DELINCVENȚA JUVENILĂ - ETIOLOGIA PSIHOSOCIALĂ A

DELINCVENŢEI JUVENILE

Prof. Donciu Marilena Victoria, Casa Corpului Didactic Olt

Delincvenţa juvenilă ca fenomen antisocial se caracterizează şi prin trăsături şi note

specifice categoriei de vârstă, precum şi prin caracteristici de personalitate dintr-un anumit
cadru socio-economic şi cultural.
Importanţa cauzelor psihoindividuale rezidă din implicarea personalităţii tânărului în
actul delincvent, cu descifrarea insuficientei maturizări sociale şi cu prezentarea dificultăţilor
de integrare socială, inclusiv în normele juridice. Delincventul datorită unui deficit de
socializare, nu reuşeşte să-şi ajusteze în mod activ conduita la relaţiile sociale, prezentând o
insuficienţă sau perturbare a proceselor de asimilare şi a celor de acomodare la cerinţele şi
normele sociale.
Deficitul maturizării sociale se structurează în unele trăsături negative întâlnite mai
frecvent la delincvenţii consideraţi imaturi caracterologic. Aceste trăsături ale imaturităţii
psihosociale G. Canepa le grupează în: toleranţă scăzută la frustrare; opoziţie faţă de normele
juridice, morale, şi respingerea acestora, devalorizarea de sine şi aderarea la statutul de
delincvent, la un stil de viaţă indezirabil social; lipsa autocontrolului; egocentrism;
subestimarea actelor antisociale comise; imaturitatea sentimentelor morale legate de învăţare,
muncă; incapacitatea de a face efort voluntar; impulsivitate şi agresivitate; dorinţa obținerii
unei vieţi uşoare fără muncă; imagine falsă despre lume, despre relaţiile interpersonale, despre
autonomia şi libertatea individuală, concepute de obicei sub semnul agresivităţii.
Simptomele caracteriale ce apar încă din copilărie se exacerbează în adolescenţă,
datorită factorilor perturbatori individuali (decalajul dintre maturizarea fizică şi psihică) şi mai
ales perturbărilor familiale1.
O constatare general acceptată este aceea că nu toţi copiii tineri caracteriali devin
delincvenţi, dar la toţi delincvenţii minori şi infractori adulţi întâlnim multiple trăsături
caracteriale negative structurate pe un fond de tulburări afective (insuficientă maturizare
afectivă, instabilitate emotiv-acţională), atitudinale, motivaţionale şi volitive.
Cauzele de factură psihologică nu pot fi înţelese fără implicaţiile sociale
(dezorganizare socială, perioade de criză, instabilitate economică, mobilitate socială) şi
conflictele normative între aspiraţiile individuale şi ofertele sociale.
Violenţa, intensitatea puternică a reacţiilor emoţionale primare (frica, mînia, atracţia
sexuală posesivă puternică) poate face ineficientă acţiunea de inhibare, de reprimare, de
1
Preda V. – Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 19
derivare sau de sublimare socială şi poate să antreneze numeroşi subiecţi spre cele trei
domenii mari ale infracţionalismului: infracţiuni contra integrităţii fizice individuale,
infracţiuni contra integrităţii psihice individuale, infracţiuni contra obiectelor, conceptelor şi
valorilor sociale. Deci, în funcţie de tipul de infracţiune, care va fi crimă, viol, furt, originea
endogenă a motivaţiei va fi mai mult sau mai puţin clară.
La baza infracţiunilor a căror motivaţie este endogenă, MiraY Lopez situează: violenţa
excesivă a mecanismelor instructivo-emoţionale primare; marea slăbiciune a mecanismelor de
inhibiţie, care asigură condiţionarea reflexă negativă a infracţiunilor; interferarea primilor doi
factori;
De pe poziţiile personalităţii la nivelul implicării unei anumite intensităţi a
trăsăturilor de personalitate ca şi caracteristică specifică persoanelor delincvente se vorbeşte
de o imaturitate intelectivă şi afectivă.
Imaturitatea intelectuală nu trebuie înţeleasă ca fiind identică cu un coeficient de
inteligenţă (IQ) scăzut. Imaturitatea intelectuală înseamnă o capacitate scăzută de a stabili un
raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.
Ca regulă generală, diferitele tipuri de delict se găsesc în raport cu nivelele intelectuale
diferite: astfel, escrocii sunt adesea mai inteligenţi decât simpli hoţi, aceştia din urmă mai
inteligenţi decât cei acuzaţi de loviri, răniri (Murchinson). Dar mai importantă este capacitatea
de judecată abstractă a individului decât nivelul său de intelectual; de capacitatea de
abstractizare va depinde judecata morală. Aşa se explică faptul că la copii există predispoziţie
pentru delincvenţă prin ignorarea sau neînţelegerea responsabilităţii morale. Persistenţa
acestui factor în timpul tinereţii sau vârstei adulte, explică multe delicte2.
O relaţie esenţială între comportamentul antisocial şi unele trăsături psihologice ale
personalităţii de anumite intensităţi, a creionat G.Canepa, în următoarea prezentare statistică:
impulsivitate mărită prezentă la 68 % dintre delincvenţii eşantionului exeminat; egocentrism
41 %; indiferenţă afectivă la 27 %; agresivitate la 72 %; tendinţe de opoziţie la 46 %;
scepticism la 50 %.
La toate aceste prezentări procentuale, în tabloul personalităţii delincventului, autorul
mai cuprinde: tendinţa de a percepe realitatea înt-un mod deformat, considerând pe ceilalţi ca
fiind duşmani, nimeni neoferindu-i ajutor, că în viaţă totul se petrece conform regulii „baftei”
sau „ghinionului”; prezenţa indeciziilor şi incertitudinilor interioare; lipsa capacităţii de a se
autoaprecia realist, precum şi tendinţa de a ascunde, camufla, propria personalitate.

Bibliografie:
1. Petcu M., Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999
2
Petcu M., - op.cit., p. 75-77
2. Popescu- Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, 1978
3. Preda V., Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitară
Clujană, Cluj – Napoca, 1998
4. Preda V., Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981