în raport cu poziţia victimei, poziţia pe crosa armei a unor urme papilare statice în
contextul în care, ca urmare a reculului armei de foc urmele trebuiau să fie dinamice. Toate
aceste aspecte evidenţiază intenţia de a disimula o infracţiune de omor într-o sinucidere.
Separat de aceste aspecte, în cazul actelor suicidare, după împuşcătură, de obicei, victima
scapă arma din mână. Există puţine cazuri în care arma rămâne în mâna victimei, fie când
tragerea s-a executat din poziţia culcat pe spate şi victima rămâne flectată în poziţia în care s-a
executat tragerea fie când în urma autoîmpuşcării, intervine starea de catalepsie (rigiditate) care
blochează musculatura corpului în poziţia în care a survenit decesul.
Pentru lămurirea acestor împrejurări este necesar să se constate starea cadavrului şi poziţia
în care acesta a fost descoperit. Starea de catalepsie explică prezenţa pe crosa armei în cazul
sinuciderilor a unor urme papilare statice, care se suprapun peste cele dinamice, rezultate în urma
reculului armei de foc, ca urmare a crispării mâinii victimei în poziţia în care a executat focul.
De asemenea, absenţa urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanţă care
exclude posibilitatea autoîmpuşcării. Lipsa de la locul faptei sau prezenţa dar în cantităţi foarte
mici a urmelor de sânge în cazul reacţiilor violente rezultat al acţiunii armelor de foc,
demonstrează că decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în
locul în care a fost descoperit.
Direcţia de tragere nefirească, indicând poziţii ale armei care de obicei nu sunt abordate de
către sinucigaşi, evidenţiează de asemenea, situaţii controversate care trebuie lămurite cu ocazia

183
unor experimente vizând măsurători autopsimetrice ale segmentelor anatomice ale victimei şi
verificarea dacă acesta putea să se autoîmpuşte din poziţia respectivă. Mai putem aminti aici de
găsirea unor note cu conţinut de „bilet de adio” cu un scris foarte ordonat, cu un scris diferit de
cel al victimei, simularea unei efracţii cu acţiunea de forţare din interiorul încăperii etc.
Speţă: În postul de santinelă de pe perimetrul păzit al unei unităţi militare, în foişor a fost
descoperit cadavrul unui soldat care nu se alfa în serviciul de gardă. Santinela motiva că
victima s-a deplasat la postul său şi întrucât erau din aceeaşi localitate i-a permis să intre în
zona interzisă. Militarul ar fi profitat de faptul că santinela a lăsat câteva clipe arma în foişor,
interval de timp în care a coborât pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice şi luând arma
santinelei, s-a autoîmpuşcat.
Din cele relatate de santinelă rezulta că acesta se făcea vinovat de comiterea infracţiunii
de călcare de consemn, aparent neexistând nicio legătură de cauzalitate între acţiunile lui şi
decesul celuilalt militar.
Examinându-se cu atenţie poziţia victimei şi urmele existente la locul faptei, organele de
urmărire penală au constatat următoarele: victima se afla în poziţia „şezut” cu spatele rezemat
de peretele din partea dreaptă a foişorului, acesta prezenta în zona hemitoracică dreapta la o
distanţă de 10 cm de mamelon şi 15 cm de claviculă un orificiu de intrare în jurul căruia se
evidenţiau urmele secundare determinate de factorii suplimentari ai împuşcăturii. Urmele aveau
o dispersie ovală pe 3x4 cm. Orificiul de ieşire a fost localizat în zona dorsală a hemitoracelui
stâng la o distanţă de nivel de 20 cm faţă de orificiul de intrare. Făcându-se analiză atentă a
probelor s-a apreciat ca puţin probabilă autolezarea din poziţia respectivă. În urma
măsurătorilor antropometrice ale cadavrului s-a stabilit că acesta avea o înălţime de 168 cm şi
lungimea braţelor de 69 cm. Efectuându-se trageri pe un manechin cu aceeaşi înălţime cu
victima s-a stabilit că mărimea dispersiei urmelor factorilor secundari de 3x4 cm la arma în
litigiu (pistol mitralieră AK 47 cal. 7,62mm) apare la o tragere de sub un unghi de 45 grade la o
distanţă de 7 cm a armei de ţintă – adică de corpul victimei. S-a relevat faptul că victima nu
putea să se autoîmpuşte în condiţiile date, unghiul de tragere şi poziţia armei raportate la
lungimea mâinilor victimei au evidenţiat neveridicitatea versiunii iniţiale. Cu ocazia audierilor
amănunţite, pus în faţa probelor care-l inculpau, B.F. a mărturisit că l-a împuşcat pe M.A.
Pentru ca organele de cercetare să nu fie induse în eroare de făptuitor este necesar ca în
procesul verbal de cercetare a locului faptei să fie descrise toate detaliile, toate probele, chiar şi
acelea care, la prima vedere, ar fi neconcordante cu restul cadrului.

Secţiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei

184
 Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor cercetării locului
faptei. Redactarea trebuie făcută de manieră a confericelor ce îl consultă ulterior o reprezentare
corectă a locului faptei. El trebuie să respecte atât cerinţele de stil şi acurateţe ale unui act
procedural, cât şi surprinderea completă a modificărilor de la locul faptei. Nu este admisă
inserarea unor date inexistente la momentul cercetării, chiar dacă martorii le indică – de exemplu
schimbarea poziţiei cadavrului, în funcţie de opinii sau interpretări personale ale evenimentelor.
Procesul verbal de cercetare a locului faptei trebuie redactat conform cerinţelor statuate în
articolele 91 şi 131 Cod procedură penală. Astfel, acest act trebuie să cuprindă trei părţi
preambul, partea descriptivă şi partea finală.
În preambul se consemnează, conform art. 91 C.p.p.:
data şi locul unde s-a încheiat preocesul verbal;
numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie (de exemplu: procuror criminalist S.T. de la
Parchetul Tribunalului Cluj, maior B.G. de la IJP Cluj);
numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
temeiul de drept al cercetării locului faptei (art. 129 C.p.p.);
ora începerii cercetării, condiţiile meteo şi de iluminat (pe timp de zi/noapte, cer acoperit/ceaţă,
soare, ploaie, vânt, ninsoare).
Partea descriptivă este cea mai întinsă, cuprinzând în ordine, conform art. 131 C.p.p.,
descrierea amănunţită a locului faptei, a stării acestuia, a stării victimei, enumerarea şi descrierea
tuturor activităţilor întreprinse, descrierea urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite
şi examinate, descrierea „împrejurărilor controversate”.
Partea finală va cuprinde enumerarea probelor ridicate, a metodelor aplicate, scopul
ridicării (exemplu: arma de vânătoare, tubul cartuş, 3 alice, o bucată de lemn din patul armei, s-
au ridicat pentru expertizare balistică). Această parte va cuprinde, de asemenea, menţiunea
realizării fotografiilor judiciare, a înregistrărilor video şi realizarea schiţei locului faptei.
Întregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină şi la final de către persoanele care au
participat: organul judiciar, martori asistenţi, medic legist, specialişti/experţi, persoana suspectată
de comiterea faptei, apărătorul acestuia.

Secţiunea 5. Planificarea urmăririi penale

Fundamentală în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, planificarea urmăririi penale
constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul şi sarcinile urmăririi penale pe de o
parte şi modul efectiv de realizare a acestora pe de altă parte.
Proces dinamic, de evoluţie de la general la particular, planificarea urmăririi penale se

185
supune unor reguli clare de meticulozitate şi rigoare, fiind în acelaşi timp o structură flexibilă.
Acest caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că, în cursul anchetei pot aparea elemente
noi, care pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei. Planificarea urmăririi penale este
guvernată de următoarele principii:
 individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are
complexitatea şi situaţia sa particulară, impunând tratarea în funcţie de detaliile sale concrete.
 Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:
 necesitatea operativităţii în cercetare şi descoperire;
 capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situaţiile care
apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura
administrării probatoriului).
Structura şi conţinutul planului de urmărire penală
Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de
complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obişnuit, în
cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient şi
organizat, metodic.
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:
• versiunile care urmează a fi verificate;
• problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;
• activităţile care urmează a fi desfăşurate.
De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluţionare, precum şi persoanele vizate sau
cuprinse în activităţile de cercetare. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite activităţi sau
probleme care urmează a fi rezolvate este de natură a asigura permanenta progresie a cercetărilor.
Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru
orientarea corectă a activităţilor, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în
scris.
Conţinutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se ridică
în cadrul anchetei, de datele aflate la dispoziţia anchetatorului, fiind guvernat de principiul
legalităţii şi al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea şi clarificarea tuturor
problemelor legate de soluţionarea cauzei.
Pot fi utilizate diferite metode:
metoda celor 7 întrebări – practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi rezolvate de

186
 anchetă: Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cine? Cum? Cu ajutorul cui? În ce
scop?
formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale infracţiunii şi
privesc:
 obiectul infracţiunii, valoarea socială lezată;
 latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv
acţiunea/inacţiunea prin care a fost comisă, locul, timpul, nexul cauzal dintre acţiune şi
valoarea socială lezată prin aceasta;
 subiectul infracţiunii – activ cât şi pasiv;
 latura subiectivă – vinovăţie, lipsa vinovăţiei, culpa, scopul, mobilul.

!Secţiunea 6. Versiunile de urmărire penală

Apar ca supoziţii logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de
stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.
Din punct de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situaţii trecute a
căror cunoaştere şi stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze şi
presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicaţii probabile asupra
unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informaţiile
existente la un moment dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor:
• versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de
natură penală.
• versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe
plan secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot
servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.
În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune
secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informaţii
exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducţii ale
anchetatorului. În cazul datelor rezultate din declaraţiile martorilor se va proceda cu
circumspecţia necesară, evaluându-se capacitatea martorului de a accede la informaţia respectivă
(cunoştinţe, mediu social, cultura, stare a sănătăţii, poziţie, prezenţa în locul respectiv etc.).
Elaborarea şi verificarea versiunilor
Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au obţinut

187
date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este
guvernată de trei condiţii esenţiale:
5. deţinerea de date şi informaţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ. Acestea sunt
condiţionate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.
6. pregătirea profesională multilaterală şi experienţa în anchetă a celui care
efectuează urmărirea penală.
7. folosirea unor forme logice de raţionament deductiv, inductiv, analitic, sintetic.
Exagerarea raţionamentelor de tip analogic poate însă conduce la situaţia de a face
comparaţii superficiale şi a trasa similitudini cu alte cauze soluţionate anterior,
aplicând acţiuni de rutină şi ignorând principiul individualităţii urmăririi penale.
Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:
1. Versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe
explicaţii.
2. Versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete (de natură
procesuală şi completate cu date de natură extrajudiciară).
3. Versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile
posibile.
4. Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice
fundamentări logice.
Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeaşi faptă se vor verifica
în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a probatoriului, cu
continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate duce la
dispariţia/alterarea probelor, deformarea percepţiilor martorilor etc.
În caz excepţional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcţie de ordinea
evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate şi
versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se confirme
integral sau parţial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parţial.
Exemplu: În cazul unui furt prin escaladare şi efracţie, a fost sustrasă o cantitate mare de
bunuri voluminoase (TV color, aparate video, receiver satelit, aparate hi-fi, două valize cu
haine) care au fost transportate la distanţă într-un timp relativ scurt. Autorul, după identificare
şi prindere, a declarat în mod constant că a acţionat singur, transportând bunurile cu un rucsac
şi o roabă şi că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină, acestea au
dispărut până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând soluţionată, nu au mai
fost elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistaţi ceilalţi doi participanţi la furt,

188
care încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia reluării anchetei s-a stabilit că fapta a
fost comisă de cei trei împreună şi că ei s-au servit la transport de un autoturism a cărei
prezenţă în zonă o semnalase un martor chiar de la începutul cercetărilor, însă iniţial acest
amănunt nu a fost considerat important.
După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă, conforme
probatoriului administrat, fie – în cazul infirmării lor – simple supoziţii, rămase fără interes
pentru soluţionarea cauzei.

189
 CAPITOLUL XI
TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI
ŞI ALTOR PĂRŢI

Prin intermediul criminalisticii sunt elaborate metodele ştiinţifice şi tactice de investigare a

infracţiunilor, asigurându-se o bună şi eficientă organizare a etapelor de cercetare, a modurilor în
care trebuie desfăşurate cu cât mai multă eficienţă diferitele activităţi din cursul anchetei, după un
plan stabilit.
Probele obţinute într-o anumită cauză vor putea fi verificate prin intermediul ascultării
parţilor: învinuit, părţi vătămate, martori. Tot cu această ocazie şi pe această cale vor putea fi
completate elementele existente cu privire la cauză. Prin intermediul probelor se realizează
principiul aflării adevărului în cauză.189
Noţiunea de probă vizează toate faptele şi împrejurările care trebuie dovedite în rezolvarea
cauzei.
Faptele şi împrejurările din cuprinsul probaţiunii sunt de două feluri:
 fapte principale;
 fapte probatorii.
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal,
dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.
Un procedeu probator esenţial este cel al audierii persoanelor.

Secţiunea 1. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală şi de tactică
criminalistică, efectuată de către către organul de urmarire penală, în scopul stabilirii unor date cu
valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul/inculpatul poate
face mărturisiri complete sau doar parţiale, cu privire la infracţiunea săvârşită şi la circumstanţele
legate de comiterea ei. Există însă şi posibilitatea ca acesta să manifeste un comportament simulat,
încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri sau alte acţiuni (de
exemplu, să recunoască doar că ar fi stat de pază la comiterea furtului, sau să recunoască doar că a
scos bunul din unitate după ce acesta a fost sustras de un alt autor, etc.).

189
Mateuţ, Ghe., Procedură penală, vol. III, pg. 14

190
 Etapele ascultării pot fi cuprinse în:
(1) Pregătirea ascultării
În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării,
tactica de ascultare, precum şi materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării, ţinând
cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de
personalitatea şi psihologia făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre aceştia: antecedente
penale, mediul socio-familial de provenienţă, pregătirea şcolară, comportamentul anterior etc., pot
fi foarte importante pentru buna pregătire şi realizarea cu succes a ascultării.
(2) Studierea materialului cauzei
Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate de
învinuiţi sau inculpaţi, faptele care au fost reţinute în sarcina acestora, participanţii, calitatea şi
contribuţia lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii.
Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare, cât
şi a celor în apărare, a circumstanţelor atenuante sau agravante.
(3) Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului
O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise
de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului
psihic ale acestuia.
Date de acest gen se pot obţine pe mai multe căi, atât directe, cât şi indirecte. În cadrul
activităţilor de informare indirectă se înscriu: investigaţii cu privire la persoana sa, date rezultate din
cercetarea la faţa locului, verificări la cazierul judiciar şi în evidenţele operative, audieri ale altor
martori sau învinuiţi, studierea unor înscrisuri care emană de la învinuit sau inculpat. Pe cale
directă, se pot obţine date prin intermediul unor perchezitii, aplicare de sechestru, reţinere sau
arestare, precum şi prin audiere.
(4) Întocmirea planului de ascultare
Urmare a pregătirii audierii se poate întocmi un plan de ascultare. Acesta va avea în vedere
următoarele aspecte:
• problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;
• materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării;
• forţa probatorie a materialului existent (probe directe, indirecte, mijloace materiale de
probă);
• momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în anchetă;
• datele cunoscute despre personalitatea şi psihologia celui ce urmează a fi ascultat.

191
 Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puţină experienţă.
Interesul este ca, pe masura creşterii experienţei, să crească şi nivelul de pregătire în instrumentarea
corectă a cauzelor.
(5) Asigurarea prezenţei apărătorului
Prezenta apărătorului este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea urmăririi
penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfăşurarea ascultării, în scopul
obstrucţionării relatărilor.
Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului
Conform prevederilor art. 70 din C.pr.pen., ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge
trei etape:
1) verificarea identităţii, urmată de punerea în vedere a învinuirii şi garantarea dreptului la
apărare;
2) ascultarea relatării libere;
3) adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).
Privitor la verificarea identităţii, trebuie să aratăm că ea este de natură să ducă la evitarea
greşelilor şi neînţelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. După luarea
datelor de identitate, învinuitului i se vor aduce la cunoştinţă învinuirile (învinuirea), explicându-i,
dacă e necesar, esenţa acesteia.
În această etapă vor putea avea loc anumite discuţii prealabile (în cazul unei ascultări
primare), care să permită o primă ,,tatonare” a învinuitului ca persoană, preocupări, mentalităţi,
pregătire profesională, etc. Pe această cale, se poate realiza o apropiere psihică, de natură să
conducă adeseori la o atitudine sinceră.
i) Etapa relatărilor libere
Odată cu trecerea ascultării în această fază, se va cere celui ascultat să relateze despre fapta
comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, cerându-i-se să invoce şi probele pe care le consideră
necesare în apărarea sa.
În timpul relatărilor libere vor fi respectate cu stricteţe următoarele reguli tactice:
a) Nu se va încerca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii faptei; recunoaşterea nu este
,,regina probelor” şi are aceeaşi valoare probatorie ca şi celelalte probe cu care se coroborează.
b) Nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări sau prin darea unor replici, şi
chiar atunci când se observă nesinceritate, învinuitul sau inculpatul trebuie lăsat să termine relatarea.
Atunci când se observă că relatarea se îndepărtează de subiect şi include aspecte care nu au legatură
cu cauza, discuţia va fi reorientată spre aceasta, cerându-se declaraţii asupra fondului cauzei.
În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări diferite sau dacă

192
este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte. La
terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită faptă ce
este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legatură cu acele episoade. Numai după lămurirea
completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor libere cu privire
la alte fapte.
Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută şi analizată poziţia făptuitorului prin
compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observaţiile rezultate în
acestă fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în
continuare. Chiar atunci când ne aflăm în faţa unui învinuit / inculpat care neagă în totalitate
fapta, denaturând adevărul, nu se va adopta o poziţie ostilă, nici reacţii rigide, deoarece printr-o
bună adaptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziţia recalcitrantă, obstrucţionistă, a
celui ascultat.
ii) Ascultarea dirijată (adresarea de întrebări)
Moment deosebit de important al ascultării, acestă etapă dă măsura calităţilor anchetatorului,
a modului în care a pregătit ascultarea, spiritul de observaţie, iniţiativa şi perspicacitatea sa.
Întrebările ce vor fi adresate vor viza obţinerea unor explicaţii complete asupra tuturor
faptelor ce au fost reţinute, verificarea şi cunoaşterea tuturor argumentelor invocate în apărare.
Pentru obţinerea unor date noi, necunoscute anterior, în legatură cu faptele de importanţă, esenţiale
pentru cauză, a lămuririi complete a explicaţiilor învinuitului sau inculpatului, se vor adresa
întrebări asftel încât să nu mai rămână aspecte neclarificate în declaraţie.
De asemenea, se va insista pentru obţinerea de date şi detalii cu privire la anumite fapte
necesare pentru verificarea sincerităţii declaraţiilor. Se va urmări demascarea declaraţiilor nesincere,
când acestea vin în contradicţie cu probatoriul administrat, existent în dosarul cauzei.
Întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
 să fie clare şi precise;
 să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;
 să nu fie sugestive;
 să oblige la un răspuns complet/relatare şi să nu genereze răspunsuri de genul ,,DA”,
,,NU”;
 să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer, interesat în
declararea adevărului.
În procesul ascultării pot fi folosite mai multe multe categorii de întrebări, în raport cu
scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.

193
 În acest sens pot fi adresate :
(a) Întrebări temă - care vizează fapta în ansamblul ei, având un caracter general;
(b) Întrebări problemă - care urmăresc lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite, sau ale
cauzei.
(c) Întrebări detaliu - care au un caracter strict limitat la anumite amănunte, prin care se
urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi: de precizare, de
completare, de control. Prin adresarea acestor întrebări se urmăreşte determinarea cu
exactitate a împrejurării în lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru
verificarea sincerităţii şi constanţei în declaraţii a celui ascultat.
Procedee tactice utilizate în ascultarea învinitului sau inculpatului. Aceste procedee tactice
sunt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovăţia.
 Audierea progresivă
Aşa cum o arată şi denumirea, această modalitate se bazează pe prezentarea gradată a
probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puţină importanţă (cele care privesc
amănunte secundare ale infracţiunii), apoi cele mai importante, cele care privesc faptul principal.
Acestă gradare poate să determine pe cel ascultat să renunţe la eventualele declaraţii mincinoase
făcute anterior.
 Audierea frontală
Se realizează prin prezentarea neasteptată a celor mai puternice probe. Această abordare
directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării învinuitului, urmărind
determinarea acestuia la declaraţii sincere.
Din punctul de vedere al relaţiei psihologice anchetator-anchetat, aceasta trebuie să
evidenţieze contactul cu o autoritate. Se va menţine o atitudine sobră, politicoasă, dar rezervată,
profesională prin ţinuta şi vocabularul anchetatorului.
Acesta va solicita lămuriri, va pune întrebări, creând un climat de natură a atrage încrederea
şi respectul celui ascultat.
Când învinuitul sau inculpatul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lămuriri cu privire la
unele amănunte din cursul relatărilor libere. Dacă apar unele inadvertenţe, neconcordantţe, se vor
cere suplimentar explicaţii, se vor solicita, de exemplu, prezentarea biletelor de călătorie atunci
când se susţine lipsa din localitate la data comiterii faptei, eventuale alte acte doveditoare ale acestui
fapt - bilete de cazare la hotel, bilete de ieşire din spital, delegaţii, etc.
În general, se vor realiza ascultări repetate menite să asigure verificarea şi completarea
declaraţiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultărilor se vor urmări a fi evidenţiate
momentele deosebit de importante ale apariţiei ideii infractionale, ,,lupta motivelor” şi deliberarea

194
sau luarea hotărârii. În aceste condiţii, faptul ilicit nu rămâne o simplă achiziţie aleatorie, periferică
în conştiinţa autorului, ci se conturează ca o structură infracţională stabilă, cu încărcătură de natură
psiho-afectivă specifică, şi cu un rol motivaţional bine definit.

Secţiunea 2. Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului

Conform prevederilor art.69 C.pr.pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute
în timpul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care acestea se
coroborează cu celelalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului are o valoare condiţionată, deoarece nu are forţă
probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Inculpatul sau învinuitul pot
oricând să revină asupra declaraţiei date în cursul procesului penal, declaraţia fiind retractabilă.
În măsura în care numai anumite părţi ale declaraţiei se coroborează cu alte probe,
organul de cercetare penală sau instanţa de judecată poate reţine numai ceea ce se confirmă şi
prin alte probe. Astfel declaraţia învinuitului sau inculpatului are un caracter divizibil.
Raportat la caracteristicile declaraţiei învinuitului sau inculpatului, putem reţine că
aceasta luată izolat nu are forţă probantă.

Secţiunea 3. Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

În conformitate cu art. 73 C.pr.pen., declaraţiile se consemnează în scris. Învinuitul sau
inculpatul semnează declaraţia pe fiecare pagină, după ce în prealabil a citit declaraţia şi este de
acord cu cele consemnate. În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate ori refuză să
semneze declaraţia se face menţiune despre aceasta.
Declaraţia mai este semnată şi de către organul de urmărire penală care a procedat la
audiere ori de către preşedintele completului de judecată şi de către grefier, iar în cazul în care
declaraţia a fost luată prin intermediul unui interpret, declaraţia va fi semnată şi de către acesta
din urmă.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiei sau are de făcut
completări, atunci şi acestea vor fi semnate în modalitatea arătată anterior.
Redactarea declaraţiilor trebuie să corespundă întocmai expunerii învinuitului sau
inculpatului, utilizându-se cuvintele şi expresiile acestuia. Sunt de evitat reformulările, adăugirile
sau interpretările celor declarate.
În cazurile mai complexe, precum şi în cazul în care învinuitul sau inculpatul este o
persoană dificilă, se impune utilizarea mijloacelor tehnice de investigare.
Fonograma şi videograma sunt mijloace tehnice de fixare a declaraţiilor, mijloace la care

195
practica judiciară recurge de fiecare dată când se doreşte reţinerea întregului răspuns dat de
persoana care face relatarea.
De asemenea, fixarea declaraţiilor pe bandă magnetică sau videomagnetică prezintă
importanţă şi din punct de vedere psihologic. Modulaţiile vocii, pauzele şi şovăielile persoanei,
precum şi condiţiile în care a fost făcută ascultarea pot fi folosite în aprecierea probelor.
Dacă se recurge la această metodă de fixare a declaraţiilor, acest aspect trebuie să fie adus
la cunoştinţa persoanei ce urmează să fie ascultată. La începutul benzii, se imprimă timpul şi
locul imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele şi prenumele reprezentanţilor
organului judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate şi numărul turaţiilor pe
secundă. Acestor date urmează întreg procesul ascultării. La sfârşit se ascultă întreaga bandă,
după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu cele
declarate.
Despre înregistrări se fac menţiuni în declaraţia scrisă care rămâne totuşi cel mai important
mijloc procedural de consemnare a rezultatelor audierii.

Secţiunea 4. Ascultarea martorilor

Conform prevederilor art. 78 din C.pr.pen., martor este persoana care are cunoştinţa
despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal.
Deşi legea prevede că orice persoană poate fi ascultată ca martor, conform art. 79 şi 80 din
C.pr.pen., există unele excepţii: persoana obligată la secret profesional, soţul şi rudele apropiate ale
învinuitului, (nu sunt obligate să depună ca martori, persoanele cu defecte psihofiziologice...). În
ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere câteva elemente ce pot influenţa atât obiectivitatea
relatărilor, cât şi acurateţea lor.
Pentru a putea aprecia obiectivitatea declaraţiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de
ascultare, este necesar ca anchetatorul să cunoască şi să înţeleagă şi legile psihice pe care se
fundamentează procesele de cunoaştere a realităţii obiective: percepţia şi memorizarea.

PERCEPŢIA
Poate fi definită ca fiind complexul senzaţiilor ce sunt primite de la diferitele calităţi ale
obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare şi care sunt reflectate sub forma unor imagini
concrete. Deosebit de importante pentru calitatea percepţiilor îl au reprezentările, bazate pe
experienţa acumulată în cursul existenţei anterioare. Cu alte cuvinte, lucrurile, fenomenele
cunoscute anterior, vor fi percepute mai uşor, mai exact. De aceea, într-o cauză cu mai mulţi
martori ai unui anumit eveniment, este mai util d.p.d.v. tactic, dar în acelaşi timp este necesar şi

196
obligatoriu a fi audiaţi în primul rând martorii care, datorită experienţei personale (de viaţă sau
profesională) cunosc bine domeniul în care se includ împrejurările care sunt vizate de anchetator
prin ascultarea lor cu prioritate. Procesul percepţiei poate fi influenţat de factori de natură obiectivă,
dar şi de factori de natură subiectivă.
a) factori obiectivi
 condiţiile meteorologice (ex. - ploaie, ninsoare, ceaţă, etc.);
 intervalul extrem de scurt al percepţiei fenomenului sau obiectului, persoanei;
 zgomotul de fond din locul respectiv;
 grosimea unor obiecte interpuse între martor şi fenomenul, obiectul, persoana
percepută.
b) factori subiectivi
 deficienţe, defecţiuni ale analizorilor la nivelul receptorilor perceptivi, sau în zona
corticală;
 abateri, fluctuaţii ale atenţiei;
 stări afective puternice (frică, oroare, ruşine, furie, etc.);
 stările de oboseală;
 nivelul diferit de dezvoltare a simţului de observaţie;
 excesiva dominaţie a unor reprezentări despre lucruri percepute în cursul
experienţelor anterioare.

MEMORIZAREA
Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constând în capacitatea
unei persoane de a îşi intipări obiectele şi fenomenele percepute din lumea exterioară şi de a le
reproduce în conştiinţa sa.
Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitaţie sau inhibiţie a unor părţi ale
scoarţei cerebrale. Aceste procese formează conexiuni corticale temporare care produc în ţesuturile
nervoase schimbări funcţionale. Aceste ,,urme nervoase” permit reproducerea factorului generator
de excitaţie/inhibiţie (evocarea acestora) chiar în lipsa stimulilor externi. Memoria unei persoane
poate avea ca dominantă:
• capacitatea motrică (a mişcărilor);
• componenta vizuală;
• componenta auditivă;

197
 • capacitatea logico-verbală;
• componenta emotivă.
Trebuie precizat că procesul de memorizare poate fi atât voluntar (dezvoltat prin repetarea
noţiunilor), cât şi involuntar. Încă din faza de relatare liberă, anchetatorul va trebui să surprindă tipul
de memorie pe care îl posedă martorul şi să exploateze această trăsătură. Rememorarea anumitor
lucruri în cursul ascultării martorului va fi influenţată de starea de emoţie, de oboseală de sănătate,
de vârstă, sau chiar de starea de amnezie în care se află martorul.
Un factor deosebit de important ce va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivităţii şi
acurateţii relatărilor făcute de martor este timpul scurs de la perceperea fenomenului, obiectului,
fiinţei asupra cărora se face relatarea.
Uitarea este un fenomen firesc şi necesar, producându-se prin degradarea unor legături
temporare dintre celulele nervoase corticale, fără însă ca această degradare să însemne dispariţia lor
în totalitate. Trebuie avut în vedere şi faptul că intervenţia unor stări afective prea îndelungate
(orgoliu, temere, umilinţă, etc.) poate inhiba legăturile nervoase temporare, afectând procesul de
memorare. În aceste condiţii, pe fondul unor permanente stimulări de natură negativă, pot apărea
memorări şi interpretări false involuntare, acestea întipărindu-se în această formă distorsionată în
mintea unei anumite persoane. Mai pot interveni apoi, odată cu trecerea timpului, alţi factori de
origine exterioară (zvonuri, denaturări), care deformează imaginea memorată, prin transmitere şi
interpretare provenind de la diverse alte persoane care ,,fabulează” în necunoştinţă de cauză,
ş.a.m.d.

Secţiunea 5. Tactica ascultării martorilor

În primul rând este necesară studierea atentă a dosarului, cunoaşterea relaţiilor dintre martor
şi învinuit şi înţelegerea în general a poziţiei acestuia în cauza respectivă, desprinderea
caracteristicilor de bază ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.
Vor fi stabilite problemele care urmează a fi lămurite cu fiecare martor în parte, întrebările
care vor fi puse şi ordinea acestora.
Pentru cauzele complexe, mai ales pentru anchetatorii aflaţi la începutul activităţii, se
recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor datelor ce trebuie lămurite.
Ascultarea martorului parcurge trei etape:
(1) Identificarea persoanei martorului, după care va fi întrebat dacă este rudă cu vreuna
dintre părţi şi în ce relaţii se află cu acestea. Se va clarifica şi dacă a suferit vreo pagubă în urma
infracţiunii. Pot fi purtate unele discuţii prealabile, apte a aduce încrederea martorului. Tot în

198
această primă etapă se va cere martorului să depună jurământul.
Consideram ca este necesar să se acorde importanţă acestui moment, pentru a face ca
martorul să simtă importanţa celor ce urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului. Se
vor evita deci atitudini ,,funcţionăreşti” faţă de aceste momente.
(2) Ascultarea relatărilor libere asupra împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză. Ca şi
în cazul inculpatului, este recomandat ca cel ce relatază liber să nu fie întrerupt decât atunci când se
observă îndepărtarea de la cauză. Prin relatarea liberă există posibilitatea ca martorul să dezvolte noi
aspecte, necunoscute de anchetator şi care chiar au scăpat într-o primă fază martorului, dar pe care
acesta, rememorând evenimentele şi le reaminteşte, permiţând cunoaşterea unor noi aspecte asupra
faptei. Aceste date noi vor fi însă privite cu reticenţa necesară şi verificate cu ajutorul restului
datelor existente.
(3) Etapa adresării de întrebări conform celor pregătite dinainte. Întrebările vor fi clare şi
precise, desfăşurându-se într-o succesiune graduală.
Întrebările nu vor fi puse cu intenţia de a intimida martorul, dar nici nu vor fi întrebări
sugestive, de natură a sugera anumite răspsunsuri. Uneori, odată cu întrebările, se pot prezenta
martorilor anumite obiecte, probe, care pot permite o corectă rememorare sau care permit
demascarea unor declaraţii nesincere, denaturate.
Pe parcursul ascultării se va menţine o atitudine neutră, fără exteriorizarea unor atitudini de
aprobare sau dezaprobare, acestea putând inflenţa atitudinea martorului, devenind ,,sugestii voalate”
sau chiar elemente de presiune psihologică asupra unora dintre persoanele ascultate. Tot în categoria
întrebărilor sugestive pot fi incluse şi întrebările alternative care propun martorului să aleagă între
două variante, uneori acesta alegând varianta de răspuns pe care o consideră ca ,,favorabilă opiniei
anchetatorului”, deşi datele sale diferă.
De mare ajutor este observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor,
permiţând anchetatorului alegerea şi adaptarea procedeelor de audiere.
Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se
permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.

Secţiunea 6. Ascultarea părţii vătămate

Aceste declaraţii au o desebită importanţă, deoarece partea vătămată este în general
purtătorul unui bagaj de informaţii deosebit de preţioase privind autorul şi împrejurările faptei,
întinderea pagubelor, suferinţele fizice şi psihice ş.a.
Victimele infracţiunilor, datorită componentei subiective care intervine, ,,pot să denatureze
voluntar relatările despre starea de fapt”, fie pentru a nu evidenţia contribuţia lor la geneza

199
conflictului, fie pentru a putea obţine despăgubiri mai mari, etc.
Cunoaşterea acestei posibilităţi nu trebuie însă să genereze o atitudine de neîncredere în
sinceritatea declaraţiilor victimei. Aceasta este în măsura să identifice pe autorul faptei, bunurile
sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. Pentru situaţia când fapta a fost
comisă în lipsa părţii vătămate (furt, distrugere, etc.), aceasta poate indica autorii bănuiţi, persoane
care cunoşteau existenţa bunurilor sustrase în locul respectiv etc.; ascultarea victimei va fi precedată
de o pregătire în sensul bunei cunoaşteri a datelor de la dosarul cauzei privind data, locul, modul,
mijloacele comiterii faptei/faptelor, extinderea pagubelor materiale, gravitatea leziunilor fizice,
ş.a.m.d. Această etapă de pregătire implică şi culegerea de date suplimentare cu privire la persoana
şi personalitatea victimei. Datele vor fi obţinute din mediul socio-profesional, purtând asupra
comportamentului său, în familie şi societate, antecedente de violenţă, consum de alcool, ocupaţii,
venituri, etc.
Ascultarea victimei va fi şi ea precedată de unele discuţii prealabile, de natură să completeze
datele obţinute în prealabil despre aceasta şi să aducă o atmosferă de încredere şi sinceritate. Se
poate face o trecere treptată de la unele elemente ale discuţiilor prealabile la ascultarea propriu-zisă,
care se va face mai întâi în forma relatării libere. Se cer şi în acest caz respectate regulile cu privire
la menţinerea unei atitudini neutre, dublată de atenţie şi de menţinerea relatărilor în sfera de legatură
cu cauza, fără a permite divagaţii inutile de la subiect.
Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:
- raporturile anterioare cu infractorul. Dacă era sau nu cunoscut, ca şi conduita în
momentele anterioare faptei.
- momentele efective ale comiterii faptei. Aceste întrebări vin să completeze datele
din relatarea liberă privind locul, timpul şi modul comiterii. Se vor putea detalia numărul de
participanţi, loviturile aplicate, eventual chiar şi ordinea acestora, fraze sau cuvinte surprinse, alte
elemente semnificative care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere detalii de identificare a
bunurilor furate, etc.
- elemente ulterioare comiterii faptei. Vor fi lămurite aspecte privind atitudinea
infractorului faţă de consecinţele faptei, alte persoane apărute la locul respectiv, ce s-a întreprins
imediat, ducerea victimei la spital, prim ajutor, urmărirea autorului, încercarea limitării pagubelor
etc.; după clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere părţii vătămate să-si precizeze
eventualele pretenţii şi dacă mai are ceva de declarat.
Uneori, anchetatorul se poate afla în faţa unor situaţii deosebite de realizare a audierii, când
victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care poate
aprecia luciditatea şi rezistenţa fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi scurtă, concisă,

200
fiind obţinute relatări generale, conform structurii elemetelor anterioare comiterii faptei,
momemtului faptei şi eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

Secţiunea 7. Ascultarea minorilor

Dată fiind situaţia deosebită sub aspectul dezvoltării psihice şi fizice a persoanelor minore,
aflate în faza conturării personalităţii, a acumulării unor cunoştinţe de viaţă şi profesionale,
ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.
Ascultarea minorilor presupune o şi mai atentă pregătire, cerută de situaţia oarecum
specială, de necesitatea cunoaşterii personalităţii minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând o
tactică de ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Trebuie cunoscute şi inţelese particularităţile
de psihologie specifice fiecărei vârste din cadrul minoratului. Se vor obţine date prealabile din
mediul familial, şcolar, de la locul de muncă, precum şi cu privire la preocupările, cercul de
prieteni, activităţile preferate de minor.
Din discuţiile cu rudele, părinţii, profesorii şi prietenii minorului, va putea fi conturat un
portret psiho-afectiv şi intelectual, de natură a permite o bună planificare a strategiei de ascultare.
Vor putea fi stabilite persoanele cu care comunică mai uşor, care îl pot influenţa, în care are mai
multă încredere, putând fi alese dintre acestea pentru a asista la ascultarea minorului.
În aprecierea declaraţiilor se va ţine seama de specificul vârstei, de influenţele posibile
ale ,,teribilismului” adolescenţei, de limitele experienţei de viaţă şi ale bagajului intelectual. Cu
toate acestea, declaraţiile minorului nu vor trebui privite cu ironie sau superioritate, deoarece o
atitudine prea rece a anchetatorului va putea genera un recul, un refugiu şi deci va îngreuna
comunicarea. De asemenea, o atitudine prea laxă, ar putea atrage tendinţa minorului de a fabula.
Ascultarea minorului va fi precedată de desfăşurarea unor discuţii prelabile menite să
uşureze stabilierea unor relatii de încredere între minor şi organul judiciar. Discuţiile vor putea fi
orientate spre dezvăluirea preocupărilor minorului, facându-se apoi o trecere treptată spre ascultarea
relatării libere.
Relatarea liberă va fi precedată de prezentarea calităţii în care este ascultat, cu prezentarea
învinuirii, cerându-se să redacteze o declaraţie scrisă asupra acesteia.
Se vor respecta aceleaşi reguli de sobrietate în ascultarea relatarilor libere, fără intervenţii
inutile, sau mimici sugestive, care, mai ales în cazul minorilor, pot aduce la rezultate nedorite:
fabulaţie copilarească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism ş.a. Nu se vor face ameninţări sau
promisiuni de creare a unei situaţii mai dificile sau mai uşoare în proces, deoarece ele ar afecta în
mod evident sinceritatea declaraţiilor minorului.

201
 Faza de ascultare dirijată - presupune orientarea în punerea acestor întrebări în funcţie de
natura faptei, de modul şi condiţiile săvârşirii, de poziţia procesuală, precum şi de trăsăturile de
personalitate ale minorului desprinse în cursul pregătirii şi al realizării ascultării. Vor fi adresate, în
funcţie de ansamblul problemelor ce trebuie detaliate, întrebări privind momente şi relaţii anterioare
comiterii faptei, întrebări privind elemente din timpul comiterii faptei, cât şi întrebări privind
anumite evenimente, atitudini, discuţii, după comiterea faptei.190
Se vor pune întrebări clare, fără tentă sugestivă, fără mai multe înţelesuri.

190
Mircea, I., Tactica audierii martorilor, Studia Universitatis, 1974

202
 CAPITOLUL XII
ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA
COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Secţiunea 1. Stresul emoţional

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul
unei realităţi pe fond psihosomatic.
Există trei procedee de mascare:
- o atitudine raţionalizatoare în care individul încearcă să furnizeze raţiuni cât mai
puternice pentru a justifica greşelile sau comportamentul pe care singur îl
bănuieşte a fi condamnabil;
- proiectarea atitudinilor personale în contul altora;
- identificarea, individul atribuindu-şi voit comportamente sau atitudini ale altor
persoane.
Constatarea stresului emoţional se face cu ajutorul tehnicii poligraf. Această tehnică are la
bază principiul potrivit căruia, persoana scoate din memoria sa informaţia dorită aşa cum a fost
percepută şi memorată şi o evocă, o exteriorizează şi o reproduce întocmai. Atunci când persoana
este interesată în a ascunde realitatea, mecanismul va fi acelaşi pentru prima etapă, respectiv
scoaterea din memorie a informaţiei stocate şi prezentarea de fapte fictive contrare acesteia
potrivit scopului urmărit. În acest proces de convertire intenţionată a informaţiei de pe scoarţa
cerebrală, se declanşează o serie de reacţii determinate de contrarietatea procesului, reacţii ale
căror efecte sunt captate de aparatura poligraf.
Comportamentul simulat este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel
inaparent al comportării, expresie a dedublării psihologice în raport cu sine (aspectul inaparent)
şi în raport cu societatea (aspectul aparent).

Secţiunea 2. Indicatori psihologici şi fiziologici ai stresului emoţional

Este cunoscut faptul că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni,
acest fapt este însoţit de un set de trăiri lăuntrice şi de sentimentul stânjenitor al vinovăţiei.
Disimularea adevărului făcută în mod conştient necesită un efort voluntar, care

203
declanşează stări emoţionale uşor detectabile cu ajutorul parametrilor psihofiziologici. Plecând
de la aceste date ştiinţifice, tehnica poligrafului nu face altceva decât să depisteze în mod indirect
prin depistarea reacţiilor activităţilor generale ale organismului uman, care implică mecanisme
fiziologice, atât centrale, cât şi periferice.
Aceste reacţii pot fi identificate deoarece sunt transmise de o parte specială a sistemului
nervos al omului care are două componente: una somatică (responsabilă cu transmiterea
impulsurilor nervoase somatice musculare şi de postura scheletului) şi alta, relativ independentă
de sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă care se ocupă cu activitatea vitală
subconştientă.
Printre indicatorii care pot fi puşi în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice de depistare
a comportamentului simulat se numără:
- modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în creşterea ritmului
pulsului, precum şi a presiunii arteriale;
- modificările ritmului respiraţiei;
- tensiunea musculară (crisparea);
- activitatea electrică a scoarţei cerebrale, pusă în evidenţă prin E.E.G.;
- modificarea caracteristicilor normale ale vocii şi vorbirii;
- modificarea comportamentului ocular, inclusiv prin înregistrarea clipitului;
- temperatura corpului, a membrelor superioare şi temperatura de la nivel facial.
Tehnicile de detecţie a stresului emoţional exploatează posibilitatea ştiinţific
fundamentată de a înregistra modificările fiziologice surprinse în ritmul respirator, tensiune-puls,
reacţie electrodermică, tremurul fiziologic al coardelor vocale, dezorganizarea răspunsului motor
şi a altor indicatori vegetativi corelate cu negarea adevărului şi starea de stres psihologic
resimţită de învinuit faţă de posibilitatea demascării sale.

Secţiunea 3. Metodologia testării la poligraf

Înainte de a proceda la testarea poligraf, este necesară obţinerea consimţământului celui
ce urmează a fi astfel testat.
 Examenul medical al subiectului, studiul cauzei şi a personalităţii subiectului
Examinarea medicală a subiectului este o etapă obligatorie şi are drept scop eliminarea
unor eventuale incompatibilităţi de examinare, precum şi a erorilor de interpretare a diagramelor.
O condiţie obligatorie pentru testarea cu aparatul poligraf este existenţa sanităţii psihice şi
fiziologice a subiectului.

204
 Este de recomandat ca organele de urmărire penală să nu audieze subiectul înainte de
testare, deoarece orice întrebare legată de fapta sa poate să ducă la îngreunarea activităţii de
interpretare a diagramelor. Această fază preliminară are şi o funcţie de filtru, fiind astfel
eliminate persoanele inadecvate testării, cum ar fi vârstnici, minori, bolnavi, femeile însărcinate,
alcoolicii cronici, persoanele obeze şi orice persoană obosită.
În baza materialului cauzei, examinatorul întocmeşte testele. Este o etapă foarte
importantă, dificultatea constând în capacitatea de a realiza efectul psihologic al întrebărilor.
În general maniera clasică de elaborare a testelor presupune următoarele etape:
• Informarea asupra tuturor aspectelor anchetei;
• Întocmirea testului de bază (testul A);
• Întocmirea testului de excitare, provocare (testul B);
• Repetarea testului de bază (testul C);
• Întocmirea testului întrebărilor amestecate (testul D).
Persoana sau persoanele care urmează a fi testate trebuie informate într-un interval de
timp rezonabil înaintea testării despre faptul că vor fi examinate şi despre maniera în care se va
desfăşura testarea precum şi despre scopul acesteia.
B. Dialogul pre-test al psihologului cu subiectul de testat şi condiţiile desfăşurării
examinării
Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea şi testarea propriu-zisă.
Atunci când persoana este introdusă în cabinetul de testarea, este invitată să ocupe loc, iar
examinatorul îşi va spune numele, funcţia şi competenţa, trecând apoi la ascultarea persoanei cu
privire la datele sale de identitate, însoţite de un scurt „curriculum vitae”, în contextul faptei care
a făcut necesară testarea poligraf.
În această fază examinatorul va da toate informaţiile care i se cer despre poligraf,
deoarece aceste date au rolul de a mări preocuparea persoanei mincinoase asupra detectării
posibile, sporindu-i panica şi determinându-l să se autodemaşte, şi invers, în cazul subiecţilor
sinceri explicaţiile date servesc la liniştirea oricăror temeri pe care le-ar putea avea cu privire la
răul fizic ce i s-ar putea face prin conectarea la aparat.
Atitudinea examinatorului de-a lungul perioadei pre-test trebuie să fi obiectivă şi
rezervată.
Examinatorul nu trebuie să tragă concluzii pripite bazate numai pe informaţiile obţinute
în etapa pre-test, ci vor fi luate în considerare la elaborarea deciziei finale asupra adevărului sau
minciunii.

205
 Testarea propriu-zisă
Testarea poligraf este o metodă eficientă şi nevătămătoare pentru subiectul testat.
Pe baza cunoaşterii datelor referitoare la împrejurările în care fapta a fost săvârşită,
precum şi a celor care conturează personalitatea subiectului, se procedează la elaborarea testelor,
a chestionarelor.
Întrebările sunt elaborate concis pentru a asigura spontaneitatea răspunsurilor şi conţin de
regulă termenii cei mai familiari interogatoriului. Se răspunde numai cu da sau nu. În mod
curent, trei până la cinci diagrame sunt suficiente pentru a pune un diagnostic exact, dintre
acestea cel puţin două trebuie să conţină aceleaşi întrebări importante, inserate printre cele neutre
şi de control.
• Întrebările neutre sunt nerelevante, fără nicio legătură cu cauza, a căror
finalitate este atenuarea tensiunii emoţionale. Întrebările nerelevante
trebuie să se refere la împrejurări a căror existenţă e certă şi nu probabilă;
• Întrebări relevante, cu încărcătură emoţională, afectogene, critice,
nemijlocit legate de fapta cercetată;
• Întrebări de control ale căror răspunsuri vor servi drept termen de
comparaţie pentru răspunsurile la întrebările relevante. Întrebările de
control trebuie să se refere la o activitate infracţională apropiată ca natură
cu cea care face obiectul cercetării, întrebări la care, după toate
probabilităţile subiectul nesincer va minţi.
După alcătuirea chestionarului, care cuprinde până la zece întrebări, acestea vor fi
intercalate şi aduse la cunoştinţa subiectului după o anumită ordine: mai întâi întrebările
relevante, apoi cele de control şi în cele din urmă întrebările irelevante.
Interpretarea rezultatelor din conţinutul diagramei
Testarea la poligraf se materializează într-o diagramă, care mai este numită şi
biodiagramă.
Procesul interpretării este o desfăşurare de raţionamente în care se împleteşte intuitivul cu
ştiinţificul şi care se întemeiază pe cunoştinţe de psihologie experimentală, psihofiziologie şi pe
o bogată experienţă în ceea ce priveşte psihologia infractorului. La baza interpretării diagramelor
stau procesele de comparaţie, analiză şi sinteză. Corelaţiile se fac pe de-o parte între
caracteristicile calitative ale traseelor răspunsurilor unor întrebări distincte şi pe de altă parte
între parametrii cantitativi ale aceloraşi caracteristici de traseu: amplitudine, frecvenţă, durată.
Aprecierea valorii probante a rezultatelor obţinute în urma testării poligraf

206
 Documentul ce materializează activităţile consacrate de depistările comportamentului
simulat şi concluziile rezultate în urma analizei se numeşte ”Raport de investigare a
comportamentului simulat”.
În conformitate cu art. 64 C.pr.pen., Raportul de investigare a comportamentului simulat
nu poate fi probă în instanţă şi prin urmare nu se ataşează la dosarul cauzei nici în faza de
urmărire penală şi nici în faza de judecată. Cu toate acestea la cererea procurorului sau a
instanţei, documentul poate fi înaintat spre consultare.

207
 CAPITOLUL XIII
TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI

Secţiunea 1. Noţiunea, importanţa şi cadrul legal privind percheziţia

 Consideraţii generale cu privire la percheziţie
Legea procesual penală a prevăzut activităţi menite să conducă la descoperirea şi
ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloc de probă, cunoscute de
organul de urmărire penală, precum şi la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură
să servească la aflarea adevărului. Una dintre aceste activităţi este şi percheziţia.
Prin percheziţie se înţelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire
penală şi tactică criminalistică, destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă
urme ale unor infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute
organului judiciar şi care pot servi la aflarea adevărului.
Cadrul procesual privind percheziţia este reglementat prin art. 100-111 C.pr.pen. Astfel,
potrivit art. 100 al.1, 2 C.pr.pen, percheziţia poate fi domiciliară şi corporală şi poate fi dispusă
numai de judecătorul de la instanţa competentă să judece cauza în fond sau de judecătorul de la
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din
care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Percheziţia poate
fi dispusă ori de câte ori este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor sau atunci când
o persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduieşte existenţa sau
deţinerea acestuia.
Prin efectuarea percheziţiei, în funcţie de natura infracţiunii, se doreşte atingerea unuia
sau mai multor scopuri, după cum urmează:
• Descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conţin sau poartă urmele infracţiunii;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite sau au fost
destinate să servească la comiterea infracţiunii;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracţiunii;
• Identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiuni;
• Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau
executarea pedepsei;
• Descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau părţilor de
cadavre;

208
 • Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deţinute contrar dispoziţiilor legale:
arme, muniţii, droguri, metale şi pietre preţioase;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori aflate în patrimoniul făptuitorului
sau a părţii responsabile civilmente care fac obiectul indisponibilizării, în vederea
recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune;
• Descoperirea şi ridicare de bunuri, înscrisuri şi valori, provenite din infracţiuni
săvârşite anterior şi ai cărei autori nu au fost descoperiţi.

A. Percheziţia domiciliară
Art. 27 din Constituţia României garantează inviolabilitatea domiciliului, dar în acelaşi
timp prevede şi excepţiile de la regula inviolabilităţii domiciliului:
• Pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti
• Pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane
• Pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice
• Pentru prevenirea şi răspândirea unei epidemii
În completarea excepţiilor enumerate mai sus, vin şi prevederile art. 49 din Constituţie,
care arată care sunt situaţiile în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi restrânse. Dar, tot
acelaşi articol, la al doilea alineat, prevede faptul că această restrângere trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o, fără să aducă atingere existenţei dreptului sau
libertăţii.
Tot prin Constituţie este indicată şi autoritatea competentă să încuviinţeze percheziţia,
procedura şi timpul de efectuare a acestora, după cum urmează: ”percheziţiile se dispun de
judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii
sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante.”
Normele incluse în art. 27 din Constituţie au caracter de generalitate şi reprezintă
principii constituţionale. Aplicarea concretă a acestora se realizează prin intermediul legii
procedural penale, întrucât Constituţia nu poate intra în probleme de detaliu.
Conform prevederilor art. 100 şi art. 111 C.pr.pen. rezultă două situaţii:
a) În prima situaţie percheziţia poate fi dispusă când:
▪ există un obiect sau înscris care interesează urmărirea penală sau judecata şi care
se află în posesia unei persoane;
▪ organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de

209
 probă;
▪ persoana tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora.
Percheziţia poate fi dispusă doar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.
b) În a doua situaţie percheziţia poate fi dispusă dacă actul procedural este necesar
pentru descoperirea şi strângerea probelor. În raport de calitatea persoanelor ce urmează a fi
percheziţionate, legislaţia noastră prevede şi alte condiţii cu valoare de garanţii suplimentare,
instituite în scopul evitării unor acţiuni judiciare.
Dacă se constată o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea
percheziţiilor, încălcare ce a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, atât instanţa cât
şi procurorul vor dispune în condiţiile art. 197 al. 4 C.pr.pen., anularea actului.

B. Percheziţia corporală
La articolul 23 din Constituţie, care reglementează libertatea individuală, în alineatul 2,
se precizează că percheziţionarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura
prevăzută de lege.
În practică percheziţia vizează nu numai obiectele de îmbrăcăminte, ci şi corpul
persoanei, ea extinzându-se asupra a tot ceea ce poartă persoana asupra sa ori cu sine:
încălţăminte, geantă, servietă, valiză etc.
Percheziţia corporală are caracter distinct, dar poate fi efectuată simultan cu cea
domiciliară.
Actul procedural al percheziţiei trebuie efectuat numai când există suficiente şi serioase
indicii că pe această cale se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Potrivit art. 100 al. 5 din C.pr.pen., percheziţia corporală ca şi cea domiciliară, poate fi
dispusă de către judecător, prin încheiere motivată la cererea procurorului, în cursul urmăririi
penale sau a judecăţii. Potrivit art. 106 al. 1 C.pr.pen. percheziţia corporală se efectuează de către
organul care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 al. 1, sau de persoana desemnată de
către acest organ.
Singura situaţie în care organele de cercetare penală pot să efectueze percheziţii corporale
fără autorizaţia magistratului, este cazul infracţiunilor flagrante.
Conform dispoziţiilor constituţionale, percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, aceste
dispoziţii se aplică şi percheziţiilor corporale.
Legea procedurală prevede obligaţia organului judiciar care efectuează percheziţia ca
înainte de a trece la efectuarea acesteia, să se legitimeze. De asemenea, organul judiciar are

210
obligaţia de a prezenta şi autorizaţia dată de judecător. Organul judiciar care efectuează
percheziţia mai are îndatorirea de a asigura prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea
operaţiunii.
Percheziţia corporală se efectuează, conform prevederilor art. 106 al. 2 C.pr.pen, numai
de către o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. Această prevedere are caracter
absolut, având drept scop ca efectuarea percheziţiei să se facă în limitele decenţei.
Art. 108 C.pr.pen prevede obligativitatea întocmirii procesului verbal de percheziţie şi
remiterii unei copii persoanei percheziţionate. Procesul verbal prezintă importanţă deoarece
serveşte la verificarea legalităţii înfăptuirii actului procedural, iar remiterea copiei dă
posibilitatea celui percheziţionat, în caz de încălcare a legii să se plângă procurorului ori după
caz instanţei de judecată.

 Pregătire percheziţiei
Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei, în special când priveşte domiciliul sau locul
de muncă, reprezintă un proces complex de studiu şi organizare, dictat de necesitatea desfăşurării
ei în bune condiţii şi de realizarea scopului propus.
Activităţile premergătoare se materializează în :
α. Stabilirea scopului percheziţiei, se face în funcţie de obiectivele urmărite,
tipul infracţiunii cercetate (furt, înşelăciune, tâlhărie), ceea ce presupune ca
organul de urmărire penală să cunoască temeinic natura obiectelor sau felul
înscrisurilor căutate.
β. Cunoaşterea locului unde urmează a se efectua percheziţia, presupune
cunoaşterea acelor date care pot oferi o imagine clară privind dispunerea
locului, caracteristicile de construcţie sau topografice, destinaţia sa, persoanele
care locuiesc sau au acces în spaţiul percheziţiei etc.
Atunci când percheziţia priveşte un loc închis, se urmăreşte obţinerea datelor necesare
individualizării şi caracterizării fidele a spaţiului percheziţiei, ceea ce presupune, între altele:
cunoaşterea exactă a adresei imobilului ce urmează a fi percheziţionat, modul de dispunere a
încăperilor şi a dependinţelor, numărul şi destinaţia acestora, amplasamentul uşilor, ferestrelor,
posibilităţile de intrare sau de ieşire, persoanele care locuiesc la acea adresă, vecinii, posibilităţile
de comunicare cu exteriorul.
În cazul locurilor deschise, documentarea priveşte particularităţile topografice ale solului
şi vegetaţiei, eventualele construcţii, destinaţia şi caracteristicile lor interioare, drumurile şi căile

211
de acces, împrejmuirile, locurile cu care se învecinează etc.
χ. Culegerea unor date despre persoana percheziţionată
Organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lângă datele privind
identitatea, starea civilă, cetăţenia, naţionalitatea şi alte date ale celui ce
urmează a fi percheziţionat. Este vorba despre acele informaţii menite să
contureze adevăratele trăsături caracteristice şi temperamentale ale persoanei
care urmează a fi percheziţionată, precum şi ale persoanelor cu care se află în
diverse raporturi.
În primul rând interesează însuşiri ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi
percheziţionat, gradul de instrucţie, funcţia, meseria exercitată în prezent cât şi cea anterioară,
preocupări extraprofesionale, îndeletniciri ocazionale, vicii etc.
Cu aceeaşi necesitate se impune cunoaşterea persoanelor cu care cel percheziţionat
locuieşte. Se impune cunoaşterea anturajului, a prietenilor şi a antecedentelor penale.
δ. Alegerea momentului efectuării percheziţiei
În această etapă se urmăreşte identificarea celui mai propice moment pentru efectuarea
percheziţiei, alegere impusă de considerente de ordin tactic, care să asigure în toate cazurile
finalitatea urmărită prin această activitate.
La determinarea acelui moment concură o mulţime de factori, cum ar fi: necesitatea
asigurării elementului surpriză, a caracterului său inopinat, necesitatea efectuării imediate,
neîntârziate, precizarea acelor limite de timp care oferă condiţii optime de pătrundere la locul
percheziţionat, de căutare şi descoperire a obiectelor ce interesează cauza.
ε. Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziţiei
Reuşita percheziţiei depinde de utilizarea unor mijloace tehnice adecvate. Este vorba de
acele materiale, surse de iluminat, detectoare de metale, aparate foto, truse de chei, unelte
diverse, aparate aflate în dotarea truselor criminalistice universale, precum şi a laboratoarelor
mobile, care pot primi diverse destinaţii.
Pentru descoperirea obiectelor ascunse se folosesc alte mijloace tehnice speciale care îşi
găsesc utilizarea şi cu ocazia cercetării locului faptei: sonda de mână, sonde metalice, sonde
electromagnetice pentru descoperirea şi ridicarea obiectelor aflate în ape curgătoare, bălţi,
fântâni.
φ. Stabilirea echipei
De regulă la percheziţie participă: organele judiciare, martorii asistenţi, persoana
percheziţionată sau reprezentantul său, reprezentantul unităţii în cazul percheziţiei la locul de

212
muncă, specialişti din diferite domenii când prezenţa lor se impune şi eventual apărătorul celui
percheziţionat.

Secţiunea 2. Tactica efectuării percheziţiei

2.1. Efectuarea percheziţiei în locurile închise
Desfăşurarea percheziţiei în locurile închise presupune succesiunea mai multor
evenimente.
A. Deplasarea la locul percheziţiei
Deplasarea la locul percheziţiei se face cu maximă operativitate pentru a nu permite
persoanei percheziţionate să ascundă obiectele sau înscrisurile căutate sau să plece de la
domiciliu.
Când deplasarea se va face cu un autovehicul în mediul urban, acesta nu va fi oprit în
dreptul clădirii în care urmează a se face percheziţia, ci la o distanţă mai mare. În mediul rural
autovehiculul va fi oprit în acele locuri în care staţionează autovehiculele în mod obişnuit, pentru
a nu atrage atenţia, urmând ca de aici până la locul percheziţiei deplasarea să se facă pe jos, dar
nu în grupuri compacte, ci restrânse, de două-trei persoane.
Odată sosiţi la locul unde urmează a se efectua percheziţia, mai înainte de a realiza
pătrunderea în interior, membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a
căilor de acces, pentru a se evita posibilitatea dispariţiei persoanei implicate sau pentru
înlăturarea obiectelor compromiţătoare.
B. Intrarea la locul percheziţiei
Pătrunderea se face în mod civilizat, în prezenţa martorilor asistenţi, însă dacă persoana
nu deschide, după trecerea unui anumit interval de timp rezonabil, se va proceda la pătrunderea
forţată în locuinţă.
Percheziţiile la locul de muncă se fac în prezenţa conducătorilor sau a patronilor
respectivelor unităţi.
C. Activităţi de executat
După legitimare, conducătorul prezintă autorizaţia, scopul percheziţiei şi trece la
percheziţionarea locului.
Persoanele prezente la locul percheziţiei vor fi adunate într-o singură încăpere sau după
caz într-un spaţiu determinat al încăperii şi invitate să nu părăsească acel loc, să nu se deplaseze,
să nu facă nimic de natură a tulbura activitatea celor ce efectuează percheziţia.
Urmează cercetarea clădirii, cercetarea zidurilor şi pereţilor şi a altor elemente de
construcţie (cercetarea pardoselilor, a planşeelor, dependinţelor, pivniţelor, podurilor, obiectelor

213
de mobilier, lăzi, butoaie etc.)

2.2. Reguli tactice folosite la percheziţionarea locurilor deschise

Percheziţia locurilor deschise reprezintă activitatea de căutare a unor obiecte ce
interesează cauza, în cuprinsul unor spaţii determinate, cum sunt: curţile, grădinile, terenurile
cultivabile de lângă casă etc. În efectuarea percheziţiei locurilor deschise, se va ţine seama atât
de caracteristicile obiectelor căutate, cât şi de particularităţile locului cercetat.
Primele măsuri ce vor fi luate la faţa locului vizează organizarea şi stabilirea modului de
efectuare a percheziţiei. În raport de caracterul şi întinderea terenului, se procedează la
împărţirea acestuia pe sectoare, ale căror dimensiuni trebuie să asigure o bună vizibilitate şi
examinarea minuţioasă a întregului spaţiu. Dacă suprafaţa supusă percheziţiei este net
determinată de anumite repere, cum ar fi: curtea, grădina, se procedează la examinarea separată a
fiecărui sector.
Se vor examina atent obiectele existente la suprafaţa terenului, diferite lucrări sau
construcţii care ar putea servi drept ascunzători sau mijloace de camuflare sau recunoaştere a
locurilor în care au fost îngropate diferite obiecte: stive de lemn, crengi, grămezi de pietre.
Este indicat să se folosească în această activitate câinele de urmărire mai ales atunci când
se caută obiecte ascunse, droguri, cadavre.

2.3. Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei corporale

Din punct de vedere tactic criminalistic, percheziţia corporală presupune controlul
îmbrăcămintei şi a corpului.
Percheziţia corporală este precedată de examinarea sumară a persoanei în vederea
ridicării de arme albe sau de foc, precum şi a altor obiecte sau substanţe care ar putea pune în
pericol organul judiciar.
Din punct de vedere tactic, persoana trebuie pusă în imposibilitatea de a reacţiona.
Conform tehnicilor criminalistice recomandate de F.B.I., în cazul percheziţionării
persoanelor în vederea descoperirii probelor materiale în anchetarea infracţiunilor însoţite de
violenţă, trebuie făcute o serie de fotografii detaliate, fotografii însoţite de probele materiale
recuperate.
Dacă se observă semne de muşcătură pe un individ, probele materiale trebuiesc obţinute
cât mai curând posibil, pentru a evita pierderea sau contaminarea lor în timp ce se deplasează
acea persoană.

214
 Trebuie depuse toate eforturile în vederea recuperării urmelor papilare latente, prezente
pe pielea victimei, cât mai repede cu putinţă. Examinarea persoanei necesită luarea unei decizii
foarte importante, atunci când se observă diverse probe pe hainele persoanei. Decizia constă în
esenţă în a stabili dacă probele observate vor fi culese la scena crimei sau în cadrul examenului
efectuat la spital. Exemplele tipice de acest gen de probe sunt: smocuri de fibre observabile pe
hainele persoanei sau fire de păr ce stau lipite de mână.
Conform tacticilor criminalistice autohtone percheziţia obiectelor de îmbrăcăminte se
efectuează de sus în jos, începând cu obiectele de pe cap. În continuare se cercetează spatele,
porţiunile de sub braţe, mâinile de la umăr până la degete, pieptul. Vor fi verificate picioarele
prin interior şi exterior, până la gleznă, precum şi manşetele pantalonilor, ciorapii, iar la urmă
pantofii. Cercetarea se face prin palpare fermă, prin strângerea obiectelor de îmbrăcăminte mai
groasă, deoarece doar prin pipăire simplă obiectele subţiri, chiar şi cele metalice pot trece deseori
nesesizate. Totodată vor fi golite toate buzunarele, verificându-se dacă îmbrăcămintea nu are şi
buzunare secrete, organul de urmărire penală ridicând nu numai eventualele arme descoperite, ci
şi obiectele şi înscrisurile găsite, evitându-se astfel o posibilă încercare de aruncare a lor.
Verificarea priveşte fiecare piesă din care este formată îmbrăcămintea, lenjeria şi
încălţămintea. La articolele de îmbrăcăminte cum ar fi paltoanele se verifică căptuşeala, gulere,
mânecile, cusăturile, buzunarele, peticele, nasturii, insigne, broşe, medalioane etc.

2.4. Mijloace de fixare a rezultatelor percheziţiei

Principalul mijloc de fixare a acestei activităţi procedurale, conform art. 108 C.pr.pen,
este procesul–verbal. Ca mijloace tehnice de fixare a rezultatelor percheziţiei se mai folosesc
fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmul judiciar, schiţe şi desene.
Procesul verbal trebuie să cuprindă următoarele: data şi locul de încheiere, numele,
prenumele, calitatea şi organul judiciar din care face parte cel ce efectuează percheziţia, datele de
identificare a celui percheziţionat (cu menţiunea dacă a fost sau nu reprezentat), ale persoanelor
aflate la locul percheziţiei sau sosite după începerea acesteia, numele, prenumele şi celelalte date
ale martorilor asistenţi.
În procesul verbal trebuie menţionat temeiul legal al efectuării percheziţiei, adică
autorizaţia, data, numărul şi organul de la care emană sau se face precizare că această activitate
este impusă de o infracţiune flagrantă.
Se mai fac menţiuni cu privire la locul supus percheziţiei, caracterul şi întinderea
acestuia, numărul de încăperi, dependinţe, al spaţiilor deschise etc., precum şi al timpului
efectuării şi a condiţiilor în care au fost descoperite obiectele.

215
 Obiectele descoperite se descriu amănunţit cu toate însuşirile care le caracterizează:
formă, dimensiune, culoare, natura materialului din care sunt alcătuite, elemente ce indică modul
de fabricare, destinaţia etc. se mai precizează şi natura ascunzătorilor, modul lor de amenajare
sau a locurilor în care au fost găsite obiectele sau înscrisurile.
În partea finală se menţionează obiectele ridicate, dar şi cele care din diferite motive
(greutate, cantitate) au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziţionate sau a unui custode în
urma aplicării sechestrului. Tot aici se menţionează eventualele obiecţii sau explicaţii ale
persoanei percheziţionate sau a martorilor asistenţi cu privire la modul de efectuare a percheziţiei
sau a conţinutului procesului-verbal.
În procesul verbal trebuie să se menţioneze dacă anumite împrejurări au fost fixate şi prin
celelalte mijloace: fotografie, film, înregistrare videomagnetică sau schiţă.
Procesul-verbal se încheie, de regulă, în trei exemplare, fiind semnat pe fiecare pagină şi
la sfârşit de cei care participă la efectuarea percheziţiei, urmând ca o copie de pe acesta să fie
lăsată persoanei percheziţionate, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei ori, în
lipsa acestora, celui care locuieşte sau unui vecin.
Fotografia şi filmul judiciar au scopul de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea
descriptivă a procesului-verbal, de a întregi şi uşura înţelegerea acestuia.
Înregistrarea videomagnetică permite înregistrarea imaginilor de ansamblu, ale
obiectelor principale şi de detaliu. Oferă, ca şi filmul judiciar, avantajul redării complete, fidele,
în dinamismul lor a principalelor momente pe care le parcurge percheziţia.
Desenul-schiţă va cuprinde locul percheziţiei, în întregime, indicându-se punctele în care
au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiţei efectuate cu
ocazia cercetării locului faptei.

Secţiunea 3. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală şi
de tactică criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată asigură obiectele şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea
se constituie într-o activitate de sine stătătoare, deşi vizează acelaşi scop ca şi percheziţia,
respectiv căutarea, ridicarea şi fixarea mijloacelor de probă.
De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la
domiciliul persoanei care le deţine, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După
ce se legitimează, va arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.
La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezenţa posesorului sau a

216
membrilor familiei sale, iar în cazul instituţiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau
obiecte. De asemenea este obligatorie prezenţa a doi martori asistenţi.
Există situaţii în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz în
care se procedează la ridicarea lor silită.
Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor se găsesc şi alte obiecte sau
înscrisuri care interesează cauza respectivă, dar nu au fost menţionate în ordonanţa de ridicare, se
va face cât mai urgent completarea acesteia.

217
 CAPITOLUL XIV
REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA
UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Secţiunea 1. Tactica efectuării confruntării

Importanţa şi oportunitatea efectuării confruntării
În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicţiile existente între
declaraţiile a două persoane în aceeaşi cauză, obţinerea de noi informaţii în acea cauză,
confirmarea unor fapte, situaţii, împrejurări deja cunoscute şi, de asemenea, de verificare a
declaraţiilor, fie a unor martori sau chiar a învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele imputate.
Însemnătatea acestui act procedural se conturează, cu cât neconcordanţele din declaraţii
vizează împrejurări esenţiale pentru cunoaşterea cauzei.
Nu puţine sunt cazurile în care confruntarea conduce la obţinerea unor date noi cu privire
la faptele şi împrejurările cauzei, menite să ajute la soluţionarea acesteia.
Scontând pe efectul său psihologic asupra celor ce participă la confruntare, practica
recomandă consemnarea în timpul efectuării acestei activităţi, rând pe rând a întrebărilor şi
răspunsurilor primite la întrebările adresate fiecărui participant la confruntare. Tot astfel, se
impune a se proceda şi atunci când participanţii sau unii dintre ei revin asupra declaraţiilor date.
În acest fel se evită discuţiile ce pot apărea între participanţii la confruntare, între aceştia
şi organul judiciar, în situaţia în care rezultatele confruntării ar fi consemnate la sfârşitul acestei
activităţi.
Pentru identificarea contradicţiilor şi a cauzelor acestora, vor fi anterior stabilite
persoanele care urmează a fi confruntate. Ele vor fi ascultate pentru a vedea dacă îşi menţin
declaraţiile anterioare, dacă sunt sincere sau se tem de confruntare.
Efectuarea confruntării presupune clarificarea acelor contradicţii care privesc elementele
constitutive ale infracţiunii, mai ales cele privitoare la subiecţii infracţiunii, la laturile obiective
şi subiective ale faptei.
La nivelul activităţii judiciare, confruntarea are rol şi importanţă diferenţiată, în funcţie
de natura contrazicerilor şi problemele ce se cer a fi lămurite.
Confruntarea se consideră oportună numai dacă oferă posibilitatea clarificării
neconcordanţelor dintre declaraţii şi ajută la soluţionarea cauzei.
În caz contrar, poate aduce deservicii anchetatorului. Astfel, învinuiţii sau inculpaţii pot

218
să-şi menţină sau să revină asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile în interesul
lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului şi insistă, ca urmare, în nerecunoaşterea faptelor
de care sunt învinuiţi. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele
confruntate reuşesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.
Confruntarea reprezintă prin urmare, activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor
audiate anterior în aceeaşi cauză, între ale căror depoziţii se constată existenţa unor contradicţii,
în scopul înlăturării sau explicării acestora.

Activităţi premergătoare confruntării

Scopul şi reuşita confruntării presupun o pregătire prealabilă minuţioasă, menită a asigura
cele mai propice condiţii de realizare a acestei activităţi.
Sub raport tactic criminalistic, pregătirea confruntării necesită:
a. studierea pieselor existente la dosar;
b. stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate;
c. cunoaşterea structurii psiho-fizice şi a personalităţii acestora;
d. cunoaşterea relaţiilor dintre acestea;
e. stabilirea locului momentului şi ordinii de chemare (după gradul de sinceritate);
f. pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej;
g. elaborarea unui plan al confruntării, în care se vor consemna întrebările cheie şi un
plan de ascultare al martorilor principali.
La sediile organelor judiciare competente să efectueze urmărirea penală este necesară
amenajarea unor spaţii adecvate, care să corespundă în primul rând reglementărilor
internaţionale ale drepturilor şi libertăţilor persoanei şi, în al doilea rând, exigenţelor impuse de
aflarea adevărului în procesul penal, mai cu seamă atunci când confruntarea are ca şi obiectiv
precizarea poziţiei învinuitului sau inculpatului faţă de cauza cercetată.
Spaţiul se compune din trei camere multifuncţionale, în suprafaţă totală de aproximativ
46 m.p., dispuse în linie, cu intrări direct în camerele laterale din care se face intrarea în camera
de confruntare propriu-zisă.
În pereţii comuni ai camerei centrale se montează oglinzi reversibile de 100 x 40 m., prin
care apărătorii sau martorii pot observa ce se petrece în cazul confruntării sau al prezentării
pentru recunoaştere.
În camera centrală vor fi instalate două camere de luat de vederi cu circuit închis,
microfoane pentru anchetator şi persoanele supuse confruntării sau prezentării pentru

219
recunoaştere, legate la staţia de înregistrare din camera alăturată şi la analizatorul stresului de
voce.
Masa de lucru, special construită, asigură atât prevenirea agresării între participanţi, cât şi
unghiurile de înregistrare video.

Reguli tactice destinate confruntării

A. Aspecte privind psihologia confruntării
Cunoaşterea modului particular de a se comporta în faţa organului judiciar al persoanelor
supuse confruntării este impusă de necesitatea adaptării şi diversificării procedeelor tactice.
Dacă în cazul ascultării individuale a părţilor şi a martorilor, psihologia acestora este
determinată de poziţia lor procesuală, de interesele în vederea cărora participă la proces, în cazul
confruntării, la toate acestea se adaugă faptul că această activitate se desfăşoară nu numai în
prezenţa organului judiciar (faza de urmărire penală) sau a părţilor ori a publicului (în faza de
judecată), ci şi în prezenţa unei altei persoane ascultată în aceeaşi cauză.
În cadrul confruntării, influenţa exercitată asupra psihicului, de prezenţa unei alte
persoane, este şi mai puternic resimţită, deoarece declaraţiile anterioare ale acestora se contrazic,
iar una dintre persoane este chemată să dea explicaţii cu privire la o împrejurare cunoscută
celeilalte, asupra căreia acesta din urmă şi-a format o altă părere.
După ce au fost ascultaţi în mod individual, de regulă, atât părţile, cât şi martorii, fie ei de
bună sau rea credinţă nu exclud ivirea unor contradicţii între declaraţiile lor şi, de aceea, intuiesc
posibilitatea de a fi confruntaţi. Aceasta explică, între altele, grija cu care este pregătită depoziţia
iniţială, eforturile dirijate spre memorarea declaraţiilor făcute.

B. Etapa efectuării confruntării propriu-zise

Confruntarea propriu-zisă se realizează conform dispoziţiilor C.pr.pen. Aşa fiind, odată
prezentate în faţa organului judiciar, persoanelor ce urmează a fi confruntate li se stabileşte
identitatea, se precizează raporturile în care se află cu cauza şi părţile, iar dacă una sau ambele
persoane au calitatea de martor, li se pun în vedere dispoziţiile art. 85 alin. 2 C.pr.pen., cu privire
la obligaţia de a face declaraţii adevărate. Apoi se face ascultarea propriu-zisă şi mai apoi se
adresează întrebările cu privire la aspectele contradictorii. Pentru început este introdusă persoana
considerată mai sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă la confruntare.
Persoanele confruntate vor sta cu faţa către organul judiciar care conduce confruntarea
pentru a observa eventualele încercări de comunicare nonverbală.

220
 Înainte de începerea propriu-zisă a confruntării, persoanelor li se pune în vedere că nu au
voie să vorbească între ele, atât întrebările cât şi răspunsurile adresându-se numai prin
intermediul organului judiciar care conduce confruntarea.
În continuare se procedează la dresarea întrebărilor destinate clarificării contradicţiilor.
Prima întrebare se adresează persoanei considerate mai sinceră.
Organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-şi adreseze întrebări prin
intermediul său.
În final, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au de formulat întrebări sau dacă
mai au ceva de declarat. Dacă nu, persoanele confruntate vor semna după fiecare răspuns şi la
finele procesului verbal, împreună cu organul judiciar, apărător, interpret etc.

Fixarea rezultatelor confruntării

Α. Consemnarea în procesul verbal
Fixarea rezultatelor confruntării se face într-un proces verbal. Procesul verbal de
efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate particularităţile acestei activităţi,
ascultarea concomitentă a două persoane asupra aceleiaşi chestiuni cu privire la care se constată
existentenţa unor contradicţii, pentru a se putea desprinde de aici poziţia sinceră sau nesinceră pe
care se situează.
Acesta va cuprinde activităţile expuse anterior purtând semnăturile persoanelor
participante.

Β. Fixarea prin înregistrări video sau audio

Fonograma şi videofonograma constituie mijloace de fixare a declaraţiilor, la care, în
practica judiciară se recurge destul de des, mai ales în acele situaţii când se urmăreşte reţinerea
întregului răspuns, întregii declaraţii cu cuvintele şi expresiile utilizate de persoana care face
relatarea. Regulile procedurale şi tactice privind înregistrarea pe bandă magnetică sau video
magnetică sunt aceleaşi ca şi în cazul ascultării martorilor, învinuiţilor sau a inculpaţilor.

Secţiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaştere

Aspecte introductive
Recunoaşterea este modalitatea de obţinere a informaţiilor cu ocazia ascultării martorilor

221
în condiţii oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise şi anume în cazul prezentării în
vederea identificării unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoaşterii poate fi influenţată de
aceiaşi factori obiectivi sau subiectivi, în depoziţii apărând informaţiile asemănătoare celor reale
eronate sau denaturate.
În cazul acestui procedeu tactic, procesul memorial de identificare se bazează pe
compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau unui obiect, prezentat spre
recunoaştere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care
se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. De
exemplu, una din regulile de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaştere prevede
că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei sau
obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să se procedeze la prezentarea pentru
recunoaştere.
În organizarea şi evaluarea exactă a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, organul
judiciar trebuie să ia în calcul legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, la condiţiile
obiective şi subiective de natură să influenţeze percepţia, stocarea şi redarea. Valoarea
recunoaşterii va depinde, în primul rând, de calitatea percepţiei, de condiţiile în care a avut loc.
Dintre factorii de natură obiectivă care influenţează procesul perceptiv, amintim condiţiile
de vizibilitate şi de audibilitate, durata percepţiei, distanţa şi unghiul sub care se face aceasta. Un
factor obiectiv care poate face dificilă recunoaşterea îl constituie prezenţa unor elemente de
asemănare, întâlnite la persoanele cu trăsături comune sau la cele îmbrăcate în uniformă.
Dintre factorii subiectivi menţionăm calitatea organelor de simţ, vârsta, inteligenţa,
nivelul de instruire, stările de oboseală, atenţia etc. Importante sunt şi stările de tensiune
emoţională specifice unor fapte cu pronunţat caracter afectogen (omor, viol, accident, loviri),
stări accentuate mai ales la persoanele vătămate.
Raportat la intervalul de timp dintre momentul percepţiei şi cel al recunoaşterii, trebuie să
fie luaţi în calcul şi factorii care influenţează procesul de memorare, dintre care amintim
rapiditatea şi perioada de stocare a informaţiilor percepute, tipul de memorie, intervalul de timp
dintre momentul observării şi cel al redării etc. În ceea ce priveşte calitatea redării, trebuie avută
în vedere personalitatea celui chemat să facă recunoaşterea.
Fenomenul de deja vu este determinat de senzaţia unei persoane, de a mai fi văzut
vreodată individul sau obiectul prezentat spre recunoaştere. În astfel de situaţii, este suficient ca
o persoană sau un obiect, datorită asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment, pentru a
recunoaşte persoane sau obiecte pe care de fapt le percepem pentru prima dată.

222
 Activităţi preliminare prezentării pentru recunoaştere
 Studierea materialului cauzei
Această activitate permite determinarea obiectului prezentării pentru recunoaştere,
respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.
Stabilirea subiecţilor procesuali care vor fi chemaţi să facă recunoaşterea trebuie făcută în
această etapă preliminară şi sunt numai acele persoane care au perceput direct subiectul
prezentării pentru recunoaştere.
Este necesar ca în cauză să fi fost începută urmărirea penală.

 Ascultarea prealabilă
Anterior recunoaşterii propriu-zise se impune audierea persoanei care face recunoaşterea,
în legătură cu semnalmentele percepute despre persoanele sau cadavrele ce urmează a fi
recunoscute şi obiectele ce urmează a fi identificate, după caracteristicile acestora.
Prin această activitate se urmăresc mai multe obiective:
8. Cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixare şi redare a persoanei
respective, a trăsăturilor sale psihice;
9. Determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor
subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;
10. Stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care
persoana le-a perceput şi, mai ales, memorat, astfel încât recunoaşterea să fie
realmente posibilă şi utilă.

Organizarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere se organizează în funcţie de condiţiile în care a avut loc
şi percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii, care trebuie să fie cât mai apropiate cu cele
existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor, victimă,
etc.
Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în aceleaşi
haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă
că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus
recunoaşterii.
Dacă autorul a fost deghizat în momentul săvârşirii infracţiunii, vor fi folosite aceleaşi
elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăţi, obiecte de îmbrăcăminte etc.)

223
 Se va constitui un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut.
Membrii grupului vor avea semnalmente asemănătoare privind vârsta, talia, semnalmente
exterioare, îmbrăcămintea etc.
Atunci când recunoaşterea se face după mers sau după voce şi vorbire, pentru alcătuirea
grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.
Când recunoaşterea urmează să se facă după fotografie, se va căuta o fotografie care să
redea cât mai exact imaginea persoanei de identificat, care se va introduce într-un grup de alte 3-
4 fotografii executate în condiţii tehnice cât mai apropiate cu cele ale unor persoane prezentând
semnalmente apropiate.
Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere este mai dificilă, datorită modificărilor post
mortem care apar (rigiditate, lividitate, deshidratare).
Atunci când cadavrul prezintă mutilări sau alterări ca urmare a unei morţi violente, ca şi
în urma proceselor de putrefacţie, se procedează la efectuarea ”toaletei cadavrului”.
Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere presupune alegerea unui grup de obiecte
asemănătoare cu obiectul de identificat.
Locul în care se organizează recunoaşterea este, în majoritatea cazurilor, sediul
serviciului medico-legal al poliţiei sau parchetul, dacă recunoaşterea se face după fotografie.
Sunt însă şi împrejurări deosebite, în care recunoaşterea se poate face în locul în care
martorul a perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrându-
se anumite limite.
Condiţiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectul trebuie să fie ,
pe cât posibil, asemănătoare.

Modalităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere

A. Recunoaşterea persoanelor
Alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută se face în
prezenţa martorilor asistenţi.
Tuturor li se aduce la cunoştinţă obiectul activităţii şi li se pune în vedere că nu au voie
să-şi vorbească sau să-şi facă semne. După introducere, persoanei de identificat i se cere să
ocupe un loc în cadrul grupului, aşa cum îi convine acesteia. Este introdusă apoi persoana
stabilită pentru efectuarea recunoaşterii, punându-i-se în vedere că este obligată să spună
adevărul. Organul judiciar cere martorului să examineze persoanele din grup şi să menţioneze
dacă recunoaşte vreuna dintre ele.

224
 După recunoaştere vor fi menţionate în procesul verbal datele de identificare ale
persoanei recunoscute, aceasta urmând să fie ascultată separat în legătură cu recunoaşterea sa.

B. La recunoaşterea persoanelor după fotografie se va proceda la aşezarea fotografiei

celui vizat pentru identificare într-un grup de 4-5 fotografii, reprezentând indivizi cu
caracteristici de identificare asemănătoare, pe spatele fiecărei fotografii fiind menţionate datele
de identificare ale persoanelor din imagine. Întreaga operaţie se va desfăşura numai în prezenţa
martorilor asistenţi.
În final, martorul va fi introdus în încăpere, cerându-i-se să procedeze la recunoaşterea
persoanei după fotografie, acestea purtând numere, ca şi la recunoaşterea din grup.

C. Recunoaşterea persoanei după voce sau vorbire necesită separarea martorului de

persoanele din grupul alcătuit în acest scop, creându-se condiţii de audibilitate cât mai apropiate
de cele în care martorul a perceput vocea şi vorbirea persoanei de identificat.

D. Recunoaşterea persoanelor după mers se realizează în condiţiile indicate de martori.

Astfel, va fi avută în vedere distanţa de la care martorul a perceput mişcarea, lungimea
aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum şi direcţia în care se deplasa.

E. Recunoaşterea obiectelor, indiferent de provenienţa acestora, se face după ce vor fi

introduse printre alte obiecte cu caracteristici asemănătoare de formă, mărime, culoare, grad de
uzură etc.
Persoanei care efectuează recunoaşterea i se permite să examineze detaliile obiectelor,
prin acestea având posibilitatea să dea mai multe explicaţii privitoare la elementele caracteristice
care s-au ivit în identificare şi pe care le-a amintit în timpul ascultării prealabile. Recunoaşterea
obiectelor este cu atât mai sigură, cu cât are la bază caracteristici sau detalii de identificarea, nu
elemente cu caracter general.

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt consemnate în procesul verbal, în care se
vor face menţiuni referitoare la toate etapele prezentării pentru recunoaştere şi la persoanele,
cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării.
Totodată sunt menţionate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat, datele lor de

225
identificare şi declaraţia acesteia în legătură cu recunoaşterea. Cel identificat urmează să fie din
nou ascultat cu privire la rezultatul recunoaşterii.
Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaştere trebuie să reflecte modul în
care a decurs această activitate şi rezultatele la care s-a ajuns.
Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaştere are trei părţi:
• Partea introductivă cuprinde numele şi prenumele persoanelor participante,
pentru fiecare în parte în ce anume calitate participă, scopul recunoaşterii, locul şi
data recunoaşterii. Se specifică, de asemenea, dacă procesul recunoaşterii se
fixează şi prin mijloace tehnice, cum ar fi fotografierea sau filmarea.
• Partea descriptivă cuprinde amănunţit întregul proces al prezentării pentru
recunoaştere, precedat de relatările persoanei făcute anterior în legătură cu
caracteristicile după care se poate face recunoaşterea.
• În partea finală se menţionează ora terminării şi se semnează de către organul
judiciar, martorii asistenţi şi persoana care a făcut recunoaşterea.
În procesul verbal se fac menţiuni cu privire la efectuarea fotografiilor, realizarea filmului
şi videofotogramei judiciare şi va fi semnat de organul judiciar, de martorii asistenţi şi de
persoana care face recunoaşterea.
Fixarea prin fotografiere este o condiţie sine qua non în cazul recunoaşterii de persoane,
obiecte sau animale, în care va fi redată atât imaginea întregului grup, cât şi a persoanei,
obiectului recunoscut pe care martorul îl indică cu mâna.
Înregistrarea video reprezintă un mijloc util şi modern de fixare, care îşi găseşte aplicare
în practică tot mai des.

Secţiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii

3.1. Cadrul legal şi accepţiunea termenului de reconstituire
În conformitate cu art. 130 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată, dacă găseşte necesar pentru verificare şi precizarea unor date, poate să procedeze la
reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost
săvârşită fapta.
Reconstituirea a fost reglementată în legislaţia noastră din necesitatea lărgirii
posibilităţilor de aflare a adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi statuări prin
lege a unui procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.

226
 Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală şi tactcică
criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită
infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă importanţă în cauză pentru a se stabili dacă fapta a
avut loc sau putea să aibă loc în condiţiile date.
Datorită conţinutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de
observare directă a unor fapte, împrejurări, acţiuni ce sunt reproduse artificial şi limitativ în
acest scop.
Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită
infracţiunea sau numai în reproducerea unor episoade ale infracţiunii, ori chiar a unor fapte
izolate, care însă prezintă importanţă pentru cauză.
Prin reconstituire nu trebuie să se înţeleagă refacerea, reproducerea locului săvârşirii
faptei. Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.
De exemplu dacă se urmăreşte verificarea deprinderilor inculpatului, necesare executării
unei anumite activităţi, reproducerea se poate desfăşura şi în altă parte, nu numai în locul în care
a fost săvârşită infracţiunea.
Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la
săvârşirea unor noi infracţiuni, ceea ce este cu desăvârşire interzis.
Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta din urmă fiind o
metodă ştiinţifică, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât şi în alte domenii.
Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în
întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului şi a circumstanţelor în care acestea au fost
săvârşite.
Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art. 130
C.pr.pen., absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declaraţiilor mai multor
subiecţi procesuali (martori, învinuiţi sau inculpaţi) ca şi posibilitatea de efectuare a anumitor
acte ori de producerea unor rezultate.
O eventuală interpretare restrictivă a textului analizat, în sensul limitării obiectului
reconstituirii numai la verificarea declaraţiilor învinuitului ar fi de natură să determine
excluderea din sfera procesuală a unor activităţi întâlnite destul de frecvent în practica organelor
judiciare, activităţi care, deşi au un caracter auxiliar, pot juca un rol important în stabilirea
adevărului.
Avansând această idee, este învederată funcţia reconstituirii, şi anume, de a servi la
verificarea, clarificarea şi precizarea unor date privitoare la latura obiectivă şi subiectivă a
infracţiunii, prin reproducerea artificială, totală sau parţială a faptelor sau împrejurărilor

227
cauzelor.
Totodată, reconstituirea permite organelor de cercetare penală şi instanţei de judecată să
tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declaraţiilor învinuitului, respectiv
inculpatului, sau a martorului, ci şi în legătură cu versiunile elaborate în cauza penală.
De asemenea, nu exclude posibilitatea obţinerii unor probe noi, nedescoperite într-o fază
anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării locul faptei.
Faţă de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii, este
evidentă importanţa reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea
adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie
reţinute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.
Concluziile reconstituirii ce se desprind din precizarea şi verificarea elementelor de fapt,
trebuie coroborate şi apreciate în raport de celelalte probe administrate în cauză.
Funcţiile reconstituirii sunt mult mai numeroase. Totodată permite organului de cercetare
penală sau instanţei de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea
declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, ori ale martorilor, ci şi în legătură cu versiunile
elaborate în cauza respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susţine că prin reconstituirea
faptului se verifică într-un mod mai eficient ca oricare altul, dacă faptul, episodul, acţiunea sau o
anumită circumstanţă, s-a putut produce aşa cum este prezentat de un martor sau inculpat ori
presupuse de judecător, se poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar
adevărată.
Importanţa reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în
conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că
elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reţinute ca probe serioase
sau lipsite de valoare.
Deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar
În accepţiunea sa juridică, termenul de reconstituire defineşte acţiunea de a reconstitui şi
rezultatele acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înţelesul de procedeu
de cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condiţiile cele
mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează.
În Codul de procedură penală, legiuitorul foloseşte numai termenul de reconstituire,
termen folosit şi în majoritatea lucrărilor de specialitate.
Ca atare, experimentul este o metodă ştiinţifică de cercetare, specifică nu numai
reconstituirii, ci şi altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.
Având în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se pot aprecia

228
trăsăturile esenţiale ale reconstituirii care, o deosebesc de alte activităţi de urmărire penală şi de
tactică criminalistică, cu ar fi: cercetarea locului faptei, expertiza, prezentarea pentru
recunoaştere.
 În cazul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile şi
nu urmele acestora;
 În cursul reconstituirii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă
urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării
posibilităţii de a vedea sau de a auzi.
La reconstituire, faptele, fenomenele sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele
sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate.
Reconstituirea este, de fapt, o experienţă, o încercare de a stabili pe cale experimentală
posibilităţile de existenţă a faptelor şi fenomenelor.
În concluzie, reţinem ca principale elemente de diferenţiere, următoarele:
a) în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor
procedee tactice criminalistice este regula, potrivit căreia ambele nu se
pot desfăşura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a
fi verificat. Dacă această susţinere este valabilă în ceea ce priveşte
reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta se
poate organiza cu privire la unele activităţi, nu numai la locul faptei, ci
şi în alte condiţii, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală,
fără a afecta valabilitatea rezultatului şi al concluziilor;
b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susţinerilor
autorilor infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat şi
pentru verificarea declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate,
acestea fiind, de altfel, situaţiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;
c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire
penală care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar
experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o situaţie
să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită
posibilitate dovedită deja, ca la o reconstituire.
d) În ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie
remarcat că reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a
cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de
verificare ce se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de

229
 începerea urmăririi penale, sensul iniţierii sale într-un asemenea
moment, fiind tocmai acela de a contribui la lămurirea unor
circumstanţe ale faptei şi de a documenta existenţa sau inexistenţa
infracţiunii;
e) Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape
integral ,,filmul” săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se
referă doar la verificarea anumitor secvenţe, a unor aspecte sau
momente, chiar dacă este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent
fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.
Principalele categorii ale reconstituirii
În practica organelor judiciare, se recurge frecvent la următoarele categorii de
reconstituire:
• Reconstituirea în vederea verificării veridicităţii declaraţiilor martorilor, în special
a condiţiilor de vizibilitate şi audiţie;
• Reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie, mai ales vizuale şi
auditive, în condiţiile existenţei unor factori care ar fi putut influenţa acest proces;
• Reconstituirea în vederea verificării posibilităţilor de comitere a anumitor
infracţiuni în condiţiile date.
La reconstituirea în vederea verificării declaraţiilor martorilor se recurge atunci când de
exacta percepţie a împrejurărilor aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul
depind orientarea, cursul pe care îl va lua cercetarea, elaborarea celei mai verosimile versiuni cu
privire la persoana infractorului, adică atunci când astfel de împrejurări pot avea o importanţă
decisivă asupra ulterioarei desfăşurări a cercetării.

3.2. Dispunerea şi organizarea reconstituirii

Reconstituirea se dispune prin rezoluţie de către organul judiciar, după începerea
urmăririi penale sau de către instanţa de judecată, prin încheiere.
Organul judiciar trebuie să analizeze necesitatea şi oportunitatea acestui act procedural.

3.3. Reguli tactice destinate desfăşurării reconstituirii

A. Activităţi premergătoare reconstituirii

230
 Reconstituirea se organizează prin întocmirea unui plan de activităţi ce cuprinde:
• Scopul reconstituirii, cu problemele de elucidat;
• Condiţiile tactice şi organizatorice care vor trebui respectate;
• Participanţii la reconstituire (martori oculari, victima, învinuitul, martorii
asistenţi, persoanele care iau parte la acţiunile experimentale şi eventuali experţi);
• Stabilirea metodelor ce se vor aplica şi justificarea folosirii acestora;
• Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţiile de loc, timp şi mod, cât mai
apropiate de cele în care s-a săvârşit fapta cercetată;
• Asigurarea mijloacelor tehnice şi a materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii.
Condiţiile prealabile reconstituirii:
• alegerea unui moment benefic reconstituirii;
• existenţa condiţiilor propice de timp, loc şi mod cu cele în care s-a
săvârşit fapta cercetată;
• verificarea prezenţei participanţilor la reconstituire, inclusiv a
specialiştilor, experţilor etc.;
• verificarea existenţei mijloacelor materiale de probă, a corpurilor delicte
etc.;
• asigurarea mijloacelor tehnice şi materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii.
B. Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii
Reconstituirea trebuie să se realizeze într-o atmosferă de calm şi sobrietate, evitându-se
sugestiile.
Reconstituirea se poate repeta de câte ori este nevoie, astfel încât să se realizeze
obiectivele stabilite şi să se fixeze cu exactitate rezultatele.
Reconstituirea se va realiza în condiţii similare împrejurărilor declarate.
Locul reconstituirii trebuie să fie cel în care s-au produs faptele ale căror împrejurări se
verifică, dacă schimbarea lui influenţează rezultatul acesteia. Pentru asigurarea obţinerii unui
rezultat cât mai concludent, se impune ca locul reconstituirii să fie reamenajat, readus la o stare
cât mai apropiată de cea existentă în momentul săvârşirii faptei.
Condiţiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc., trebuie să fie similare sau cât
mai apropiate de cele care au existat în momentul producerii faptelor, evenimentelor ale căror
împrejurări se verifică prin reconstituire. Când condiţiile de lumină ori anotimp nu pot fi

231
respectate, iar prin reconstituire se urmăreşte stabilirea posibilităţii de a vedea, se va ţine seama
de răsăritul şi apusul soarelui.
În cursul nopţii se vor avea în vedere fazele lunii, prezenţa sau lipsa zăpezii care
influenţează substanţial vizibilitatea. Astfel, dacă reconstituirea urmăreşte stabilirea
posibilităţilor inculpatului de a pătrunde într-un obiectiv printr-o deschizătură, această verificare
nu se va desfăşura noaptea, pentru a respecta condiţiile de timp care au existat la săvârşirea
furtului, din moment ce timpul nu poate influenţa rezultatul experimentelor ce se desfăşoară.
Condiţiile atmosferice pot fi uneori hotărâtoare în verificarea posibilităţilor producerii faptelor şi
fenomenelor.

3.4. Fixarea rezultatelor reconstituirii

Pe întreg parcursul procesului de reconstituire, încă din primul moment, paralel cu fiecare
reproducere experimentală a unor împrejurări ale infracţiunii, se iau note, se execută fotografii şi
schiţa-plan.
După terminarea tuturor experimentelor se consemnează într-un proces verbal, indicându-
se condiţiile în care a fost organizată reconstituirea, momentele principale ale acesteia, metodele
folosite şi rezultatele care s-au obţinut.
Constatările organelor judiciare cu ocazia efectuării reconstituirii sunt consemnate în
procesul verbal, mijloc de fixare cu valoare probantă, de sine stătătoare, care în raport de
împrejurări poate fi întregit cu mijloace considerate secundare: fotografia judiciară, schiţele,
filmul, videofonograma judiciară.
Procesul verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte întregul proces al
activităţilor întreprinse cu această ocazie, precum şi rezultatele la care s-a ajuns, are aceeaşi
structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componenţa acestor
părţi întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces verbal, şi elemente proprii,
determinate de natura şi finalitatea specifice, urmărite prin efectuarea acestei activităţi.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşitul lui de către organul judiciar,
martori asistenţi, martori oculari, precum şi de învinuit sau inculpat, persoana sau partea
vătămată, apărători, interpreţi, specialişti.
Fotografiile şi schiţele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul verbal şi au
menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea şi videofilmarea sunt
tot mai des folosite în cursul reconstituirii.

232
 3.5. Aprecierea şi utilitatea rezultatelor reconstituirii
În urma efectuării reconstituirii, se pot obţine rezultate certe sau probabile, în raport cu o
serie de factori: natura activităţilor efectuate, modul de desfăşurare a acestora, apropierea
condiţiilor în care au fost făcute reproducerile faţă de cele care au existat la momentul săvârşirii
faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor în condiţii de timp şi loc
precizate de persoanele ce au cunoştinţă de existenţa lor.
Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca certe atunci când toate acţiunile întreprinse,
toate încercările desfăşurate au dus la unul şi acelaşi rezultat, care în condiţiile date, este necesar
şi nu întâmplător.
Organul judiciar apreciază probele pe baza convingerii sale intime, întemeindu-se pe
toate materialele cauzei.
Întrucât nici o probă nu poate fi preferată alteia, valoare fiecărei probe se determină, nu în
raport de felul ei, ci numai de veracitatea şi conţinutul acesteia.
Rezultatele reconstituirii, nu pot constitui, luate separat, temei pentru elaborarea unor
concluzii temeinice în cauză, de aceea ele trebuie să fie coroborate cu rezultatele tuturor
activităţilor întreprinse şi a altor acte de urmărire penală.
Apreciind rezultatul reconstituirii, organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere
condiţiile în care aceasta s-a desfăşurat ca şi conţinutul activităţii efectuate pentru realizarea
scopului urmărit.

233