Caracteristicile limbajului prescolar

Vârsta simbolică, vârsta de aur a copilăriei, vârsta micului faur, toate acestea sunt
etichete sugestive, ataşate în literatura de specialitate perioadei de vârsta preşcolarã. Argumentul
acestor etichete este faptul că în această etapă, copilul înregistrează progrese mari în dezvoltarea
fizică şi psihică ce permit adaptări foarte bune la diverse situaţii, ce asigură acestuia o anumită
eficienţă în activităţi, în contextul în care grijile şi obligaţiile nu exista.
Ursula Şchiopu,(1982, p.17) afirmã că “nicio altă perioadă a dezvoltării umane nu are
caracteristici atât de numeroase, explosive, neprevăzute ca perioada preşcolară.” Expresia celor
"7 ani de acasă", pe care omul îi are său nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care această
perioadă o are în evoluţia psihică a copilului.
Preşcolaritatea aduce schimbări majore în viaţa copilului, atât în planul dezvoltării
somatice, cât şi a celei psihice, dar şi în ceea ce priveşte planul relaţional. “Este vârsta unor
achiziţii psiho-comportamentale fundamentale a căror calitate va influenţa în mare măsură
nivelul de adaptare şi integrare a copilului în fazele următoare ale evoluţiei şi dezvoltării lui”.
(A.Glava, C.Glava, 2002, p.9)
Limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, presupunând transformarea elementelor
limbii in elemente proprii, iar pentru aceasta este necesarã constientizarea laturii fonetice, grafice
si semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri
semantice complexe (propozitii, fraze, discursuri, texte ). Limbajul reprezintă modalitatea prin
care oamenii comunică și se înțeleg cu mediul înconjurător. Acesta începe să se dezvolte încă de
la naștere, copiii comunicând prin sunete și gesturi. Din punct de vedere psihologic, limbajul
devine un instrument de exprimare, de comunicare și un mijloc de dobândire de noi cunoștințe.
1. Dezvoltarea limbajului copilului in primii ani de viata
Slama Cazacu Tatiana este de părere că “primul act al copilului, de viață independentă
în mediul extern ”, este de a respira scoțând un strigăt, acesta fiind moștenirea sa fonetică de
care dispune când vine pe lume. În lucrarea “Psiholingvistica”, autoarea punctează următoarele
faze ale dezvoltării limbajului nou-născutului ( copilului de până la 1 an ) :
 0-3/4 luni - sunete produse la întâmplare, strigăte, vocalize, în limba germană
numite ” gureen ”, printr-o apropiere de sunetele scoase de porumbei;
 5-6 luni - gânguritul şi sunetele imitate;
  8-9 luni – apar primele dovezi ale înțelegerii
 către sfârșitul primului an – primele așa-zise ” cuvinte ” – acestea sunt ”sunete
biologice ”, datorate unui fond biologic general, independent de toate deprinderile
comunității lingvistice, determinate fiziologic, din cauza unei anumite poziții luate
de către organele de articulare;
Primele cuvinte nu corespund unor structuri construite mental. Un alt plan al dezvoltării
limbajului, de data aceasta mental este imitația a ceea ce aude în jur, copilul reproducând sunete
care corespund unor preforme ale cuvintelor, prin aproximare. Sunetele biologice și periformele
nu vehiculează o semnificație, ele sunt mai degrabă exerciții preparatoare/ premergătoare în
dinamica apariției sistemului fonematic. După multă exersare și ajustare, aceste preforme devin
forme propriu-zise, în sensul că sunetele corespunzătoare vor reprezenta exact formele limite
materne
Un alt aspect important subliniat în lucrare este faptul că limba începe să fie asimilată de
către copil gradual, pe măsură ce se dezovoltă capacitățile sale perceptiv-auditive, articulatorii și
proprioceptive și pe măsură ce se dezvoltă o capacitate minimă de abstractizare și generalizare.
Asimilarea limbii nu înseamnă numai un reflex pasiv actelor adulților paralel cu imitația, ci
implică și procese cu percepție și gândire. Imitația este mecanismul fundamental al insuțirii
limbii, însă ea este un proces selectiv, deoarece copilul va imita atât cât îi permite stadiul de
dezvoltare la care se află, la un moment dat.
Înainte de 2 ani , limbajul copilului se caracterizează prin :
 Puține legături între cuvinte, relații gramaticale
 O caracteristică a acestei perioade este expresia globală nedeferențiată ( un singur
cuvânt are rolul de frază ), iar după un an jumătate-juxtapunerea cuvintelor au
forme invariabile, rigide, al căror sens este precizat în mare parte prin intonație şi
gestul indicator.
 Cuvintele au sens restrâns specificând un anumit obiect sau acțiune.
După 2 ani situația exprimată la început prin care fraza este decupată în vederea expresiei,
este diferențiată verbal în elementele ei. ( obiecte, acțiuni, însușiri caracteristice ), în acelasi timp
între aceste elemente se stabilesc relații ce sunt marcate prin morfeme.
Către 3 ani, limba devine mai flexibilă, mai suplă și se modelează în funcție de specificul
situațiilor. Cele mai importante achiziții a acestei etape sunt declinarea, conjugarea, flexianarea,
precum și realizarea unei armonizări a cuvintelor între ele. Odată cu declinarea apare și o
anumită complexitate în utilizarea verbelor, folosirea pronumelor și a flexiunii pronominale. În
ceea ce privește exprimarea gramaticală, aspectele ce țin de analiza frazei sunt puse în evidență .
Dacă pe la 2 ani şi jumătate propoziția conține 2-3 cuvinte, la 3 ani jumătate copilul poate
formula fraze concepute din patru cuvinte . Cu privire la înlănțuirea logică a elementelor în frază,
putem spune, conform Slama Cazacu Tatiana(1999, p.288), că „evoluția merge de la secvențe
complet independente, către parataxă (propozițiile sunt în raport de relație dependentă, care însă
adesea nu este marcată în exterior) ”- Exemplu: „E foc acolo. U[i]te am vazut focu[l]. M-am
f[r]ipt la mână. Uite m-am f[r]ipt la asta.”
Dezvoltarea limbajului și a gândirii este marcată de apariția frazei propriu-zise ( formată
din cel puțin doua propoziții legate între ele). Se observă în această etapă dorința și efortul
copilului de a completa o expresie, de a explicita, de a face mai clară, mai înțeleasă o idee.
Exemple: „ Mi-am rupt dintele și nu mi l-am pus la loc . ”
„ Uite, am găsit și eu un balon alb, dar e din hîrtie . ”
Spre vărsta de 3 ani, copilul se obișnuiește cu utilizarea conjuncției „ și ” , pe care o
folosește frecvent și înlocuiește propozițiile subordonate logic, printr-o secvență paraclitică,
legată formal prin conjuncția „și ” – aceasta indică necesitatea de a urma un fir logic, de a da o
unitate unor idei sau unor imagini succesive.
O altă caracteristică specifică acestei perioade, este marcată de expresiile superflue.
Copilul economisește acolo unde nu cunoaște, economia raportându-se la ceea ce el nu cunoaște
destul și la acele lucruri pe care nu le stăpânește cu toate acestea el repetă expresii clișeu,
secvențe fixate, pe care le-a învățat pe care le cunoaște bine și care îi aduc plăcere. Aceste
expresii-clișeu pot constitui un excelent exercițiu vocal.
Stereotipia constituie un „mecanism caracteristic la această vârstă el repetă aceleași
formule și pentru că alături de un conținut ideatic sărac, pe lângă motivele afective, plăcerea
pentru refrenele ritmice, pentru simetric, balansarea simetrică a frazei- alături de toate acestea,
vârsta copilului cunoaște și o anumită inerție, care dă adesea un aspect ecolalic, creează rime
în vorbire și în general face să se utilizeze stereotipe.”(T. Slama Cazacu, 1999, p.290)
Această inerție se manifestă în mai multe forme. Una dintre ele este dată de utilizarea
blocurilor sintagmatice, a lanțurilor stereotipe, neanalizate de cuvinte. În această etapă imitația
este mai puțin activă, predominând anumite formule gata, care n-ar funcționa în vorbire drept
clișee” Acestea sunt reprezentate, pe de o parte de propoziții întregi. ( „Taci!” , „Dă-mi! ”, „Ia
asta! ” ), pe de altă parte sintagme neanalizate ( blocuri sintagmice ), exemplu : „sub masă ”,
„supat” . Un copil de 2, 3 ani pune gălețica sa sub bancă și spun că a pus-o „Aici, supat”, iar,
altul de 2 ani, pune păpușa sub bancă și spune că a pus-o „La supat la bancă ” . „Supat” consituie
un bloc şi funcţionează ca un adverb în locul prepoziţiei „sub”; el este utilizat pentru a indica
tot ceea ce este sub ceva. Blocurile reprezintă baza primelor achiziţii gramaticale, fiind un
factor important în dezvoltarea limbajului şi a gândirii.
2. Limbajul. Directii ale limbajului copilului prescolar
Dezvoltarea limbajului este legata de dezvoltarea gandirii. In ceasta perioada, limbajul
copilului devine un instrument activ si deosebi de complex al relatiilor cu cei din jur, si in acelasi
timp, un instrument de organizare a vietii psihice.”Limbajul se imbogateste incontinuu atat sub
raport cantitativ, prin cresterea volumului vocabularului, cat si sub raport calitativ ca urmare a
dezvoltarii capacitatii de formulare logico-gramatical si frazarii coerente, a organizarii de mici
discursuri verbale si a introducerii unor continuturi cu sens si semnificatie tot mai precise, tot
mai bine structurate”.(E.Verza, E.F.Verza, 2000, p.107)
Limbajul preșcolarului se caracterizează printr-o mulțime de elemente a căror cunoaștere
este implicit raportată la modalitățile în care activitățile de educare a limbajului la vârsta aceasta
sunt puse în practică, evaluate , gândite , etc.
Limbajul este considerat un instrument esențial al adaptării sociale, în cazul copiilor
căpătând valori deosebite. Astfel, J. Piaget particularizează funcțiile limbajului copiilor
concretizate în două direcții :
A. Limbajul egocentric este reprezentat prin :
 Repetiție : repetiția silabelor sau a cuvintelor din plăcere;
 Monolog : copilul vorbește cu el nepurtând un dialog cu nimeni;
 Monolog în doi sau colectiv : fiecare copil asociază altuia, gândirea sau acțiunea
sa, fără ca celălalt să ințeleagă ce i se transmite cu adevărat , deoarece nu
intervine în dialog niciodată.
B. Limbajul socializat implică :
 Informația adaptată: copilul transmite informația cu scopul de a influența
comportamentul interlocutorului, copilul bazându-se în punctul de vedere al
celuilalt participant la dialog;
  Critică: implică remarcile copilului asupra interlocutorului;
 Ordine, rugăminți și amenințări: reprezintă acțiunea unui copil asupra celuilalt;
 Întrebări: introduse cu scopul primirii unui răspuns;
 Răspunsuri: primite în urma adresării unor întrebări formatate lor, direct sau a
unor ordine.
Către vârsta de trei ani , limbajul este în plină dezvoltare și evoluție având loc, numeroase
progrese ce primesc construcția frazelor. În jurul acestei vârstei, copiii se deosebesc unul de altul
prin prisma vocabularului : unul are un vocabular mai bogat, rezultat din interacțiunile cu mediul
înconjurător de la o vârstă fragedă ; iar alții dețin un vocabular mai sărac în conținut.
În cadrul procesului de învățare a limbajului, găsim 3 secvențe de dezvoltare
interdependente :
 Dezvoltare cognitivă; copilul fiind capabil să recunoască, să identifice, să
discrimineze și să manipuleze;
 Dezvoltarea capacității de a discrimina și înțelege vorbirea pe care o aude la ceilalți
din apropiere.
 Dezvoltarea abilității de a produce sunete și succesiuni de sunete ale vorbirii ce
corespund structurilor vorbirii adulților.
Copilul folosește intonația chiar din primii ani , pentru a da frazei sunetul interogativ,
afirmativ sau imperativ. Negarea este exprimată prin cuvinte iar de la 4 ani copilul folosește
negația în enunț.
Pentru perioada 3-6 ani, recunoaștem dezvoltarea normală a limbajului cu ajutorul
următoarelor indicii :
 3 ani și 6 luni – copilul este capabil să redea până la două strofe;
 4 ani – copilul folosește pluralul și pronumele în vorbirea curentă;
 5 ani – se folosesc cel puțin două adverbe de timp și relatează despre 3 imagini cu
detalii (azi, mâine ) ;
 5 ani și 6 luni – se folosesc 3 adverbe de timp (ieri, azi, mâine ) și recită poezii
lungi cu iuțenie;
 6 ani – copilul folosește 3 adverbe corect, relatează despre 3 imagini și recunoaște
corect 3,4 litere .
 Până la vârsta de 5 ani se dezvoltă și limbajul intern, unul interior structurat pe baza
mecanismelor vorbirii sonore, cuprinzând componente auditive si vizuale , kinestezice și motorii.
Acesta are o mare importanata pentru organizarea psihica si comportamnetala. “Pe baza lui,
copilul are posibilitatea de a-si regla conduitele in functie de scopurile propuse si situatiile ivite.”
(E.Verza, E.F.Verza, 2000, 108)
3. Progrese ale dezvoltării limbajului la preşcolari ( 3- 7 ani )
Copilul preşcolar are conştiinţa cuvântului ca unitate gramaticală şi poate discerne
cantitatea de „unu „ sau „mai multe” cuvinte. Însă această conştiinţă nu este dezvoltată în egală
măsură la toate vârstele ori la toţi copiii şi nu se manifestă la fel pentru toate cuvintele.
O altă tendinţă care s-a remarcat în rândul copiilor cu vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani este
că ei tind să identifice cuvintele cu obiectele despre care vorbesc. De exemplu: o fetiţă arată trei
degete pentru ghete şi ciorapi deoarece spunea ea: „Ghete – şi apoi dai ciorapi” iar apoi arată
fiecare deget: „Asta-i un ciorap, asta tot un ciorap.”
Datorită acestei atitudini, copiii acordă importanţă mai ales substantivelor şi verbelor (dar mai cu
seamă substantivelor).
O altă observaţie pe care Slama Cazcu Tatiana o face este cu referire la faptul că de
obicei, copiii tind să formeze conglomerate în care sunt contopite într-un singur caz substantivul
si prepoziţia sau articolul prepus cu pronumele. Uneori substantivele care formează o sintagmă
ca parte de vorbire sunt luate ca un singur cuvânt, copiii asimilând după unitatea de sens
(exemplu: „coadă de lopată”).
Sistemul lingvistic pe care îl are copilul după 3 ani este mai complex, mai flexibil, cel
mic pare a gândi, a reflecta asupra limbii pe care vrea să o utilizeze. O altă particularitate care se
remarcă o constituie creaţiile de cuvinte şi tendinţa de a regulariza limba prin ondagii- exemple:
 iepuroaică, iepuroi  „iepuroic”;
 poartă, portar  „luptă”, „luptar”;
 din „pâine” şi „brutărie”  „pâinărie”
 din „râs” şi „bucurie”  „râzărie”;
 din „moale” şi „topit”  „molit”, „zăpada s-a molit”.
În ceea ce priveşte selectarea mijloacelor gramaticale, copilul preşcolar are tendinţa de a
alege ceea ce este mai corect, „ mai apropiat de domeniul prezent, ceea ce este mai mult
determinat afectiv”. (T.Slama Cazacu, 1999, p. 298). Preşcolarul va întâmpina dificultăţi în ceea
ce priveşte concordanţa timpurilor verbale din pricina neînţelegerii relaţiilor temporale, a
succesiunilor cronologice.
Arhitectonica frazei nu este foarte complexă deoarece propoziţiile sunt scurte (până la 5
ani mai ales), apoi ele se mai dezvoltă, însă frazele rămân relativ scurte şi sunt contopite în
unităţi nearticulate una cu alta. După vârsta de 5 ani, construcţiile cu hipotaxă devin tot mai
frecvente şi încep să aibă caracter de argumentare raţională. Se remarcă raritatea frazelor liber
construite, care au mai mult de o subordonată, a conjuncţiilor coordonatoare sau subordonatoare.
4. Stilul vorbirii copilului prescolar
Conform Tatianei Slama Cazacu (1999, p.295), prin stil se înţelege „selectarea mijloacelor
lingvistice de comunicare şi de organizare a exprimării într-o manieră specifică, determinată de
personalitatea şi îndeosebi de modul de gândire şi de afectivitatea naratorului sau a unei categorii
de vorbitori”.
Considerăm că stilul vorbirii copiluilui este modul particular de selectarea a mijloacelor
lingvistice şi de organizare psihică infantilă şi în care se oglindesc conţinuturi psihice specifice
vârstei.
Până către vârsta de 7 ani, vorbirea copilului are diverse trăsături ce provin din influienţa
vorbirii adulţilor din jurul acestuia, dar şi dintr-o „prelucrare inovatoare şi specifică a mijloacelor
oferite de limbă”. Treptat aceste particularităţi se diminuează, „iar modul de exprimare se
oglindeşte din ce în ce mai fidel diverselor stiluri ale vorbirii adulţilor, pe măsură ce, în şcoală,
copilul studiază în mod mai conştientizat limba literară”. (T. Slama Cazacu ,1999, p.295)
Stilul vorbirii copilului nu implică intenţia realizării estetice, deşi în poveştirile acestora
se pot întâlni şi anumite efcte artistice, dorind să fie plăcuţi publicului şi să li se acorde toată
atenţia. Preşcolarul nu numai că ţine seama de auditor, adresându-i-se şi căutând reacţiile şi
aprobarea sa, ci şi să placă auditorului, fiind foarte sensibil la atenţia care i se acordă.
A. La nivelul lexical lexical se observă următoarele particularităţi:
 cuvintele preferate de copii sunt cuvinte concrete, mai ales din fondul principal lexical,
cuvinte ce denumesc obiecte uzuale, fenomene din realitatea înconjurătoare;
 termeni abstracţi precum : „bucurie”, „cuvânt, „ durere” apar rar în vorbirea copilului;
 pentru exprimarea realităţilor abstracte sunt folosite alte cuvinte ( exemple: „După ce se
ia soarele” = „apune”, e rece afară, „Când mori”= „cand închizi ochii şi nu mai
respiri...toată viaţa ta nu mai respiri”, „nu te mai mişti”).
 alegerea semnificaţiilor celor mai concrete ale cuvintelor polisemantice,
exemple:
 cuvântul „muzică” are accepţiunea de „muzicuţă de cântat”;
 cuvântul „limbă” este folosit aproape intotdeauna în sensul concret.
 cuvântul culoare este vehiculat în sensul de „creion colorat”(exemple: „Copilul
ţine în mână culoarea”, „cu culoarea pictezi”, „culoarea este care desenează”);
 „moarte” are sensul de reprezentări concrete ale înmormântării;
 „gând” implică localizarea lui în cap sau concretizarea lui în vorbire, pus în
legătură cu gura, sau este asociat cu imaginea omului care gândeşte;
 În vorbirea copilului apar uneori imagini plastice, comparaţii şi metafore; acestea provin
din nevoia sprijinului pe ceva concret în gândirea sa. (exemple:
 „Cărbunele este ca întunericul din pivniţă când este noapte.”
 „Şi când plouă norul se face aşa ca o apă limpede, se aşează pe tot cerul.”).(Slama
Cazacu Tatiana, p. 297)
 Modificarea sensului anumitor cuvinte care de fel sunt neutilizate sau chiar bizare.
(xemplu:
 „trompeta noastră sună de fanfară”;
 „vaca mănâncă luţe ca să facă lapte din luţe” [=paie]). (Slama Cazacu Tatiana, p.
289)
 Deformări fonetice ale cuvintelor şi creaţii de cuvinte noi.
B. În plan lingvistic
1. La nivel fonetic/fonologic
 Modificarea formei cuvintelor (dificultatea de a pronunţa anumite sunete/grupuri
de sunete, a asocierii anumitor cuvinte/realităţi denumite de acestea: gădiniţă
pentru grădiniţă, ocogon pentru octogon);
 Ritmul vorbirii manifestat prin necesitatea de a crea corespondenţe între cuvinte:
„Guma guma puma guma, guma puma, cubu şi numa...” creează rima „luna-
bluma, luna este bluma”;precum şi intonaţia care dă un colorit viu şi adesea
dramatic stilului copilului, sunt motivate cel mai frecvent de starea de spirit a
copilului;
  Accentele sunt izbitoare prin pitorescul şi prin forţa lor de evocare, prin varietatea
inflexiunilor pe care le capătă în stilul copilului, prin nuanţele de sens pe care le
introduc adesea. Copii găsesc în intonaţie un mijloc de a comenta în permanenţă
faptele şi adesea chiar de a organiza frazele. ;
2. La nivel lexical-semantic
 Prezenţa preponderentă a cuvintelor „concrete”, trimiţând către referenţi din
realitatea apropiată universului cunoscut de copil: obiecte din mediul obişnuit de
viaţă, elemente ale naturii etc : apă, masă, stilou, creion etc.;
 Utilizarea foarte rară a cuvintelor „abstracte”, mai ales la începutul perioadei
preşcolare: bucurie, tristeţe, viaţă, frumuseţe;
 Actualizarea de către copii a unor forme neologice, populare, regionale, argotice
chiar, în funcţie de influenţele de mediu;
 Utilizarea anumitor împrumutiri din alte limbi: oops, ok, hello, merci etc.;
 Construirea de metafore, comparaţii, epitete: „cărbunele este ca întunericul din
pivniţă când este noapte”, „şi când plouă, norul se face aşa, ca o apă limpede, se
aşterne pe tot cerul”;
 Crearea de cuvinte noi prin analogie cu formele deja existente în limbă: „mopez”-
mop, a da cu mopul;
 Revalorizarea formelor deja existente în vocabularul copiilor: „vântul [...] face
crengile să facă vvv [gest] şi pomii se clatină, se macină crengile...”.
3. La nivel gramatical
 Asocierea gândirii concrete, analitice cu planul afectiv se constituie prin utilizarea
preponderentă a timpului prezent - timp care se identifică în genere cu situaţia
concretă, a momentului comunicării şi care reprezintă fapte actuale pe plan
emotiv; a structurilor în bloc: „A găsit o punguţă cu doi bani şi punguţa aia cu
doi bani era plină cu galbeni, cu lei...”; a construcţiilor simple; a exprimării
eliptice, respectiv a repetiţiilor ca modalitate de potenţare a valenţelor persuasive
ale mesajului: „stă departe, departe...”, „[Prăpastia e] mare, mare de tot [...]
mare, mai mare decât muntele”;
  Dificultăţi în realizarea concordanţei timpurilor, în utilizarea formelor de genitiv-
dativ ale substantivelor şi substitutelor acestora, a anumitor forme de plural,
respectiv de feminin etc.;
 Actualizarea propoziţiilor/frazelor scurte şi valorificarea coordonării simple
copulative (prin şi), cu rara utilizare a subordonării;
 Topica reproduce fidel ordinea ideilor copiilor, în funcţie de o gândire insuficient
organizată şi care este puternic determinată din punct de vedere afectiv. De pildă,
cuvântul considerat mai important apare la începutul propoziţiei: „Rufele, când le
spală mama mea, le pune pe sfoară...”; alteori, cuvântul pe care copilul vrea să-l
scoată în relief este aşezat la sfârşitul propoziţiei: „Ea stă în nisip, casa”, „Că-şi
dă mama pe buze cu din aia roşie – pe buze”.
C. În plan extralingvistic
Mimica, gestica, pantonima, indicarea în „situaţie” – capătă o amploare şi o
expresivitate cu totul deosebite în stilul copilului preşcolar. În timp ce vorbeşte, copilul face
numeroase gesturi – care şi suplinesc uneori lipsa mijloacelor verbale de exprimare - , descrie
sau subliniază hiperbolic, indică spre obiecte din situaţie sau are gesturi pur afective, are o
mimică expresivă, râde, se întristează, se „sperie”, într-un cuvânt ajunge chiar la pantonimă. De
pildă, arată cu mâinile în dreapta şi în stânga, cum săreau prin cerc leii, povesteşte cu gesturi
descriptive foarte plastice diversele peripeţii în legătură cu „Ulcica fermecată”, arată cum trebuia
clătinată oala, cum întindea boierul mâna după ea, etc.
Selectarea anumitor forme de exprimare din limba maternă este determinată pe de-o
parte de faza în care se găseşte copilul în cursul învăţării limbii; dar pe de altă parte, ea este
determinată de particularităţile de vârstă ale gândirii şi afectivităţii copilului. „Exprimarea
discursivă a copilului preşcolar reflectă particularităţile gândirii sale, cu urme de trăire
concretă, în planul concret şi prezent, cu posibilităţi mai degrabă analitice decât sintetice şi cu
amestecul continuu al afectivităţii”(T. Slama Cazacu, 1999, p 301).
Utilizarea unor procedee stilistice ne sugerează o paralelă între stilul vorbirii copilului
şi acela al vorbirii familiale – pe care o imită direct – şi în genere stilul vorbirii populare, care nu
este supusă unor norme atât de stricte ca exprimarea literară şi care totodată păstrează urme mai
arhaice ale limbii. Însă treptat, o dată cu studierea conştientă a limbii în şcoală, modul de
exprimare al copilului îşi pierde din particularităţile sale „infantile” şi în acelaşi timp ceva din
puternica expresivitate, se impregnează din ce în ce mai mult forme ale limbii literare şi se
apropie de vorbirea adulţilor.
Un aspect important legat de limbajul copiilor este reprezentat de dialogul prezent în
perioada preşcolarităţii. În „Psiholingvistica– o ştiinţă a comunicării”, Slama-Cazacu
menţionează că observaţiile, experimentele, înregistrările efectuate au demonstrat existenţa unui
dialog propriu-zis , între doi sau mai mulţi parteneri, chiar la doi ani, îndată ce începe să se
organizeze exprimarea cu o structură gramaticală cât de cât elementară. Totuşi, se poate remarca
o evoluţie, în cursul căreia se manifestă, pe de o parte, un început de participare a mai multor
copii la o discuţie, iar pe de altă parte, o stabilitatedin ce în ce mai accentuată a grupărilor. Cu cât
copiii sunt mai mari, îndeosebi după patru ani, grupele devin mai stabile şi cuprind mai mulţi
parteneri în acelaşi timp.
Există între parteneri o adaptare reciprocă, iar copiii au în genere, şi manifestă, nevoia
de a fi ascultaţi. Ei ştiu de foarte timpuriu că este necesar să răspundă la solicitările verbale ale
celorlalţi. Adaptarea la partener se manifestă şi prin forma generală a replicilor – care se
înlănţuie una de alta, atât din punctul de vedere al sensului cât şi din punctul de vedere al
sintaxei, precum şi prin efortul în vederea exprimării în mod inteligibilpentru receptor (de pildă,
reglând intensitatea vorbirii), sau prin imitarea partenerului (reflectată prin faptul că unul dintre
interlocutori repetă replica celuilalt).
Scopul dialogului se caracterizează, şi la copii, prin primatul funcţiei de comunicare.
Copilul vrea să facă dintr-un conţinut personal de reflectare un bun comun, comunicând de
exemplu celorlalţi una dintre dorinţele sale sau mirarea în faţa a ceea ce se petrece în jurul lui.
Conţinutul dialogului diferă în funcţie de vârstă, de nivelul intelectual şi de varietatea
cunoştinţelor copilului. Replicile poartă amprenta gândirii copilului şi a particularităţilor de
vârstă. De aceea, conversaţia între copiii mai mici poate să pară săracă, aceasta raportându-se
numai la câteva idei şi interese specifice vârstei. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă,
dialogul poartă forma unei cooperări pe planul cunoaşterii (comunicare reciprocă de informaţii,
eforul solidar pentru a învăţa ceva de la adult), sau a unei cooperări în sensul îngust al
cuvântului, pentru o acţiune comună, concretă, pe care dialogul o serveşte printr-o invitare la
acţiune, prin planificarea sau coordonareai etc.
 Studiul psiholingvistic al învăţării limbii de către copil urmăreşte explicarea etapelor
dezvoltării, apariţiei şi evoluţiei diverselor elemente în dinamica însuşirii lor, în funcţie de
modificările datorate vârstei, ale gândirii, percepţiei, motricităţii, afectivităţii copilului.

Bibliografie:
· Glava, A., &Glava, C., 2002, Introducere în pedagogia preşcolară, Editura Dacia
educaţionala: Cluj- Napoca
· Hobjilă, A., 2008, Elemente de didactică a activităţilor de educare a limbajului (etapa
preşcolarităţii), Institutul European: Iaşi.
· Schiopu, U., 1982, Psihologia generală a copilului, (pentru școlile pedagogice de
învățători), ediția I, Editura Didactică şi Pedagogică: Bucureşti.
· Slama-Cazacu, T., 1999, Psiholingvistica – o ştiinţă a comunicării, Editura All
Educaţional: Bucureşti.
· Verza, E., &Verza, E.F., 2000, Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate: Bucureşti.