Sunteți pe pagina 1din 83

UNIVERSITATEA „AL. I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL –
POLITICE
DEPARTAMENT RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI
STUDII EUROPENE

Resursele energetice-
motiv de tensiuni, crize şi
conflicte

Absolvent
Andra Ioana Lazariuc

IAŞI
2010

1
CUPRINS

Introducere

Cap. 1 Delimitări conceptuale


1.1 Politica de putere- element esenţial al sistemului internaţional
1.2 Componentele puterii
1.3 Influenţa politicii de putere asupra mediului de securitate în secolul XXI
1.4.1 Securitatea- definiţie şi abordări teoretice
1.4.2 Repere generale ale mediului actual de securitate

Cap. 2. Politica de securitate energetică


2.1 Definiţiile, structura şi conţinutul politicii de securitate energetică
2.2 Principalii actori ai politicii de securitate energetică
2.2.1. Actori statali
2.2.2. Actori non-statali
2.3 Ameninţări

Cap. 3. Conflicte energetice


3.1 Crizele petrolului
3.2 Miza conductelor petroliere
3.3 Rusia şi şantajul energetic

Concluzii

Bibliografie

2
Introducere

Această lucrare abordează o temă de actualitate în domeniul relaţiilor internaţionale,


şi anume Resursele energetice- motive de tensiuni, crize şi conflicte. În ultimii ani,
problema epuizării resurselor energetice şi a securităţii energetice domină agendele
actorilor scenei mondiale. Astfel, ipoteza de lucru a acestei teze se bazează pe următoarea
supoziţie: cererea de hidrocarburi creşte intr-un ritm mult mai rapid decât oferta, iar
rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde
dezechilibre politico-economice şi instabilitate, fapte ce au transformat competiţia
pentru resurse energetice în lumea contemporană într-o sursă importantă de crize şi
conflicte.
Resursele naturale, în special cele energetice, au influenţat permanent şi în mod
covârşitor evoluţia societăţii umane, dezvoltarea economică, economiile naţionale,
economia mondială şi, mai recent, economia globală. „Energia este esenţială pentru
dezvoltarea economică şi socială şi îmbunătăţirea calităţii vieţii”, preciza ONU în
Agenda 21 din 1992. În epoca actuală, dependenţa tot mai accentuată a economiilor lumii
de hidrocarburi reprezintă o realitate de necontestat. Petrolul este resursa care pune în
mişcare sectoarele transporturilor, alimentaţiei, agriculturii, petrochimiei şi chiar a
forţelor armate. Interdependenţele dintre resurse şi dezvoltare, prosperitate, putere au fost
demult decodificate şi au modelat în bună măsură evoluţia politică a lumii.
Astfel, acest început de secol este marcat de tendinţa marilor puteri şi actori de a
obţine controlul asupra celor mai însemnate resurse materiale ale planetei şi, implicit,
asupra preţutilor lor, în condiţiile în acre resursele energetice joacă un rol din ce în ce mai
important în ceea ce priveşte poziţia şi rolul unui stat în sistemul relaţiilor internaţionale.
Lucrarea este structurată în trei capitole. Primele două capitole conturează cadrul
teoretic de analiză, iar ultimul capitol prezintă studii de caz asupra unora dintre cele mai
importante sau de actualitate conflicte energetice.
Primul capitol analizează concepte precum puterea, securitatea, relaţia de
interdependenţă dintre aceste două concepte, cât şi influenţa deosebită a puterii politice
asupra mediului de securitate actual. Pentru a obţine o definiţie cât mai completă a

3
politicii de putere am prezentat diferitele abordări teoretice ale conceptului prin prisma
unor curente diferite. Cea mai importantă este considerată a fi abordarea realistă care a
propus ‘o resurecţie’ a politicii de putere. Toate teoriile realiste consideră că preocupările
legate de putere, balanţa de putere, dinamica puterii reprezintă motorul sistemului
internaţional.
Deasemena, în studiul politicii de putere un rol important îl ocupă analizarea
surselor puterii . Acestea reprezintă un element esenţial în realizarea unor ierarhii sau
comparaţii între state.
Tot în acest prim capitol am prezentat abordările teoretice ale conceptului de
securitate, deoarece securitatea, studiul securităţii, este considerată a fi unul dintre
aspectele cele mai importante abordate în relaţiile internaţionale. Actorii politici, din
cadrul sistemului internaţional, sunt cel mai adesea dispuşi la eforturi considerabile şi la
alocarea de resurse imense pentru a-şi asigura protecţia faţă de potenţialele ameninţări.
De vreme ce diferitele curente şi şcoli de gândire sugerează definiţii diverse ale
securităţii naţionale şi internaţionale, dezacordurile şi dezbaterile aprinse sunt inerente,
fiecare parte considerând că teoria proprie este cea optimă. Fiecare perspectivă în parte
asupra relaţiilor internaţionale şi a securităţii depinde de identificarea actorilor- cheie,
precum şi a puterii pe care aceştia o exercită. În prezentarea acestor abordări diferite am
insistat asupra celei propusă de către reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga care a avut o
inlfuenţă covârşitoare asupra sistemului internaţional, deoarece propunea lărgirea sferei
de definire a securităţii.
Ultimul subcapitol prezintă principalele tendinţe în mediul actual de securitate şi
anume: predominarea SUA, extinderea securităţii şi democraţiei, accentuarea globalizării.
Totodată, terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele
interetnice şi interreligioase, reţelele crimei organizate, problemele privind mediul,
adâncirea periculoasă a decalajelor de dezvoltare între Nord şi Sud constituie principalii
factori de insecuritate ai lumii contemporane ce nu pot fi trataţi independent unii de alţii.
Combaterea lor necesită cele mai bune resurse şi direcţii de acţiune mult mai eficiente şi
diversificate.
În cadrul celui de-al doilea capitol am prezentat politica de securitate energetică.
Astfel, problema energiei a devenit o prioritate după ce tot mai mulţi actori de pe scena

4
internaţională au conştientizat faptul că energia reprezintă condiţia eseţială pentru
exercitarea puterii în economia politică internaţională şi că nici bogăţia sau securitatea nu
pot fi realizate fără o aprovizionare sigură cu energie.
Am început analiza acestui concept prin prezentarea definiţiei, structurii şi
conţinutului politicii de securitate energetică. O bună definire a conceptului de securitate
energetică, trebuie să se sprijine pe una din paradigmele cu care operează principalele
şcoli din teoria relaţiilor internaţionale. Am realizat astfel şi o trecere în revistă a celor
mai importante abordări teoretice.
Securitatea energetică nu se poate realiza, indiferent dacă aceasta vizează o
colectivitate umană sau o regiune a lumii, dacă nu există un actor legitim— statal sau
non-statal— care să aibă capacitatea şi voinţa de a promova un set de decizii raţionale şi
acţiuni eficiente şi coerente în această direcţie. Am realizat astfel o descriere succintă a
principalilor actori ai politicii de securitate energetică. În ceea ce priveşte actorii statali
am prezentat politica de securitate energetică a următoarelor state: SUA- considerate a fi
cel mai mare consumator de pe glob la ora actuală; China – deasemenea un consumator
important la nivel mondial datorită creşterii economice accelerate ce o înregistrează,
precum şi cel mai mare producător mondial de cărbune ; Arabia Saudită- unul dintre
„pilonii” politicii SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi unul dintre stâlpii de susţinere
ai dezvoltării economice occidentale, cu imensele resurse de petrol, poziţie strategică şi
loc proeminent în lumea musulmană; Irakul -a doua putere petrolieră a lumii, după
Arabia Saudită; Iranul -un actor semnificativ în Orientul Apropiat şi Mijlociu, deţine
aproximativ 7% din rezervele mondiale de petrol şi s esituează pe cea de-a doua poziţie
internaţională în cazul gazelor naturale. Printre actorii non-statali cei mai importanţi
sunt : Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC), Uniunea Europeană (UE) şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai
(OCS) precum şi marile corporaţii internaţionale.
Tot în al doilea capitol am abordat şi principalele ameninţări la adresa politicii de
securitate energetică. Asigurarea securităţii energetice, implică astăzi, mai mult decât în
trecut, corelaţii cu aspectele politice şi militare ale securităţii în ansamblul său. Starea de
securitate energetică presupune depăşirea unor vulnerabilităţi, pericole, ameninţări şi

5
riscuri pe o arenă internaţională aflată în tranziţie de la lumea bipolară spre o nouă
fizionomie a sistemului relaţiilor internaţionale.
În ultimul capitol am inclus studii de caz asupra unora dintre cele mai importante
sau de actualitate conflicte energetice precum şi a efectelor lor asupra sistemului
internaţional.
Crizele petrolului au apărut ca efecte ale unor conflicte locale din Orientul Mijlociu
cum ar fi conflict arabo-israelian din anul 1973, revoluţia din Iran din anul 1979 şi primul
război din Golf din anul 1990. Având în vedere faptul că aceste ţări deţin importante
resurse de petrol şi sunt considerate actori importanţi pe piaţa energetică, conflictele
menţionate au cauzat efecte alarmante ca interzicerea de către OPEC a exporturilor
petroliere către ţările implicate, ridicarea preţului petrolului şi reducerea producţiei.
Conductele petroliere reprezintă, deasemenea un motiv de tensiuni pe piaţa
energetică. Astfel, există divergenţe în ceea ce priveşte stabilirea traseului lor, cât şi a
potenţialilor beneficiari/ destinatari. Plasamentul conductelor pentru transportul petrolului
şi gazelor naturale din Siberia şi din bazinul Caspic spre consumatori a devenit o temă
principală a rivalităţii geopolitice dintre puterile majore. Această rivalitate va afecta
profund atât relaţiile interstatale, cât şi evoluţia politică din zonele respective. În ţările
producătoare de petrol şi gaze, ca şi în cele de tranzit, prezenţa conductelor creează
dispute aprige cu privire la dreptul de proprietate, distribuirea veniturilor şi pretenţiile de
recompensă pentru daunele cauzate florei şi faunei indigene.
Federaţia Rusă este considerată o potenţială sursă de ameninţare din puct de vedere
energetic, în special de către Uniunea Europeană care depinde în mare măsură de
hidrocarburile acesteia. Rusia, ţară ce controlează o mare parte a resurselor energetice
mondiale şi conductelor de transport, a fost acuzată în repetate rânduri ca foloseşte
energia pentru a-şi spori influenţa politică şi economică, în special asupra statelor baltice
şi a Poloniei.

6
CAP. 1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Politica de putere- element esenţial al sistemului internaţional

Competiţia pentru putere pare să fie o dominantă a comportamentului sistemului


internaţional de state, competiţie responsabilă pentru majoritatea marilor evenimente care
au marcat istoria modernă, în special războaiele în care au fost implicate marile puteri în
ultimele două secole.
Puterea reprezintă capacitatea unui actor internaţional de a folosi resurse şi bunuri
într-un asemenea mod încât să determine rezultatele evenimentelor internaţionale în
propriul interes. Astfel, posesia puterii nu este importantă dacă aplicarea sa nu permite
obţinerea unor rezultate favorabile. Henry Kissinger defineşte puterea ca fiind capacitatea
unei entităţi de a-şi impune voinţa asupra alteia sau de a rezinsta presiunii exercitate de
altă entitate1. În viziunea lui Max Webber puterea reprezintă şansa unui actor politic de a-
şi impune voinţa sa altui actor politic2, iar Walter S. Jones o descrie ca fiind capacitatea
unui actor internaţional de a-şi folosi resursele tangibile şi intangibile în aşa fel încât să
influenţeze rezultatele relaţiilor inter-naţionale spre propriul beneficiu. 3
Puterea poate fi caracterizată ca o relaţie asimetrică deoarece influenţarea nu se
produce într-o singură direcţie, de la actorul puternic la cel slab, ci defapt actorii îşi
influenţează reciproc comportamentele şi acţiunile. Astfel relaţiile de putere nu pot fi
reduse la un model ‘sumă zero’ în care câştigul sau avantajul unui actor reprezintă o
pierdere sau un dezavantaj pentru celălalt actor.
Puterea politică reprezintă un atribut esenţial al sistemului internaţional care a
cunoscut de-a lungul timpului diverse abordări teoretice. Dacă în trecut puterea unui stat
era exprimată prin forţa sa militară, în perioada realismului şi a neo-realismului au apărut
noi abordări ale conceptului.

1
Kissinger, Henry, Problems of National Strategy. A book of Readings, Editura Praeger, 1965
2
Weber, Max, Economie şi Societate, 1922
3
Jones,Walter, The Logic of International Relations, Ed. Harper Collins , 1991

7
Pentru paradigma realistă, puterea reprezintă elementul central al relaţiilor
internaţionale. Toate teoriile realiste consideră că preocupările legate de putere, balanţa
de putere, dinamica puterii reprezintă motorul sistemului internaţional. Puterea reprezintă
un instrument principal, dacă nu singurul, pentru împlinirea intereselor naţionale.
Realismul clasic porneste de la ipoteza ca statele au o vointa de putere nemarginita, si
prin urmare ele cauta in mod permanent posibilitati de a prelua ofensiva si a domina alte
state. Toate statele au un „animus dominandi”, astfel incat nu exista un motiv pentru care
sa credem ca unele sunt mai putin agresive, sau mai bune decat altele. Anarhia sistemului
international face statele sa se simta nesigure, si le cauzeaza ingrijorarea pentru balanta
de putere. Principala forta motrice in sistemul international este vointa statelor pentru
putere, care le impinge sa lupte pentru suprematie. Dar, argumentele folosite sunt diferite
de la un curent la altul.
Hans Morgenthau, întemeietorul realismului clasic, supranumit „realism al
naturii umane”, consideră că statele au o „poftă nemărginită pentru putere” întrucât sunt
conduse de fiinţe umane care au „voinţă de putere” încă de la naştere şi, în consecinţă,
sunt permanent în căutarea de oportunităţi pentru a prelua ofensiva si a-şi impune
dominaţia asupra altor state. În viziunea sa, puterea este o relaţie psihologică între cei
care exercită puterea şi cei asupra cărora este exercitată. Pentru Morgenthau, cei care
exercită puterea influenţează deciziile celor care au mai puţină putere. Cei slabi acceptă
situaţia fie pentru că aşteptă unele foloase, fie din teamă, fie din respect pentru indivizii
sau instituţiile care exercită puterea. Morgenthau merge mai departe, definind interesul
naţional în termeni de putere: orice acţiune sau politică ce maximizează puterea statului
este în interesul naţional şi invers. Pentru Morgenthau, puterea este şi mijloc şi scop.
Dacă statele, existenţa statelor, depinde d eputere, atunci gestionarea puterii devine
problema esenţială a relaţiilor internaţionale.
Dacă natura umană reprezintă cauza profundă a competiţiei pentru putere în
viziunea lui Morgenthau, anarhia sistemului joacă acelaşi rol în opinia lui Keneth Waltz,
întemeietorul realismului defensiv. Waltz postulează că, deşi urmăresc în primul rând
supravieţuirea în sistem, fiind tentate să se comporte defensiv prin menţinerea balanţei de
putere, statele profită totuşi de stimulentele pe care le oferă sistemul internaţional pentru

8
a câştiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se iveşte o asemenea oportunitate 4. Pe o
aserţiune asemănătoare se fundamentează şi realismul ofensiv al lui John Mearsheimer,
care însă merge mai departe, afirmând că anumite caracteristici ale sistemului
internaţional îndeamnă marile puteri să se concureze pentru putere. Realismul ofensiv
consideră că scopul fundamental al unui stat este să devină hegemon în cadrul
sistemului5, adică un stat atât de puternic încât să domine toate statele din sistem.
Neorealismul sau realismul structural împarte cu realismul clasic conceptul de
balanţă a puterii. Neorealismul, în schimb, pleacă de la premisa că statele în sistemul
internaţional caută să-şi asigure supravieţuirea. Scopul lor suprem este securitatea.
Structura sistemului internaţional determină statele să acorde atenţie balanţei de putere.
Anarhia determină statele să concureze pentru putere, aceasta fiind cel mai bun mijloc de
supravieţuire. Preocuparea primară a statelor este de a-şi menţine pozitia în sistem. În
sistemul internaţional anarhic statele sunt stimultate să câştige putere pe seama rivalilor,
şi este pe deplin logic din punct de vedere strategic ca ele să acţioneze cu aceasta
motivaţie atunci când se iveşte momentul oportun. Spre deosebire realismul clasic,
neorealismul nu consideră că statele caută să păstreze şi/sau crească propria putere din
cauza naturii umane, ci din cauza sistemului. În cadrul acestui sistem al politicii
internaţionale, nu există nici o autoritate superioară statelor , care să ordoneze afacerile
internaţionale. În acest sens putem vorbi de anarhie. De asemenea, neorealismul, spre
deosebire de realismul clasic, introduce conceptul de bipolaritate. Astfel, nu
multipolaritatea, cum a fost cazul până în 1939, ci bipolaritatea caracteristică Războiului
Rece, duce la stabilitate.
Cei doi realiştii structurali Kenneth Waltz şi John Mearsheimer concluzionează că
structura sistemului, caracterizată de anarhia rezultată din absenţa unei autorităţi
superioare care să oblige statele să respecte regulile jocului, de comportamentul statelor
care urmăresc în primul rând supravieţuirea în sistem, de incertitudinea privind intenţiile
celorlalţi, de capacitatea ofensivă inerentă a oricărei structuri militare, obligă statele la
sporirea puterii proprii şi la urmărirea atentă a balanţei de putere din sistem, ţintind
hegemonia ca scop final. Competiţia pentru putere pare să fie o dominantă a

4
Waltz, Kenneth, Teoria politicii internaţionale , Ed. Polirom, 2006, pp. 126-127

5
Mearsheimer, John, Tragedia politicii de forţă, Ed. Antet, 2003, p.20

9
comportamentului sistemului internaţional de state, competiţie responsabilă pentru
majoritatea marilor evenimente care au marcat istoria modernă.
Aşadar, în viziunea neo-realistă, elementul fundamental în analizarea sistemului
internaţional şi interacţiunii dintre state şi sistem, constă în distribuţia capabilităţilor sau a
puterii în cadrul sistemului, iar modificările de structură reprezintă efectul modificărilor
apărute în distribuţia puterii.
Teoria clasică a balanţei/ echilibrului puterii este o teorie ce aparţine deasemena
curentului realist, o teorie ce implică o distribuţie specifică a puterii între entităţile ce
compun sistemul internaţional, astfel încât nici un stat şi nici o alianţă existentă să nu
poată obţine în mod covârşitor sau predominant puterea. Ideea non-predominanţei
constituie miezul analitic fundamental al oricărei teorii clasice a balanţei puterii.6
Una dintre cele mai influente teorii ale balanţei puterii o constituie cea a lui
Kenneth Waltz, prezentată în cartea sa Teoria politicii internaţionale. În viziunea sa
constrângerile structurale vor determina statele să recurgă la acţiuni de balansare, iar la
nivelul sistemului se vor forma balanţe de putere, nu în sensul că o balanţă odată creată
va fi menţinută, ci că, odată perturbată, va fi refăcută7. Teoria se bazează pe presupoziţia
că statele sunt actori unitari aflaţi într-un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) şi care îşi
doresc să supravieţuiască (la nivel minim), dar pot urmări şi alte scopuri, mergând până la
dominaţia mondială.
Statele vor încerca să valorifice atât resursele interne (sporirea capabilităţilor
militare, economice sau de altă natură), cât şi cele externe (întărirea alianţei din care fac
parte şi slăbirea celor adverse. Sporirea puterii, potrivit lui Waltz, nu presupune neapărat
maximizarea ei, întrucât puterea nu este un scop în sine, ci un mijloc (cel mai important)
pentru atingerea securităţii.
Conform teoriei balanţei puterii, restricţia şi stabilitatea nu constituie ţinte ale
liderilor naţionali, ci sunt derivate din urmărirea strictă a propriilor interese. Mai precis,
atâta timp cât statele caută să supravieţuiască şi se pot alia cu oricine ca răspuns la
stimulentele externe şi sunt dispuse să recurgă la război, dacă este necesar, atunci nimeni
nu va fi capabil să domine şi alte forme de restricţie şi stabilitate vor apărea.

6
Chatterje, Partha, „The Classical Balance of Power Theory”, în Journal of Peace Research ,vol. 9, nr. 1
(1972), p. 51
7
Waltz, Kenneth, op.cit., p.167-179

10
Robert Keohane and Joseph Nye Jr., exponenti ai curentului institutionalist, au
nuantat abordarile contemporane ale puterii in era informationala. (Power and
Interdependence in the Information Age. Foreign Affairs. September-October 1998,
Power and Interdependence / New Edition - 2001). Ei au introdus o noua categorie, de
putere soft, in completarea notiunii traditionale a puterii, definite ca putere hard.
Puterea hard este abililitatea de a-i determina pe altii sa actioneze chiar si
impotriva vointei proprii, prin amenintari sau recompense.
Puterea soft este abilitatea de a obtine rezultatele dorite, pentru ca si ceilalti
doresc ceea ce doresti tu. Este abilitatea de a obtine rezultate mai degraba prin atractie
decat prin coercitie. In era informationala, aceasta abilitate de a convinge actorii scenei
internationale se realizeaza in principal prin informatia libera si “gratuita”. In secolul
XXI, tehnologia informatiei, definita in sens larg, va fi, probabil, cea mai importanta
resursa a puterii.
Una din întrebările esenţiale în studiul puterii se referă la motivaţia statelor de a
concura pentru putere şi lupta pentru hegemonie. Această întrebare este importantă atât
pentru paradigma realistă, cât şi pentru adepţii liberalismului sau pe constructivişti.
Răspunsul la întrebarea formulată mai sus decurge din cinci caracteristici ale sistemului
internaţional de state. Nici una dintre aceste cinci caracteristici, luată separat, nu conduce
la concluzia că statele trebuie să fie în competiţie, dar, împreună, ele descriu o lume în
care statele, în special marile puteri, sunt încurajate să-şi maximizeze puterea în raport cu
alte state.
Prima trăsătură este că sistemul internaţional este anarhic, alcătuit din state
independente, fără vreo autoritate deasupra lor8. A doua este că statele, în special marile
puteri, deţin o anumită capacitate militară, care le face reciproc periculoase, pericol care
este potenţat de cea de-a treia caracteristică: statele nu pot fi niciodată sigure de intenţiile
celorlalte state. A patra trăsătură a sistemului internaţional este că, pentru state,
securitatea, adică supravieţuirea, este obiectivul fundamental, chiar dacă la o primă
vedere au obiective precum prosperitatea, pacea socială ş.a. În fine, cea de-a cincia
caracteristică este că statele sunt actori raţionali, care sunt conştiente de mediul lor şi
gândesc strategic despre cum să supravieţuiască în acest mediu. Într-un sistem descris de

8
Waltz, Kenneth, op.cit., pp. 88 - 93

11
aceste cinci caracteristici, statele au de ales între trei modele de comportament 9: 1) teama,
2) „self help” sau auto-ajutorare şi 3) maximizarea puterii. Dacă statele mici sunt
condamnate să aleagă unul dintre primele două modele de comportament, pentru marile
puteri, singura alegere raţională este să valorifice orice oportunitate de a-şi spori puterea,
încercând să ajungă la situaţia ideală: dobândirea hegemoniei.

1.2. Componentele puterii politice

Putem identifica trei surse ale puterii: sursele naturale (factorii geografici,
materiile prime, populaţia) , competenţele socio- psihologice ( imaginea naţională,
atitudinile şi aspiraţiile populaţiei) şi competenţele sintetice ( capacitatea industrială şi
pregătirea militară). Pentru a determina şi compara puterea statelor analiştii realizează o
ierarhizare în funcţie de aceste capacităţi şi resurse .
Dintre toate componentele puterii unui stat, capacitatea militară a fost
considerată dintotdeauna cea mai importantă. Din această perspectivă, sensul termenilor
putere militară şi forţă militară se apropie până la sinonimie. Puterea militară reprezintă
capacitatea de acţiune armată a unui stat, asigurată de potenţialul său militar (buget,
personal, infrastructură, armament, logistică, industria de apărare şi instituţiile de
cercetare-dezvoltare specifice etc.), în scopul asigurării propriei securităţi şi a aliaţilor şi
10
îndeplinirii obiectivelor /intereselor politico-militare. Capacitatea militara are trei
component principale: forţele armate ale sistemului militar potenţial, potenţialitatea
militară - resursele, capacitatea de a mări sau perfecţiona forţe militare,
prestigiul/statusul militar, ce vizează capacitatea de descurajare determinată de
predispoziţia unui stat de a recurge, în anumite împrejurări, la ameninţări militare.
Astfel, forţa militară, adică puterea militară în acţiune, este utilizată mai ales în situaţiile
conflictuale, sub următoarele forme: ca mijloc principal în desfăşurarea războiului, când

9
Mearsheimer, John, op.cit., pp. 27- 28
10
Zamfir Cătălin (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998

12
este depăşită faza negocierilor şi ca forţă de descurajare în cadrul intervenţiilor militare
pentru realizarea unor obiective politice limitate, fără a se apela efectiv la arme. 11
Capacitatea unui stat de a-şi folosi potenţialul său militar, în conformitate cu
politica de apărare şi promovare a intereselor naţionale, dă dimensiunea reală a puterii
militare. Ca indicatori pot fi utilizaţi: nivelul de instruire al personalului; timpul de reacţie
la solicitări; capacitatea de proiecţie şi susţinere a forţelor în diferite teatre de operaţii,
inclusiv în afara frontierelor naţionale; nivelul de descurajare pe care îl produce;
rezultatul analizei comparate între sistemele de armă din înzestrarea proprie şi cele mai
importante la nivel mondial 12.
O alta sursă importantă a puterii este economia prin ramurile sale: agricultură,
industrie (capacitatea industrială a fost considerată pentru mult timp, respectiv între
revoluţia industrială şi cea informaţională, baza puterii; acum, ea trebuie reevaluată, prin
prisma costurilor pe care le implică ), infrastructura transporturilor, telecomunicaţii,
sistemul financiar- bancar. Economia permite guvernului şi întreprinzătorilor particulari
să proceseze materiile prime în produse finite sau să furnizeze servicii consumatorilor,
asigurând astfel un anumit nivel de bunăstare. Valoarea economiei ca sursă a puterii
trebuie analizată prin luând în considerare următorii indicatori: indicatorii de potenţial
sau ai forţei economice, indicatorii de nivel, indicatorii de structură, indicatorii de
dinamică, indicatorii de adaptibilitate la eforturile de apărare13. Indicatorii de potenţial
sau ai forţei economice se exprimă în posibilităţile maxime ale economiei unui stat în
asigurarea productiei materiale, necesare atât desfăşurării optime a întregii activităţi
economico- sociale, cât şi ducerii luptei armate în caz de nevoie. Indicatorii de nivel iau
în considerare şi numărul populaţiei, calculându-se prin raportarea producţiei totale ( sau
a valorii totale) la numărul de locuitori. Indicatorii de dinamică surprind viteza evoluţiei
economiei unui stat într-o anumită perioadă de timp, referindu-se la ritmul creşterii
economice. Indicatorii de structură exprimă ponderea anumitor ramuri în cadrul
produsului intern brut, precum şi ponderea diferitelor subramuri din producţia totală şi în

11
Ioan Jude, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere, Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003
12
Orzeaţă, Mihail, Securitatea şi continua transformare în secolul XXI. Eseuri, Editura Militară, Bucureşti,
2004
13
Factorii pe care se întemeiază capacitatea de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1981

13
cea a unei ramuri. Indicatorii de adaptibilitate la eforturile de apărare reflectă capacitatea
economiei naţionale de a suporta solicitărilor războiului.14
Factorii geografici care pot influenţa puterea unui actor sunt: localizarea
geografică, aşezarea teritorială, clima, relieful, reţeaua hidrografică, vertilitatea solului,
vegetaţia. Astfel putem avea puteri maritime- caracterizate prin accesul la oceanul
planetar, putem avea ţări dezavantajate de forma teritoriului- şi anume ţările cu frontiere
foarte lungi, ţări avantajate în război de relieful muntos, sau ţări cu o dezvoltare
economică favorizată de resursele interne: resurse naturale, soluri fertile, vegetaţie bogată
etc.
Resursele naturale constituie o altă sursă importantă a puterii. În contextul
accentuării competiţiei pentru putere şi influenţă în arena mondială, resursele materiale,
în special cele energetice, joacă un rol din ce în ce mai important în poziţia ocupată de un
stat şi rolul acestuia în sistemul relaţiilor internaţionale. Distribuţia inegală şi previzibila
epuizare a resurselor de hidrocarburi, resurse ce rămân deocamdată motorul economiei
mondiale, au dus la amplificarea jocurilor pe marginea acestora şi au permis unele
„monopoluri” în ceea ce priveşte controlul surselor şi rutelor, al pieţelor şi preţurilor.
Astfel posesia unor resurse bogate poate asigura hrana necesară pentru susţinerea
unei populaţii mai numeroase, precum şi dezvoltarea unui sistem industrial care să le
valorifice, determinând în acelaşi timp o creştere economică. Independenţa din punctul de
vedere al resuselor poate oferi unui actor o mai mare libertate diplomatică.
Creşterea numărului populaţiei pe glob şi dezvoltarea economică pe care şi-o
propun toate statele lumii sunt inevitabil însoţite de creşterea consumului unor resurse
energetice tot mai limitate. Dispariţia bipolarităţii a eliberat un motiv redus la câţiva
actori ai confruntării, descoperind straturi mult mai profunde ale unei competiţii în care
participanţii sunt mult mai numeroşi, iar motivaţia vitală, cu bătaie pe termen îndelungat.
Economiile dezvoltate depind de resursele energetice oriunde pe glob. Pierderea
accesului la resurse poate avea consecinţe distrugătoare. Mare parte din activităţile
economice este susţinută, direct sau indirect, de petrol şi gaze naturale. Anumite domenii
precum transporturile, industria prelucrătoare, energetica depind aproape în totalitate de
aceste resurse. O eventuală dereglare a funcţionării acestora ar provoca pierderi
14
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura Academiei
Forţelor Terestre ‚ Nicolae Bălcescu’ , Sibiu, 2003

14
economice cu efecte interne incalculabile, ar modifica ierarhiile internaţionale, fenomene
care, practic, ar destabiliza lumea. De aceea geopoliticile şi geostrategiile urmăresc, în
esenţă, accesul la sursele energetice, în special la petrol, libera circulaţie a acestuia, dar şi
ocuparea unor poziţii avantajoase ori punerea în dificultate a concurenţei. Iată de ce o
parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere este preocupată de
accesibilitatea conductelor şi terminalelor, de viitoarele trasee pentru conducte, de
parteneriate etc.
Populaţia sau factorul demografic reprezinta deasemenea una din sursele naturale
ale puterii unui stat. Geograful român Simion Mehedinţi a formulat o “axiomă
demografică“: “puterea naţiunilor creşte şi scade, după cum creşte şi scade populaţia
lor”.15 Ea poate fi caracterizată din două puncte de vedere: cantitativ şi calitativ.
Dimensiunea cantitativă se referă la numărul populaţiei care deasemenea implică
aspecte ca modul de viaţă sau particularităţile civilizaţiei şi culturii unei naţiuni. Dacă
analizăm graficul cu cele mai populate ţări ale lumii putem observa atât mari puteri
precum China, S.U.A. sau Rusia dar şi state încă nedezvoltate ca Bangladesh sau
Nigeria. Putem concluziona ca numărul populaţiei reprezintă doar un factor potenţial ce
trebuie combinat cu alţi factori pentru a creşte puterea unui stat. Densitatea populaţiei
poate influenţa structura politică, organizarea administrativă, dezvoltarea economică şi
culturală.
Dimensiunea calitativă a populaţiei descrie caracterul şi identitatea naţională, care
pot fi corelate cu o altă sursă, voinţa naţională. Ea are în vedere limba, tradiţiile şi
valorile, religia şi percepţia comună a istoriei. Trebuie luate în considerare şi nivelul de
educaţie şi structura populaţiei. Aceasta poate influenţa aspecte importante cum ar fi
numărul cetaţenilor unui stat care pot activa ca şi membri ai armatei. În ţările dezvoltate
se observă o tendinţă de creştere a standardului de viaţă, ce determină la rândul său
creşterea speranţei de viaţă şi, implicit, a ponderei populaţiei vârstnice. În schimb, în
ţările slab dezvoltate cel mai numeros segment al populaţiei îl reprezintă tinerii sub 20 de
ani. Deasemenea, un standard de viaţă ridicat favorizează şi apariţia coeziunii sociale
printr-un grad mai ridicat al integrării sociale.
15
Mehdinţi, Simion, Politica de vorbe şi omul politic, , Tipografia "Convorbiri Literare", Bucureşti,
1920

15
Imaginea naţională este una din sursele socio-psihologice ale puterii ce are ca şi
componente caracterul naţional (impulsivitatea, flexibilitatea, răbdarea, sângele rece,
diplomaţia, - calităţi care pot amplifica performanţa externă) şi moralul ∕ voinţa
naţională. Aceasta din urmă este un element fundamental al puterii naţionale, o funcţie a
culturii şi civilizaţiei specifice naţiunii, a sistemului de guvernare şi a organizării
societăţii, precum şi un rezultat al apartenenţei la o istorie comună. Structura populaţiei,
cuprinzând clasele sociale, grupurile etnice şi religioase, alte minorităţi, comunităţile
locale, cu problemele lor specifice, afectează atât modul în care fiecare individ în parte
percepe rolul, locul şi valoare sa în societate şi modul în care părerile, opiniile şi
credinţele sale se regăsesc în cele ale conducătorilor şi organelor politice de conducere,
cît şi modul în care fiecare individ în parte poate influenţa deciziile politice.16 Rolul
voinţei naţionale ca sursă a puterii este potenţat de factorul moral care înglobează nivelul
general de cunoaştere şi educaţie, calificarea profesională şi identitatea naţională ce
implică recunoaşterea de către populaţie a armatei ca fiind una din instituţiile
fundamentale ale naţiunii. Astfel, forţa morală este cea care mobilizează sprijinul
populaţiei în cazul unui conflict armat.

1.4 Influenţa politicii de putere asupra mediului de securitate


în secolul XXI

16
Idem, p 61

16
Studiile de securitate din anii ‘70, deşi nu au luat amploare în acea perioadă, sunt
deosebit de importante pentru a înţelege evoluţia ulterioară a acestui domeniu: este prima
dată când, fără a face referire la sfârşitul Războiului Rece, specialiştii în ştiinţe umane au
avansat ideea că sistemul internaţional va fi supus, în viitorul apropiat, unui proces amplu
de transformare radicală. Specialişti – printre care Immanuel Wallerstein, John Meyer şi
Albert Bergesen – au evidenţiat importanţa combinării analizei puterii şi bunăstării cu cea
a elementelor culturale şi de suveranitate ale statului. De exemplu, Wallerstein afirma că,
datorită dinamismului său inerent, economia capitalistă va căuta să se integreze şi în
blocul socialist. Chiar dacă nu toţi politologii sunt de acord, sfârşitul Războiului Rece a
confirmat teoria de la sfârşitul anilor ’70, înlocuind temerea declanşării unui conflict
nuclear între cele două mari puteri cu riscuri, pericole şi ameninţări concrete la adresa
securităţii naţionale şi internaţionale: confruntări etnice, iniţierea unui proces dificil şi
îndelungat de tranziţie economică în statele fost-comuniste, creşterea numărului
imigranţilor şi al refugiaţilor, degradarea accentuată a mediului, sporirea importanţei
apartenenţei culturale şi religioase în relaţiile internaţionale, integrarea în structurile
europene şi euroatlantice a ţărilor central şi est- europene etc.

1.4.1 Securitatea- definiţie şi abordări teoretice

Toate aceste tendinţe au generat nevoia de a lărgi şi adânci înţelesul conceptului de


securitate. De la conceptele de pace pozitivă, enunţat de Johan Galtung3, şi pace stabilă,
al lui Kenneth Boulding4, şi de la definiţia lui Walter Lippmann, publicată în 1962 în
studiul „Discord and Collaboration. Essays on International Politics”5, care afirma că
„o naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să
sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi, poate, atunci când este
provocată, să şi le menţină, obţinând victoria într-un război”, definiţia securităţii a
suferit multe modificări, astfel:

17
- Ian Bellany scrie că „securitatea, în sine, este o relativă absenţă a războiului”
combinată cu un nou introdus factor psihologic, reprezentat de „o relativ solidă
convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere”17;
- Laurence Martin subliniază dimensiunea economică: „securitatea este asigurarea
bunăstării viitoare”18. În anii ’60, bunăstarea era considerată ca fiind rezultatul direct şi
neproblematic al creşterii economice, însă teoriile sociale şi economice ulterioare au
infirmat această ipoteză, considerând că la fel de importanţi sunt şi factorii culturali şi
psihologici;
- ilustrând explozia numărului studiilor lingvistice din anii ’80-’90, Ole Waever defineşte
securitatea „ Pronunţând <securitate>, un reprezentant al statului deplasează cazul
dinspre particular spre o zonă specifică, pretinzând un drept special de a folosi toate
mijloacele necesare pentru a bloca această evoluţie”19.
Conceptul de securitate provine din latinescul securitas şi înseamnă însuşi faptul de
a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi linişte pe care îl dă cuiva
absenţa oricărui pericol, conform DEX.
Se observă că fiecare definiţie poate fi plasată într-un anumit context istoric.
Problemele de securitate nu sunt fixe, ci, din contra, s-au schimbat de-a lungul timpului.
Definiţiile prezentate nu fac altceva decât să evidenţieze câteva dintre
caracteristicile securităţii, însă nici una dintre ele nu pare a fi completă. De vreme ce
diferitele curente şi şcoli de gândire sugerează definiţii diverse ale securităţii naţionale şi
internaţionale, dezacordurile şi dezbaterile aprinse sunt inerente, fiecare parte
considerând că teoria proprie este cea optimă. Fiecare perspectivă în parte asupra
relaţiilor internaţionale şi a securităţii depinde de identificarea actorilor- cheie,
consideraţi principalii declanşatori şi modelatori ai politicii la nivel gobal, precum şi a
puterii pe care aceştia o exercită.
În viziunea realiştilor şi a neo-realiştilor, problema securităţii trebuie abordată
prin prisma a două variabile puterea şi mediul anarhic. Pe de o parte, statele încearcă să-şi
menţină autonomia, să-şi păstreze libertatea de a acţiona dincolo de orice restricţii şi

17
Bellany, Ian, Către o teorie a securităţii naţionale, Political Studies, 1981
18
Martin, Laurence, Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură?,Ed. Encounter,1983
19
Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, Centrul pentru Pace şi
Cercetarea Conflictelor, Copenhaga,1989

18
astfel, să-şi poată asigura securitatea. Deasemenea, tot ca reacţie faţă de anarhie, se poate
observa preocuparea statelor de a dobândi, de a acumula putere, precum şi de a-şi
maximiza capacitatea de folosire a forţei. În atingerea acestui obiectiv, statele utilizează
trei instrumente: alianţele, echilibrul puterii şi controlul armamentului20.
O alianţă militară este un sistem de securitate colectivă, un aranjament formal
(prin tratat şi/sau organizaţie) între state membre care îşi asumă obligaţia de a veni în
apărarea unuia dintre membri în cazul în care acesta este victima unui atac din partea
unui stat din afara alianţei. Aşadar apartenenţa la o alianţă poate produce un efect de
descurajare in faţa adversarului, diminuând riscurile şi ameninţările. Realiştii identifică
deasemena şi dezavantajele formării de alianţe: implicarea statelor în conflicte cu
inamicii aliaţilor lor, stimulează resentimentele unor state prietene rămase înafara
alianţei, menţine rivalităţile existente, încurajează crearea de contra-alianţe etc.
Conceptul de echilibru al puterii, după cum am explicat deja în partea de inceput a
acestui capitol, presupune faptul că pacea poate fi rezultatul distribuţiei puterii în aşa fel
încât niciun actor să nu fie suficient de puternic încât să îşi domine inamicul.
Unii adepţi ai teoriei realiste văd controlul armamentelor ca o cale de a influenţa
distribuţia internaţională a puterii militare într-un mod care să promoveze pacea şi
securitatea naţională a tuturor statelor. De fapt, politicienii care au negociat tratatele
privind controlul armamentelor au fost de cele mai multe ori adepţi ai teoriei realiste, care
au perceput aceste demersuri ca pe nişte măsuri prudente, în măsură să promoveze
securitatea propriilor ţări21. Controlul armamentului constă în orice formă de constrangere
în ceea ce priveşte proliferarea sau utilizarea acestuia. Astfel, se poate delimita competiţia
şi se pot reduce efectele distructive ale războiului, dar nu se elimină sursa conflictului.
Singura soluţie pentru diminuarea insecurităţii ar fi diminuarea surselor de
ameninţare, ceea ce ar duce deasemenea la un interes mai scăzut în competiţia pentru
putere. Dar pentru realişti existenţa unor asemenea constrangeri este aproape imosibilă.
Astfel, în viziunea realistă, asigurarea securităţii se poate realiza doar prin eforturile
proprii ale fiecărui stat deoarece nu există norme exterioare general acceptate, precum nu
există nicio autoritate suprastatală şi nicio certitudine privind ajutorul din partea altor
state. Apare o dilemă a securităţii pentru că măsurile de securitate adoptate de un stat pot
20
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 39
21
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 41

19
fi percepute ca o ameninţare la adresa altor state, provocând astfel o stare de insecuritate.
În concluzie, curentul realist prezintă relaţiile internaţionale ca o competiţie a statelor
pentru asigurarea securităţii şi pentru securizarea puterii dobândite.
Conform modelului liberal, trebuie utilizate soluţii politice pentru a obţine şi
menţine pacea. Astfel putem identifica patru elemente esenţiale: dreptul internaţional,
organizaţiile internaţionale, integrarea politică şi democratizarea.
Dreptul internaţional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relaţiile între
state sau între persoane sau entităţi de naţionălitaţi diferite. Cu alte cuvinte, el furnizează
o înţelegere comună şi unitară asupra ‘ regulilor jocului’ în relaţiile internaţionale.
Regulile sporesc gradul de predictabilitate ţi reduc nesiguranţa în relaţiile dintre state.
Substituind rezolvarea diferendelor prin conflict armat cu rezolvarea pe calea
instrumentelor juridice, dreptul internaţional reduce sursele de agresiune, încercând să
înlocuiască anarhia cu ordinea în relaţiile internaţionale.22
Organizaţiile internaţionale au un rol important în stabilirea ordinii internaţionale
în secolul XXI, conform susţinătorilor paradigmei liberale care recomanda crearea de
astfel de organizaţii pentru menţinerea păcii. În acest sens, una dintre cele mai importante
organizaţii din lume este Organizaţia Naţiunilor Unite care are misiunea de a asigura
pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea
dreptului internaţional. În carta O.N.U. este stipulat faptul că membrii săi trebuie să fie
ţări iubitoare de pace care vor incerca să-şi rezolve disputele internaţionale prin mijloace
paşnice. Înfiinţarea organizaţiilor pentru menţinerea păcii se bazează pe principiul
securităţii colective ce presupune ‘ fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa
securităţii internaţionale în acelaşi fel cu celelelalte state şi să-şi asume un risc similar
pentru a o prezerva’23. La fel de importante sunt organizaţiile regionale deoarece membrii
lor au interese şi tradiţii comune. Astfel putem menţiona N.A.T.O., Tratatul de la
Varşovia ( considerate a fi cele mai importante organizaţii regionale de securitate din
timpul Războiului Rece), A.N.Z.U.S.( Australia, Noua Yeelandă şi S.U.A., Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane, Liga Arabă,
Organizaţia Unităţii Africane, Consiliul de cooperare al Golfului, Consiliul Nordic,
22
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 32
23
Kissinger, Henry. "Balance of Power Sustained," în Rethinking America's Security: Beyond Cold War to
New World Order, New York, 1992, p.238

20
Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud- Est. O.N.U. rămâne totuşi instrumentul
coordonator ce poate mobiliza răspunsul colectiv prin intermediul organizaţiilor
regionale.
Integrarea politică este un proces, dar în acelaşi timp şi produsul eforturilor de a
constitui noi comunităţi politice şi instituţii supranaţionale. Rolul său primordial este de a
creşte stabilitatea regională, de a reduce ‘apetitul’ statelor de a-şi rezolva problemele
utilizând forţa militară şi de a pune în aplicare reforma care să transforme instituţiile
internaţionale din instituţii ale statelor în instituţii deasupra statelor 24. Cel mai elocvent
exemplu în acest sens este procesul de integrare europeană. Astfel, statele membre ale
Uniunii Europene au ajuns să elaboreze politici comune atât în domeniul economic şi
financiar, în domeniul juridic şi social, cât şi în domeniul securităţii şi al politicii externe.
Democratizarea reprezintă a patra componentă a securităţii internaţionale conform
viziunii liberale, deoarece se consideră că sistemul politic al unui stat poate influenţa
comportamentul său în cazul unui conflict. Adeptţii liberalismului afirmă că un stat cu un
sistem democratic va reacţiona mai paşnic , spre deosebire de relişti care consideră că atât
statele democratice , cât şi statele autoritare vor reacţiona la fel în cazul în care le este
ameninţată securitatea.
Între toate aceste curente de gândire se remarcă Şcoala de la Copenhaga, ai cărei
reprezentanţi - Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde - sunt adepţii lărgirii sferei de
definire a securităţii. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti, care afirmau că
acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o metodă operaţională
constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar,
pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi
propunerea unor noi modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale.
Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la adresa existenţei
unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulţime
vastă, ce poate include: actori non-statali, principii abstracte şi chiar natura, în sine. De
asemenea, sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale
negative sau în diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la Copenhaga,
ameninţările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieţii:

24
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 36

21
politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia specialiştilor
danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea şi
evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” iniţiate de actorii principali ai
vieţii sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul
militar, cât şi în cele non-militare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o „hartă” a
problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de patru
variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar,
politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori
societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni,
principii, mediul înconjurător).
Au existat deasemenea şi numerose critici la adresa abordării propuse de Şcoala de
la Copenhaga. Cele mai importante se refereau la faptul ca statul se află în centrul
analizei securităţii. Astfel, pentru cei ce consideră că individul sau alte unităţi sub-statale
ar trebui să fie subiectul securităţii, statul se transformă dintr-o sursă de securitate într-o
ameninţare. Pentru a încerca să raspundă la acest paradox , Barry Buzan introduce
conceptele de ‘stat slab’ şi ‘stat puternic’. Spre deosebire de caracterizarea tradiţională a
statelor în funcţie de capacitatea militară, Buzan realizează această distincţie în funcţie
de nivelul de coeziune socio-economică.
Impactul acestei noi tendinţe de abordare a avut o influenţă importantă asupra
sistemului internaţional. Un exemplu în acest sens este summit-ul N.A.T.O. din anul
1991, de la Roma, când s-a hotărât o nouă metodă de abordare a securităţii pe cinci
dimensiuni: militară, socială, politică, economică şi de mediu (ambientală).
Barry Buzan susţinea în opera sa ‚ Popoarele, statele şi teama’ că ‚ securitatea
colectivităţilor umane este afectată de factori din cinci sectoare principale: militar, politic,
economic, social şi de mediu. Vorbind în general securitatea militară primeşte
interacţiunea dublă a capacităţilor statului de ofensivă şi defensivă armată, şi percepţia
statelor, fiecare despre intenţiile celuilalt. Securitatea politică se referă la stabiitatea
organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le guvernează.
Securitatea economică primeşte accesul al resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a
susţine un nivel acceptabil de bunăstare şi de putere a statului. Securitatea socială se
preocupă de capacitatea de susţinere, în limita unor condiţii de evoluţie acceptabile, a

22
elementelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase.
Securitatea mediului se referă la menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport
esenţial de care depind toate acţiunile oamenilor. Aceste cinci sectoare nu operează
separat unul de celălalt. Fiecare defineşte un punct central, în cadrul problematicii
securităţii ca şi un mod de a ordona priorităţile, dar toate sunt întreţesute într-o strânsă
reţea de legături.’25

1.4.2. Repere generale ale mediului actual de securitate

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele


domenii ale vieţii sociale. Războiul Rece s-a sfârşit, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia s-au
dezmembrat, Germania s-a reunificat, NATO şi Uniunea Europeană s-au extins spre Est.
De asemenea, UE îşi consolidează statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA,
Federaţia Rusă şi-a redus influenţa politico-militară, China şi India aspiră la rangul de
„superputeri politico-economice”. Pe de o parte, vechi actori îşi reduc ponderea sau
dispar de pe scena internaţională, iar pe de altă parte alţi actori de tip statal, sisteme
integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii
regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”.
Raportul Naţiunilor Unite intitulat „O lume mai sigură: Responsabilitatea noastră
comună” consideră că există o serie de ameninţări care vizează atât statele puternice, cât
şi cele mai slabe: terorismul internaţional; proliferarea armelor de distrugere în masă;
conflictele interetnice şi interreligioase; reţelele crimei organizate; problemele privind
mediul; adâncirea periculoasă a decalajelor de dezvoltare dintre Nord şi Sud.26
La nivel mondial încheierea Războiului Rece a determinat, cel puţin din punct de
vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA deţin o poziţie dominantă, la
foarte mare distanţă de orice alt stat. Cu toate acestea, experienţa perioadei recente a

25
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p. 31

26
Report of the Secretary General’s High Level Panel on Threats, Challenges and Change, A more secure
world: Our shared responsibility, United Nations, 2004, p. 23

23
arătat că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele
globale de securitate de unul singur. Astfel se poate observa că mediul global de
securitate devine din ce în ce mai dependent de dezvoltarea unor puteri regionale ca
Uniunea Europeană, China, Rusia, Japonia şi India, îndreptâdu-se către un sistem
multipolar. Trebuie deasemenea luată în considerare şi apariţia unor puetri ‚ de nişă’ acre
ţi-au dezvoltat o capacitate mare într-un domeniu relativ îngust şi limitat, dra care le dă
posibilitatea de a influenţa, uneori în mod determinant, dar pe termen scurt, evoluţia
mediului internaţional. 27 Dintre puterile de nişă putem menţiona Irakul şi Pakistanul – ce
deţin capacităţi militare considerabile, precum şi organizaţiile teroriste.
Mediul internaţional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică după atacurile
teroriste din 11 septembrie 2001. Până la 11 septembrie fenomene precum terorismul,
traficul de droguri, traficul de arme mici, migraţia ilegală, spălarea de bani acţionau
aproape separat. Ca urmare, instituţiile naţionale şi internaţionale abordau separat aceste
fenomene, cu mai multă sau mai puţină eficienţă.
După tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este încă confuză
privind cauzele, mecanismele activităţilor criminale. A devenit evident faptul că
următorul 11 septembrie 2001 este posibil în orice moment cu diferite ţinte, resurse,
tehnici şi rezultate. Aceste evenimente au dovedit faptul că organizaţiile teroriste folosesc
mijloace neconvenţionale şi asimetrice ce surprind deseori autorităţile statale din
domeniul siguranţei nepregătite. Între intervenţia din Afganistan şi atacul asupra Irakului,
alianţele împotriva terorismului au înregistrat diferite evoluţii.
Extinderea securităţii şi democraţiei constituie o altă caracteristică a mediului
internaţional al lumii contemporane. Anul 2004 a cunoscut două procese paralele, dar
interdependente, de extindere a celor mai importante organizaţii internaţionale – NATO
şi Uniunea Europeană –, procese considerate complementare pentru asigurarea în sens
larg a securităţii. Concepute în prima parte a ultimului deceniu, acestea şi-au propus, ca
principale obiective stabilizarea şi democratizarea Europei Central-Estice şi de Sud-Est,
în care Alianţa gestionează problemele de securitate, iar Uniunea răspunde de dezvoltarea
economică.

27
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 12

24
Noile relaţii dintre Statele Unite şi Rusia, pe de o parte, şi dintre NATO şi Uniunea
Europeană, pe de altă parte, marchează în prezent mediul internaţional de securitate – un
nou parteneriat, dar şi noi tensiuni. În aceste circumstanţe lipsa de bani, de timp, de
viziune şi de voinţă politică ar putea afecta nu doar securitatea naţională, cât mai ales pe
cea internaţională. În acest context, mai ales după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou
impuls eforturilor de întărire a securităţii şi de definire a dimensiunii de apărare la nivel
european. Dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comune a inclus şi ideea
definirii unei politici comune de apărare, menţionată în mod explicit în Tratatul de la
Amsterdam. În acelaşi timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de
finalizarea propriilor reforme instituţionale, mai ales în contextul extinderii, precum şi de
finalizarea dezbaterilor pe tema construcţiei politice ce va defini viitorul Europei. Aceste
dezbateri, cel puţin cele determinate de discutarea Constituţiei Europene, au şanse
rezonabile de a fi reluate în special după votul negativ din Franţa şi Olanda, cât şi după
Întâlnirea la nivel înalt de la Bruxelles (iunie 2005).
După cum se susţine şi în proiectul noii Strategii de Securitate Naţională a
României, globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate
contemporan, creând atât oportunităţi, cât şi noi riscuri şi ameninţări28. Globalizarea
favorizează atât competiţia/cooperarea pentru putere, cât şi lupta pentru resurse, rute de
transport şi pieţe de desfacere.
Interdependenţele dintre resurse şi dezvoltare, prosperitate, putere au fost demult
decodificate şi au modelat în bună măsură evoluţia politică a lumii. Însă, odată cu
revoluţia industrială, percepţia faptului că resursele, îndeosebi cele naturale, se găsesc
acolo unde „nu trebuie” şi în posesia „celor care nu le merită” a apărut îndeosebi în
zonele unde acestea erau vitale. Percepţia s-a acutizat pe măsura „aşezării” geografiei
politice a lumii în cadrul unor graniţe mai mult ori mai puţin acceptate, dar trasate şi
respectate pentru a evita haosul. Nerespectarea lor ar provoca reacţii ce ar depăşi cu mult
stricta relaţie dintre doi actori politici, probabil, tot din teama că resursele ar ajunge unde
nu trebuie.29

28
Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2006, p.7,
www.presidency.ro/dsdp/docs/phpMQabHR.pdf.
29
Dolghin, Nicolae, STUDII DE SECURITATE ŞI APĂRARE, Volumul 1, Ed. Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2005, p. 118

25
Resursele energetice de astăzi au contat mai puţin în procesul delimitărilor
conceptuale din secolul XIX, de exemplu, astfel că, atunci când au apărut ca problemă,
lucrurile erau deja oarecum consacrate. De aceea, când petrolul a devenit sursă energetică
mondială, a dominat geopolitica secolului al XX-lea. Nu a fost străin în geneza ultimelor
războaie mondiale şi este evident în motivaţiile unor conflicte distrugătoare, precum cele
din Golf, Angola sau Cecenia. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă
centrală de energie, cu atât mai mult cu cât infrastructura industrială a lumii se bazează în
bună măsură pe petrol. Mai mult, de când este tot mai clar că este o resursă principalii
actori politici ai lumii.
Consacrarea resurselor energetice, a petrolului în mod deosebit, ca element al
securităţii a fost un proces îndelungat, permanent şi consecvent de infiltrare în cotidian. A
devenit, astfel, generator al multora din indicatorii calităţii vieţii, influenţând domeniul
securităţii atât pe verticala sa (individ, comunitate, stat, regiune), cât şi pe orizontală
(politică, economie, apărare, mediu).

CAP. 2 POLITICA DE SECURITATE ENERGETICĂ

Un aspect important de care trebuie să ţinem seama atunci când se analizează


conceptul de securitate energetică este că acesta nu are aceeaşi înţelegere peste tot.
Deoarece este strâns legat de practica politică a diferitor actori. Unele state
industrializate, importatoare de energie, pun în centrul definirii elementul „siguranţă a
transportului”. Altele acordă prioritate, în definire, elementului comercial- preţul. Ţările
producătoare cum ar fi Federaţia Rusă au introdus un elemnt nou şi anume securitatea
cererii( „security of demand”)30.
30
Yergin, Daniel, „Ensuring Energy Security‟, în Foreign Affairs, vol. 85, nr.2, Aprilie 2006, pp. 70-72

26
O bună definire a conceptului de securitate energetică, trebuie să se sprijine pe una
sau alta din paradigmele cu care operează principalele şcoli din teoria relaţiilor
internaţionale. În viziune realistă(neo) aceasta ar putea fi văzută că o competiţie dintre
consumatori în „cursa” aprovizionării cu resurse energetice. Nu sunt puţini analişti care
prezintă, de exemplu, geopolitica energetică a Asiei Centrale ca pe o „tablă de şah” sau
ca „un mare joc”31. Federaţia Rusă şi marile sale companii din domeniul petrolului şi al
gazelor sânt acuzate de o politică de forţă în relaţiile pe care la promovează cu partenerii
consumatori de energie. Analiştii care asociază războiul purtat de SUA şi Marea Britanie
cu Irakul analizează politica de securitate energetică ale acestor ţări prin sintagma
„imperialismul petrolului”32. Din această perspectivă securitatea energetică a unui actor
depinde de poziţia pe care acesta o are în „balanţa mondială” a resurselor.
Observatorii şi analiştii acestor dispute se străduiesc să evalueze corect raportul de
forţe dintre actori în diferite bazine energetice şi natura intereselor pe care le promovează
pe o axă ce se întinde de la conflictualitate la cooperare. Un cunoscut analist şi
geopolitician al resurselor Michael T. Klare a introdus în circuitul ştiinţific o nouă
sintagmă - energo-fascismul . A făcut o asemănare între un alt concept - islamofascismul-
la modă în analizele consacrate războiului dus de SUA împotriva terorismului global
promovat de organizaţia Al-Qaeda. Analistul american defineşte energo-fascismul drept
militarizarea confruntării pentru a nu se diminua aprovizionarea cu petrol33.
Analiza evenimentelor din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală pare să infirme tot
mai mult paradigma realistă în proiectarea politicilor şi strategiilor de securitate. Prin
folosirea paradigmei, cooperative energy security – crede Robert M Cutler34, se poate
asigura securitatea atât a producătorilor de energie cât şi a consumatorilor. Dealtfel sânt
tot mai multe diplomaţii mai ales a marilor consumatori care îşi transmit semnale prin
care îşi reafirmă faptul că nu vor folosi energia ca armă sau nu vor face din cursa pentru

31
Tokoz, Itir, „Oil and the Role of the Major Powers in the Caspian and Central Asia‟, în Studies in
Democratisation, The e-Journal of The Center for the Studies of Democracy at Northeastern University ,
http://www.csd.neu.edu/Toksoz_vol1_Fall2002.htm
32
Klare, Michael, Blood and Oil: The Dangers and Consequences of America's Growing Oil Dependency,
Ed. Henry Holt and Co,New York, 2004
33
Klare, Michael , „Is Energo-fascism in Your Future?‟, http://www.tomdispatch.com/index.mhtml?
pid=157241
34
Cuttler, Robert , „A Strategy for Cooperative Energy Security in the Caucasus‟, în Caspian Crossroads
3, nr. 1, 1997

27
energie un factor de rivalitate politică. Concludent sunt în acest sens asigurările date de
oficialii chinezi celor americani la începutul anului 200735. Acest semnal este important
pentru ambele state deoarece sînt cei mai mari consumatori de energie de pe piaţa
mondială şi au politicile energetice bine structurate în cadrul politicilor de securitate
naţională.
Viaţa internaţională s-a schimbat atât de mult în ultimele decenii încât a o mai
observa şi analiza doar din perspectiva unei singure paradigme riscăm să obţinem o
schemă simplistă şi fără relevanţă pentru evoluţiile reale din mediul internaţional.
Hibridarea paradigmelor ar ajuta mult analistul în a observa evoluţiile de pe scena
energetică din mediul internaţional. Un actor, funcţie de situaţia concretă pe care o
întâlneşte intr-o zonă energetică, de natura intereselor pe care le are, de tipul de relaţii pe
care le promovează în acel spaţiu poate să adopte comportamente care să se regăsească în
interiorul mai multor paradigme din teoria relaţiilor internaţionale. Cu un partener/ într-
un bazin energetic poate să se comporte conform teoriei realismului, într-un altul să
adopte o strategie de tip constructivist sau funcţionalist36.

2.1 Politica de securitate energetică- definiţie, structură şi conţinut

Politica de securitate energetică descrie modul în care o ţară asigură securitatea


statului şi a cetăţenilor din punct de vedere energetic. Aceasta se elaboreză sub forma
unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.
Politica de securitate energetică cuprinde ansamblul de concepţii, principii, şi
orientări asumate, pe seama cărora se stabilesc, într-un anumit context geopolitic,
modalităţile de prospectare şi exploatare geologică, orientările şi direcţiile de acţiune în
plan intern şi internaţional, precum şi utilizarea resurselor energetice proprii pentru
protejarea, apărarea şi promovarea intereselor statului.
Politica de securiate energetică surprinde interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte
liniile de acţiune necesare pentru a face faţă nevoilor prezente şi viitoare , pentru a
35
China reassures US on military spending, energy, în Asia Pacific News,
http://www.channelnewsasia.com/stories/afp_asiapacific/view/250385/1/.html
36
Hopf ,Ted, „The Promise of Constructivism in International Theory‟, în International security, 1998,
vol. 23, nr. 1, p.17-30

28
gestiona evoluţiile în domeniu. Ea abordează o gamă largă de subiecte în incercarea de a
defini riscurile şi ameninţările la adresa securităţii energetice atât interne, cât şi externe.
Securitatea energetică include: securitatea surselor energetice, securizarea traseelor
energetice existente, identificare unor trasee alternative de energie, indentificarea unor
surse alternative de energie, protecţia mediului înconjurător. Unul din scopurile politicii
de securitate energetică este de a reuni şi coordona contribuţiile tuturor celor responsabili
în domeniul resurseloe energetice, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate a fi
cele mai importante.
Procesul de asigurarea a securităţii energetice influenţează securitatea naţională prin
urmărirea unor obiective ca: independenţa energetică, evitarea presiunilor politice din
partea unor actori internaţionali, asigurarea dezvoltării economice a statului, a bunăstării
cetăţenilor etc.
Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să
decidă în cunştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură
viabilitatea politicii de securitate energetică. Decizia este, în esenţă, un proces raţional de
alegere, dintr-un număr oarecare de posibilităţi , pe baza informaţiilor deţinute, a unei
linii de acţiune, în scopul atingerii obiectivelor stabilite.
În cadrul elaborării unei politici de securitate energetică trebuie analizate trei
componente importante: situaţia deopolitică a zonei de interes, sistemul politic şi dreptul
internaţional.
Situaţia geopolitcă a zonei de interes se modifică odată cu ordinea mondială.
Securitatea unui stat nu poate fi disociată de cea a vecinilor săi. Astfel, marile puteri, în
încercarea de a-şi satisface interesele, lansează şi dezvoltă numeroase iniţiative şi
programe care pot avea efecte atât în plan regional, cât şi pe plan mondial. În funcţie de
situaţia geopoltică statele planifică acţiuni pentru eliminarea preventivă sau atenuarea
oricărei stări de criză energetică, care poate genera o stare de insecuritate. Statele sunt
direct interesate de integrarea cât mai rapidă în sructuri socio-economice şi de stabilirea
unor colaborări propice, atât în cadru economic şi politic, cât şi pentru satisfacerea
nevoilor de securitate energetică.
Sistemul politic înglobează raporturile de putere din interiorul unui stat . Acesta
cuprinde instituţiile politice, concepţiile politice, relaţiile politice, pe baza cărora se

29
asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii. Orice sistem politic se află în
relaţie organică cu sistemele politice specifice areiei geopolitice în care funcţionează.
Dreptul internaţional constituie baza legitimităţii exploatării resurselor energetice
ale unui stat. În cazurile în care apar dificultăţi în aplicarea principiilor de drept, din
cauza intereselor diferite ale statelor, se apelează la principiile dreptului internaţional
precum şi la rezoluţiile şi recomandările organizaţiilor internaţionale din domeniu.
Politica de securitate energetică face obiectul unei legislaţii specifice care diferă de
la stat la stat, dar în general se constituie într-un document unic care abordează în
principal trei aspecte fundamentale: rolul statului îm sistemul internaţional, situaţiile
percepute ca favorabile/ nefavorabile la nivel naţional şi internţional, raspunderile ce
revin celor ce aplică politica de securitate energetică în situaţiile menţionate.
Primul aspect urmăreşte concepţia statului despre sistemul internaţional precum şi a
rolului său în cadrul acestui sistem. Trebuie luate în considerare atât interesele şi valorile
astatului, cât şi ale cetaţenilor, aceştia fiind beneficiarii d edrept ai securităţii energetice.
Cel de-al doilea aspect vizează ameninţările şi circumstanţele favorabile prezente şi
viitoare. Deşi statele ar trebuia să aibă în vedere atât situaţia externă, cât şi cea internă,
multe politici de securitate energetică se axează doar ameninţările şi situaţiile favorabile
externe. Tot în cadrul acestui capitol se stabilesc potenţialii parteneri internaţionali în
materie de enrgie alături de care există oportunităţi de cooperare. Un rol important îl au
percepţiilor liderilor implicaţi în acest proces. Aceştia trebuie să aibă o reprezentare
adecvată pe termen scurt dar şi lung a nevoilor energetice din propria societate, a
posibilităţilor de a le procura şi mai ales asupra situaţilor de criză care ar putea surveni în
procesul de aprovizionare şi consum. Acest lucru presupune expertiză de bună calitate
dar mai ales să existe la îndemâna decidentului la momentul oportun. Nu în ultimul rând
aceasta depinde calitatea instrumentelor, de utilizarea metodelor adecvate de analiză.
După primul şoc petrolier a devenit tot mai des folosită metoda scenariilor şi a studiilor
de caz37.
Al treilea aspect stabileşte zona de responsabilitate a fiecărui actor care aplică
politica de securitate energetică.

37
Constantin HLIHOR, Geopolitic şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane,
Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005, p. 310-324

30
Politica de securitate energetică este construită conform unei structuri standard, ce
cuprinde iniţierea, elaborarea, reconcilierea şi aprobarea.
Revizuirea politicii de securitate enrgetică este deobicei prpusă de executiv, dar mai
există şi situaţii în care eset recomandată de legislativ, sau de diferite structuri
permanente din domeniul securităţii energetice. Aceasta se poate face în mod regulat,
uneori chiar anual, dar şi ocazional, în funcţie de evoluţia pieţei mondiale de energie.
Securitatea energetică, alături de securitatea alimentară, securitatea financiară,
securitatea comercială etc., face parte dintr-un concept mai larg al problematicii
securităţii naţionale şi individuale, şi anume, securitatea economică. Atingerea unui
anumit nivel de securitate depinde de capacitatea statului de a agrega resursele la nivel
intern şi de a câştiga sau a-şi menţine accesul la resursele economice externe.
Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă să fii asigurat din
punct de vedere al surselor, al controlului rutelor şi distribuţiei şi al alternativelor. În
general, conceptul este definit ca „resurse sigure la un preţ rezonabil”38, cu alte cuvinte
înglobează o problematică mult mai amplă decât triunghiul securitate a aprovizionării –
sustenabilitate - competitivitate. Aşadar, existenţa resurselor suficiente şi disponibile
reprezintă o precondiţie imperios necesară realizării securităţii energetice.
Fără îndoială că orice întrerupere mai îndelungată a alimentării cu energie dăunează
semnificativ asupra creşterii economice, stabilităţii politice şi prosperităţii cetăţenilor
unei naţiuni. Prin urmare, securitatea energetică vizează, în principal, următoarele
dimensiuni: asigurarea unor surse (locuri) alternative de aprovizionare,
identificarea unor rute energetice alternative de transport, securizarea
surselor şi rutelor existente şi creşterea ponderii energiilor alternative în
consumul intern. Însă, realităţile epocii actuale au demonstrat că marii
consumatori ar trebui să renunţe la utopia independenţei energetice şi să
accepte interdependenţa energetică39.
Viziunea asupra securităţii energetice depinde în mare măsură de
contextul regional şi global şi de poziţia ocupată în circuitul economic.

38
Proninska, Kamila, „Energy and security: regional and global dimensions‟, în SIPRI Yearbook 2007 –
Armaments, Disarmament and International Security, Ed. Oxford University Press, 2007, p. 216
39
Yergin, Daniel, „Ensuring Energy Security‟, în Foreign Affairs, vol. 85, nr.2, Aprilie 2006, pp. 70-72

31
Astfel, consumatorii şi industriile energofage doresc preţuri rezonabile şi
se tem de întreruperi ale aprovizionării. Ţările mari producătoare de petrol
consideră securitatea cererii şi securitatea veniturilor părţi esenţiale ale
oricărei discuţii despre securitatea energetică. Companiile de petrol şi
gaze afirmă că accesul la noi rezerve, abilitatea de a dezvolta o nouă
infrastructură şi regimuri de investiţii stabile sunt elemente critice în
procesul de asigurare a securităţii energetice. Ţările în dezvoltare sunt
vital interesate de capacitatea de a plăti pentru resursele necesare
dezvoltării economice şi de şocurile în balanţa de plăţi. Companiile
puternice sunt preocupate de integritatea întregii reţele.
Atenţia factorilor de decizie este îndreptată asupra riscurilor de
subminare a aprovizionării şi securităţii infrastructurii, datorită
terorismului, conflictelor sau dezastrelor naturale. De asemenea, factorii
politici şi economici sunt foarte atenţi la mărimea capacităţii excedentare,
rezervelor strategice şi surplusul de infrastructură.
Prin urmare, de-a lungul circuitului economic, preţurile şi diversitatea
surselor de aprovizionare reprezintă componente critice ale securităţii
energetice. Un loc distinct în relaţia dintre producător şi consumator
începe să-l ocupe intermediarul, adică statul pe teritoriul căruia
tranzitează vectorul energiei. Intermediarul urmăreşte consolidarea
avantajelor economice oferite de tranzit, dar, în acelaşi timp, şi
consacrarea avantajelor în sistemul politic al relaţiilor internaţionale. Nu
este exclus ca, în viitor, în rol de intermediar să intre şi unităţi
administrativ-teritoriale ale statelor de tranzit. Într-o perspectivă
optimistă, relaţiile producător-intermediar-consumator ar putea genera
interdependenţe ce ar constitui un suport solid pentru soluţii care să
întărească securitatea. Fiecare „verigă” a lanţului deţinător-
exploatatorproducător- transportator-distribuitor-consumator este
interesată să-şi apere şi promoveze propriile interese, pentru a-şi
maximiza, astfel, rezultatele.
Marii actori ai scenei energetice au percepţii diferite asupra
securităţii energetice. Pentru SUA, termenul înseamnă, în primul rând,

32
reducerea dependenţei faţă de resursele din Golful Persic. Europa poate
avea securitate energetică doar în condiţiile în care Federaţia Rusă se
obligă să asigure hidrocarburile necesare, în timp ce Federaţia Rusă
înţelege prin aceasta acces la pieţele occidentale. În viziunea Chinei,
securitatea energetică înseamnă achiziţionare şi investiţii în exploatările
câmpurilor energetice africane.
Securitatea energetică este adesea percepută ca o „umbrelă” ce
acoperă multe preocupări legate de energie, creştere economică şi putere
politică. Ca dimensiuni ale securităţii energetice, distincte, dar totodată
suprapuse, experţii Centrului german de Cercetare Politică Aplicată
identifică40:
1. dimensiunea politicii interne, ce se referă la: investiţii în
întreţinerea şi dezvoltarea infrastructurii energetice, intervenţia în caz de
urgenţă energetică, sporirea eficienţei energetice, orientarea mixului
energetic spre energiile alternative;
2. dimensiunea economică vizează: reguli clare de funcţionare a
pieţelor, contracte pe termen lung, diversificarea surselor şi rutelor,
inovarea tehnologică în domeniul energetic;
3. dimensiunea geopolitică are în vedere: acţiuni concertate de
securizare a comerţului internaţional cu mărfuri energetice, adoptarea
unui cadru legal global în domeniul serviciilor energetice transnaţionale,
precum Energy Charta Treaty din 1994; tendinţa de renaţionalizare a
depozitelor, infrastructurii şi corporaţiilor energetice; necesitatea unor
concepte strategice şi abordări de ansamblu, în special în relaţia cu
statele fragile;
4. dimensiunea politicii de securitate este focalizată pe cooperarea
strânsă cu statele vulnerabile la atacuri teroriste asupra infrastructurilor
sau piraterie, inclusiv prin schimb de informaţii, instruire şi dezbateri
asupra bunelor practici. Statele industrializate mari consumatoare de

40
Baumann, Florian, „Energy Security as multidimensional concept‟, în CAP Policy Analysis, nr. 1,
Martie 2008, pp. 4-5

33
resurse energetice, direct sau prin intermediul UE sau NATO, ar trebui să-
şi extindă angajamentul şi în sfera capacităţilor de management al
riscului, răspunsul la crize şi pregătirea forţelor militare şi de poliţie.
Aceste dimensiuni interdependente reprezintă elemente cheie ale
procesului de stabilizare şi securizare a aprovizionării cu resurse
energetice. Dacă vor fi adoptate din timp măsuri multilaterale adecvate,
impactul negativ al unei eventuale crize energetice ar putea fi atenuat
considerabil. Un concept sustenabil de securitate energetică trebuie să
aducă împreună toate aceste dimensiuni, pornind de la aspectele
economice şi politice până la întregul spectru de instrumente „soft”
şi„hard” ale securităţii.
În opinia lui Daniel Yergin, preşedintele Cambridge Energy Research,
pentru realizarea securităţii energetice, factorii de decizie trebuie să ţină
cont de zece principii-cheie41, precum:
- diversificarea surselor de aprovizionare energetică reprezintă
punctul de pornire al asigurării securităţii energetice;
- existenţa unei singure pieţe a petrolului;
- importanţa existenţei unor capacităţi excedentare, stocuri de
urgenţă şi a unui surplus de infrastructură critică;
- bizuirea pe pieţele flexibile şi evitarea tentaţiei de a le gestiona la
scară mică poate facilita ajustări rapide şi chiar minimizarea daunelor pe
termen lung;
- înţelegerea importanţei interdependenţei reciproce dintre companii
şi guverne la toate nivelurile;
- dezvoltarea relaţiilor dintre furnizori şi consumatori, ca recunoaştere
a interdependenţei reciproce;
- crearea unui cadru de securitate fizică proactiv, care să implice atât
producătorii, cât şi consumatorii;

41
Yergin, Daniel, „Energy Security and Markets”, în Jan Energy and Security: Toward a New Foreign
Policy Strategy, Woodrow Wilson Press, University Press , 2005

34
- furnizarea de informaţii transparente publicului, înainte, în timpul şi
după ce intervine o problemă;
- investiţii regulate în transformarea tehnologică în cadrul industriei
specifice;
- obligaţia de a cerceta, dezvolta şi inova pentru o stabilitate
energetică pe termen cât mai lung şi în perioade de tranziţie.
Aceste principii, dacă ar fi aplicate, ar putea asigura pe piaţa
mondială a energiei o mai mare conlucrare şi cooperare a actorilor
implicaţi şi chiar o interdependenţă benefică părţilor.
Mai mult, lipsa unor măsuri adecvate pentru asigurarea securităţii
energetice poate conduce treptat la insecuritate în privinţa asigurării şi
aprovizionării constante cu hidrocarburi a activităţilor economice.
Scenariul materializării unei securităţi energetice complete, perfecte
ţine de domeniul irealului. Ca urmare, pot fi examinate alte scenarii,
precum:
1) asigurarea securităţii energetice prin mijloacele ONU şi crearea
unui „dispecerat” mondial şi a unei legislaţii internaţionale adecvate;
2) asigurarea securităţii energetice în cadrul unor „blocuri
economice, politice şi militare regionale”, capabile să se echilibreze în
dinamica schimburilor internaţionale;
3) asigurarea securităţii energetice în favoarea unui grup de
economii foarte avansate („directorat mondial”) şi în detrimentul
ansamblului comunităţii internaţionale;
4) explorarea unor noi surse de energie care ar împinge problematica
hidrocarburilor în plan secundar.
În continuare, ne vom opri asupra punctului 4, care poate reprezenta
modalitatea cea mai viabilă de realizare a securităţii energetice. De altfel,
spectrul epuizării tot mai apropiate a resurselor neregenerabile (petrol,
gaze naturale, cărbune) a impus căutarea unor soluţii alternative, cu
costuri cât mai reduse şi, mai ales, nepoluante. În prezent, există deja o
serie de tehnologii energetice bazate pe resurse regenerabile, alternative
la arderea combustibililor fosili, precum: energia nucleară, solară, eoliană,

35
geotermală, hidraulică, hidroenergie, biomasă, energia termovoltaică,
energia produsă de valuri, maree şi curenţi marini etc.
Realizarea unei dezvoltări durabile, bazată pe energie şi tehnologii
curate, necesită o redefinire a obiectivelor economice şi sociale mondiale:
stabilizarea creşterii demografice (o populaţie mai mare la un nivel mai
înalt de industrializare va determina o poluare mai accentuată şi un
consum mai mare de resurse); redimensionarea creşterii economice şi
restructurarea tehnologică; modificarea tendinţelor de producţie şi
consum; crearea unui cadru internaţional instituţional şi legislativ
adecvat; îmbunătăţirea substanţială a situaţiei în ţările în dezvoltare42.
Deşi ţările industrializate şi post-industrializate sunt majoritatea de
acord cu aceste obiective, renunţarea la combustibilii fosili şi trecerea la
resursele regenerabile şi nepoluante nu poate fi înfăptuită prea curând şi
fără cheltuieli destul de ridicate. De aceea, se pare că lumea dezvoltată
înclină spre relansarea energiei nucleare. Doar Germania, Spania, Suedia
şi Marea Britanie îşi menţin încă programele de închidere a centralelor
atomo-electrice. Uniunea Europeană, în contextul necesităţii diminuării
dependenţei de importul de resurse energetice, recomandă diversificarea
surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili, hidrogen etc.,
precum şi creşterea capacităţilor de înmagazinare şi stocare a petrolului şi
gazelor, pentru atenuarea eventualelor crize temporare. Energia nucleară
pare a fi cea mai fiabilă soluţie, chiar în condiţiile în care construcţia şi
întreţinerea unui reactor costă destul de mult, iar accidentele întâmplate
până acum, precum cel de la centrala de la Cernobîl, au obligat forurile
internaţionale competente să impună măsuri de securitate mult mai
severe. Astfel, după o perioadă de respingere şi chiar de renunţare la
energia nucleară, marile economii ale lumii iau în considerare tot mai
serios varianta reactivării şi construirii de noi reactoare nucleare, opţiune
generată şi de creşterea preţului petrolului şi îmbunătăţirea tehnologiei şi
a măsurilor de siguranţă. Chiar şi Agenţia Internaţională pentru Energie
recomandă punerea în funcţiune a noi centrale nucleare.

42
Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 379

36
2.2 Principalii actori ai politicii de securitate
energetică

Securitatea energetică nu se poate realiza, indiferent dacă aceasta vizează o


colectivitate umană sau o regiune a lumii, dacă nu există un actor legitim—statal sau non-
statal— care să aibă capacitatea şi voinţa de a promova un set de decizii raţionale şi
acţiuni eficiente şi coerente în această direcţie.
Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili
fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei mondiale
(SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India) sau
„tigrii asiatici”. Un rol deosebit de însemnat pe scena energetică îl au şi diferitele
organizaţii regionale sau internaţionale.
2.2.1. Actori statali

În acest început de secol s-au produs schimbări strategice pe harta energetică a


lumii. Astfel au apărut noi pieţe: China, India, Iranul dar şi Uniunea Europeană lărgită,
care întâmpină dificultăţi mari în politica lor energetică, fiind dependente de resursele
energetice şi de politica externă a ţărilor vecine. China depinde de politica energetică a
Rusiei. India, la rândul ei depinde de politica Iranului cu privire al gazeoductul Iran-
Pakistan-India. Iranul depinde de poziţia Rusiei în contextul lărgit al Orientului Mijlociu,
iar Uniunea Europeană depinde în acest moment de gazul şi infrastructurile ruseşti.
Politica în domeniul energiei a celui mai mare consumator de pe glob la ora actuală
—Statele Unite ale Americii—este creionată în conformitate cu îndeplinirea a zece
obiective strategice stabilite la nivelul Administraţiei după ce aceasta s-a consultat cu
structuri de expertiză, instituţii publice şi alte organisme specifice societăţii americane

37
prin care opinia publică influenţează guvernul43. În acest sens s-a constituit un grup de
oameni de ştiinţă şi analişti politici - National Energy Policy Development Group-
condus de Dick Chaney pentru a studia problemele energetice şi a stabili unele obiective
coerente şi viabile pentru politica energetică a SUA.
Estimările privind rezervele de petrol ale Rusiei diferă de la o sursa la alta. Un
lucru rămâne cert: Rusia este liderul incontestabil al fostului spaţiu sovietic, după
cantitatea de resurse petroliere de care dispune, şi un foarte important actor pe piaţa
energetică globală. Subliniem că nu există un consens cu privire la rezervele de petrol
deţinute de Rusia. În ciuda incertitudinii care planează asupra datelor statistice, nimeni nu
se îndoieşte de faptul că Rusia deţine cele mai mari rezerve de petrol din afara OPEC.
Deşi situată pe locul şapte în lume ca volum al rezervelor (estimarea BP), Rusia
ocupă locul doi în ceea ce priveşte producţia petrolieră (cu o capacitate de 9,97 de
milioane de barili/zi), fiind depăşită doar de Arabia Saudită. La capitolul consum, Rusia
se situează pe locul 5 la nivel mondial, dupa SUA, China, Japonia si India.
Totodată, Rusia este principala moştenitoare a vastei reţele de oleoducte construite
de fosta Uniune Sovietica. Marea majoritate a exporturilor de petrol se realizează prin
conducte (care sunt operate în regim de monopol de compania de stat Transneft), dar
există şi o parte care se realizează pe mare (prin Marea Neagra şi cea Baltică sau pe calea
ferata, de exemplu, cele destinate Chinei). Printre cei mai mari importatori de petrol
rusesc se numaără Belarus, Ucraina, Germania, Polonia şi, in proporţie variabila, mai
toate ţările Europei Centrale şi de Est. Exporturile de petrol spre Europa se fac prin siste-
mul de oleoducte Prietenia şi Sistemul de Oleoducte Baltic (care transportă petrolul din
Siberia de Vest şi Bazinul Timan-Peciora spre portul rus Primorsk, la Golful Finic).
China a devenit în ultimii ani unul dintre cei mai mari consumatori de energie la
nivel mondial datorită creşterii economice accelerate ce o înregistrează. Resusrsele
energetice de care dispune îi ăntăresc considerabil această poziţie, China fiind cel mai
mare producător mondial de cărbune , cu o producţie ce depăşeşte dublul producţiei
tuturor celorlalte state ale Asiei de Sud şi Est . resursele sale geologice totale sunt
estimatela 1000- 1500 Gt, din care rezervele dovedite sunt de 80 -90 Gt, respectiv
consumul actual pe circa 100 de ani. Structura producţiei este dominată de huilă, cărbune
43
Casa Albă, Preşedintele George W. BUSH, Energy Security for the 21st Century,
http://www.whitehouse.gov/infocus/energy/

38
cocsifiabil de mare putere calorică, ce asigură atât dezvoltarea energeticii locale, cât şi
mari disponibilităţi de export. La aceasta se adaugă imensul potenţial hidroenergetic,
precum şi petrolul şi gazele naturale, producţia sa fiind superioară tuturor statelor din
Asia de Sud Est.
Clivajul politic China –Taiwan, bazat pe deviza ‘ o ţară, două sisteme de guvernare’
ce a favorizat Taiwanul ca unul dintre cei mai dinamici ‘ tigri asiatici’, a ameninţat să se
transforme şi în plan economic, prin clivajul dintre o economie centralizată, organizată
după model socialist şi o economie de piaţă, în plina dezvoltare.
Problema identificată de specialiştii chinezi stă în ecuaţia- producţie şi consum.
Pentru rezolvarea ei China a elaborat o „Mare Strategie” în domeniul energiei cu patru
obiective majore. Este foarte interesant de subliniat faptul că unul dintre aceste obiective
vizează cooperarea cu ceilalţi mari consumatori de energie la nivel american, în special
cu SUA44.
La antipozi politica energetică este percepută diferit deoarece şi probleme cu care
societăţile din această zonă sânt diferite. În Australia politica energetică este structurată
în conformitate cu satisfacerea a patru probleme—Reliability; Efficiency; Responsibility;
Equity45. Japonia la rândul ei şi-a stabilit politica energetică în conformitate cu
rezolvarea a trei probleme—diversificarea resurselor sale energetice; reducerea
dependenţei de petrol şi creşterea eficienţei energetice la nivelul întregii economii şi
societăţi46. India, o altă ţară în care cererea de energie va creşte spectaculos şi-a fixat
pentru anii următori să-şi reducă dependenţa de importul de petrol şi cărbune şi să
dezvolte sursele alternative de energie—solară, Bio-diesel, nucleară şi hidroelectrică47.
În ţările cu abundenţă de surse energetice problema principală este cea legată de
securitatea exploatării dar şi a eficienţei în raportul cost câştig pe piaţa mondială. Este în
fapt o competiţie care se desfăşoară între producătorii de energie şi consumatorii ei.

44
Xuecheng, Liu, China’s Energy Security and Its Grand Strategy ,
http://209.85.129.104/search?q=cache:SIdoic4_VLAJ:www.stanleyfoundation.org/re
ports/pab06chinasenergy.pdf+build+the+energy+security+policy+strategic+goals&h
l=ro&ct=clnk&cd=14&gl=ro
45
A Discussion Paper for an ACT Energy Policy, Martie 2006
http://www.sustainability.act.gov.au/energy/17103-ACT%20Chief%20Ministers-Office%20of
%20Sustainability-ACT%20Energy%20Policy%202006-Final.pdf
46
Wahlin, Willhemina, „Powering up a nation: Energy security in Japan and Australia‟ în Australian
Review of Public Affairs, Noiembrie 2006, http://www.australianreview.net/digest/2006/11/wahlin.html
47
Hind, Jai, Energy Independence, 2005, http://presidentofindia.nic.in/scripts/independencedetail.jsp?id=6

39
Problema fundamentală este ca această competiţie să nu se desfăşoară în logica jocului de
sumă nulă care presupune de cele mai multe ori comportament conflictual ci de sumă
variabilă48.
Marii competitori economico-politici ai petrolului din Golf rămân SUA, UE,
Japonia, China, India şi Asia de Sud-Est.
În acest spaţiu, importanţa geopolitică a Arabiei Saudite, unul dintre „pilonii”
politicii SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi unul dintre stâlpii de susţinere al
dezvoltării economice occidentale, se justifică prin imensele sale resurse de petrol,
poziţie strategică şi loc proeminent în lumea musulmană. Se estimează că în următoarele
decenii, regatul va rămâne o piesă esenţială pentru dezvoltarea economiei mondiale, în
ciuda petrolului din Rusia (5% din rezervele mondiale) şi din alte state din afara OPEC.
Cu 260 mld. barili, Riadul controlează circa 25% din rezervele de petrol de pe glob. De
asemenea, Arabia Saudită este primul exportator mondial de petrol (cotă de peste 14%) şi
nucleul OPEC. Din punctul de vedere al rezervelor de gaz, Arabia Saudită se situează pe
locul 4 în lume. Riadul are intenţia să-şi deschidă parţial piaţa, în special în domeniul
gazelor.
Partenerii comerciali ai Riadului sunt SUA, Japonia, Coreea de Sud sau statele vest-
europene. În următoarele decenii se apreciază că Arabia Saudită trebuie să-şi crească
exporturile la minimum 22 mil. barili/zi, pentru a satisface cererea inter-naţională de
petrol şi a evita o criză generală. Regatul îşi va păstra astfel, importanţa strategică.
Rezervele din statele de la Marea Caspică şi cele ale Rusiei nu vor echilibra pe termen
lung resursele saudite, din cauza capacităţilor mai reduse şi a nenumăratelor probleme
tehnice
A doua putere petrolieră a lumii, după Arabia Saudită, rămâne mai departe Irakul.
Rezerve confirmate de petrol de circa 113 mld. de barili.
În 2002-2003, problema irakiană a divizat profund comunitatea internaţională 49.
SUA şi aliaţii lor au ocolit dezbaterea în cadrul ONU a pericolului reprezentat de regimul
Saddam Hussein şi au declanşat în februarie 2003 acţiunile armate în Irak. La numai
câteva săptămâni, aliaţii au câştigat o victorie militară rapidă şi clară (mai 2003), urmată

48
Toman, Michael , „International Oil Security: Problems and Policies‟,în The Brookings Review, 2002
Vol.20 No.2, pp. 20-23
49
S. Michel, S. Enderlin, Irak, aux sources de l’or noir et de la guerre, 27 iulie 2003, www.lefigaro.fr

40
de un dificil proces de reconstrucţie a ţării. SUA au instalat o administraţie civilă şi un
guvern de tranziţie (iulie 2003), recunoscut treptat şi de statele arabe şi de marile puteri,
urmând ca în ianuarie 2005 să aibă loc alegeri libere; în interior s-a ajuns însă la generali-
zarea unei stări permanente de insecuritate punctată de atacuri teroriste.
Pe plan mai larg, acţiunea SUA în Irak a stimulat mai vechile tensiuni dintre marii
actori internaţionali. Franţa şi Germania s-au apropiat de Federaţia Rusă şi China,
provocând o criză serioasă în raporturile transatlantice. Victoria militară a SUA –
susţinute îndeaproape de Marea Britanie, Australia, Polonia, Italia, Spania etc. – şi
răsturnarea lui Saddam Hussein au modificat raporturile dintre puteri pe scena petrolieră
a Irakului. Cu toate că, înainte de 2003, Bagdadul a concesionat aproape jumătate din
petrolul său (50 mld. barili) Federaţiei Ruse, Franţei, Germaniei, Chinei etc.,
Washingtonul nu recunoaşte aceste decizii. SUA susţin că „petrolul aparţine poporului
irakian” şi că accesul trebuie să fie permis, în primul rând statelor Coaliţiei.
Un actor semnificativ în Orientul Apropiat şi Mijlociu, Iranul face legătura dintre
această regiune de importanţă strategică şi Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală şi Asia
de Sud şi de Est. În decursul istoriei, toţi marii actori internaţionali au vizat luarea sub
control a Iranului. În secolul XX, conco-mitent cu declanşarea marilor competiţii
petroliere, Marea Britanie, Rusia, Germania şi SUA s-au concurat în spaţiul iranian, ori s-
au concertat în acelaşi spaţiu (acordurile sovieto-britanice, de pildă, din cel de-al doilea
război mondial). Pe de altă parte, fiind situat în regiunea Golfului, Iranul a intrat în
dispută cu Irakul, Kuweitul, Arabia Saudită etc.
Iranul deţine rezerve certe de aproximativ 90 mld. barili (7% din rezervele
mondiale, situându-se pe locul 4, în urma Arabiei Saudite, Irakului şi Kuweitului). Cu o
capacitate de producţie de 3,6-3,7 mil. barili/zi, Iranul ocupă locul 4 mondial, în urma
Arabiei Saudite (circa 8-9 mil.), SUA (8 mil.) şi Federaţiei Ruse (7 mil.). Exportul atinge
spre 3 mld. barili/zi şi se orientează spre Japonia, China, Coreea de Sud şi UE.
După cum se cunoaşte însă, petrolul va fi depăşit într-un viitor apropiat de gazele
naturale ca „motor” al economiei mondiale. În acest domeniu, Iranul se situează pe cea
de-a doua poziţie internaţională, cu rezerve de 24 mii mld. m3, imediat după Rusia (47
mii mld.). Gazele naturale sunt vizate de statele UE, Turcia, statele din Asia de Est şi de
Sud-Est şi mai ales de SUA şi Federaţia Rusă. În funcţiune se află o conductă spre

41
Turcia, ce poate fi prelungită în două variante: proiectul „Nabucco” (Bulgaria, România,
Ungaria, Austria) şi contractul din 2003, Turcia-Grecia-Balcanii de Vest-Italia. O
conductă rusă subacvatică are terminalul la Istanbul, aşa încât să concureze sau să
alimenteze viitoarele conducte occidentale. Moscova susţine Iranul, în replică şi la
proiectele SUA de deschidere pe la sud a accesului occidental la rezervele petro-liere şi
de gaze naturale din Bazinul Caspic şi Asia Centrală. Chiar dacă ar coopera cu Federaţia
Rusă pentru a rezista presiunilor SUA, Teheranul nu poate accepta proiectul Moscovei de
a conduce un „OPEC caspic”.
Sunt specialişti care consideră că încercarea Iranului de a alcătui un plan prin care
să poată concura două dintre cele mai puternice burse de pe piaţa petrolului–New York's
NYMEX şi London's IPE— constituie pentru SUA o sfidare mai mare decât cea pe care a
produs-o Saddam Hussein în 2003. Acest fapt ar determina Administraţia americană să
aleagă, pentru soluţionarea acestei sfidări aceeaşi cale pe care a folosit-o în Irak50.
În ţările care sunt în curs de afirmare pe piaţa mondială a petrolului—cele din nord-
vestul Africii, din Africa subsahariană sau din Asia Centrală principala problemă este
asigurarea unui climat de stabilitate şi securitate în exploatarea şi transportul resurselor
energetice. În aceste ţări energia şi exploatarea petrolului este indisolubil legată de
eradicarea sărăciei şi dezvoltare durabilă. Specialiştii apreciază că politica acestor state în
domeniul energiei stă sub semnul paradoxului51. Câştigurile rezultate din exporturile de
petrol în loc să fie, prin redistribuire guvernamentală, în dezvoltare economică durabilă
ci, în multe din statele africane - Nigeria, Angola, Gabon etc. - în achiziţionarea de arme
şi perpetuarea conflictelor.
În alte state bogate în resurse, cum ar fi cele din America Latină - Venezuela,
Brazilia, Mexic, Bolivia—politica energetică este puternic influenţată de tendinţa acestor
state de a re/naţionaliza importante sectoare sau chiar în întregime exploatarea şi
transportul petrolului şi a gazelor naturale. America Latină produce doar 8.4% din totalul
mondial energetic, dar este de menţionat faptul că 30% din acesta este consumat în
SUA52. Din acest punct de vedere măsurile luate de Venezuela în ceea ce priveşte politica
50
Clark, William , „The Real Reasons Why Iran is the Next Target: The Emerging Euro-denominated
International Oil Marker‟, în Energy Bulletin, http://www.energybulletin.net/2913.html
51
Gary , Ian, „Do Oil and Democracy Mix?‟ ,în Beyond Democracy, vol.1, nr.3, 2005, pp. 36-39
52
Hallinan, Conn , „Hunting Hugo‟, în Foreign Policy in Focus, October 23, 2006,
http://www.fpif.org/fpiftxt/3630

42
sa energetică, de exemplu, produc îngrijorare în mediul politic american şi nu numai. Şi
mai interesant este din acest punct de vedere încercarea unor state cu politici energetice
de acest gen de a cartela producţia şi exportul dar mai ales de a înfiinţa o bursă a
petrolului ca alternativă la ceea ce specialiştii numesc „petrodolari”.

2.2.2. Actori non- statali

Cei mai de seamă actori non-statali implicaţi în jocurile de pe scena energetică a


lumii, care pot exercita presiune asupra pieţelor, cotelor de producţie şi preţurilor şi pot
controla la un moment dat fluxurile regionale şi internaţionale de hidrocarburi sunt:
Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC), Uniunea Europeană (UE) şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS).
Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC)

OPEC a fost fondată în septembrie 1960 (Bagdad, Irak) în scopul de a unifica şi


coordona politicile membrilor în domeniul petrolier. Miniştrii petrolului din statele
membre se întâlnesc periodic pentru a discuta preţurile, iar din 1982 şi pentru a stabili
cotele producţiei de petrol brut. Membrii iniţiali ai organizaţiei erau Iran, Irak, Kuweit,
Arabia Saudită şi Venezuela. În perioada 1960-1975, OPEC s-a extins prin includerea:
Qatarului (1961), Indoneziei şi Libiei (1962), Emiratelor Arabe Unite (1967), Algeriei
(1969), Nigeriei (1971) şi Angolei (2007). Ecuador şi Gabon au fost membri ai
organizaţiei, retrăgându-se în decembrie 1992 şi, respectiv, ianuarie 1995.
Trebuie menţionată şi teoria, conform căreia, O.P.E.C. a fost formată ca un răspuns
la cotele de import ale petrolului impuse de Statele Unite ale Americii. În 1959 guvernul
SUA a stabilit un Program al Cotei de Petrol Importat ( Mandatory Oil Import Quota
Program (MOIP)) restructurând astfel cantitatea de petrol brut şi al produselor petroliere
care ar fi putut fi importate în SUA. MOIP aplică un tratament special importurilor de
petrol provenite din Mexic şi Canada. Această excludere parţială a pieţei de petrol a
produs o scădere a preţului la petrol pe piaţa producătorilor din Golful Persic.

43
Venezuela a fost prima ţară care s-a îndreptat spre stabilitatea O.P.E.C. apropiind
Iran, Iraq, Kuwait şi Arabia Saudită în 1949, sugerând ca între aceste state să existe
posibilitatea de a schimba puncte de vedere şi de a explora, astfel încât să existe o
comunicare bună între ele.
O.P.E.C. a fost fondată în cadrul unei întâlniri ce a avut loc între 10-14 septembrie
1960, la Bagdad, în Irak, între guvernele a 5 țări producătoare de petrol: Iran, Irak,
Kuweit, Venezuela și Arabia Saudită. Aceste țări sunt cunoscute ca membri fondatori ai
organizației.
Scopul principal al organizaţiei, conform Statului ei, este determinarea celor mai
buna modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi
colectiv; divizarea metodelor pentru a garanat stabilizarea preţurilor pe pieţele acţiunilor
petroliere internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile;
consolidarea continuă a intereselor naţiunilor producătoare şi a necesotăţii securizării
venitului stabil al ţărilor membre; susţinerea eficientă, economică şo regulată cu petrol a
naţiunilor consumatoare şi o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în
industria petrolieră53.
Conform unor estimări recente54, OPEC controlează circa ¾ (77,2%) din rezervele
mondiale de petrol, 56% din acestea fiind contribuţia Arabiei Saudite, Iranului şi Irakului.
Deasemenea, organizaţia controlează aproximativ 45% din producţia de petrol brut şi
54% din fluxurile comerciale internaţionale.
Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna stabilizatoare. Ea a alarmat lumea
favorizând inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare , cât şi în cele dezvotate prin
folosirea ‘armei de ulei’ în 1973, şi anume criza de ulei. Capacitatea de a controla preţul
uleiului a diminuat considerabil de atunci, urmând dezvoltarea Golfului Mexic, a Mării
Nordului şi fluiditatea crescândă a pieşei. Oricum, OPEC are în continuare o mare
influenţă asupra preţului uleiului.
Unele opinii susţin că OPEC este o relicvă a perioadei de Război Rece şi că ar
trebui înlocuit cu alte aranjamente internaţionale, controlate de marile puteri.
53
Simileanu, Vasile, „Geopolitica resurselor energetice, în revista Geopolitica‟, anul V, nr. 23 ,Bucureşti,
2007, p.12
54
OPEC, OPEC Share of World Crude Oil Reserves (2006),
www.opec.org/home/PowerPoint/Reserves/OPEC%20share.htm

44
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)

OMC a fost creată în ianuarie 1995 pentru a înlocui „Acordul general asupra
tarifelor şi comerţului” (GATT). La 27 iulie 2007, organizaţia avea 151 de membri şi
îngloba peste 90% din comerţul mondial. OMC este o organizaţie internaţională care
supervizează un număr mare de acorduri ce definesc „regulile comerciale” dintre statele
membre şi care militează pentru globalizare economică prin reducerea şi abolirea
„barierelor” în comerţul internaţional.
Multe dintre statele implicate în jocurile energetice mondiale nu sunt membre ale
organizaţiei, ca de exemplu: Rusia, Iran, Irak şi multe din fostele republici sovietice şi
state bogate în resurse din Africa. Rusia şi Iran nu au fost încă acceptate, din cauza
problemelor privind liberalizarea economică sau a „dosarului nuclear”.
Totuşi, organizaţia a fost acuzată în dese rânduri că sprijină marii actori economici -
SUA, UE, Japonia -, ajutându-le să exercite o influenţă exagerată asupra statelor membre
mai puţin puternice.

Uniunea Europeană (UE)

Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei


este adoptarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului. Semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) marchează trecerea
de la cooperare economică, în contextul unei pieţe unice, la realizarea unei integrări
instituţionale pluridimensionale.
În prezent, Uniunea celor 27 de ţări membre reprezintă unul dintre cei mai mari
consumatori de resurse energetice mondiali. Cu excepţia Norvegiei, toate celelalte state
UE sunt dependente de importurile de hidrocarburi. La sfârşitul anului 2006, UE se afla
pe locul 2, după SUA, cu un consum de petrol de circa 14,995 mil. barili/zi 55, şi pe locul
3, după SUA şi Federaţia Rusă, cu un consum de gaze naturale de 18,869 mld.m3/an56.

55
EIA, World Petroleum Consumption, Most Recent Annual Estimates, 1980-2006,
www.eia.doe.gov/emeu/international/RecentPetroleumConsumption BarrelsperDay.xls

45
În urma recentei crize a gazului, deputaţii europeni solicită Comisiei revizuirea
directivei privind aprovizionarea cu gaz care datează din 2004. Aceasta ar trebui să
includă planuri naţionale de acţiune în caz de urgenţă, cu caracter obligatoriu şi să
conţină o declaraţie comună referitoare la alocarea din stocuri disponibile către statele
afectate, activarea măsurilor de urgenţă în statele neafectate pentru a creşte volumul
gazului pentru pieţele afectate. Pentru garantarea securităţii aprovizionării se solicită
încheierea unui acord trilateral între UE, Rusia şi Ucraina cu privire la tranzitul de gaze
din Rusia spre UE. În plus, Parlamentul sprijină negocierea unui acord mai complex cu
Federaţia Rusă, care să înlocuiască Acordul de Parteneriat şi Cooperare din 1997.
Europarlamentarii invită Comisia să sprijine includerea aşa-numitei „clauze de
securitate energetică” în acordurile comerciale, de asociere şi de cooperare cu ţările
producătoare şi de tranzit, care ar stabili un cod de conduită, ar interzice întreruperile
datorate unor dispute comerciale şi ar trasa în mod clar măsurile care ar trebui adoptate în
eventualitatea unei întreruperi unilaterale. Comisia parlamentară sprijină totodată
diversificarea traseelor de transport, ca de exemplu Nabucco, Turcia-Grecia-Italia (TGI)
şi South Stream. Pe termen lung, în cazul în care situaţia politică permite, aprovizionarea
din alte ţări din regiunea Mării Caspice, precum Uzbekistan şi Iran, ar trebui să reprezinte
surse de aprovizionare semnificative pentru UE. Menţinerea energiei nucleare în mix-ul
energetic este importantă, iar Comisiei Europene i se solicită elaborarea unei foi de
parcurs pentru investiţii nucleare. Energia nucleară trebuie utilizată la cel mai înalt nivel
de siguranţă tehnologică, iar ţările învecinate ale UE ar trebui să adopte standardele
europene în ceea ce priveşte siguranţa nucleară.
Parlamentul European solicită adoptarea de către şefii de stat şi de guvern a unor
noi obiective în materie de schimbări climatice, ce trebuie atinse până în 2050: reducerea
cu 80 a emisiilor de gaze cu efect de seră, ponderea de 60% a energiilor regenerabile în
consumul total de energie şi îmbunătăţirea cu 35% a eficienţei energetice.
Europarlamentarii sunt de părere că cel mai eficient mod de a îmbunătăţi securitatea
energetică, inclusiv din punct de vedere al costurilor, este economisirea energiei,
solicitând statelor membre şi Comisiei Europene adoptarea unui obiectiv obligatoriu de
îmbunătăţire a eficienţei energetice cu cel puţin 20% până în 2020.
56
EIA, World Dry Natural Gas Consumption, Most Recent Annual Estimates, 1980- 2006,
www.eia.doe.gov/emeu/international/RecentNaturalGasConsumptionBCF.xls

46
Comisia Europeană a lansat la 10 ianuarie 2007 un set de măsuri menite să
redefinească politica energetică a Uniunii Europene spre asigurarea securităţii energetice,
gestionarea procesului de încălzire globală şi stimularea competitivităţii. Varianta de
strategie a Comisiei are trei obiective majore, anume definitivarea pieţei unice a energiei,
accelerarea tranziţiei la energiile alternative (cât mai puţin bazate pe carbon) şi creşterea
eficienţei energetice. Cercetării ştiinţifice de profil ar urma să-i fie alocate fonduri
suplimentate cu 50% pe durata actualului exerciţiu bugetar (2007-2013).
Relaţia statelor europene cu spaţiul ex-sovietic este văzută adesea în doctrină prin
relaţionare cu dependenţa energetică57, în timp ce în jur de 78%58 din gazul livrat către
UE trece prin conductele aflate pe teritoriul Ucrainei. Îngrijorată de dependenţa sa faţă de
gazul rusesc care traversează teritorii ale unor state ex-sovietice, UE a căutat surse
alternative de furnizare. Astfel, Turcia, poziţionată geografic între marii producători de
energie şi piaţa comunitară, ar putea avea o contribuţie esenţială la securitatea energetică
a UE59 .
Aceasta constituie în prezent însă numai o alternativă îndepărtată, realitatea
momentului fiind dată de relaţia de interdependenţă avută cu Rusia. La începutul
mileniului, relaţia de interdependenţă reciprocă dintre UE şi Rusia putea fi descrisă astfel:
statele membre ale UE suferă de o oarecare dependenţă faţă de petrolul, respectiv gazul
importat din Rusia, dar această dependenţă este mult mai accentuată în sens invers –
Rusia are o nevoie sporită de a avea acces la pieţele europene, prin comparaţie cu
necesitatea europenilor faţă de gazul rusesc. Totuşi, în prezent, UE importa 76% din
necesarul de resurse energetice. Până în anul 2020 acest procent va creşte la 90%. La
nivelul statelor membre, acestea au ca furnizor principal Norvegia, pe locul 2 situându-se
Rusia.
Uniunea Europeană a elaborat, în martie 2006, ‘ Strategia Europeană pentru Energie
Sustenabilă, Competitivă şi Sigură’, proiect cu şase direcţii de acţiune vizate pe baza
cărora se vor elabora noile strategii europene în domeniul energiei la nivelul statelor
componente. Aceasta are la bază expertiza institutelor şi centrelor de cercetare în

57
Croft ,Stuart, Phil, Williams , European Security Without the Soviet Union, Ed. Routledge,1992
58
Pami, Aalto, The EU-Russian Energy Dialogue: Europe’s Future Energy Security, Ed. Ashgate, 2008
59
Barysch, Katinka, „Turkey’s Role in European Energy Security‟, în Centre for European Reform,
Decembrie 2007

47
domeniul energiei care funcţionează pe baza proiectelor şi recomandărilor făcute de forul
european. UE are în vedere asigurarae integrităţii pieţei interne de gaz şi curent electric,
prin abordarea unor standarde şi reguli comune ( construirea unor reţele comune sau
interconectarea celor deja existente); garantarea securităţii fluxului energetic şi
consolidarea în acest sens a solidarităţii între statele membre ( revizuirea legislaţiei
privitoare la stocurile naţionale de gaz şi petrol); diverdificarea surselor de energie;
protecţia mediului şi promovarea unor politici de e conomisire a acesteia; crearea unui
plan tehnologic strategic în privinţa energiei; formularea unei politici externe comune
pentru toate statele UE, care să identifice priorităţile acesteia pentru construirea unei noi
infrastructuri de protecţie a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic
European, adoptarae unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de
rreacţie în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionăriii energetice a
Europei.
În ultima perioadă, Germania, Italia, Austria, Spania şi Irlanda au inceput un
program de închidere a centralelor atomoelectrice. În contextul reducerii dependenţei de
importul de resurse energetice, UE dezaprobă această tendinţă a celor cinci state membre
şi recomandă diversificarea surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili,
hidrogen etc. precum şi creşterea capacităţilor de înmagazinare şi stocare a petrolului şi
gazelor, pentru atenuarea eventualelor şocuri economice.
Ţările net producătoare sunt Olanda, Danemarca, Norvegia, Marea Britanie,
Polonia.
Olanda, iniţiind o vastă activitate de prospectare, a reuşit să găsească şi să pună în
exploatare mari zăcăminte de gaze naturale în Marea Nordului. Ca urmare a acestui fapt,
producţia a crescut simţitor, Olanda devenind cel mai mare producător de gaze naturale
dintre ţările UE. Principalul zăcământ este cel din Groningen, care deţine aproximativ
70% din totalul rezervelor urmat de zăcământul de la Placid.
Danemarca este un exportator de gaze naturale, dar într-o cantitate mai mică decât
Olanda. Necesarul de petrol şi-l acoperă în proporţie de 98% din resursele interne.
Norvegia. Începând cu anul 1966, Norvegia efectuează intense explorări pe
platforma submersă a Mării Nordului, identificând pe lângă importante zăcăminte de
petrol şi însemnate zăcăminte de gaze naturale. Primul zăcămînt de gaze naturale

48
descoperit a fodst cel de la Cod. În 1977 a fost pus în exploatare unul dintre cele mai
bogate zăcăminte naturale din lume, cel de la Frigg pe care-l împarte cu Marea Britanie
(60% din rezerve revin Norvegiei). În 1979 începe exploatarea unui alt zăcământ, cel de
la Statford. Prin punerea în exploatare a acestor zăcăminte, Norvegia a reuşit în scurt timp
să obţină o producţie de peste 27,5 milirde m3 în 1994. Petrolul se extrage din câmpurile:
Ekofisk, Eldfisk, Statford.
Marea Britanie este un alt producător şi exportator de energie. Ca unul dintre
principalii actori în politica europeană, alături de Germania, Franţa şi Italia, Marea
Britanie necesită o analiză mai amplă a sectorului său de energie. Descoperirea, în
ultimele decenii, a unor importante zăcăminte de gaze naturale în Marea Nordului (cca
702 miliarde m3) a făcut ca această sursă de energie să joace un rol din ce în ce mai mare
în industria energetică a Marii Britanii. Cele mai importante zăcăminte de gaze naturale
se află la West Sole, Frigg, Leman, Ninian ş.a. Rezervele sale de petrol sunt concentrate
în sectorul britanic al platformei continentale a Mării Nordului. Cele mai importante sunt
cele de la Brent, Magnus, Auk, Piper, Josefine etc., unde petrolul extras este transportat
prin conducte spre centrele de prelucrare. Marea Britanie, de asemenea, deţine rezerve
mari de cărbune şi aproape în întregime de calitate superioară. Cea mai mare parte de
producţie este obţinută din câteva bazine cum sunt: Bazinul Scoţiei, bazinul din nord-
estul ţării cu centre de extracţie la Durham, Nothumberland, versanţii Munţilor Apenini
(Yorkshire, Nottingham, Sheffield), sudul Ţării Galilor (Wales), de unde se extrage mai
ales antracit la Cardiff şi Swasea.
Ţările importatoare sunt Germania, Franţa şi Italia.
Germania este un importator de gaz (78% din necesar în 1994) şi petrol (99% din
necesar). Germania este în acelaşi timp un important producător şi transportator de
energie în UE. Producţia de cărbune a scăzut în ultimii ani, în timp ce producţia de
energie nucleară creşte relativ încet. Rezervele de cărbune sunt extrase din bazinele Rurh,
Saar, Aachen, Sachsen, Saxonoturingian, Cottbus şi Koln. Rezervele de petrol sunt
concentrate în majoritate în nordul ţării. Producţia de petrol este mult prea mică pentru a
face faţă solicitărilor interne, de aceea se recurge la import. Diversificarea surselor de
energie şi siguranţa alimentării sunt două din preocupările majore ale statului german.
Politica de energie nu este uniformă în ce priveşte organizarea şi implicarea autorităţilor

49
guvernamentale. În sectorul cărbunelui şi al energiei nucleare statul are un rol major, în
timp ce sectorul petrolului este guvernat de regulile pieţei libere.
Franţa este un importator net de energie. Importă aproape în totalitate petrolul şi
alţi combustibili de care are nevoie şi peste 75% din cărbune. Franţa deţine rezerve de
petrol şi gaz, dar producţia internă se menţine la un nivel scăzut. Deşi producţia de gaze
naturale este relativ scăzută, Franţa este în permanenţă preocupată de extinderea acestei
surse de energie. Un fapt edificator în acest sens îl reprezintă însăşi creşterea continuă a
consumului intern de gaze naturale de la 4 miliarde m3 în 1960 la peste 31 miliarde m3 în
1980. Această creştere s-a datorat producţiei interne, dar mai ales intensificării importului
din Algeria, Olanda, Zona Mării Nordului, Rusia etc. Principalele exploatări se fac în
sudvestul ţării, unde se remarcă centrele Lacq, Pau, St.Marcet etc.
Franţa îşi asigură producţia de cărbune mai ales din bazinele situate în partea
nordică a ţării, respectiv bazinul Valanciennes-Pas de Clais şi cel al Moselei (Lorona). În
perspectivă Franţa contează pe exploatarea zăcămintelor din zona Pirineilor şi din
teritoriul naţional al Mării Nordului.
Italia este săracă în resurse energetice şi importă din Algeria cea mai mare parte din
gazul necesar, fiind astfel şi ţara de tranzit a gazului algerian spre Europa. Dependentă de
importurile energetice, Italia este preocupată în special de creşterea eficienţei energetice,
dar şi de protecţia mediului.
Pentru ţările Uniunii Europene se constată că nu există o siguranţă de aprovizionare
cu energie electrică de la ţările-terţe, iar combustibilii fosili pentru producerea
electricităţii provin adesea dinafara Uniunii. În acelaşi timp, toate industriile energetice
au două caracteristici comune, cu implicaţii a factorilor de decizie: necesitatea planificării
pe termen lung şi a utilizării unor investiţii imense.

Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS)

Cei cinci membri ai fostului Grup de la Shanghai – China, Rusia, Kazahstan,


Tadjikistan şi Kârgâstan – au decis, în 2001, să-l redenumească în „Organizaţia de
Cooperare de la Shanghai” odată cu primirea Uzbekistanului.

50
Prin această organizaţie se urmăreşte crearea unui puternic bloc economic în Asia,
prin armonizarea intereselor în Asia Centrală şi Extremul Orient ale unuia dintre cei mai
mari posesori de resurse energetice (Federaţia Rusă) şi unuia dintre cei mai mari
consumatori de hidrocarburi (China). La această construcţie regională au aplicat deja
Mongolia, Iran şi Pakistan, iar India, Kazahstan şi Belarus şi-au manifestat interesul
pentru aderare.
Desigur, şi alţi actori pot să devină în viitor piese importante ale puzzle-ului
energetic mondial, prin configurarea unor noi pieţe economice sau prin consolidarea
zonelor de liber schimb la nivel regional, precum: Acordul Nord-American de Comerţ
Liber (NAFTA), Asociaţia Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Cooperarea
Economică Asia-Pacific (APEC), Comunitatea Statelor Independente (CSI), Agenţia
Internaţională pentru Energie (AIE), Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol
(OAPEC), Forumul Ţărilor Exportatoare de Gaze (GECF) etc. De asemenea, bursele şi
pieţele paralele de stabilire a preţurilor internaţionale la petrolul brut pot deveni „arbitri”
însemnaţi ai energiei mondiale, ca: New York Mercantile Exchange (NYMEX),
Singapore International Monetary Exchange (SIMEX) sau Intercontinental Exchange
(ICE Futures Europe) de la Londra.
În ultimul timp, se dezbate tot mai intens problematica contribuţiei Alianţei Nord-
Atlantice (NATO) la asigurarea securităţii energetice internaţionale. Protecţia rutelor de
aprovizionare, vitale pentru membrii organizaţiei, constituie una dintre priorităţile aflate
pe agenda organizaţiei.
Cu toate acestea, centrul gravitaţional al competiţiei economice globale, proces
complex şi dinamic, dus pentru acapararea de resurse, tehnologie şi pieţe, îl ocupă marile
corporaţii internaţionale. Astfel, pe piaţa de hidrocarburi locală, regională sau
mondială, cele mai importante companii energetice naţionale sau transnaţionale dezvoltă
o puternică influenţă.
Pe de o parte, aceste companii constituie „vehiculul” prin care statele puternice îşi
impun interesele (satisfacerea necesităţilor de energie) în zone bogate în resurse, dar mai
puţin accesibile din punct de vedere politic. Pe de altă parte, astfel de companii exercită
presiuni asupra guvernelor pentru a-şi atinge propriile obiective: acces la resursele de
hidrocarburi ale planetei pentru a obţine profituri cât mai mari. La un moment dat,

51
obiectivele celor două părţi se suprapun, astfel că interesele comerciale devin interese
guvernamentale şi, mai apoi, chiar interese militare. În consecinţă, mecanismul este
simplu: deschiderea accesului, prin corupere, arbitraj internaţional şi, în ultimă instanţă,
intervenţie armată, la sursele de hidrocarburi; trecerea la identificarea, reîmpărţirea şi
valorificarea „democratică” a resurselor şi exploatărilor, cu participarea preponderentă a
marilor corporaţii energetice internaţionale.
Într-un clasament al celor mai dinamice şi active firme din domeniul energetic ar
conduce, probabil, detaşat „colosul”, înfiinţat în 1989, Gazprom OAO (din care statul rus
deţine 50,002%). Activităţile companiei sunt centrate pe explorări geologice, producţie,
transport, înmagazinare, procesare şi marketing în domeniul gazelor naturale şi altor
hidrocarburi60. Compania rusă, ce controlează aproximativ 90% din producţia de gaze
naturale a Federaţiei Ruse, reprezintă cel mai important extractor de astfel de resurse
energetice din lume. Gazprom controlează circa 17% din resursele mondiale de gaze
naturale, iar ca rezerve disponibile se situează pe locul al patrulea, imediat după Arabia
Saudită, Canada şi Iran. Gazprom exportă gaze naturale în 32 de ţări din fosta Uniune
Sovietică şi din alte zone ale lumii. Compania rusă a devenit unul dintre cei mai
importanţi furnizori de gaze naturale pentru Uniunea Europeană, acoperind 25% din
necesităţile acesteia. Astfel, la sfârşitul anului 2004, Gazprom era singurul furnizor
pentru Finlanda, Estonia, Slovacia, Letonia, Lituania, Bosnia şi Herţegovina sau
Republica Moldova. De asemenea, asigura Bulgaria, 89% - Ungaria, 86% - Polonia, 75%
- Cehia, 67% - Turcia, 65% - Austria, 40% - România, 36% - Germania, 27% -Italia şi
25% - Franţa61. Colosul de gaze rus este o companie în continuă extindere şi se află la un
pas de a intra, în cadrul unor consorţii, pe piaţa americană a hidrocarburilor62. În acelaşi
timp, compania reprezintă „braţul energetic” cu care Moscova acţionează în relaţiile
politico-economice internaţionale.
Alte mari companii ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale şi
pot impune anumite preţuri şi comportamente pe pieţele internaţionale prin activităţile de

60
Gazprom today, www.gazprom.com/eng/articles/article8511.shtml
61
Dempsey , Judy, „Europe Worries Over Russian Gas Giant’s Influence‟, în “The New York Times”, 3
October 2004
62
Răzvan Ciubotaru, „După Europa, Gazprom îşi întinde tentaculele în SUA‟, în Cotidianul, 25 august
2007

52
exploatare, producţie, transport şi vânzare de petrol, gaze naturale şi produse petroliere,
în ordinea profitabilităţii, sunt:
• ExxonMobil Corp. (SUA) – venituri de peste 335 mld. dolari şi un profit de 39,5
mld. dolari;
• Royal Dutch Shell (Marea Britanie) – venituri de 319 mld. şi un profit de 25,4 mld.;
• BP p.l.c. (Marea Britanie) – venituri de 266 mld. şi un profit de 22,3 mld.;
• Chevron Corp (SUA) – venituri de 195 mld. şi un profit de 17,1 mld.;
• Petrochina (China) – venituri de 68 mld. şi un profit de 16,5 mld.;
• ConocoPhillips (SUA) – venituri de 168 mld. şi un profit de 15,6 mld.;
• Total S.A. (Franţa) – venituri de 175 mld. şi un profit de 15,5 mld.;
• ENI SpA (Italia) – venituri de 114 mld. şi un profit de 12,2 mld.;
• Petrobras Brasileiro (Brazilia) – venituri de 74 mld. şi un profit de 12,1 mld.;
• Statoil ASA (Norvegia) – venituri de 68 mld. şi un profit de 6,5 mld.;
• alte companii precum Lukoil (Rusia), EnCana (Canada), Valero Energy (SUA),
Marathon Oil (SUA), Sinopec (China), Rosneft (Rusia) etc.
Pentru a face faţă dinamicii şi complexităţii pieţei energetice mondiale, companiile
mai mari sau mai mici din domeniu pot realiza consorţii pentru anumite activităţi şi
procese de exploatare a unor câmpuri bogate în hidrocarburi, procesare resurse
energetice, construcţia de conducte de transport, reţele de distribuţie etc.

2.3 Ameninţări la adresa securităţii energetice

Asigurarea securităţii energetice, implică astăzi, mai mult decât în


trecut, corelaţii cu aspectele politice şi militare ale securităţii în ansamblul
său. Starea de securitate energetică presupune depăşirea unor
vulnerabilităţi, pericole, ameninţări şi riscuri pe o arenă internaţională
aflată în tranziţie de la lumea bipolară spre o nouă fizionomie a sistemului
relaţiilor internaţionale.

53
Aşadar, se observă că securitatea energetică se află la întretăierea
tuturor dimensiunilor securităţii, întrucât realizarea ei depinde de
atingerea unui anumit grad de consens politic şi militar, are un impact
direct asupra economiei, societăţii şi mediului, şi, nu în ultimul rând,
vizează protejarea fiecărui individ uman. Problema securităţii energetice
se pune în aceiaşi termeni ca şi cea a securităţii internaţionale:
securitatea unui actor poate însemna insecuritatea altuia.
De asemenea, este vitală reducerea dependenţelor unor actori ai
scenei internaţionale faţă de cei care, la o primă vedere, deţin monopolul
în materie de resurse energetice şi energie. Acest lucru poate fi realizat
prin cooperare internaţională, prin întărirea parteneriatelor şi a dialogului
între producătorii, intermediarii şi consumatorii de energie, prin
coagularea intereselor similare ce dictează acţiunile în mediul de
securitate.
În noul mediu internaţional misiunile de securitate în domeniul energetic vizează
deopotrivă intervenţiile în statele deţinătoare şi producătoare de petrol şi gaze naturale,
activităţi şi acţiuni de protecţie navală în punctele de importanţă strategică de trecere şi
operaţiuni contrateroriste ferme şi decisive împotriva jihad-iştilor petrolului, care în
ansamblu doresc dezechilibrarea economiilor naţionale, regionale şi chiar a celei
mondiale prin sabotarea la scară largă a alimentării cu energie.
Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de
terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă
şi la uragane, inundaţii, cutremure sau la distrugeri provocate de „mâna
omului”. De exemplu, o explozie produsă pe un câmp petrolifer din China
va determina guvernul chinez să cumpere mai mult petrol, ceea ce va
duce la creşterea preţului internaţional al petrolului şi, implicit, al benzinei
în SUA. Aşa cum afirma şi senatorul american Dick Lugar63, securitatea
energetică este pusă în pericol de şase mari provocări ale secolului al XXI-
lea:
• scurtcircuitări ale fluxurilor de aprovizionare;

63
Dick Lugar, „Energy Security is National Security‟,
http://lugarsenate.gov/energy/security/index.html

54
• natura finită a resurselor energetice;
• folosirea energiei ca instrument de presiune;
• utilizarea veniturilor din energie pentru susţinerea
regimurilor nedemocratice;
• transformările globale ale climei;
• costurile mari ale energiei pentru ţările în dezvoltare.
Prin urmare, securitatea energetică trebuie să ţină cont de
provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice
disfuncţionalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a unei
surse energetice) afectând consumatorii din întreaga lume.
Toate aceste probleme, cu care se confruntă sistemele energetice, nu sunt trecătoare,
iar alte provocări în domeniul securităţii energetice care apar vor creşte şi mai mult
complexitatea strategică a domeniului de-a lungul timpului.

CAP. 3 CONFLICTE ENERGETICE

Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor


energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat. Un astfel de conflict poate lua
diverse forme, de la un război clasic ce implică forţele militare ale marilor puteri (precum
în războiul din Golful Persic), până la lupte interne pentru putere între diferite facţiuni
politice, etnice sau tribale, în unele cazuri, conflictele în desfăşurare sunt intensificate de
descoperirea unor rezerve energetice, iar în altele acestea au fost declanşate de
problematica resurselor energetice din zonă.
Prin urmare, motivele sunt numeroase, iar consecinţele dintre cele mai
dezastruoase:

55
• dispute teritoriale - neînţelegeri asupra zonelor de graniţă şi a celor maritime, care
brusc devin foarte valoroase ca urmare a descoperirii unor importante rezerve de
hidrocarburi. Exemple de astfel de zone sunt cele din: Marea Caspică, mai ales cele
revendicate atât de Azerbaidjan, cât şi de Iran; sudul Mării Chinei, pretinse de China,
Vietnam, Filipine şi Malaiesia; precum şi peninsula Hakassi din vestul Africii, reclamată
de Nigeria şi Camerun;
• lupte ale separatiştilor - atunci când veniturile obţinute din producţia de petrol
dintr-o zonă locuită mai ales de o minoritate etnică sunt acaparate de guvern. Membrii
minorităţii încearcă adesea să se separe şi să-şi facă propriul stat, astfel încât să obţină
toate veniturile din petrolul respectiv. Astfel de situaţii se întâlnesc în Indonezia
(regiunea Aceh), Irak (regiunea kurdă) şi partea de sud a Sudanului, în alte cazuri,
precum regiunea Delta din Nigeria, minorităţile etnice luptă pentru a obţine o mai largă
autonomie şi, astfel, un procent mai mare din veniturile din petrol;
• ciocniri ale diferitelor facţiuni şi dinastii - datorită faptului că oricine controlează
guvernele statelor producătoare de petrol, controlează totodată şi alocarea veniturilor.
Astfel, cei care deţin acest control caută să-şi menţină puterea cât mai mult posibil,
apelând la orice mijloace, inclusiv represiune, iar cei excluşi de la putere sunt interesaţi să
utilizeze orice mijloace, inclusiv rebeliune armată, terorism sau lovitură de stat, pentru a
câştiga controlul. Arabia Saudită şi Nigeria sunt exemplele cele mai cunoscute, în alte
ţări, precum Venezuela, disputele asupra distribuţiei veniturilor din petrol au căpătat
accente de violenţă politică.
Competiţia pentru resurse energetice în lumea contemporană rămâne încă o sursă
importantă de crize şi conflicte atâta timp cât cererea creşte mult mai rapid decât oferta,
iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde
dezechilibre politico-economice şi instabilitate.

3.1. Crizele petrolului

Prima criză (1973-1974)

56
Odată cu crearea în 1960 a OPEC, a început să se prefigureze o altă era. Lucrurile
aveau să se schimbe odată cu valul de naţionalizări ce a cuprins Orientul Mijlociu la
mijlocul anilor ’70. Şocul petrolier din 1973 a reconfigurat raportul de forţe între statele
producătoare şi statele consumatoare.
Persistenţa conflictului arab-israelian a declanşat în cele din urmă o transformare a
O.P.E.C. într-o forţă politică formidabilă. După Războiul de Şase Zile din 1967, membrii
arabi din O.P.E.C. au format separat, un grup suprapus, Organizaţia Ţărilor Arabe
Exportatoare de Petrol (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries), cu scopul
de a centraliza politica şi de a exercita presiune asupra Vestului cu ajutorul sprijinului
acordat de Israel.
Egipt şi Siria, deşi nu erau mari exportatoare de petrol, s-au alăturat acestui grup
pentru a ajuta la definirea obiectivelor lor. Mai târziu, Războiul Yom Kippur din 1973 a
entuziasmat părerea Arabilor. Furioşi pe efortul urgent de furnizarea a cererilor care au
determinat Israelul să reziste forţelor Egiptene şi Siriene, lumea Arabă a impus în 1973
embargou pe petrol împotriva Statelor Unite ale Americii şi împotriva Europei de Vest.
În 1970, conglomeratele de petrol din Vest au avut brusc de a face cu un grup unit de
producători.
Acest conflict arabo-israelian a întărit criza existentă deja pe piaţă. Vestul nu a
putut să continue să sporească consumul de energie cu 5% anual, plătind un preţ mai mic
pe petrol, dar a continuat să vândă bunuri la preţ de inflaţie ţărilor producătoare de petrol
din A Treia Lume. Acest lucru a fost presat de Shahul Iranului (Liderul Iranului), a cărui
naţiune era a doua mare exportatoare de petrol din lume, şi în acelaşi timp, unul dintre cei
mai apropiaţi aliaţi ai SUA în Orientul Mijlociu, în acel moment.
”Bineînteles că preţul petrolului va creşte”, a spus liderul Iranului pentru New York
Times în 1973. ”Cu siguranţă! Şi încă cum... Dvs –Statele din Vest- aţi mărit preţul pe
grâu şi ni-l vindeţi cu 300% mai scump, şi acelaşi lucru aţi făcut şi cu zahărul şi
cimentul... Dvs cumpăraţi petrolul nostru brut şi ni-l vindeţi nouă, rafinat ca produs
petrochimic, de 100 de ori mai scump decât l-aţi cumpărat... Cinstit ar fi ca de acum
înainte, dvs să plătiţi mai mult pentru petrol. Să spunem, de 10 ori mai mult.”64

64
Smith, William, „Price Quadruples for Iranian Crude Oil at Auction‟, în New York Times, 12 Dec
1973

57
Pe de o parte, opinia generală susţine că prima criză energetică cu care s-a
confruntat o mare parte a economiilor dezvoltate a fost cauzată de faptul că majoritatea
statelor arabe producătoare de petrol din OPEC (plus Egipt şi Siria) au boicotat furnizarea
de ţiţei, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident şi Japonia în războiul
de Yom Kippur65. Iniţial embargoul a vizat doar SUA şi Olanda, dar a fost extins după
aceea şi asupra Portugaliei, Rhodesiei, Japoniei şi Africii de Sud. Nu numai că OPEC a
interzis exporturile petroliere către ţările menţionate, dar a ridicat preţul petrolului şi a
redus producţia cu 25%, ceea ce a avut drept efect triplarea imediată a preţurilor. În acea
perioadă, ţările arabe au redus producţia de ţiţei cu 5 milioane barili/zi. Deşi alte state şi-
au crescut producţia de petrol, în martie 1974 s-a ajuns la un deficit de 4 milioane
barili/zi. În plus, ca răspuns la scăderea drastică a fluxurilor de aprovizionare, OPEC a
ridicat, în acelaşi an, preţurile petrolului brut la 12 USD/baril, faţă de nivelul de 3
USD/baril cât era în 1972, ceea ce a agravat şi mai mult criza energetică.
Pe de altă parte, specialişti avizaţi subliniază faptul că „şocul petrolier” a fost
provocat de bancherii internaţionali. Aceştia au încheiat un acord cu conducătorii arabi ai
OPEC pentru a creşte preţul petrolului prin embargoul OPEC-ului. Principiul era foarte
simplu. Arabii câştigau prin faptul că preţul creştea, cumpărătorul plătea, iar companiile
petroliere încasau. Concerne energetice ca Arco, Shell, Mobil, Exxon erau legate de
grupul Chase Manhattan Bank. Acesta a înnoit acordul cu OPEC, conform căruia
profiturile pe următorii 30 de ani trebuiau plasate în această bancă pentru o dobândă de
7%. În sistemul respectiv, s-au acordat împrumuturi uriaşe ţărilor din lumea a treia ca
Mexic, Brazilia şi Argentina.
Urmare directă a acestui eveniment, a fost înfiinţarea Agenţiei Internaţionale
pentru Energie (AIE) concepută ca un mecanism colectiv de răspuns al ţărilor
consumatoare de petrol la posibilele viitoare crize energetice. Consecinţele au fost mult
mai profunde. Criza din ‘73 a stimulat conservarea energiei, căutarea surselor energetice
alternative, construirea de maşini care să consume mai puţin combustibil şi crearea
stocurilor strategice de petrol. Ca urmare a crizei din ‘73, Occidentul şi-a conştientizat
vulnerabilitatea, iar OPEC capacitatea de a controla de acum încolo preţurile.

65
Sperând să recâştige teritoriul pierdut în timpul celui de-al treilea război arabo-israelian, forţele armate
egiptene şi siriene au lansat un atac calculat împotriva Israelului în ziua „Marii Iertări”, cea mai sfântă dată
a calendarului evreiesc.

58
A doua criză (1979-1981)
Cea de-a doua criză energetică a început în 1979, odată cu declanşarea revoluţiei
din Iran, deşi până atunci preţurile petrolului se menţinuseră la un nivel acceptabil de 12-
13 USD/baril. Acţiunile masive de protest au dus la dereglarea sectorului petrolier
iranian, noul regim al ayatolahului Khomeini instalat la Teheran constatând inconstanţa
exporturilor de petrol şi un deficit de producţie de 2-2,5 milioane de barili/zi. Arabia
Saudită precum şi alte state OPEC au crescut producţia de petrol, într-o încercare de a
redresa situaţia formată, în final producţia de petrol din Orientul Mijlociu scăzând cu doar
4%. Dar cu toate acestea, preţul barilului de petrol a crescut mai mult decât era normal în
acele circumstanţe, unul dintre motive fiind amintirile crizei ce a avut loc cu 6 ani mai
devreme, care a speriat toata lumea occidentală.
Mai mult, când Irakul a invadat Iranul, în septembrie 1980, totalul combinat al
exporturilor de ţiţei din cele două ţări nu depăşea 1 milion de barili/zi. Aceste pierderi
imense pentru circuitele energetice mondiale au dublat, în scurt timp, preţurile petrolului
brut de la 14 USD/baril în 1978 la 35 USD/baril în 1981.

A treia criză (august 1990 – februarie 1991)


Scurta criză a petrolului din acea perioadă a fost mult mai temperată în consecinţe
faţă de precedentele două. Ea a apărut ca efect al primului război din Golf, desfăşurat de
coaliţia internaţională condusă de SUA împotriva regimului de la Bagdad. La 1 august
1990, Irakul invadase şi anexase Kuweitul ca urmare a agravării unor dispute teritoriale
(frontiere, acces la mare) şi petroliere (pânzele petrolifere comune, producţia prea mare
de petrol a Kuweitului)66. Retragerea lui Saddam Hussein din Kuweit a coincis cu
incendierea câmpurilor petroliere, ceea ce a cauzat mari distrugeri cu efecte asupra
producţiei şi exporturilor kuweitiene. În timpul crizei, preţul petrolului brut a atins nivelul
istoric de 40 USD/baril. La scurt timp după declanşarea crizei energetice, ţările arabe din
OPEC au decis să intervină prin mărirea producţiei de ţiţei, stabilizând astfel piaţa
mondială. Totuşi, potenţialele efecte pentru piaţa energetică şi economia internaţională ar

66
Jean-Louis Durfour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900), la Kosovo (1999), Editura Corint,
Bucureşti, 2002, p. 192

59
fi putut destul de grave dacă reuşea tentativa lui Saddam Hussein de a controla o mare
parte din rezervele mondiale de petrol.
Între 2003 şi 2006, preţul petrolului a crescut de la 25 dolari la 78,4 dolari/baril.
Este considerată a patra criză şi are drept cauze dezvoltarea ţărilor asiatice care şi-au
sporit consumul, programele nucleare ale Iranului, programul înarmarilor derulat de
Coreea de Nord şi uraganul Katrina.

3.2 Miza conductelor petroliere

Necesităţile energetice
Agenţiile specializate au prezis că acoperirea satisfacatoare a cerinţelor globale de
energie va necesita o creştere anuală a producţiei de petrol de 1,9% şi a producţiei de
gaze naturale de 2,2%. Ceea ce înseamnă că, până în 2025, extracţia zilnică a ţiţeiului va
trebui sa crească de la 80 la 124 milioane de barili pe zi. Corespunzător, producţia anuală
de gaze naturale va trebui sa crească de la 2,6 la 4,5 miliarde de metri cubi. Deoarece
zăcămintele naturale de petrol şi gaze au fost exploatate cu mare intensitate în ultimul
secol, unii experţi sunt convinşi că o creştere de o asemenea anvergură a producţiei este
imposibilă. Investiţiile necesare sunt uriaşe. Pentru a satisface cerinţele mondiale de
petrol şi gaze în următorii 20 de ani, companiile de specialitate vor trebui să facă
investiţii noi de circa 4.000 de miliarde de dolari pentru foraje, infrastructura de transport
si rafinarii. Iniţial, terenurile uşor accesibile din zona Golfului Persic, din Africa şi din
America de Sud au fost exploatate preferenţial. O mare parte din bazinele respective au
fost epuizate. Capacitatea de producţie a terenurilor tradiţionale poate fi marită parţial
prin exploatarea altor câmpuri din zonele respective, de exemplu terenuri care au
zăcăminte mai reduse, care se află la adâncimi mai mari sau care se află sub apă. Dar
pentru a acoperi satisfăcător cerinţele viitoare, nu este suficient să se extindă exploatarea
în regiunile tradiţionale, ci este imperativ să se dezvolte şi alte zone geografice cu
zăcăminte de hidrocarburi.

60
În ultima decadă, două regiuni noi producătoare de petrol şi gaze au fost
descoperite în jurul Mării Caspice şi în Siberia. Deşi aceste zone au rezerve mai mici
decât cele din regiunea Golfului Persic, ele au suficient potenţial ca să justifice investiţiile
necesare dezvoltării. Din nefericire, aceste rezervoare naturale se află departe de
consumatori şi de porturi maritime comerciale. Hidrocarburile extrase din aceste regiuni
nu pot fi aduse pe piaţa internaţională decât prin construirea unor conducte de mare
capacitate care să parcurgă distanţe de mii de kilometri, peste obstacole de relief, prin
diferite ţări mai mult sau mai puţin stabile politic şi în condiţii climaterice vitrege.

Aspecte ale geopoliticii resurselor energetice din Marea Caspică

Asia Centrală a cunoscut o bruscă evoluţie geopolitică sub influenţa a două cauze:
descoperirea surselor de hidrocarburi din zonă şi poziţia strategică deţinută de regiune în
lupta împotriva terorismului, care are serioase puncte de sprijin în statele de la sud de
Marea Caspicã.
Cu privire la potenţialul petrolier al regiunii, opiniile sunt împărţite: la început, s-a
apreciat că Marea Caspică reprezintă un al doilea Golf Persic, pentru ca, ulterior,
evaluările să fie mai temperate. În ceea ce priveşte rezervele de petrol ale regiunii, ele
sunt apreciate cam la 10% din cele mondiale (cu o valoare similară celor descoperite în
Marea Nordului). Rezervele de gaz sunt mult mai importante, ele fiind evaluate la 30-
40% din rezervele mondiale.
Cu totul alta este situaţia dacă Marea Caspică este corelată cu Golful Persic în ceea
ce s-a numit „elipsa energetică strategică“ a planetei. Această zonă comună deţine 70%
din rezervele mondiale sigure de petrol şi peste 40% din cele de gaz. Creşterea
demografică şi dezvoltarea economică vor face din această zonă adevăratul pivot central
energetic al lumii. Cine va controla această regiune va avea un cuvânt greu de spus în
evoluţia economică a lumii viitoare.
Chiar dacă nu se ridică la nivelul aşteptărilor iniţiale, chiar dacă rezervele sunt
plasate într-o regiune care este departe de a fi stabilă, hidrocarburile din zona caspică au
deja o importanţă strategică. O dovadă elocventă în această privinţă este faptul că încă

61
din timpul preşedinţiei lui Bill Clinton, regiunea a fost apreciată din perspectivă
americană drept „un obiectiv strategic şi comercial“, iar apoi oamenii de afaceri
americani au insistat pe lângă Congres să fie adoptată strategia energetică pentru Drumul
Mătăsii.
În mod tradiţional, Rusia a deţinut un monopol al influenţei în zonă. Dacă lucrurile
ar fi evoluat pe o cale obişnuită, atunci probabil că Rusia şi-ar fi menţinut acest monopol
sub o formulă mai modernă. Prezenţa din ce în ce mai vizibilă a SUA în zonă are câteva
consecinţe de ordin geopolitic: sparge acest monopol şi redimensionează influenţa rusă în
zonă; evidenţiază bogăţiile caspice şi le disponibilizează pe mai multe rute de transport;
diminuează mult importanţa axei nord-sud, alcătuită din Rusia şi Iran, şi inaugurează un
gen de condominiu ruso-american în regiune.
Implicarea Rusiei în regiune include controlul asupra a două conducte petroliere:
una care porneşte dinspre câmpurile petroliere din Mangîslak şi Tenghiz, trece prin
nordul Kazahstanului, traversează Rusia şi se îndreaptă spre ţările baltice; a doua trece
prin Daghestan, Cecenia şi ajunge în portul Novorossiisk de la Marea Neagră.
Dată fiind situaţia din Cecenia, această conductă a fost suplimentată cu una nouă
care porneşte tot din câmpurile petroliere din Mangîslak şi Tenghiz, dar ocoleşte Cecenia
şi ajunge în acelaşi port la Marea Neagră. Construită de Rusia, Kazahstan şi diferite
companii multinaţionale, această conductă are o capacitate de transport mai mare şi
livrează petrolul la un preţ mai mic. În sfârşit, Rusia se află în plin efort de construcţie a
unei conducte de gaz submarine de la Novorossiisk către portul turcesc Samsun. Partea
de suprafaţă a conductei, de la Samsun la Ankara, a fost deja terminată. Prin această
conductă, dependenţa Turciei de resursele ruse de gaz va creşte de la 60 de procente, în
prezent, la 90 de procente.67
Din perspectivă geopolitică este important să relevăm faptul că Rusia a înţeles
foarte bine importanţa strategică a conductelor de transport a hidrocarburilor din Marea
Caspică. Conductele pentru asemenea zăcăminte sunt ceea reprezintă drumurile pentru
transportul terestru. Mai ales când este vorba despre un ţinut ca Asia Centrală, regiune în
bună măsură enclavată, cu puţine legături cu exteriorul. Strategia Rusiei arată multă
mobilitate şi capacitate de adaptare la contexte şi realităţi schimbate. De pildă, Rusia a

67
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2008

62
semnat în 2002 cu Kazahstanul, ţara cu zăcămintele petrolifere cele mai importante din
zonă, un acord prin care Kazahstanul se angajează să exporte 15 milioane de tone pe an
prin oleoductul care merge spre ţările baltice şi alte 2,5 milioane tone prin cel care ajunge
la Novorossiisk. Cu o valabilitate pe o perioadă de 15 ani, acordul asigură din partea
Rusiei un gen de control asupra majorităţii tranzitului de petrol kazah. Cu
Turkmenistanul, a doua ţară ca importanţă din punctul de vedere al resurselor, mai ales al
celor de gaz, Rusia are de asemenea un acord de explorare în comun a zăcămintelor de
petrol şi de gaze de care dispune ţara. Ceea ce poate să însemne o opţiune foarte serioasă
şi pentru exploatarea în comun şi, eventual, pentru transportul resurselor respective prin
conducte ruseşti.
Prezenţa americană în zonă a stimulat şi a încurajat construirea altor conducte, care
să nu fie dependente de Rusia. În toamna lui 2002 a început construirea oleoductului
Baku-Tbilisi-Ceyhan şi tot în acea perioadă s-a discutat lansarea unui gazoduct
Baku-Tbilisi-Erzerum, care să ajungă în Turcia şi de aici la Marea Mediterană.
Semnificaţia acestor două proiecte trebuie corelată cu încetarea monopolului rusesc
în ceea ce priveşte transportul hidrocarburilor din Marea Caspică. Dovadă că Rusia a
adoptat o atitudine de expectativă şi nu s-a implicat în noul proiect. Desigur că Rusia,
chiar dacă nu mai exercită monopolul, deţine o preponderenţă indiscutabilă în transportul
acestor bogăţii, ceea ce probabil că reprezintă şi interesul ei strategic pe termen mediu în
regiune.
S-a spus că mizele care se joacă în jurul Mării Caspice sunt un joc cu sumă zero,
care ar opune Washingtonul Iranului şi Moscovei. Fără îndoială că Iranul a pierdut mult
ca poziţie în confruntarea de interese din jurul Caspicii. Washingtonul şi Moscova au
acţionat mai degrabă în lumina corelării intereselor strategice. De altfel, ar fi fost şi foarte
dificil, dacă nu imposibil, ca Rusia să fie exclusă dintr-o regiune unde a fost prezentă de
mult timp şi unde are un rol de jucat multă vreme.
Mai sunt în discuţie şi alte două conducte, una care să treacă prin Afganistan spre
Pakistan şi, mai departe, spre India, alta spre China. În orice caz, hidrocarburile din Asia
Centrală nu ajung deocamdată în Asia de Sud sau în cea de Est, mai ales în China, deşi
ambele regiuni simt acut nevoia de aceste resurse. Dimpotrivă, dacă analizăm

63
infrastructura construită sau aflată în construcţie, vom observa că hidrocarburile din
Marea Caspică sunt programate să ajungă cu precădere în Occident.
Rivalităţile dintre statele cu pretenţii globale se manifestă cu deosebită ferocitate în
zonele geografice cu zăcăminte de petrol şi gaze naturale. Aceste surse de energie au
devenit atât de importante încât liderii politici din ţări precum SUA, Rusia, China,
Japonia şi UE se implică direct şi imperativ ca să influenţeze deciziile cu privire la
construcţia, plasamentul şi securitatea conductelor pentru transportul carburanţilor de la
producători spre exterior.

Traseele conductelor
Plasamentul conductelor pentru transportul petrolului şi gazelor naturale din Siberia
şi din bazinul Caspic spre consumatori a devenit o temă principală a rivalităţii geopolitice
dintre puterile majore. Această rivalitate va afecta profund atât relaţiile interstatale, cât şi
evoluţia politică din zonele respective.
Moscova şi-a extins considerabil influenţa asupra exporturilor de petrol şi gaze din
bazinul Mării Caspice, prin aranjamente speciale cu vecinii din regiune. Kazahstanul,
având rezerve naturale considerabile, a fost constrâns să accepte controlul Moscovei
asupra exportului de hidrocarburi pentru următorii 15 ani. Sub auspiciile unei asociaţii
multinaţionale, câmpurile producătoare de petrol de la Tenghiz, din Kazahstan, au fost
conectate prin conducta cu portul rusesc Novorosisk, pe litoralul de est al Marii Negre.
Oleoductul, controlat de statul rus, este în funcţiune din 2002. Conductele prin care Rusia
exportă carburanţi spre Europa trec prin Ucraina. Pentru Moscova, recâştigarea Ucrainei
continuă să fie o preocupare obsesivă. La sfârşitul anului 2004, preşedintele ucrainean
Leonid Kucima şi candidatul prorus Victor Ianukovici, cu ajutorul preşedintelui rus
Vladimir Putin, au încercat să influenţeze rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina
în favoarea lui Ianukovici. Protestele populaţiei şi intervenţia occidentalilor au prevenit
fraudarea alegerilor. Din considerente geopolitice, companiile petroliere occidentale,
susţinute de guvernele respective, preferă să plaseze conductele petroliere de la bazinul
caspic prin regiuni care nu sunt controlate de Moscova. În trecut, Kremlinul a ameninţat
cu sistarea aprovizionării cu carburanţi în unele ţări vecine care păreau dispuse sa accepte
anumite "condiţii" politice.

64
La intervenţia personală a preşedinţilor americani Bill Clinton şi George Bush, o
altă conductă a fost construită de la Baku, din Azerbaidjan, prin Georgia şi Turcia până la
portul Ceyhan de la Marea Mediterană. Statele Unite au susţinut puternic aspiraţiile
Azerbaidjanului şi Georgiei de a ieşi din sfera de dominaţie a Moscovei. Washingtonul a
acordat asistenţă militară georgienilor ca să-şi apere independenţa ţării şi ca să protejeze
conducta. Incapabilă să-şi asigure dominaţia asupra producţiei sau a transportului de ţiţei
din Azerbaidjan, Rusia s-a retras din asociaţia internaţională care a finanţat conducta
Baku-Tbilisi-Ceyhan.

Vulnerabilitatea conductelor
În ţările producătoare de petrol şi gaze, ca şi în cele de tranzit, prezenţa conductelor
creează dispute aprige cu privire la dreptul de proprietate, distribuirea veniturilor şi
pretenţiile de recompensă pentru daunele cauzate florei şi faunei indigene. În unele ţări
exportatoare cu regimuri politice contestate precum Arabia Saudită, Algeria, Sudan,
Nigeria, Chad şi Myamar, instalaţiile petroliere şi conductele de transport, considerate
instrumente de opresiune şi exploatare, pot fi avariate de oponenţii regimului.
Protecţia conductelor împotriva actelor de sabotaj şi prevenirea extracţiilor ilegale
sunt preocupări permanente atât în ţările exportatoare, cât şi în cele de tranzit. Noile
conducte, parcurgând mii de kilometri, sunt vulnerabile. Asigurarea securităţii lor este
dificilă şi costisitoare. Frecvent, autorităţile locale au nevoie de asistenţă externă pentru
"păzirea" conductelor. Militari americani participă alături de forţele locale la protecţia
conductelor de transport în Irak, Georgia şi Myamar.
În Irak, atacurile insurgenţilor asupra conductelor şi a staţiilor de pompare au
paralizat temporar exportul şi au diminuat venitul principal al guvernului provizoriu.
Americanii au fost forţati să transfere 1,8 miliarde dolari din fondul de reconstrucţie la
proiecte pentru protejarea infrastructurii petroliere. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan trece
pe lângă cel puţin patru regiuni cu conflicte teritoriale şi politice nerezolvate.
Armenia şi Azerbaidjan au un armistiţiu instabil în Nagorno-Karabah. Cecenia şi
Ingusetia sunt sfârtecate de războiul de gherila împotriva Rusiei. Georgia şi Rusia se
confruntă în Osetia de Sud şi Abhazia. Separatiştii kurzi din Turcia nu au renunţat la
ideea unui Kurdistan independent. Nigeria, o importantă ţară exportatoare de ţiţei din

65
Africa, mocneşte de adversităţi etnice, tribale şi regionale. Conducta Cano Limon-
Covenas din Columbia a devenit o ţintă tentantă pentru insurgenţi şi terorţsti.

Considerente geopolitice
China şi Japonia îşi supralicitează forţele pentru a avea acces la petrolul din Siberia.
Deoarece rezervele petroliere din Siberia nu sunt suficiente pentru a aproviziona ambele
ţări, rivalitatea chino-japoneză cu privire la dezvoltarea zăcămintelor şi la construcţia
conductelor de transport a contribuit substanţial la deteriorarea relaţiilor politice dintre
cele două puteri asiatice.
Umilit de insistenţele SUA şi UE de a rectifica rezultatele electorale din Ucraina,
Putin s-a revanşat printr-o reapropiere ostentativă de China şi prin participarea la asocieri
de state care se opun "hegemoniei" americane. În loc să accepte ofertele de investiţii ale
companiilor petroliere occidentale, Putin a acordat chinezilor dreptul de a participa la
dezvoltarea terenurilor petroliere din Siberia. Recent, Moscova a acceptat să participe la
manevre militare comune ruso-chineze. Rusia şi Iranul au decis să se consulte şi să
colaboreze în probleme energetice.
China a iniţiat incursiuni diplomatice, politice şi economice în zona Golfului Persic
şi în America Latină, regiuni care, tradiţional, au exportat petrol în Statele Unite.
Simţindu-se ameninţat de Israel şi de SUA, Iranul a stabilit un parteneriat strategic cu
China. Detestat la Washington, preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, în vizita sa la
Beijing, în decembrie 2004, s-a oferit să vândă Chinei ţiţeiul pe care înainte îl exporta în
Statele Unite. Surprinzător, Canada, o ţară vecină şi aliată cu SUA, a acceptat să
negocieze cu China în vederea importului de petrol canadian.
Considerând că Statele Unite nu au capacitatea de a-şi susţine extinderea
internaţională, unele ţări importante precum China, Rusia, India, Iranul, Venezuela şi
Brazilia au început să-şi coordoneze politica externă ca să stăvilească dominaţia globala a
Americii.
Deşi Franţa şi Italia au sprijint Nabucco, Germania care va fi un beneficiar al
conductei Nord Stream este cel mai feroce oponent al proiectului Nabucco. Acţionarii
Nord Stream ar include Gazprom cu 51%, companiile germane E.ON şi BASF cu câte
20% şi compania olandeză Gasunie cu 9%. Scepticismul ce caracterizează Nabucco este

66
datorat lipsei gazului care ar putea tranzita prin conductă. Iran, fiind pe locul doi la nivel
mondial în ceea ce priveşte rezervele de gaz ar putea umple cu uşurinţă gazoductul însă
Teheranul este imposibil de imaginat ca fiind un partener de încredere având în vedere
numeroasele puncte de conflict dintre Iran şi SUA, respectiv multe dintre statele membre
ale UE. Turkmenistan, care se află pe locul cinci în ceea ce priveşte rezervele de gaz ar
putea juca un rol proeminent în proiectul Nabucco, dar acest lucru ar necesita construirea
unei noi conducte trans-caspiene. Mai mult, se ridică probleme de securitate în ceea ce
priveşte rutele de tranzit prin Georgia şi Turcia.
Celălalt proiect propus de către Gazprom, South Stream ar transporta gaz din Rusia
spre Bulgaria şi mai departe către alte ţări europene prin Marea Neagră şi ar constitui
concurentul proiectului Nabucco. Recent, a avut loc o reevaluare a fezabilităţii celui din
urmă proiect, în urma căreia s-a constatat că fondurile necesare s-ar ridica la 8 miliarde
de euro, în loc de 4,4 miliarde astfel cum se preconizase iniţial. În acest context, s-a ajuns
la concluzia că Nabucco va trebui să transporte anual 30 mld de metri cubi de gaz pentru
a fi declarat profitabil. În timp ce Europa lasă deoparte Nabucco până în timpuri mai
prospere, Gazprom continuă să vadă cele două proiecte ambiţioase – South Stream şi
Nord Stream drept priorităţi strategice cheie. Gazprom ar putea considera că diminuarea
atenţiei ce i se acordă proiectului Nabucco îi întăreşte poziţia de cvasi-monopol în
furnizarea de gaz către Europa, însă preţul care trebuie plătit pentru un astfel de privilegiu
ar putea fi unul foarte ridicat 68.
În ceea ce priveşte atitudinea României pe scena internaţională, susţinerea cu
îndârjire a Proiectului Nabucco în detrimentrul South Stream se explică prin coordonatele
geopolitice ale problemei care se traduc prin interese externe. După cum se poate observa
pe hartă, reţeaua South Stream este proiectată astfel încât ar ocoli România, în timp ce
Nabucco îi traversează teritoriul oferindu-ne în perspectivă o poziţie mai favorabilă la
masa negocierilor.
UE nu este însă capabilă să obţină mult dorita unitate în probleme de securitate
energetică din cauza politicii de fuziune practicate de Gazprom şi a încheierii de
înţelegeri bilaterale de către acesta cu statele membre. Astfel cum s-a observat, ar fi
nerealist să învinovăţim liderii europeni pentru faptul că încearcă să securizeze rezervele
68
Amsterdam, Robert , „Germany kills Nabucco, în Perspectives on Global Politics and Business,
08.03.2009

67
energetice şi contractele eficiente pentru cetăţenii şi companiile statelor membre din care
fac parte. Însă este la fel de naiv ca aceştia să acţioneze împotriva intereselor comunitare
şi atlantice mai largi atunci când vine vorba de securitatea energetică pe termen lung a
continentului european. Se cunoaşte faptul că nevoia de noi investiţii până în anul 2020 în
vederea menţinerii sustenabilităţii producţiei ruseşti s-a estimat a fi între 460 şi 600
miliarde de dolari69 .
Finanţarea incipientă de către UE a proiectului Nabucco constituie un prim pas
făcut către o securitate mai pronunţată a resurselor energetice pentru mulţi consumatori
europeni, însă aceasta nu poate răspunde intereselor contrare Comunităţii care îşi fac loc
în cadrul Uniunii70 .

3.3 Rusia şi şantajul energetic

Marii actori ai „scenei energetice" au percepţii diferite asupra securităţii energetice.


Pentru SUA, termenul înseamnă în primul rând reducerea dependenţei de resursele din
Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condiţiile în care Rusia se
obligă să asigure hidrocarburile necesare, iar Rusia înţelege prin aceasta, acces pe pieţele
occidentale.
Federaţia Rusă este foarte importantă pentru pieţele energetice mondiale deoarece
dispune de cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume, se află pe locul doi la
rezervele de cărbune şi pe locul opt la cele de petrol. De asemenea, Federaţia Rusă este
cea mai mare exportatoare de gaze naturale, fiind pe locul doi la exporturile de petrol şi al
treilea mare consumator mondial de energie. Hidrocarburile reprezintă 20% din PIB şi
40% din încasările la buget. Federaţia Rusă se bucură de o poziţie geopolitică favorabilă,
fiind situată între două dintre cele mai dinamice regiuni ale economiei mondiale: Europa

69
Raportul Agenţiei Internaţionale pentru Energie, Securitatea Furnizării de Gaze în Pieţele Libere - Aflată
într-un Punct Decisiv, Ed. Humana Press , pg. 110
70
Petersen , Alexandros, „ European Energy Security: The Future of Nabucco‟ , în New Atlanticist,
02.04.2009

68
Occidentală şi spaţiul Asia-Pacific. De fapt, Federaţia Rusă reprezintă şi un coridor de
transport între Europa şi Asia.

Rezervele de hidrocarburi deţinute de Rusia


Rezervele certe de petrol ale Rusiei sunt estimate la 60 mld. barili, majoritatea
concentrate în Siberia de Vest între munţii Urali şi Platoul Central Siberian. Începând din
2003 se constată o revigorare a producţiei ruse de petrol şi a exporturilor sale: producţia
de petrol a atins 9,5 milioane barili/zi în 2005.
Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest („al treilea Baku"), cu zăcămintele
situate în ţinutul Tiumen, pe cursul inferior al fluviului Obi. Deşi începute după 1965 şi
desfăşurate în condiţiile dificile ale climatului subpolar, exploatările de aici dau aproape
jumătate din producţia CSI. Exploatările mai importante se află în perimetrele Surgut şi
Mamontovo. În partea europeană, cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona
Volga-Ural, denumită şi „al doilea Baku", ce deţine locul întâi la producţie,
remarcându-se exploatările de la Romaskino, Surgorovo şi Tuimazî, precum şi cele de la
Samara şi Volgograd în partea de sud-vest. Celelalte subzone ale părţii europene sunt:
Caucazul de Nord şi vecinătăţile sale nordice (Baku I), cu exploatări terestre şi submarine
concentrate în perimetrul Baku-Groznîi- Maikop, Republica Belarus (Mozîr), Ucraina
(Poltava) şi bazinul Peciora. Baku este însă controlat de Azerbaidjan. În partea asiatică,
se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Mării Caspice, în zonele Emba şi,
respectiv, peninsula Mangîşlak şi zona Okarem, în Turkmenistan. În 1998 a intrat în
exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului. Mici exploatări sunt
plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) şi în Insula Sahalin, în Extremul Orient rus (în
Marea Japoniei).
Federaţia Rusă posedă cele mai mari rezerve mondiale de gaze naturale, aproape de
două ori mai mult decât a doua ţară din clasament, Iranul. Aportul Rusiei în rezervele
mondiale explorate de gaze naturale era de 33%, iar în cele presupuse de 60%. Dintre
mărfurile energetice şi de combustibili livrate pe pieţele externe în ultimii zeci de ani,
capitolul cel mai important pentru intrările valutare ale Federaţiei Ruse rămâne gazul
natural. De altfel, în următoarele decenii, gazul natural va depăşi petrolul ca cerere pe
piaţa internaţională fiind şi mai puţin poluant.

69
Mari companii ruseşti din domeniul energetic
Lukoil este cea mai veche companie, integrată în întregime, diversificată
internaţional, participarea statului fiind redusă. Yukos - cel mai mare producător din
Rusia, este deasemenea o companie integrată în întregime, complet privată. Acestea două
fac obiectul unor lovituri administrative şi financiare din partea puterii. Alte companii
sunt: Surgutneftegaz - „regatul pustnicului", cu o sporire profitabilă a producţiei, agendă
de management neclară, izolată şi izolaţionistă; Tatneft - în etapa de extracţie singurul
producător în Tatarstan, limitat geografic dar mişcându-se spre etapa de rafinare, cu o
participaţie mare a guvernului tătar; Transneft - deţine monopolul asupra conductelor,
controlată integral de guvern, important plătitor de taxe; Gazprom - deţine monopolul
asupra gazelor naturale, controlată de guvern, se confruntă cu restructurarea sectorului;
Rosneff - un „rest” al industriei petroliere sovietice, deţinută de stat etc.

Exporturile de petrol
Vânzările pe piaţa internă rusă sunt mai puţin atractive datorită discrepanţei
considerabile dintre preţul intern şi preţurile pieţei mondiale. Preţurile interne ruse ating
aproximativ 50% din preţul mondial. Majoritatea exporturilor de petrol şi gaze naturale
sunt destinate Europei de Est, Olandei, Italiei, Germaniei, Franţei etc. Deci, Federaţia
Rusă este un furnizor important de petrol brut şi gaze naturale al Europei. Exporturile
ruseşti de petrol şi gaze tranzitează prin conducte Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus,
Ungaria, Slovacia, Republica Cehă şi Polonia.
Economia rusă e în continuare dependentă de exporturile petrol şi gaze naturale,
fluctuaţia preţurilor pe pieţele internaţionale repercutându-se negativ asupra creşterii
economice. Aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului ar putea da un nou impuls
economiei Federaţiei, dar procesul e încă frânat de nerealizarea liberalizării economice.

Strategia energetică a Federaţiei Ruse

70
Idealul Kremlinului este să aibă o contribuţie majoră la stabilirea preţului
internaţional al hidrocarburilor şi la gestionarea pieţei de profil. Moscova nu renunţă la
rolul său de control major energetic în Federaţia Rusă şi CSI, mai ales în vecinătatea
apropiată. Strategia energetică a Rusiei, aprobată la 23 mai 2003, subliniază necesitatea
întăririi poziţiei Rusiei pe piaţa energetică mondială, maximizarea eficienţei exporturilor
sectorului energetic rus şi asigurarea accesului companiilor ruseşti în condiţii egale la
pieţele externe, tehnologie şi finanţe. Principiile de bază ale acesteia sunt securitate
energetică, eficienţă energetică, şi compatibilitate ecologică, iar instrumentele necesare
implementării se referă la dezvoltarea mediului de afaceri, planificare strategică şi
ajustare tehnică.
Prioritatea o reprezintă îmbunătăţirea eficienţei energetice. Strategia enunţă şi alte
obiective foarte importante pentru atingerea acestui deziderat, precum:
-extinderea schimbărilor structurale în sectoarele sistemului energetic şi
îmbunătăţirea structurii balanţei energetice;
-creşterea calităţii managementului societăţilor pe acţiuni;
-definitivarea reformei structurale a monopolurilor existente în sistemul energetic şi
de combustibili, precum şi restructurarea industriei cărbunelui;
-nivelul preţurilor interne ale resurselor energetice să asigure autofinanţarea
producătorilor din sectorul energetic;
-reducerea costurilor de producţie, optimizarea utilizării potenţialului industrial
disponibil, lichidarea întreprinderilor nerentabile şi sporirea profitabilităţii celorlalte.
Interesant este aspectul referitor la definirea complexului energetic şi de
combustibili rus, ca fiind un instrument al politicii interne şi externe, iar rolul ţării pe
pieţele energetice mondiale determină influenţa sa geopolitică sub alte aspecte. Criza
energetică de la începutul anului 2006, a demonstrat că Rusia nu se „joacă" când îi sunt
afectate interesele, arma energetică constituind, încă, un element eficient de presiune
politico-militară. „Teama energetică” provocată nu poate aduce câştiguri nici unei părţi,
iar stabilitatea sistemului energetic mondial nu poate fi asigurată fără participarea Rusiei.
„Terorismul energetic" declanşat de Rusia a generat o repliere a principalilor
beneficiari ai resurselor ruseşti. Refuzul Ucrainei de a plăti preţul de 250 USD/m3 cerut
de companiile ruseşti, faţă de 60 USD/m3 cât practică Rusia pe plan intern, decizie urmată

71
de sistarea livrărilor, a declanşat o întreagă dezbatere internaţională. Teoretic, consumul
Occidentului ar putea fi acoperit din alte surse şi, astfel, Rusia ar deveni un „depozit" de
resurse energetice mult prea mari pentru satisfacerea doar a cererii interne şi a aliaţilor săi
apropiaţi. Practic, însă, interesele Rusiei nu pot fi ignorate, iar menţinerea influenţei şi
chiar consolidarea acesteia în zonele adiacente (Caucaz, ţărmul estic al Mării
Negre şi parţial Asia Centrală) îngreunează planurile traseelor de transport energetic ce o
ocolesc. Mai mult, infrastructura rusă de distribuţie spre Europa, precum şi ofensiva
companiilor energetice ruseşti, ce au dobândit poziţii-cheie pe piaţa sud-est europeană, ar
putea uşura aprovizionarea Occidentului. Se pare că totul nu este decât o negociere a
oportunităţilor şi avantajelor, astfel încât N.A.T.O. şi U.E. să penetreze spaţiul de
influenţă al fostelor republici sovietice, iar Rusia să ocupe poziţii cât mai avantajoase pe
pieţele europene.
Între politica energetică şi celelalte elemente ale politicii de securitate a Federaţiei
Ruse există o legătură atât de cauzalitate, cât şi de reciprocitate, deoarece Moscova va
utiliza energia ca instrument politic, chiar şi în situaţia în care nu-şi doreşte asta. Prin
urmare, statul rus uzează în mod conştient de controlul resurselor energetice pentru a-şi
asigura o influenţă în politica de putere din spaţiul ex-sovietic şi european sau la nivel
internaţional.
Rusia, ţară ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale şi
conductelor de transport, a fost acuzată în repetate rânduri ca foloseşte energia pentru a-şi
spori influenţa politică şi economică asupra statelor baltice şi a Poloniei. De altfel,
Moscova a oprit sau a ameninţat adesea cu întreruperea livrărilor de gaze spre unele ţări
ex-sovietice ca urmare a unor aspecte politice (mişcări de independenţă, atitudini pro-
occidentale), economice (preţuri, datorii, cedare control energetic) sau chiar militare
(retragerea trupelor ruse).
Folosirea de autorităţile de la Moscova a „armei energetice” datează încă din anul
1990, când a întrerupt furnizarea de energie spre ţările baltice într-o încercare inutilă de a
înăbuşi mişcările de independenţă. Mai mult, ţările baltice au fost din nou, în 1992, ţinta
armei energetice a Rusiei ca represalii la cererile de retragere a forţelor armate ruse
rămase în zonă. În 1993-1994, Rusia a redus fluxurile de aprovizionare cu gaze naturale
spre Ucraina, cu scopul de a presa autorităţile ucrainene să cedeze controlul asupra

72
infrastructurii energetice şi flotei sale din Marea Neagră. Belarus, în mod direct, Polonia
şi Lituania, în mod indirect, au fost la rândul lor, în 2004, victime ale reducerilor
livrărilor de energie, acţiuni în mare parte motivate politic.
Criza cea mai gravă a apărut în decembrie 2005, când Ucraina a refuzat să plătească
preţul cerut de Gazprom, mult mai mare decât practică Rusia pe plan intern. Sistarea
livrărilor de gaze naturale a declanşat o întreagă dezbatere europeană asupra dependenţei
energetice a UE faţă de Moscova. A urmat apoi Republica Moldova, în ianuarie 2006,
motivul fiind acelaşi. Nici în 2007, Rusia nu a ezitat să facă uz de „arma energetică”.
Astfel, în octombrie, Gazprom a ameninţat că va sista livrările de gaze naturale către
Ucraina, ca urmare a unei datorii neachitate de peste 1,3 miliarde de dolari. De asemenea,
ameninţările au vizat şi Belarus şi Georgia din cauza unor neînţelegeri în ceea ce priveşte
preţurile şi tranzitul hidrocarburilor.
Prin toate aceste acţiuni, Rusia a afectat şi consumatorii vestici. Totuşi, dependenţa
Europei de gazul rusesc are ca revers dependenţa Rusiei de veniturile obţinute din
vânzările de gaze naturale pe piaţa europeană. Prin urmare, situaţia actuală incertă în ceea
ce priveşte ritmicitatea fluxurilor de aprovizionare cu energie ar trebui să se sfârşească în
viitorul apropiat printr-un compromis reciproc avantajos, în condiţiile în care resursele
sunt la ruşi, iar banii la germani.
Pentru UE este de preferat să fie dependentă energetic de o mare putere (Federaţia
Rusă), care deşi este agresivă, este previzibilă, decât de un stat sau regiune instabilă.
Gazprom constituie „unealta” cea mai adecvată pentru „manevrele” energetice ale Rusiei.
Colosul rusesc, deşi este un agent economic obişnuit, reprezintă un puternic instrument
de presiune politică71. Gazprom livrează gaze naturale în Germania, Italia, Franţa, Turcia,
Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Austria, Finlanda, Belgia, Bulgaria, România, Serbia
şi Muntenegru, Slovenia, Croaţia, Grecia, Elveţia, Olanda, Bosnia, Macedonia, Marea
Britanie72. În tabelul următor sunt detaliaţi principalii beneficiari ai exporturilor de gaze
naturale ruseşti din anul 2005.
Deşi, Moscova susţine că politica sa de preţuri este influenţată strict de condiţiile
pieţei73, există diferenţe mari între preţurile plătite pe piaţa internă sau de state
considerate aliate, precum Armenia, şi cele plătite de state care au încercat să iasă de sub
71
Compania a primit dreptul exclusiv de a exporta gaze naturale, prin lege federală (20 iulie 2006).
72
Gazprom, Distribution, www.gazprom.com/eng/articles/article23533.shtml

73
influenţa Rusiei, ca de exemplu Georgia. Prin urmare, furnizorul de gaze naturale, sub
forma Gazprom, este statul rus, astfel încât putem considera că sistemul de stabilire a
preţurilor este instrumentalizată politic. În tabelul ce urmează am încercat să reliefăm
preţurile practicate de Rusia pe piaţa internă şi pentru exporturile sale de gaze naturale în
diferite momente (datele prezentate sunt cele vehiculate în sursele publice de informare).
Rusia creşte sau ameninţă că va creşte preţul gazelor naturale livrate în unele ţări
din CSI şi din Europa de Est şi de Sud-Est cu scopul de a-şi menţine în aceste spaţii
măcar influenţa economică. Deşi această măsură pare a fi un răspuns la atitudinea
diferitelor capitale faţă de Moscova, impactul politic este departe de a avea rezultatele
scontate. Astfel, Moscova contribuie acum, din plin, la apariţia unui mediu concurenţial
uniform în regiune. Rusia nu face altceva decât să-şi distrugă partenerii de afaceri şi piaţa
de desfacere din ţara respectivă, favorizând, în acelaşi timp, reorientarea ţării respective
spre alţi furnizori de resurse şi, chiar, dezvoltarea unor trasee alternative de transport sau
a altor forme de energie. Oricum Rusia nu îşi poate permite să ridice preţul mai mult
decât preţul la care alţi furnizori de gaze naturale devin rentabili. În final, rezultatul s-ar
putea să fie exact opus scopurilor Rusiei, adică ţara respectivă va fi din ce în ce mai puţin
dependentă de gazele naturale ruseşti.
În consecinţă, putem spune că Rusia îşi va folosi toată capacitatea politică şi
diplomatică pentru a-şi dezvolta economia şi, în ultimă instanţă, nu va pregeta să utilizeze
„arma energetică” drept instrument de presiune. Această ultimă opţiune este pe deplin
susţinută şi de populaţia rusă. Astfel, conform unui sondaj realizat de Centrul rus
Levada74, în perioada 10-13 august 2007, 59% din ruşii chestionaţi s-au declarat în
favoarea utilizării de către autorităţile ruse a dependenţei ţărilor europene faţă de petrolul
şi gazul rusesc pentru a-şi atinge obiectivele de politică externă, faţă de numai 20%
împotrivă.

73
Preţul de pornire al gazului natural este cel de la „gura” sondei (costul propriu-zis al gazului), preţ ce
este apoi crescut de costul de transport pe o anumită distanţă şi de costul local de distribuţie. În faza de
distribuţie, preţurile sunt clasificate în funcţie de tipul utilizatorului final al gazelor: rezidenţiale,
comerciale, industriale sau pentru energie electrică.
74
„Ruşii, în favoarea utilizării armei energetice‟, în „telegrafonline”, 5 septembrie 2007,
www.telegrafonline.ro/1188939600/pagini/9/politica_externa.html

74
CONCLUZII

Concluzionând, putem afirma că ipoteza de lucru stabilită la începutul acestei teze,


şi anume cererea de hidrocarburi creşte intr-un ritm mult mai rapid decât oferta, iar
rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde
dezechilibre politico-economice şi instabilitate, fapte ce au transformat competiţia
pentru resurse energetice în lumea contemporană într-o sursă importantă de crize şi
conflicte, a fost confirmată.
Competiţia pentru hidrocarburi pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea
atenţiei pe statele Golfului, bazinul Caspic, Siberia de Est şi de Vest, Asia de Sud-Est
etc. Interesant este faptul că şi disputele, şi conflictele se concentrează în spaţiile
respective. De altfel, legătura strânsă dintre resursele energetice şi conflict derivă din
două caracteristici esenţiale ale acestora: importanţa vitală pentru puterea economică şi
militară a naţiunilor şi distribuţia geografi că inegală.
Problema epuizării resurselor energetice şi a securităţii energetice domină agendele
actorilor scenei mondiale. Petrolul, gazele şi energia sunt nucleu în jurul căruia se învârte

75
toată societatea, economia şi stilul nostru de viaţă dat de progresele tehnologice actuale.
Fără petrol şi gaze nu avem energie, fără energie nu avem caldură, apă potabilă şi curent
electric. Fără electricitate nu avem sistem de comunicaţii – internet, televiziune, telefonie.
Cine controlează petrolul controlează lumea. Se pare că în ritmul actual de consum ar mai
fi rezerve de petrol doar pentru 35- 40 de ani. Totodată consumul de petrol şi gaze este în
creştere datorită industrializării Indiei şi Asiei, precum şi altor ţări care şi-au ridicat
nivelul de trai .
Tendinţele de creştere a consumului manifestate în general de către India şi China
– două dintre cele mai populate state ale lumii, aflate în plin proces de dezvoltare şi
modernizare -anuntă o competiţie sporită pentru resurse energetice, dar mai ales pentru
securizarea unor furnizori siguri, capabili să ofere predictibilitate pe termen mediu şi
lung. Este foarte posibil ca geopolitica energiei să modifice profund peisajul alianţelor
internaţionale, anticipând o lume dinamică, fluidă. Toate aceste evoluţii anunţă o lume a
cooperării selective, în care actorii principali vor fi mai puţin alianţele tradiţionale şi din
ce în ce mai mult coaliţiile informale, flexibil construite în jurul unui interes strategic
punctual.
Cel mai îngrijorător aspect este faptul că în condiţiile unui ritm de creştere din ce
în ce mai mare al cererii de petrol şi al atingerii capacităţii maxime de producţie de către
statele exportatoare de petrol din afara OPEC, în următorii ani, doar statele membre vor fi
în măsură să determine mărimea ofertei de pe piaţă prin infuzie strict controlată de petrol
marca OPEC. Cu alte cuvinte, preţul petrolului va rămâne la discreţia OPEC. În viitor,
potrivit prognozelor AIE, doar şase state vor mai avea potenţialul energetic de a mări
producţia de petrol: Arabia Saudită, Iranul, Irakul, Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi
Rusia. În momentul în care capacităţile de producţie ale statelor din afara OPEC vor
atinge limita maximă, statele consumatoare vor rămâne la discreţia furnizorilor din
OPEC, singurele state care pot mări oferta şi influenţa preţul.
Mai mult decât atât tot mai mulţi actori ai mediului internaţional contemporan au
constatat că energia poate fi folosită pe post de armă letală în relaţiile dintre state. Din
această perspectivă nu este de mirare faptul că, în ultima vreme, tot mai multe state au
încadrat energia printre priorităţile politicilor/strategiilor de securitate naţională. În SUA
s-a creat, încă din primăvara anului 2001, un organism — National Energy Policy

76
Development Group (NEPDG) – condus de vicepreşedintele Dick Chaney care să se
ocupe de elaborarea unei politici de securitate energetică. China consideră că securitatea
ei în următorii ani depinde de trei variabile— creştere economică, securitate energetică şi
protejare a mediului. Japonia a adoptat o strategie focalizată pe două axe strategice din
care una se referă la menţinerea unui preţ acceptabil al pe petrolului pe piaţa mondială.
Deasemenea, amplificarea gradului de interdependenţă al ţărilor privind
valorificarea acestor resurse duce la probleme noi şi complexe ce privesc necesitatea
asigurării accesului tuturor statelor la resurse. Totuşi, marii actori ai scenei internaţionale
au ca principal scop asigurarea dominaţiei asupra resurselor, pieţelor şi preţurilor
hidrocarburilor. Astfel, în ultimii ani, în peisajul petrolier sunt de remarcat următoarele
direcţii: tendinţa de reorganizare a pieţei mondial epe blocuri şi alianţe energo-
economice, ce se confruntă cu cea de liberalizare completă a lor; tendinţa de modificare a
sistemului de cote petroliere şi de fixare a preţurilor; tendinţa Federaţiei Ruse de a
constitui un nou centru de preţuri de referinţă pe piaţa mondială. Astfel, problemele
energetice devin probleme de securitate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o
preocupare comună a amrilor actori ai acestei competiţii dinamice.
Faptul că energia joacă un rol critic în dezvoltarea socio-economică a încetat
demult a mai constitui o noutate. Identificarea şi analizarea problemelor din acest sector,
respectiv dezvoltarea opţiunilor de politică energetică reprezintă aşadar subiecte
importante de studiu pentru guverne şi cercetători cu scopul dezvoltării comunităţii.
Pe acest fundal, riscul unor dispute având la bază accesul, controlul şi exploatarea
resurselor energetice se menţine în continuare destul de ridicat. Pare să nu mai surprindă
pe nimeni astăzi faptul că în vocabularul strategilor, dar şi a politicienilor, a intrat o
sintagmă tot mai des utilizată - războiul energiei/ resurselor . Un astfel de conflict poate
lua diverse forme, de la un război clasic ce implică forţele militare ale marilor puteri ,
până la lupte interne pentru putere între diferite facţiuni politice, etnice sau tribale.
În aceste condiţii, energia a fost şi este folosită de cele mai multe ori ca instrument
de presiune politică, economică, militară etc., cu scopul de a obţine unele avantaje
strategice pe scena tot mai complexă şi dinamică a relaţiilor internaţionale. Adeseori,
confruntările dintre competitori s-au angajat în mod indirect, marii actori trebuind să

77
respecte, mai mult sau mai puţin formal, dreptul statelor la valorificarea independentă a
hidrocarburilor.
Exemple de astfel de conflicte au fost prezentate în capitolul 3 al lucrării de faţă.
Şocul petrolier din 1973 a reconfigurat raportul de forţe între statele producătoare şi
statele consumatoare. Embargoul petrolier, instituit ca masură punitivă a ţărilor arabe
pentru statele care sprijinisera Israelul împotriva Siriei şi a Egiptului în Razboiul de Yom
Kippur, este un punct de referinţă. Iniţial, embargoul a vizat doar SUA şi Olanda, dar a
fost extins după aceea şi asupra Portugaliei, Rhodesiei, Japoniei şi Africii de Sud. Ca
urmare directa a acestui eveniment, a fost înfiinţată Agenţia Internaţională pentru Energie
(AIE) concepută ca un mecanism colectiv de răspuns al ţărilor consumatoare de petrol la
posibilele viitoare crize energetice. Consecinţele au fost mult mai profunde. Criza din ‘73
a stimulat conservarea energiei, căutarea surselor energetice alternative, construirea de
maşini care să consume mai puţin combustibil şi crearea stocurilor strategice de petrol. În
urma acestei crize, Occidentul şi-a constientizat vulnerabilitatea, iar OPEC capacitatea
de a controla preţurile. Celelalte două crize ale petrolului- cea din 1979, ce a apărut ca
reacţie la panica creata de Revoluţia din Iran şi evenimentele care i-au urmat şi cea din
1990 provocată de primul Război din Golf- au determinat deasemena modificări
importante pe piaţa energetică şi anume creşterea subită a preţurilor şi scăderea
producţiei. Acestea la rândul lor au influenţat mediul de securitate prin reorganizarea
relaţiilor dintre actorii implicaţi.
Conductele de transport a hidrocarburilor din Marea Caspică au o importanţă
strategică deosebită, cel puţin din punct de vedere geopolitic. SUA şi Rusia îşi dispută
monopolul asupra acestei zone, considerată a fi un al doilea Golf Persic. Plasamentul
conductelor pentru transportul petrolului şi gazelor naturale din Siberia şi din bazinul
Caspic spre consumatori a devenit o temă principală a rivalităţii geopolitice dintre
puterile majore. Această rivalitate va afecta profund atât relaţiile interstatale, cât şi
evoluţia politică din zonele respective. Astfel, China şi Japonia îşi supralicitează forţele
pentru a avea acces la petrolul din Siberia. Deoarece rezervele petroliere din Siberia nu
sunt suficiente pentru a aproviziona ambele ţări, rivalitatea chino-japoneză cu privire la
dezvoltarea zăcămintelor şi la construcţia conductelor de transport a contribuit substanţial
la deteriorarea relaţiilor politice dintre cele două puteri asiatice.

78
„Şantajul energetic" declanşat de Rusia a generat o repliere a principalilor
beneficiari ai resurselor ruseşti. Între politica energetică şi celelalte elemente ale politicii
de securitate a Federaţiei Ruse există o legătură atât de cauzalitate, cât şi de reciprocitate,
deoarece Moscova va utiliza energia ca instrument politic, chiar şi în situaţia în care nu-şi
doreşte asta. Prin urmare, statul rus uzează în mod conştient de controlul resurselor
energetice pentru a-şi asigura o influenţă în politica de putere din spaţiul ex-sovietic şi
european sau la nivel internaţional.
Legătura dintre deţinerea, cererea, aprovizionarea şi utilizarea resurselor energetice,
răspândirea geografică şi accesul la ele, pe de o parte, şi problemele de securitate, pe de
altă parte, este evidentă. Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi
lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii
majori ai scenei mondiale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în
ascensiune (China şi India) sau „tigrii asiatici”. Un rol deosebit de însemnat pe scena
energetică îl au şi diferitele organizaţii regionale sau internaţionale.
Aceste exemple punctuale descriu un model probabil de interacţiune şi structurare a
relaţiilor dintre state, în geopolitica secolului XXI: alianţe în care energia ofera o
platforma strategică de cooperare flexibilă, dar care, în acelaşi timp, pot determina ca sta-
te cu interese energetice majore, precum China şi Rusia, să intre în conflict cu interesele
de securitate ale comunităţii euroatlantice.
În contextul accentuării competiţiei pentru putere şi influenţă pe arena mondială,
resursele economice şi în special cele energetice joacă un rol din ce în ce mai important
în poziţia ocupată de un stat şi rolul acestuia în sistemul relaţiilor internaţionale.
Distribuţia inegală şi previzibila epuizare a resurselor de hidrocarburi, resurse ce rămân
deocamdată motorul economiei mondiale, au dus la amplificarea jocurilor pe marginea
acestora şi au permis unele „monopoluri” în ceea ce priveşte controlul surselor şi rutelor,
al pieţelor şi preţurilor. Oricare stat va face uz de toate resursele pe care le are la
dispoziţie, inclusiv de cele energetice, pentru a-şi impune voinţa şi a influenţa
comportamentul celorlalţi actori în scopul atingerii propriilor interese.
Sintetizând, putem spune că puterea înseamnă resurse, strategii şi rezultate. Energia
devine astfel o „armă” a puterii politice folosită în cadrul relaţiilor internaţionale pentru

79
atingerea propriilor interese, iar competiţia pentru resurse energetice va deveni din ce în
ce mai acerbă, influenţând hotărâtor mediul de securitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Kissinger, Henry, Problems of National Strategy. A book of Readings, Editura V, 1971

2. Weber, Max, Wirtschaft und Geselschaft.Grunddriss der Verstehen den Soziologie, 1972

3. Jones,Walter, The Logic of International Relations, Seventh Edition, Harper Collins Publishers,
1991
4. Waltz, Keneth, Teoria politicii internaţionale , pp. 126-127

5. Mearsheimer, John, Tragedia politicii de forţă, p.20


6. Chatterje, Partha, „The Classical Balance of Power Theory”, în Journal of Peace Research vol. 9,
nr. 1 (1972), p. 51

7. Zamfir Cătălin (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998

8. Ioan Jude, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere,
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003

9. Orzeaţă, Mihail, Securitatea şi continua transformare în secolul XXI. Eseuri, Editura Militară,
Bucureşti, 2004

10. Factorii pe care se întemeiază capacitatea de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1981

11. Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura
Academiei Forţelor Terestre‚ Nicolae Bălcescu’ , Sibiu, 2003

80
12. Mehdinţi, Simion, Politica de vorbe şi omul politic

13. Bellany, Ian, Către o teorie a securităţii naţionale, Political Studies, 1981
14. Martin, Laurence, Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură?, Encounter,1983
15. Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, Centrul pentru Pace şi
Cercetarea Conflictelor, Copenhaga,1989
16. Kissinger, Henry. "Balance of Power Sustained," In Graham Allison and Gregory F. Treverton,
eds. Rethinking America's Security: Beyond Cold War to New World Order. New York, 1992,
p.238

17. Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p. 31

18. Report of the Secretary General’s High Level Panel on Threats, Challenges and Change, A more
secure world: Our shared responsibility, United Nations, 2004, p. 23
19. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2006, p.7,
www.presidency.ro/dsdp/docs/phpMQabHR.pdf.
20. Dolghin, Nicolae, STUDII DE SECURITATE ŞI APĂRARE, Volumul 1, Ed. Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 118

21. Daniel YERGIN, Ensuring Energy Security, în Foreign Affairs, vol. 85, no.2, April 2006, pp. 70-
72

22. Itir TOKSÖZ, Oil and the Role of the Major Powers in the Caspian and Central Asia, în Studies
in Democratisation, The e-Journal of The Center f or the Studies of Democracy at Northeastern
University on line http://www.csd.neu.edu/Toksoz_vol1_Fall2002.htm, p. 40

23. Michael T. KLARE, Blood and Oil: The Dangers and Consequences of America's Growing Oil
Dependency, New York: Henry Holt and Co, 2004

24. Michael T. KLARE, Is Energo-fascism in Your Future? TomDispatch. Com online


http://www.tomdispatch.com/index.mhtml?pid=157241
25. Robert M. CUTLER, A Strategy for Cooperative Energy Security in the Caucasus, în Caspian
Crossroads 3, no. 1, Spring 1997, p. 24

26. China reassures US on military spending, energy, în Asia Pacific News online
http://www.channelnewsasia.com/stories/afp_asiapacific/view/250385/1/.html
27. Ted Hopf, The Promise of Constructivism in International Theory, în International security,
summer 1998, vol. 23, no. 1, p.17-30

28. Constantin HLIHOR, Geopolitic şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane,


Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005, p. 310-324

29. Kamila Proninska, Energy and security: regional and global dimensions, in SIPRI Yearbook 2007
– Armaments, Disarmament and International Security, Oxford University Press, 2007, p. 216

30. Florian Baumann, Energy Security as multidimensional concept, în CAP Policy


Analysis, no. 1, March 2008, pp. 4-5

31. Daniel Yergin, „Energy Security and Markets”, în Jan H. Kalicki and David L. Goldwyn (eds.),
Energy and Security: Toward a New Foreign Policy Strategy, Woodrow Wilson Press, Johns
Hopkins, University Press (co-publisher), 2005.

81
32. Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 379

33. Michael A. TOMAN, International Oil Security: Problems and Policies, The Brookings Review,
2002 Vol.20 No.2, pp. 20-23
34. Ian Gary, Do Oil and Democracy Mix? ,în Beyond Democracy, vol.1, no.3, 2005, pp. 36-39
35. Conn HALLINAN, Hunting Hugo, în Foreign Policy in Focus, October 23, 2006,
http://www.fpif.org/fpiftxt/3630
36. Simileanu, Vasile, Geopolitica resurselor energetice, în revista Geopolitica, anul V, numărul
23 ,Bucureşti, 2007, p.12

37. Stuart Croft, Phil Williams , European Security Without the Soviet Union, Ed. Routledge,1992. pg.
24

38. Pami Aalto, The EU-Russian Energy Dialogue: Europe’s Future Energy Security, Ed. Ashgate,
2008, pg. 1

39. Katinka Barysch, Turkey’s Role in European Energy Security, în Centre for European Reform,
December 2007, pg. 1

40. Judy Dempsey, Europe Worries Over Russian Gas Giant’s Influence, în “The New York Times”,
3 October 2004

41. Răzvan Ciubotaru, După Europa, Gazprom îşi întinde tentaculele în SUA, în „Cotidianul”, 25
august 2007

42. Smith, William, Price Quadruples for Iranian Crude Oil at Auction, în New York Times, 12 Dec
1973

43. Jean-Louis Durfour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900), la Kosovo (1999), Editura
Corint, Bucureşti, 2002, p. 192
44. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2008

45. Robert Amsterdam , Germany kills Nabucco, în Perspectives on Global Politics and Business,
08.03.2009

46. Raportul Agenţiei Internaţionale pentru Energie, Securitatea Furnizării de Gaze în Pieţele Libere -
Aflată într-un Punct Decisiv, Ed. Humana Press , pg. 110

47. Alexandros Petersen , European Energy Security: The Future of Nabucco , în New Atlanticist,
02.04.2009

48. The White House, President George W. BUSH, Energy Security for the 21st Century, online
http://www.whitehouse.gov/infocus/energy/

49. Dr. XUECHENG Liu, China’s Energy Security and Its Grand Strategy online
50. http://209.85.129.104/search?q=cache:SIdoic4_VLAJ:www.stanleyfoundation.org/re
ports/pab06chinasenergy.pdf+build+the+energy+security+policy+strategic+goals&h
l=ro&ct=clnk&cd=14&gl=ro

51. A Discussion Paper for an ACT Energy Policy, March 2006


http://www.sustainability.act.gov.au/energy/17103-ACT%20Chief%20Ministers-Office%20of
%20Sustainability-ACT%20Energy%20Policy%202006-Final.pdf

82
52. Willhemina WAHLIN, Powering up a nation: Energy security in Japan and Australia în
Australian Review of Public Affairs, November 2006, online
http://www.australianreview.net/digest/2006/11/wahlin.html

53. Jai HIND, Energy Independence, Address to the nation on the eve of the 59th independence day-
2005 online http://presidentofindia.nic.in/scripts/independencedetail.jsp?id=6

54. S. Michel, S. Enderlin, Irak, aux sources de l’or noir et de la guerre, 27 iulie 2003,
www.lefigaro.fr

55. William CLARK, The Real Reasons Why Iran is the Next Target: The Emerging Euro-
denominated International Oil Marker, în Energy Bulletin,
http://www.energybulletin.net/2913.html

56. OPEC, OPEC Share of World Crude Oil Reserves (2006),


www.opec.org/home/PowerPoint/Reserves/OPEC%20share.htm

57. EIA, World Petroleum Consumption, Most Recent Annual Estimates, 1980-2006,
www.eia.doe.gov/emeu/international/RecentPetroleumConsumption BarrelsperDay.xls

58. EIA, World Dry Natural Gas Consumption, Most Recent Annual Estimates, 1980- 2006,
www.eia.doe.gov/emeu/international/RecentNaturalGasConsumptionBCF.xls

59. Gazprom today, www.gazprom.com/eng/articles/article8511.shtml

60. Dick Lugar, Energy Security is National Security, la


http://lugarsenate.gov/energy/security/index.html

61. Gazprom, Distribution, www.gazprom.com/eng/articles/article23533.shtml

62. Ruşii, în favoarea utilizării armei energetice, în „telegrafonline”, 5 septembrie 2007,


www.telegrafonline.ro/1188939600/pagini/9/politica_externa.html

83