Sunteți pe pagina 1din 112

ECONOMIE

- TEORIE ŞI APLICAŢII -

SUPORT DE CURS PENTRU ANUL I

Daniela Zirra

ECONOMIE

La realizarea acestui suport de curs au mai colaborat:

Prof. Univ. Dr. Sorica Sava (cap. 13) Prof. Univ. Dr. Ion Bulborea (cap. 9.3.) Lector Univ. Dr. Iuliu Marin Ivănescu (cap. 9.5.) Asist. Univ. Dr. Mona Ivănescu (cap. 12.2., 12.3.) Prep. Univ. Gabriela Sterian (cap. 12.4.)

ECONOMIE

CUPRINS

Unitatea de învăţare

Titlul

Pagina

Unitatea 1

7

Introducere în economie. Microeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Nevoile sociale, resursele economice şi factorii de producţie

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

7

1.2. Necesitatea studierii ştiinţei economice

7

1.3. Constituirea economiei ca ştiinţă

8

1.4. Metoda economiei politice

10

1.5. Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie

11

1.6. Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane

11

1.7. Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora

13

1.8. Factorii de producţie clasici şi neofactorii

14

 

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 2

20

Productivitatea factorilor de producţie. Costurile de producţie şi rentabilitatea

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2

20

2.2. Productivitatea factorilor de producţie

20

2.3. Mărimea, tipologia şi funcţiile costului de producţie

21

2.4. Relaţia dintre costul de producţie şi rentabilitate

23

 

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 3

26

Piaţa, concurenţa şi preţul. Comportamentul producătorului şi al consumatorului în condiţiile economiei de piaţă

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3

26

3.2. Elementele definitorii ale conceptului de piaţă. Cererea şi oferta

26

3.3. Tipologia pieţelor

28

3.4. Conceptul de concurenţă. Tipuri de concurenţă

28

3.5. Preţul

30

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

ECONOMIE

Unitatea 4

32

Economia de piaţă contemporană. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul)

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4

32

4.2. Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă

32

4.3. Modele teoretice actuale şi tipologia economiilor de piaţă

34

4.4. Constituirea economiei de piaţă în România

36

4.5. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul)

36

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 5

42

Piaţa monetară şi de credit

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5

42

5.2. Banii

42

5.3. Cererea şi oferta de monedă

44

5.4. Creditul, dobânda şi băncile

45

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 6

49

Piaţa capitalurilor (financiară)

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6

49

6.2. Specificul pieţei capitalului şi principalele tipuri de operaţiuni

49

6.3. Instituţiile pieţei capitalului

52

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 7

57

Piaţa muncii

7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7

57

7.2. Definirea pieţei muncii

57

7.3. Trăsăturile pieţei muncii

58

7.4. Cererea şi oferta de muncă

59

7. 5. Piaţa muncii în România

61

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

ECONOMIE

Unitatea 8

64

Macroeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Rezultatele macroeconomice. Venitul, consumul şi investiţiile

8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

64

8.2. Abordarea la nivelul micro şi macro a fenomenelor economice

64

8.3. Semnificaţia indicatorilor macroeconomici

65

8.4. Venitul şi consumul

67

8.5. Economiile şi investiţiile

68

 

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 9

72

Creşterea şi dezvoltarea economică. Echilibrul economic şi ciclicitatea activităţii economice

9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2

72

9.2. Fundamentarea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică

72

9.3. Factori de creştere economică

74

9.4. Dezvoltarea economică durabilă

75

9.5. Echilibrul economic şi ciclicitatea dezvoltării economice

77

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 10

81

Ocuparea şi şomajul

10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4

81

10.2. Conceptul de ocupare a forţei de muncă

81

10.3. Factorii care influenţează ocuparea

82

10.4. Măsurarea şi evaluarea ocupării

83

10.5. Delimitări conceptuale ale noţiunii de şomaj

83

10.6. Clasificarea şomajului

85

10.7. Costurile generate de şomaj

86

10.8. Măsurarea şi evaluarea şomajului

87

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 11

91

Inflaţia

11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5

91

11.2. Fundamentarea teoretică a conceptului de inflaţie

91

11.3. Efectele inflaţiei

93

ECONOMIE

11.4. Cauzele care generează inflaţie şi clasificarea inflaţiei

94

11.5. Măsurarea şi evaluarea fenomenului inflaţionist

96

11.6. Măsuri antiinflaţie

97

 

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Lucrarea de verificare nr. 3

Unitatea 12

 

100

Generalităţi privind relaţiile economice internaţionale

12.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6

100

12.2. Procesul de globalizare

100

12.3. Mondializare şi regionalizare

102

12.4. Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC

104

 

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 13 Statul şi politicile economice

107

13.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7

107

13.2. Abordare generală

107

13.3. Rolul economic al statului şi funcţiile sale specifice

108

13.4. Modalităţi, mijloace / instrumente de intervenţie

108

13. 5. Politici economice

109

13.6.

Bugetul de stat

111

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

ECONOMIE

Unitatea 1

Introducere în economie. Microeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Nevoile sociale, resursele economice şi factorii de producţie

1.1.

Obiectivele unităţii de învăţare 1

1.2.

Necesitatea studierii ştiinţei economice

1.3.

Constituirea economiei ca ştiinţă

1.4.

Metoda economiei politice

1.5.

Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie

1.6.

Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane

1.7.

Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora

1.8.

Factorii de producţie clasici şi neofactorii

Test de autoevaluare

Răspunsuri

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1.1.

Obiectivele unităţii de învăţare 1

Acest capitol urmăreşte să ofere o imagine generală privind conceptul de economie şi diferenţierea care se face între abordarea micro şi macroeconomică a fenomenelor şi proceselor economice. Veţi observa cât de importantă este înţelegerea faptului că nevoile umane şi resursele economice nu pot fi studiate separat, deoarece dinamica nevoilor influenţează direct deciziile privind modul de alocare a resurselor, iar resursele disponibile determină gradul de satisfacere a nevoilor şi, implicit, calitatea vieţii. Noţiunile elementare prezentate în acest capitol sunt indispensabile pentru o bună înţelegere a comportamentului agenţilor economici, indiferent de nivelul la care se manifestă acesta.

1.2. Necesitatea studierii ştiinţei economice

În teoria şi practica economică se întâlnesc diferite modalităţi de definire a economiei ca ştiinţă:

Un studiu al “modului în care societăţile alocă resurse insuficiente în încercarea de a satisface dorinţele virtual nelimitate ale consumatorilor1 ; O ştiinţă socială, care are ca obiect de studiu baza economică a societăţii; Ştiinţa alegerilor eficiente2 ; Ştiinţa care analizează modul în care se comportă oamenii în procesul de satisfacere a nevoilor nelimitate şi în continuă dezvoltare şi diversificare, utilizând resurse rare şi limitate; O analiză aprofundată a relaţiei om – natură – societate, etc.;

1 Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, Introducere în economia politică modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 19.

2 G. Abraham-Frois, Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.12.

ECONOMIE

Activitatea economică trebuie să fie abordată şi explicată ca un sistem cu o funcţionare complexă, de care depinde progresul social, material şi spiritual al fiecărui individ, grup social şi al societăţii în ansamblul său, numai dacă evoluţia nevoilor este privită în strânsă interdependenţă cu resursele.

De modul în care sunt percepute noţiunile de bază ale economiei depinde capacitatea de a percepe şi de a înţelege modul de funcţionare al întregului. Pornind de la considerentul că omul reprezintă elementul central în desfăşurarea activităţii economice, se impune abordarea detaliată a acestuia şi a nevoilor sale, precum şi a deciziilor economice prin care se stabileşte modalitatea optimă de satisfacere a acestora.

1.3. Constituirea economiei ca ştiinţă

Atunci când într-o economie se înregistrează lipsa performanţelor, iar activităţile sunt la un nivel de rentabilitate scăzut, se pune problema nivelului de însuşire a teoriei şi a elementelor de gândire economică a celor care participă la activitatea economică. Istoria a demonstrat întotdeauna că o practică economică de succes se bazează pe o teorie economică adecvată şi bine ancorată în realităţile vieţii cotidiene!

Drumul parcurs de gândirea economică, în procesul de cristalizare a acesteia ca ştiinţă, a fost lung şi sinuos:

Termenul de economie a apărut în Grecia Antică. Etimologia cuvântului provine de la termenii greceşti: oikos = casă şi nomos = lege, principiu, normă, regulă. Xenofon (430-355 î.e.n.) - economia este teoria administrării bunurilor sau a bogăţiilor, indiferent de apartenenţa acestora (sectorului privat sau sectorului public). Platon (422-347 î.e.n.) - societatea este funciar legată de trebuinţele omului şi de necesitatea schimbului. Aristotel (384-322 î.e.n.) - economia este arta bunăstării. În perioada Evului Mediu, Toma d’Aquino (1225-1274) a analizat probleme diverse, ca de exemplu proprietatea (instituţie conformă cu natura omului), preţurile, capitalul, şi diviziunea socială a muncii. Doctrina mercantilistă - Epoca Renaşterii (secolele XV-XVI) - Antoine de Montchrétien (reprezentant principal) - introdus sintagma de economie politică - obiectul analizei economice îl constituie circulaţia mărfurilor, respectiv comerţul exterior, iar creşterea condiţiei sociale (îndeosebi a suveranului) este asigurată prin sporirea cantităţii de metale preţioase (aur şi argint). Secolul al XVIII-lea, François Quesnay (1694-1774) - doctrina fiziocrată (prima şcoală de gândire economică în adevăratul sens al conceptului şi primii adepţi ai liberalismului economic, deoarece au enunţat principiul căruia

ECONOMIE

procesele economice trebuie să fie lăsate să se desfăşoare de la sine) - obiectul de studiu al ştiinţei economice este reprezentat de descoperirea legilor naturale care guvernează societatea. Doctrina liberală, în cadrul Şcolii clasice engleze - reprezentanţi principali William Petty (1623-1687), Adam Smith (1723-1790) şi David Ricardo (1772-

1823).

Avuţia naţiunilor, tratat asupra naturii şi cauzelor ei, Adam Smith în anul 1776 - obiectul de studiu al ştiinţei economice este analiza principalilor factori care contribuie la formarea şi creşterea avuţiei naţionale, adică diviziunea muncii (care asigură creşterea eficienţei şi productivităţii lucrătorilor), volumul capitalului (care stabileşte numărul lucrătorilor productivi) şi politica economică bazată pe libera iniţiativă. David Ricardo - ştiinţa economică trebuie să studieze legile după care se distribuie avuţia naţională, în lucrarea Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817). Din Şcoala clasică engleză s-au desprins două curente principale:

Şcoala marxistă - definesc economia politică prin ştiinţa care studiază legile ce guvernează producţia, repartiţia, schimbul şi consumul pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii. Şcoala neoclasică, sau marginalistă – Stanley W. Jevons (1835-1882), Carl Menger (1840-1921) şi Léon Walras (1834-1910) - economia este ştiinţa preţurilor, stabilite ca rezultat al confruntării dintre cerere şi ofertă, îndreptându-şi atenţia către problemele aflate la nivel microeconomic. Curentul de gândire dirijist sau keynesist, promotor John Maynard Keynes (1883-1946) – a explicat fenomenele şi procesele economice, pe de-o parte, şi stările de echilibru şi dezechilibru în economie, pe de altă parte, pe baza unor legi psihologice fundamentale, în funcţie de care agenţii economici acţionează la trăsăturile mediului economic. Neoliberalismul 3 se poate defini ca un curent de gândire economică - porneşte de la ideea unei libertăţi mai mari pentru agenţii economici, la care se ajunge prin impunerea unui anumit tip de limite, ceea ce reprezintă un paradox al acestei doctrine 4 . Concurenţa reprezintă condiţia esenţială pentru asigurarea libertăţii economice reale, iar organismelor de tip cartel, monopol etc., care stau în calea manifestării depline a relaţiilor concurenţiale, trebuie să li se impună reglementări specifice. Statul este acela care trebuie să intervină pentru a proteja concurenţa în vederea asigurării liberalismului relaţiilor de piaţă. Odată cu sfârşitul anilor 1960, doctrina neoliberală s-a diversificat, apărând teorii noi, ca de exemplu:

Teoria aşteptărilor raţionale, iniţiată, printre alţii, de Robert Lucas (născut în 1937); Teoria economiei ofertei, promovată în principal de Arthur Laffer (născut în 1941).

3 D. Zirra, Op. Cit., pp. 35-39. 4 Florence Braunstein, Jean–François Pepin, Marile doctrine. Politică. Economie. Religie, Ed. Antet, Bucureşti, 2000, pp. 102.

ECONOMIE

Începând cu anii 1970, în perioada accentuării crizei de sistem a economiei capitaliste, s-au conturat câteva curente de orientare liberală care au încercat să ofere atât o explicaţie a producerii crizei, cât şi o metodologie a ieşirii din criză. Câteva dintre aceste curente sunt 5 :

Doctrina monetaristă (Milton Friedman, născut în 1912, şi Şcoala de la Chicago) explică criza economică prin argumente exclusiv, sau aproape exclusiv monetare. Doctrina ultraliberală (Friederich Augustus von Hayek, 1899-1992, şi Asociaţia de la Muntele Pellerin) motivează criza economică prin aplicarea exagerată şi haotică a dirijismului de tip keynesist. Doctrina libertariană (David Friedman şi Universitatea din Florida) este promotoarea liberalizării economiei în toate segmentele sale, inclusiv în zona serviciilor publice.

1.4. Metoda economiei politice

Ştiinţa economică se individualizează faţă de celelalte ştiinţe prin:

Aria problematică;

Modul de abordare a problemelor;

Premisele de la care pleacă analizele;

Modul de formulare a concluziilor.

Metoda ştiinţei economice porneşte de la câteva aspecte principale 6 :

În ce constă activitatea economiştilor?

Care sunt scopurile lor?

Ce procedură aleg pentru îndeplinirea scopului propus?

Multe dintre instrumentele de lucru ale ştiinţei economice sunt împrumutate din alte domenii ştiinţifice se operează cu o diversitate de instrumente, ca de exemplu inducţia, deducţia, analiza, sinteza, abstracţia, etc.

Metoda ştiinţei economice se bazează pe îmbinarea dintre:

logică (asigură tranziţia de la abstract la concret);

elementele istorice (înregistrarea informaţiilor în ordinea apariţiei lor), sau tradiţionale, precum şi între modelarea matematică şi statistică, în vederea acţiunii corelate a analizelor cantitative şi calitative.

În economie se pleacă:

pe de-o parte, de la observarea şi descrierea actelor, faptelor, proceselor şi fenomenelor economice, pe baza cărora se emit principii şi teorii (inducţia = crearea şi generalizarea principiilor pornind de la fapte), care la rândul lor determină politicile economice elaborate şi aplicate în activitatea practică.

5 Sorica Sava, Orientări şi criza teoriei economice occidentale. Abordări nemarxiste, în Orientări actuale în gândirea economică contemporană, Idei economice contemporane, CIDS, Nr.3, 1981, pp. 205–206.

6 C. R. McConnell, S. L. Brue, Microeconomics, Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc., 1996, p. 3.

ECONOMIE

pe de altă parte, implementarea politicilor, prin efectele pe care le produc, afectează gradul de generalizare a teoriilor economice, care influenţează comportamentul economic (deducţia permite elaborarea liniilor directoare, privind modul de colectare şi sistematizare a datelor empirice).

1.5. Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie

Atât microeconomia, cât şi macroeconomia au ca obiect de studiu analiza comportamentului economic, dar la niveluri diferite:

Microeconomia:

studiază comportamentul individual al agenţilor economici, respectiv actele, faptele, procesele şi comportamentele manifestate fie între participanţii la fluxurile economice, incluzând aici întreprinderile, administraţiile, instituţiile financiar-bancare, menajele sau gospodăriile, fie la nivel de firmă sau persoană; analizează într-o manieră microscopică unităţi economice specifice 7 , în calitatea lor de vânzători/producători şi cumpărători/consumatori, sau segmente economice mici, pentru a observa în detaliu acţiunile acestora. Macroeconomia:

studiază comportamentul colectiv al agenţilor economici individuali, priviţi ca elemente componente ale unui sistem; macroeconomia analizează actele, faptele, procesele şi comportamentele evaluate la nivel global, agregat, respectiv la nivel de economie naţională, pe ramuri şi sub-ramuri economice, sau pe pieţe specifice.

Ansamblul deciziilor la nivel microeconomic, în legătură cu satisfacerea într-un mod raţional a propriilor interese, reprezintă baza analizei macroeconomice. La rândul lor, deciziile factorilor de decizie de la nivel macroeconomic influenţează raţionalitatea alegerilor la nivel individual. Astfel, microeconomia şi macroeconomia reprezintă de fapt subsisteme ale ansamblului economic, aflate într-o condiţionare şi influenţă reciprocă permanentă, sau perpetuă.

1.6. Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane

Nevoile socio-umane reprezintă:

mobilul şi motivaţia întregii activităţi economice;

impulsul iniţial al apariţiei ştiinţei economice.

Omul este în acelaşi timp:

un produs al naturii, ca orice altă vieţuitoare;

7 C. R. McConnell, S. L. Brue, Op. cit, p. 5.

ECONOMIE

un produs al societăţii, în postura lui de membru al diferitelor grupuri, ca de exemplu familia, şcoala, locul de muncă, etc.

Din acest punct de vedere, nevoile umane pot fi definite ca ansamblul cerinţelor care, prin satisfacerea lor, permit existenţa, formarea şi dezvoltarea indivizilor, a grupurilor sociale şi a societăţii în ansamblul său!

Caracteristicile nevoilor umane:

1. sunt nelimitate;

2. se dezvoltă permanent;

3. sunt într-o diversificare continuă;

4. formarea şi manifestarea lor este influenţată de o serie de factori de natură economică, socială, etc.;

5. pot fi clasificate după mai multe criterii.

Factorii care influenţează structura, caracteristicile, intensitatea şi diversitatea nevoilor socio-umane:

1) După sursa de formare:

de ordin obiectiv, fiind vorba despre influenţe de natură fiziologică şi psihică care determină condiţionarea obiectivă a nevoilor;

de ordin subiectiv, care provin din mediul de viaţă al indivizilor şi care determină condiţionarea subiectivă a nevoilor. 2) După modul în care acţionează:

nivelul general de dezvoltare al societăţii; raporturile între oameni, ca indivizi şi ca membri ai unor grupuri sociale; relaţiile dintre state. 3) O exemplificare mai complexă poate fi prezentată în următoarea succesiune:

Nivelul de dezvoltare al producţiei, produselor şi tehnologiilor, respectiv ritmul progresului tehnic. Dinamica populaţiei. Condiţiile climaterice care influenţează direct sezonalitatea nevoilor. Factorii psihici şi sociologici din categoriile temperament, grad de instruire/civilizaţie, reacţiile la schimbarea modei, la reclame, etc. Relaţiile dintre structura şi dinamica cererii efective şi manifestarea nevoilor. Ritmul de modificare a venitului disponibil pentru satisfacerea nevoilor. Evoluţia preţurilor, etc.

Se pot menţiona mai multe criterii în funcţie de care se clasifică nevoile şi anume:

1)

După sursa de formare:

a) fiziologice;

b) culturale;

c) sociale (protecţia mediului, ocrotirea sănătăţii, apărare, etc.)

ECONOMIE

2)

După natura bunurilor şi a serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor

(menţionăm că această clasificare a nevoilor este necesară în economie pentru

stabilirea structurii producţiei

şi a corelaţiilor care se fac în procesul

distribuirii şi al redistribuirii veniturilor):

 

a) hrană;

b) îmbrăcăminte;

c) locuinţă;

d) transport, etc.

3)

După momentul apariţiei şi durata manifestării lor:

 

a) nevoi curente, legate de existenţa cotidiană a indivizilor;

b) nevoi periodice, eventual cele conectate cu schimbările de sezon (inclusiv cele legate de petrecerea timpului liber);

c) nevoi rare, care apar doar atunci când în viaţa indivizilor se produc schimbări importante (de statut, locul de muncă, domiciliul, necesitatea creşterii nivelului de instruire, etc.).

4)

Specialiştii în management propun o altă clasificare

Maslow

ei

ierarhizează nevoile socio-umane sub formă piramidală:

a) la baza piramidei sunt aşezate nevoile cele mai numeroase, legate de existenţa indivizilor;

b) nevoia de locuinţă (securitate);

c) nevoia apartenenţei la grup (loc de muncă, prieteni, etc.);

d) nevoia recunoaşterii sociale;

e) nevoia de perfecţionare sau de autodepăşire (care se consideră că nu poate fi niciodată satisfăcută în totalitate).

1.7. Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor materiale, umane, monetare/financiare care ar putea fi atrase şi utilizate efectiv pentru producerea bunurilor economice, destinate satisfacerii nevoilor.

1)

Tipologia resurselor:

După provenienţă:

a) resurse primare, care includ potenţialul demografic şi cel al resurselor

naturale;

b) resurse derivate, rezultate din prelucrarea mai mult sau mai puţin

complexă a altor resurse (maşinile, echipamentele, utilajele, cunoştinţele, informaţiile, experienţa ştiinţifică, inovaţiile, etc.). După durata existenţei lor:

a) neregenerabile, care odată utilizate nu se mai pot reface, adică minereurile şi zăcămintele de combustibili fosili;

b) regenerabile, în care includem apa, aerul, fondul forestier, etc.

3) După posibilitatea recuperării lor, menţionăm următoarele categorii de resurse:

2)

a) recuperabile, ca de exemplu sticla, fierul, hârtia, etc.;

ECONOMIE

b) parţial recuperabile, cum ar fi resursele biologice (cele rezultate ca urmare a activităţilor zootehnice);

c) nerecuperabile, cu referire directă la resursele energetice.

Resursele economice se caracterizează prin mai multe trăsături sau particularităţi, (care privite în comparaţie cu trăsăturile nevoilor socio-umane accentuează încă odată necesitatea utilizării lor într-un mod raţional):

Se găsesc întotdeauna în deficit în raport cu necesităţile, deci sunt insuficiente. Ritmul lor de creştere sau de dezvoltare este inferior ritmului de creştere şi diversificare a nevoilor. Utilizarea resurselor naturale determină perturbarea echilibrului ecologic, într-o măsură din ce în ce mai pronunţată, şi afectează calitatea mediului ambiant, cu efecte greu de cuantificat şi, mai ales, greu de înlăturat sau de contracarat. Sunt limitate:

din punct de vedere fizic; din punctul de vedere al posibilităţilor de utilizare a lor, respectiv tehnico-economic.

Resursele economice pot fi analizate din două puncte de vedere:

ca stocuri de resurse existente/de care dispune o ţară la un moment dat, ceea

ce reprezintă în fapt avuţia naţională; ca fluxuri de resurse economice, respectiv dinamica procesului de atragere şi de utilizare a resurselor într-o anumită perioadă de timp.

Potenţialul economic al unei ţări, care este format din acele elemente ale avuţiei naţionale care pot fi atrase în circuitul economic, se înfăţişează în trei ipostaze:

1. Potenţialul maxim, alcătuit din toate componentele avuţiei naţionale.

2. Potenţialul valorificabil, format doar din elementele pentru care societatea dispune de condiţiile în care pot fi puse în valoare.

3. Potenţialul atras, respectiv elementele care se găsesc efectiv şi sunt utilizate în circuitul economic.

1.8. Factorii de producţie clasici şi neofactorii

În procesele productive, oamenii supun resursele unor procese de transformare şi adaptare la nevoile sociale, iar din aceste activităţi rezultă bunurile economice!

Definirea factorilor de producţie:

Ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca procesele productive să se desfăşoare în conformitate cu un set de obiective stabilit apriori; Partea resurselor economice care poate fi/este utilizată efectiv pentru a obţine bunuri şi servicii (din acest punct de vedere putem considera că

ECONOMIE

factorii de producţie reprezintă o submulţime a mulţimii resurselor economice); Partea resurselor de care societatea dispune efectiv la un moment dat şi care este atrasă în activitatea economică, respectiv în circuitul economic.

Factorii de producţie au o tipologie diversă:

Din punct de vedere tehnico-economic:

Factori de producţie clasici:

natura; munca; capitalul. Neofactori sau factori noi. După natura lor:

Obiectivi: instrumente de lucru, echipamente, utilaje, instalaţii, maşini, agregate, materiale, materii prime, energie, combustibili, etc.; Subiectivi: climatul la locul de muncă, cultura organizaţională, motivarea personalului, factorii psiho-comportamentali, etc. După sfera de cuprindere:

Comuni: care se utilizează în toate tipurile de activităţi economice, ca de exemplu forţa de muncă; Specifici: care pot fi utilizaţi doar în anumite sectoare ale economiei, cum ar fi utilajele şi echipamentele folosite în industria extractivă, sau în industria chimică, etc. După caracterul lor:

Tehnici; Economici; Politici; Psihologici; Ecologici, etc.

Scurtă caracterizare a celor mai importante grupe de factori - factorii clasici (cei trei menţionaţi anterior) şi neofactorii:

Factorul de producţie natură este considerat unul dintre factorii originari, deoarece oamenii nu au făcut eforturi pentru crearea sa. Natura pur şi simplu există, iar activităţile umane, indiferent de tipul lor, sunt strict legate de mediul natural, respectiv de condiţiile naturale. Cel mai important factor natural este pământul, deoarece este cadrul general de desfăşurare a tuturor activităţilor. Menţionăm în continuare câteva trăsături ale acestui factor:

Cea mai mare parte este ocupată de apă; Suprafaţa uscată este limitată; Dacă este exploatat neraţional, pământul se degradează; Este neomogen; Reprezintă suportul material al oricărei activităţi;

ECONOMIE

Este un element durabil şi în principiu indestructibil; Bunurile pe care ni le oferă natura au fost, sunt şi vor rămâne limitate şi insuficiente în raport cu nevoile socio-umane.

Factorul

natură

este

vital

pentru

desfăşurarea

activităţilor

economice şi sociale, iar calitatea lui influenţează direct nivelul de trai, ritmul de dezvoltare şi performanţele societăţii!

Factorul de producţie muncă este de asemenea un factor originar sau primar:

În sens general, munca este o cheltuire de energie fizică, intelectuală şi psihică, îndreptată spre un anumit scop, adică al creării de bunuri şi servicii. În sens specific, forţa de muncă reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice, intelectuale şi psihice de care dispune un individ (aptitudini, abilităţi, competenţe, îndemânări, talent, etc.), pe care le utilizează în desfăşurarea activităţilor curente, la locul de muncă, în scop productiv.

Câteva dintre trăsăturile generale ale factorului de producţie muncă:

Este neomogen; Este un factor determinant al producţiei; Eficienţa cheltuirii energiei indivizilor se măsoară prin rezultatele obţinute; Educaţia materializată în muncă specializată/calificată formează capitalul uman; Se obţine din resursele de muncă, reprezentate de populaţia unei ţări; Este perisabil.

Factorul muncă reprezintă elementul central în economia oricărei firme. De modul în care este gestionată această resursă depind nivelul rentabilităţii şi al eficienţei economiei naţionale în ansamblul său, precum şi calitatea vieţii oricărui individ!

Factorul de producţie capital este un factor derivat, deoarece reprezintă acea categorie de bunuri care este utilizată sau ajută la producţia viitoare de bunuri şi servicii. Bunurile de capital se mai numesc şi investiţii. În această categorie de factori includem:

Dispozitive, unelte şi agregate;

Instalaţii şi echipamente;

Maşini şi utilaje;

Tehnologii şi licenţe de fabricaţie;

Construcţii şi terenuri;

Bunuri intermediare sau produse semifinite;

Materii prime, materiale, combustibil, energie, apă şi utilităţi;

Stocuri (materii prime, materiale, bunuri intermediare, produse finite, etc.).

O altă clasificare a elementelor de capital, în funcţie de modul în care sunt consumate în procesele productive:

ECONOMIE

elementele de capital fix, între care se includ construcţiile, utilajele, echipamentele, instalaţiile, etc., şi care se consumă pe parcursul derulării mai multor cicluri productive complete; elementele de capital circulant, reprezentate de materii prime, materiale,

combustibil, energie electrică, apă, etc., care trebuie înlocuite complet pentru

a derula un nou ciclu de producţie, sau care se consumă în totalitate pentru

obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi/sau servicii, în cadrul unui singur ciclu productiv complet.

Menţionăm câteva trăsături generale ale factorului capital:

Este neomogen;

Este supus deprecierii şi uzurii, făcând referire la capitalul fix (deprecierea se referă la consumul de capital fix, care se reflectă în amortizare, iar uzura poate

fi

atât fizică, cât şi morală);

Ritmicitatea proceselor de aprovizionare/desfacere şi relaţiile care se stabilesc cu furnizorii/clienţii au un impact direct asupra rentabilităţii firmelor.

Neofactorii de producţie, sau factorii noi, reprezintă elemente introduse ceva mai recent în literatura de specialitate:

Tehnologiile noi sunt foarte importante pentru eficienţa cu care se realizează activităţile şi pentru performanţele generale ale firmei. Progresul ştiinţific rezultă ca urmare a activităţilor de cercetare ştiinţifică, contribuind decisiv la creşterea calităţii bunurilor şi a serviciilor, cu impact pozitiv direct asupra calităţii vieţii. Ca neofactor de producţie, informaţiile acţionează sau pot fi utilizate în două sensuri:

Direct, fie prin informatizarea activităţilor în vederea obţinerii elementelor necesare pentru luarea deciziilor în timp real la nivel de firmă, fie prin utilizarea efectivă a acestora, cum sunt de exemplu activităţile din domeniul mass-media. Indirect, prin asimilarea lor de către indivizi, în cadrul unor procese de instruire, educare sau formare profesională, şi utilizarea, respectiv aplicarea cunoştinţelor dobândite în activitatea curentă. Antreprenoriatul sau spiritul de întreprinzător caracterizează o persoană care îşi asumă riscuri, prin alocarea unui set de resurse economice, destinat să fie utilizat în activităţi productive (crearea de bunuri şi servicii). Riscul unor afaceri noi este întotdeauna ridicat, deoarece nu există garanţii ferme că demersul va avea succes. În fapt, ne referim la efectuarea unor cheltuieli prezente, certe, în scopul realizării unor profituri viitoare, incerte.

Toţi factorii de producţie, indiferent de natura lor, se caracterizează printr-un set de proprietăţi comune:

1. Divizibilitatea.

2. Adaptabilitatea.

3. Complementaritatea.

ECONOMIE

4. Combinarea.

5. Substituibilitatea.

Toate

firmele

care

doresc

să-şi

maximizeze

profitul

trebuie să utilizeze acele combinaţii de factori de producţie prin care se minimizează costurile!

Test de autoevaluare

1)

Raţionalitatea activităţii economice se referă la folosirea cât mai adecvată a:

a) resurselor productive rare;

b) resurselor neregenerabile;

c) resurselor rare cu întrebuinţări alternative;

d) resurselor umane, care sunt cele mai creative.

2)

Comportamentul uman în procesul de alocare a resurselor exprimă:

a) opţiuni raţionale ale unităţilor economice şi ale societăţii;

b) voinţa oricărei unităţi economice, independent de mediul economic şi social în care acţionează;

c) un exerciţiu de rutină;

d) hotărârea celor mai înalte autorităţi dintr-o ţară.

3)

Între resursele economice şi factorii de producţie este o relaţie:

a) ca de la parte la întreg;

b) de sinonimie;

c) ca de la întreg la parte;

d) nedefinită.

4)

Care dintre afirmaţiile următoare reprezintă o caracteristică a nevoilor umane:

a) sunt limitate;

b) se dezvoltă permanent;

c) se diversifică mai lent decât resursele;

d) nu sunt influenţate de factori de natură subiectivă;

Alegeţi varianta corectă: a = a) + b); b = b) + c) + d); c = a) + c); d = b).

5)

Factorul de producţie muncă este:

a) un factor derivat;

b) un factor omogen;

c) un factor clasic;

d) un neofactor.

6)

Care este ponderea capitalului fix în totalul capitalului unei firme, dacă la sfârşitul anului se înregistrează următoarele date:

a) materii prime şi materiale = 1,5 mil. lei;

b) combustibil = 1,2 mil. lei;

c) energie = 1,1 mil. lei;

d) disponibil în cont = 15% din totalul activelor circulante;

e) numerar în casă = 8 mil. lei;

f) echipamente = 6 mil. lei;

g) total active 40 mil. lei.

ECONOMIE

 

Răspunsuri

1. c)

2. a)

3. a)

4. d)

5. c)

6. 65,29%.

 

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

1. Avantaje şi limite ale diferitelor şcoli, curente şi teorii economice (analiza se poate face şi pe creatori sau pe grupuri de autori de teorii economice).

2. Orientări actuale în ştiinţa economică.

3. Rezultatele, implicaţiile şi efectele activităţii economice. Aspecte pozitive şi negative.

4. Fondatorii teoriei economice şi contribuţia lor la dezvoltarea ştiinţei economice.

5. Mutaţii contemporane în sistemul nevoi - resurse, sub influenţa progresului tehnico – ştiinţific.

6. Influenţa utilizării resurselor economice asupra calităţii vieţii.

7. Metode de soluţionare a “conflictului” dintre nevoile umane şi resursele economice.

8. Factorii care influenţează evoluţia structurală a nevoilor umane.

9. Evoluţii şi tendinţe în structura capitalului.

10. Relaţia dintre progresul tehnico–ştiinţific şi calitatea factorilor de producţie.

11. Influenţa modului de utilizare a factorilor de producţie asupra profitabilităţii firmei.

12. Factorul de producţie muncă între cheltuială şi investiţie.

13. Rolul neofactorilor în eficientizarea activităţii economice.

14. Mutaţii calitative în utilizarea factorului de producţie muncă.

ECONOMIE

Unitatea 2

Productivitatea factorilor de producţie. Costurile de producţie şi rentabilitatea

2.1.

Obiectivele unităţii de învăţare 2

2.2.

Productivitatea factorilor de producţie

2.3.

Mărimea, tipologia şi funcţiile costului de producţie

2.4.

Relaţia dintre costul de producţie şi rentabilitate

Test de autoevaluare

Răspunsuri