Unitatea de învăţare 1 – 2 ore

Ecuaţia energiei. Volumul zăcămintelor de

hidrocarburi

1.1. Introducere
1.2. Ecuaţia energiei – ecuaţie fundamentală în proiectarea
exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide
1.3. Volumul zăcămintelor de hidrocarburi

Cunoştinţe şi deprinderi
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:
- Cu ce pot fi asimilate zacamintele de hidrocarburi fluide;
- De cine depinde nivelul energetic al unui zacamant;
- Ce inseamna procesul de exploatare privit prin prisma ecuatiei fundamentale a
energiei;
- Cum trebuie delimitat un zacamant, in vederea proiectarii exploatarii.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să:

- intelegi influenta principalilor parametri din ecuatia energiei;
- intelegi alegerea variantei optime de exploatare..

1.1. Introducere
Petrolul, în pofida unor previziuni, a rămas principala sursă de energie şi cea mai
importantă sursă de materii prime pentru industria petrochimică şi va mai rămâne,
probabil, o perioadă însemnată de timp şi de acum încolo. Or, se ştie, resursele de
petrol ale Terrei nu sunt inepuizabile. Descoperirea de noi zăcăminte petrolifere nu va
putea compensa multă vreme ritmul epuizării resurselor cunoscute în prezent. De
altfel, în România, producţia de hidrocarburi fluide este, de câţiva ani buni, în declin.
Pe de altă parte, factorii de extracţie realizaţi astăzi în România şi chiar pe plan
mondial, au valori destul de modeste, în special în cazul zăcămintelor exploatate pe
baza energiei proprii, dar şi în cazul zăcămintelor la care se aplică diverse tehnologii
de complementare a energiei de zăcământ. Cauzele sunt atât de natură obiectivă,
legate de condiţiile de zăcământ, cât mai ales de natură subiectivă asociate de
variantele de exploatare şi tehnologiile de lucru adoptate.
Se poate spera, totuşi, într-un reviriment al producţiei de hidrocarburi în România,
dar numai în cazul implicării mai active a ingineriei de zăcământ. Acesta înseamnă
întocmirea unor proiecte de exploatare care să indice varianta optimă de exploatare
pentru fiecare zăcământ în parte.
În cazul zăcămintelor noi nu trebuie începută exploatarea industrială până ce nu
se determină exact capacitatea energetică a acestora, forma predominantă a energiei
de zăcământ, cea care va determina fixarea regimului de exploatare. Dacă condiţiile
de zăcământ o impun, este preferabil să se facă complementarea energiei de
zăcământ încă din faza primară a exploatării şi să se evite, pe cât posibil, intrarea în
domeniul eterogen al curgerii hidrocarburilor în mediul poros.
În ce priveşte zăcămintele aflate în fazele secundară sau terţiară a exploatării,
zăcăminte epuizate din punct de vedere energetic, dar care mai conţin un procent
însemnat de hidrocarburi, se ridică problema alegerii celor mai potrivite metode,
convenţionale sau neconvenţionale, în vederea măririi factorului final de recuperare.
Eficienţa exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide este influenţată, nu în
mică măsură, de modul de traversare a stratului productiv, de modul de construcţie şi
amplasare a sondelor de extracţie şi a celor de injecţie. De aceea este necesar ca
orice inginer de foraj-extracţie să privească activitatea proprie prin prisma corelaţiei
acesteia cu celelalte activităţi complementare pe care le desfăşoară colegii săi.
Prezenta lucrare este elaborată în conformitate cu programa analitică de Ia Facultatea
"Forajul Sondelor şi Exploatarea Zăcămintelor de Ţiţei şi Gaze" din cadrul Universităţii
"PETROL-GAZE" din Ploieşti.

1.2. Ecuaţia energiei - ecuaţie fundamentală în proiectarea

exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide
Zăcămintele de hidrocarburi fluide pot fi asimilate cu nişte acumulatoare de
energie. O parte din această energie se consumă pentru deplasarea fluidelor prin
mediul poros către tălpile sondelor de extracţie, iar o parte pentru deplasarea prin ţevile
de extracţie.
Nivelul energetic al unui zăcământ depinde de condiţiile de geneză.
Energia este, într-un context mai general, proprietatea materiei de a se afla într-
o continuă transformare. În cadrul zăcămintelor de hidrocarburi fluide, materia se
găseşte sub următoarele stări de agregare: solidă - rocile colectoare şi cele
protectoare şi hidrocarburile solide; lichidă - hidrocarburile lichide şi apele de
zăcământ; gazoasă - hidrocarburile gazoase şi alte sisteme de gaze.
Transformările materiei dintr-o stare de agregare în alta pot fi descrise cu ajutorul
unor ecuaţii de stare, prin intermediul parametrilor de stare. Energia implicată în aceste
transformări poate fi exprimată printr-o ecuaţie generală, de forma:
E  ,V , p,T , t  (1.1)

unde:  este parametrul alcătuirii structurale a sistemului analizat;

V - volumul ocupat de sistemul respectiv;
T - temperatura absolută din sistem;
p - presiunea din sistem;
t - timpul.
Ecuaţia 1.1 este ecuaţie fundamentală în proiectarea exploatării zăcămintelor de
hidrocarburi fluide. Ecuaţia 1.1 poate fi aplicată atât întregului zăcământ luat ca sistem,
cât şi anumitor parţi componente ale zăcământului considerate, de asemenea, ca
sisteme de sine stătătoare (de exemplu: zona productivă, acviferul etc.). Pe baza
acestei ecuaţii se poate modela atât geneza zăcămintelor cât şi procesul de
exploatare. Pentru aceasta este necesar să se realizeze modelarea cât mai exactă a
parametrilor ecuaţiei fundamentale a energiei, precum şi a interacţiunilor dintre
aceştia.
Prin prisma acestui concept energetic, zăcământul de hidrocarburi fluide trebuie
privit ca un sistem energetic complex şi unitar, alcătuit dintr-un mediu solid poros-
fisurat-permeabil (roca colectoare), saturat cu un mediu fluid (hidrocarburile şi apa de
zăcământ).
Privit la scara timpului geologic, acest sistem se află în continuă transformare. La
scara timpului de exploatare, transformările asociate cu geneza zăcămintelor devin
insesizabile, astfel că, în momentul deschiderii unui zăcământ de hidrocarburi fluide
putem considera că acesta se găseşte în stare de echilibru. Acest echilibru este rupt
chiar în momentul în care prima sondă înţeapă zăcământul, pentru că se acţionează
asupra parametrilor ecuaţiei fundamentale a energiei (relaţia 1.1). De astfel, întreg
procesul de exploatare nu înseamnă altceva decât acţionarea asupra parametrilor
ecuaţiei fundamentale a energiei. De exemplu, deplasarea hidrocarburilor din mediul
poros spre tălpile sondelor de extracţie se realizează acţionându-se, în principal,
asupra parametrului p. Volumul diverselor sisteme variază şi cu: volumul de pori,
volumul de ţiţei şi gaze, volumul de apă etc. De obicei, temperatura de zăcământ
variază între limite extrem de apropiate şi de aceea, procesele de exploatare sunt
considerate, de regulă, ca fiind izoterme. Sunt situaţii când se intervine cu energie
complementară din afară, pentru a intensifica sau pentru a îmbunătăţi recuperarea.
Astfel, în cazul proceselor de injecţie de apă sau gaze se acţionează asupra
parametrului p, pe când în cazul aplicării metodelor termice de recuperare, parametrul
principal asupra căruia se acţionează este T. În plus, concomitent cu variaţia mai
accentuată a unui parametru din ecuaţia 1.1, toţi ceilalţi parametri vor suferi modificări
mai mari sau mai mici.
În concluzie, realizarea celui mai bun proiect de exploatare pentru un zăcământ
dat implică modelarea cât mai exactă a tuturor parametrilor ecuaţiei fundamentale a
energiei (1.1) şi alegerea variantei optime de exploatare, variantă care să utilizeze în
modul cel mai eficient energia proprie a zăcământului. Aceasta va asigura în mod cert
şi eficienţa economică a procesului de exploatare.

Test de autoevaluare 1
1. De cine depinde nivelul energetic al unui zăcământ?
2. Cum pot fi descrise transformările materiei dintr-o stare de agregare în
alta?
3. Cum poate fi definit zăcământul de hidrocarburi fluide prin prisma
conceptului energetic al ecuaţiei fundamentale?
 1.3. Volumul zăcămintelor de hidrocarburi
Un zăcământ de hidrocarburi fluide ocupă un volum bine determinat în scoarţa
terestră. El este delimitat în acoperiş şi culcuş de strate impermeabile, iar lateral de
accidente tectonice (falii) şi/sau litologice.
În general, zăcămintele de hidrocarburi fluide sunt alcătuite din două zone
distincte: o zonă saturată cu hidrocarburi, numită zona productivă şi o zonă saturată
100% cu apă - acviferul adiacent. În unele cazuri, acviferul poate să lipsească.
În vederea proiectării exploatării, un zăcământ trebuie delimitat atât în suprafaţă
(în plan orizontal), cât şi pe grosimea stratului (în plan vertical). De asemenea, trebuie
făcută o delimitare exactă între cele două zone - zona productivă şi acviferul adiacent.
Delimitarea unui zăcământ de hidrocarburi fluide se realizează pe baza
informaţiilor obţinute prin prospecţiunile geofizice şi cartarea geologică, precum şi a
datelor oferite de explorarea de conturare.
După forma zăcământului şi tipul capcanei, zăcămintele pot fi: zăcăminte
stratiforme, masive, delimitate litologic, combinate (mixte) şi subtile (discrete).
Prezentarea lor în detaliu poate fi găsită în manualele de „Geologia zăcămintelor de
hidrocarburi". Indiferent de tipul capcanei, în proiectarea exploatării se operează cu
două forme geometrice de bază:
- zăcăminte în formă de bandă liniară (fig. 1.1), care admit o simetrie liniară;

Fig. 1.1. Zăcăminte în formă de bandă liniară

a – sinclinal; b - anticlinal

- zăcăminte de formă circulară (fig. 1.2),care admit o simetrie radială.

Fig. 1.2. Zăcăminte de formă circulară

 În natură nu întotdeauna zăcămintele se încadrează perfect în una din cele două
forme geometrice de bază menţionate. În această situaţie, se va aproxima forma reală
a zăcământului la una dintre cele două forme geometrice de bază specificate mai sus,
obţinându-se astfel modelul de zăcământ. Aproximarea nu trebuie să dea
neconcordanţe între comportarea modelului şi comportarea zăcământului real. Pentru
aceasta, în ecuaţiile fizico-matematice utilizate în calculele de prevedere se vor folosi
parametrii medii ai zăcământului real.
Se definesc noţiunile: contur de închidere (C.I.) - limita extremă a zonei
productive, respectiv contur de alimentare (C.A.) - limita extremă a acviferului (fig. 1.1).
Aceasta din urmă poate fi naturală (C.N.A.) sau artificială (C.A.A.) - în cazul injectării
unor agenţi de dislocuire.

Test de autoevaluare 2
1. Cum este delimitat un zăcământ de hidrocarburi fluide în scoarţa
terestră?
2. Care sunt cele două forme geometrice de bază cu care se operează în
proiectarea exploatării?

1.3.1. Delimitarea zonei productive

Pe baza datelor oferite de geofizica de sondă se construieşte harta structurală
(harta cu izobate). Se determină poziţia contactului hidrocarburi/apă şi se construiesc
secţiunile geologice.
Harta cu izobate reprezintă proiecţia într-un plan orizontal a punctelor de
intersecţie dintre diverse plane izobatice şi un plan reper. Ca plan reper se ia de obicei,
intrarea în stratul productiv. Planul izobatic este un plan orizontal măsurat faţă de un
plan de referinţa care, de regulă este nivelul mării. Planele izobatice aflate sub nivelul
mării se notează cu semnul minus, iar cele aflate deasupra nivelului mării, cu semnul
plus.
Secţiunile geologice sunt reprezentări în planul vertical. Cele mai adecvate sunt
secţiunile transversale, deoarece ne oferă o imagine mult mai realistă asupra înclinării
stratului decât secţiunile longitudinale. În plus secţiunile transversale evidenţiază
limitele hidrocarburi/apă şi/sau ţiţei/gaze.
Intrările în stratul productiv (limitele dintre stratul productiv şi acoperiş), ieşirile
din strat (limitele dintre stratul productiv şi cuIcuş), precum şi limitele hidrocarburi/apă
şi/sau ţiţei/gaze se determină din diagrafiile geofizice ale sondelor, dar şi din datele de
producţie. Adâncimile reperelor respective, citite pe diagrafii, sunt în cote absolute
(măsurate faţă de gura sondei). Având în vedere că, Ia suprafaţă, sondele pot fi situate
Ia niveluri diferite este necesar ca reperele măsurate în sonde diferite să fie raportate
faţă, de un reper unic care, după cum s-a mai arătat, se ia de obicei nivelul mării (nivel
zero). Astfel, din cotele absolute citite pe diagrafii se scade elevaţia sondelor
(adâncimea de Ia gura sondei Ia planul de referinţă - nivelul mării) şi se obţin cotele
izobatice. Atât la construirea secţiunilor geologice, cât şi a hărţilor structurale se
utilizează cotele izobatice şi nu cele absolute.
Cotele determinate pe diagrafii nu coincid perfect cu cele reale din sonde,
abaterea fiind în funcţie de tipul dispozitivului utilizat, de grosimea stratului poros, de
mărimea rezistivităţii etc. Pentru fiecare situaţie în parte se utilizează relaţii analitice
care permit efectuarea corecţiilor necesare.
Mai trebuie precizat că, în ce priveşte limita hidrocarburi/apă sau ţiţei/gaze, în
realitate nu există un plan orizontal de separaţie între fluidele respective, ci mai
degrabă o zonă de tranziţie hidrocarburi/apă, respectiv ţiţei/gaze, a cărei grosime este
în funcţie de structura spaţiului poros şi de diferenţa de masă specifică dintre cele două
fluide din zăcământ (fig. 1.3). Totuşi, pentru simplificare se admite existenţa unor
planuri orizontale care separă diversele fluide existente în zăcământ.

Fig. 1.3. Variaţia saturaţiei în apă cu adâncimea.

Harta structurală (fig. 2.4) poate fi construită fie pe baza secţiunilor geologice, fie prin
metoda triadelor.

Fig. 1.4. Harta structurală

Limita hidrocarburi/apă prezintă doua contacte cu stratul productiv fig. 1.5): un contact
pe acoperiş şi un contact pe culcuş. Proiecţia acestor două contacte pe harta
structurală prezintă Ia rândul ei două contururi: un contur interior (pe culcuş) şi un
contur exterior (pe acoperiş).
Între cele două contururi se găseşte aşa numita zonă de contact (fig.1.4). În
probleme de evaluare a resurselor şi rezervelor limitei ţiţei/apă, gaze/apă sau de
hidrocarburi, de urmărire a deplasării ţiţei/gaze, în timpul exploatării, se operează cu
un contur mediu, numit contur de calcul sau de lucru.
Deci, zona productivă va fi delimitată în plan orizontal de conturul de închidere
(C.I.), de faliile laterale şi de conturul hidrocarburi/apă (fig. 1.4). În cazul zăcămintelor
masive şi de tip anticlinal lipseşte conturul de închidere, iar în cazul zăcămintelor de
formă circulară, zona productivă este delimitată, în plan orizontal, numai de conturul
hidrocarburi/apă (fig. 1.2). În plan vertical, zona productivă este delimitată de stratele
impermeabile din acoperiş şi cuIcuş, precum şi de limita hidrocarburi/apă (fig. 1.5).

Fig. 1.5. Secţiune geologică

1.3.2. Delimitarea acviferului

Acviferele adiacente zonei productive pot avea uneori dimensiuni considerabile.
Acestea sunt purtătoarele unor capacităţi energetice importante, care ne obligă la o
delimitare cât mai exactă a acestora, în vederea utilizării cât mai eficiente a energiei
de zăcământ. În acelaşi timp, delimitarea acviferelor este o problema destul de dificilă,
deoarece în această arie a zăcământului se sapă foarte puţine sonde sau chiar nu se
sapă deloc.
După mărimea lor, acviferele se împart în două categorii:
- acvifere finite, care an un volum determinat;
- acvifere infinite, al căror volum este fie nemăsurabil, fie depăşeşte de câteva
zeci de ori volumul zonei productive.
În cazul acviferelor finite pot există două situaţii:
a) acviferele au un contur natural de alimentare (C.N.A.) închis etanş şi în acest
caz, unda depresionară ce ia naştere în zona productivă în procesul de exploatare
se propagă prin acvifer, atinge C.N.A. şi determină modificarea condiţiilor energetice
la limită (energia de zăcământ se situează la un nivel inferior şi consumarea acesteia
are loc într-un ritm mai accentuat).
b) acviferul finit ca dimensiune este alimentat de un afloriment, astfel că unda
depresionară este compensată parţial sau în întregime de către acesta.
În cazul acviferelor infinite, unda depresionară plecată din zona productivă nu va
atinge C.N.A. în timpul „vieţii” zăcământului (în timpul procesului de exploatare).
În ce priveşte caracterul curgerii apei în acvifer se pot întâlni două situaţii:
1) pentru acviferele infinite, curgerea va avea un caracter nestabilizat
(nestaţionar);
2) pentru acviferele finite, în funcţie de alcătuirea structurală a acestora, curgerea
poate fi stabilizată sau nestabilizată.
După cum apa din acvifer acţionează asupra zonei productive, acesta poate fi:
- acvifer cu acţiune marginală (apă marginală); este cazul zăcămintelor Ia care
stratele au înclinări relativ mari (figurile 1.1 şi 1.2), aria zonei de contact
hidrocarburi/apă este, în acest caz mică, iar suprafaţa zonei productive se reduce
continuu în procesul de exploatare;
- acvifer cu acţiune din talpă (apă de talpă), în cazul zăcămintelor cu strate
orizontale sau cu înclinare mică (fig. 1.6). În acest caz, suprafaţa contactului
hidrocarburi/apă este extrem de mare. Astfel, în cazul zăcămintelor masive sau chiar
Ia unele boltite (cu grosimi mari de strat), zona productivă pluteşte pe acvifer. În timpul
procesului de exploatare, suprafaţa zonei productive rămâne invariabilă Ia astfel de
sisteme.

Fig. 1.6. Zăcământ cu apă de talpă

1.3.3. Determinarea grosimii colectoarelor

Grosimea stratului productiv se determină cu ajutorul datelor oferite de geofizica
de sondă. Grosimea totală a unui strat, într-o anumită sondă, se calculează astfel:
hs  H c  H a (1.2)
unde: Hc respectiv Ha sunt cotele (absolute sau izobatice, nu are importantă care) ale
limitelor dintre stratul productiv şi culcuş (ieşirea din strat), respectiv acoperiş (intrarea
în strat), cote determinate pe diagrafiile geofizice ale sondelor.
În evaluarea rezervelor de hidrocarburi, dar şi în calculele de prevedere al
comportării zăcământului în exploatare, se operează cu grosimea efectivă, care se
obţine scăzându-se din grosimea totală, grosimea însumată a tuturor intercalaţiilor
impermeabile din strat. Dacă stratul productiv nu are intercalaţii impermeabile, atunci
grosimea efectivă este identică cu cea totală.
În general, grosimea efectivă a stratului este un parametru variabil pe zăcământ.
În diversele relaţii utilizate frecvent în ingineria de zăcământ, se operează cu o mărime
medie a acesteia pe zăcământ. Corectitudinea cu care se calculează grosimea
efectivă medie depinde de numărul de sonde săpate şi investigate pe zăcământul
respectiv. Dacă numărul de sonde este mare putem determina grosimea medie
efectivă pe cale statistică. Când sondele sunt distribuite uniform pe suprafaţa
zăcământului, media aritmetică este mulţumitoare. Dacă gradul de neuniformitate a
zăcământului din punct de vedere al grosimii este însemnat, atunci trebuie construite
hărţi de egale grosimi, numite hărţi cu izopachite sau cu izobate (fig. 1.7).

Fig. 2.7. Hartă cu izobate

Utilizând hărţile cu izobate, grosimea efectivă medie se poate calcula cu

expresia:
n
 hefi Ai
i 1
hef  n
(1.3)
 Ai
i 1

unde: hefi reprezintă grosimea efectivă calculată ca medie aritmetică între două
izopace consecutive;
Ai - aria cuprinsă între cele două izolinii.

Test de autoevaluare 3
1. În câte categorii se împart acviferele, după mărimea lor?
2. Ce este harta cu izopachite sau cu izobate?
Lucrare de verificare

1. Cu ce pot fi asimilate zăcămintele de hidrocarburi fluide?

2. Cum se consumă energia zăcămintelor de hidrocarburi fluide?
3. Sub ce stări de agregare se află materia în cadrul zăcămintelor de hidrocarburi
fluide?
4. Ce se poate modela pe baza ecuaţiei fundamentale a energiei?
5. Ce înseamnă procesul de exploatare privit prin prisma ecuaţiei fundamentale a
energiei?
6. Care sunt cele două zone distincte care alcătuiesc zăcămintele de hidrocarburi
fluide?
7. Cum trebuie delimitat un zăcământ, în vederea proiectării exploatării?
8. Pe ce bază se realizează delimitarea unui zăcământ de hidrocarburi fluide?
9. Ce este zona de contact a unui zăcământ?
10. Care sunt elementele ce delimitează zona productivă în plan orizontal?
11. Care sunt elementele ce delimitează zona productivă în plan vertical?
12. Cum se manifestă unda depresionară plecată din zona productivă, în cazul
acviferelor infinite?
13. În ce priveşte caracterul curgerii apei în acvifer, câte situaţii se pot întâlni şi care
sunt acelea?
14. Cum se definesc acviferele după cum apa din acvifer acţionează asupra zonei
productive?
15. Ce este grosimea efectivă stratului productiv?

Răspunsurile la testele de autoevaluare

Testul 1
1. Nivelul energetic al unui zacamant depinde volumul ocupat de sistemul respectiv, de
temperatura absolută din sistem, de presiunea din sistem si de timp.
2. Transformările materiei dintr-o stare de agregare în alta pot fi descrise cu ajutorul unor
ecuaţii de stare, prin intermediul parametrilor de stare.
3. Prin prisma acestui concept energetic, zăcământul de hidrocarburi fluide trebuie privit
ca un sistem energetic complex şi unitar, alcătuit dintr-un mediu solid poros-fisurat-
permeabil (roca colectoare), saturat cu un mediu fluid (hidrocarburile şi apa de zăcământ).

Testul 2
1. Un zăcământ de hidrocarburi fluide este delimitat în acoperiş şi culcuş de strate
impermeabile, iar lateral de accidente tectonice (falii) şi/sau litologice.
2. Cele două forme geometrice de bază cu care se opereaza in priectarea exploatarii
sunt zăcămintele în formă de bandă liniară si zăcămintele de formă circulară.

Testul 3
1. După mărimea lor, acviferele se împart în două categorii: acvifere finite, care an un
volum determinat; acvifere infinite, al căror volum este fie nemăsurabil, fie depăşeşte
de câteva zeci de ori volumul zonei productive.
2. Dacă gradul de neuniformitate a zăcământului din punct de vedere al grosimii este însemnat,
atunci trebuie construite hărţi de egale grosimi, numite hărţi cu izopachite sau cu izobate
Rezumat
Zăcămintele de hidrocarburi fluide pot fi asimilate cu nişte acumulatoare de energie. O
parte din această energie se consumă pentru deplasarea fluidelor prin mediul poros către
tălpile sondelor de extracţie, iar o parte pentru deplasarea prin ţevile de extracţie.
Transformările materiei dintr-o stare de agregare în alta pot fi descrise cu ajutorul unor
ecuaţii de stare, prin intermediul parametrilor de stare. Energia implicată în aceste
transformări poate fi exprimată printr-o ecuaţie generală, de forma: ,
ecuaţie fundamentală în proiectarea exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide. Prin
prisma acestui concept energetic, zăcământul de hidrocarburi fluide trebuie privit ca un sistem
energetic complex şi unitar, alcătuit dintr-un mediu solid poros-fisurat-permeabil (roca
colectoare), saturat cu un mediu fluid (hidrocarburile şi apa de zăcământ).
În concluzie, realizarea celui mai bun proiect de exploatare pentru un zăcământ dat
implică modelarea cât mai exactă a tuturor parametrilor ecuaţiei fundamentale a energiei (1.1)
şi alegerea variantei optime de exploatare, variantă care să utilizeze în modul cel mai eficient
energia proprie a zăcământului. Aceasta va asigura în mod cert şi eficienţa economică a
procesului de exploatare.

Bibliografie

1. Nistor, I., Proiectarea exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide. Editura Tehnică,

Bucureşti, 1999.
2. Pârcălăbescu, D. I., Proiectarea exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983
3. William C. Lyons – editor. Standard Handbook of Petroleum & Natural Gas Engineering, Gulf
Professional Publishing, USA.