Capitolul I – JURISDICŢIA ŞI ROLUL EI ÎN STATUL DE

DREPT

1. Noţiunea de jurisdicţie

Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă

esenţială a civilizaţiei şi progresului social, constituie o importantă disciplină
juridică care se studiază azi în majoritatea facultăţilor de drept din ţările
democratice.
Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni, două dintre acestea sunt
relevante în procesul de înfăptuire a justiţiei şi prezintă interes pentru studiul
organizării judiciare din orice stat democratic.Într-o primă accepţiune ,
termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor
ivite între subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”.
Într-o a doua accepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor
prin care statul distribuie justiţia. Constituţia şi legea de organizare a
sistemului judiciar se referă uneori la „instanţe” şi „tribunale” tocmai în
această accepţiune. Acestă accepţiune a conceptului de jurisdicţie prezintă
interes teoretic şi practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului
judiciar.

2. Delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlalte autorităţi

publice

Activitatea judiciară se delimitează în mod esenţial de atribuţiile şi actele

autorităţii legiuitoare. Deosebirile vizează organizarea, constituirea şi
activitatea celor două categorii de autorităţi precum şi existenţa unor proceduri
diferite prin care se realizează funcţia judiciară şi legislativă.
Organele legislative se constituie în urma alegerilor organizate conform
legii fundamentale şi legilor organice dezvoltătoare. Mandatul organelor
legiuitoare este limitat în timp, în prezent la o durată de patru ani, conform
prevederilor Constituţiei adoptate în anul 1991, pe când organele judiciare sunt
numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate în funcţie.
Forul legislativ suprem poate fi sesizat doar de Guvern, deputaţi, senatori
şi de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot ( art.74 alin.1
din Constituţie ). Activitatea de elaborare a legilor reprezintă substanţa
întregului organism legislativ iar această activitate se înfăptuieşte în baza unei
proceduri specifice ce reglementează nu numai iniţiativa legislativă, ci şi
modul de adoptare a legilor şi a hotărîrilor, trimiterea proiectelor de legi şi a
propunerilor legislative de la o cameră la alta, medierea, promulgarea legii etc.

1
 Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere. Din punct de vedere
formal activitatea legislativă se concretizează în norme-legea formală-iar
activitatea judiciară se materializează într-o hotărîre-sentinţă sau decizie.
Între activitatea judiciară şi cea legislativă există şi o interacţiune logică
determinată de imperativul unei bune funcţionări a mecanismelor statale.
Problema reală nu este aceea a unei „delimitări” sau „separări” rigide a
„puterilor”, ci a unei fructuoase colaborări între autorităţile statului.
Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de
organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti. Acest control se exercită
prin normele stabilite de forumul legislativ privitoare la organizarea, la
atribuţiile instanţelor şi la procedura judiciară. Un asemenea control trebuie să
fie destinat optimizării actului judiciar şi nu poate constitui în niciun caz o
imixtiune în activitatea concretă de judecată.
Autoritatea judecătorească exercită şi ea un control asupra „puterii”
legislative, concretizat în competenţa atribuită acesteia în materie electorală, în
cauzele penale privind pe senatori şi deputaţi, precum şi prin interpretarea pe
care instanţele o dau legilor cu prilejul aplicării lor.
Autoritatea judecătorească se află într-un raport, de „dependenţă”
relativă faţă de organele administrative. Spunem „dependenţă” relativă întrucît
în activitatea judiciară judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Un alt aspect al aceleiaşi „relative dependenţe” rezultă şi din
împrejurarea că judecătorii şi procurori sunt numiţi în funcţie de Preşedintele
României. Totuşi, o atare „dependenţă” este formală căci rolul de organ de
disciplină revine Consiliului Superior al Magistraturii,(art.134 alin.2 din
Constituţie) iar numirea în funcţie a magistraţilor se face la propunerea
aceluiaşi organ.
Autoritatea judiciară exercită un control asupra „puterii” executive,
control realizat în cadrul procedurii privind soluţionarea cauzelor persoanelor
vătămate în drepturile lor de către administraţie printr-un act administrativ sau
prin soluţionarea unor cereri în termenul legal (procedura contenciosului
administrativ).

Capitolul II. JURISDICŢIA CA SERVICIU PUBLIC

În societăţile moderne, justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar

administrarea ei reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii suverane.
Această funcţie implică existenţa unor structuri statale apte să realizeze
activitatea jurisdicţională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza
unor principii proprii, funcţionale şi autonome.
O prezentare a structurii organelor judiciare nu este posibilă fără
investigarea principiilor ce stau la baza constituirii şi funcţionării lor.
2
Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esenţiale ale funcţionării
optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiţie.

Principiile organizării judecătoreşti

Doctrina nu este unanimă în ceea ce priveşte determinarea principiilor de
organizare a sistemului judiciar. Există unele principii ce se află într-o legătură
indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă
funcţionarea acestuia şi însăşi democratismul şi umanismul sistemului
procesual, fie el cel civil sau penal.
Printre aceste principii, care sunt importante pentru studiul organizării
judecătoreşti, menţionăm: accesul liber la justiţie, independenţa judecătorilor,
inamovibilitatea, egalitatea în faţa justiţiei şi gratuitatea justiţiei.

A. Justiţia constituie monopolul de stat

Potrivit art.126 alin.1 din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege”. Textul constituţional menţionat se regăseşte, într-o formulare parţial
diferită, şi în unele dispoziţii ale Legii nr.304/2004 privind organizarea
judiciară. Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr. 304/2004, „Puterea
judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

B. Autonomia instanţelor judecătoreşti

Autonomia instanţelor judecătoreşti este un principiu organizatoric
important ce decurge implicit din autonomia funcţiei jurisdicţionale. O
delimitare funcţională a atribuţiilor statale nu ar fi practic posibilă fără o
autonomie organică.
Autonomia instanţelor judecătoreşti este garantată atît prin independenţa,
imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor cât şi printr-o riguroasă
delimitare a atribuţiilor ce revin legislativului şi executivului. Această
delimitare de atribuţii a rezultat şi prin dezvoltările precedente.

C. Principiul independenţei judecătorilor

Potrivit art.124 alin.3 din Constituţie. „Judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii”. Independenţa este necesară pentru a asigura imparţialitatea
judecătorului faţă de părţile din proces. De aceea, atitudinea judecătorului în
cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziţia şi interesele
părţilor litigante. Se poate afirma chiar că imparţialitatea judecătorului
reprezintă o caracteristică esenţială a activităţii judiciare şi însuşi fundamentul
funcţiei judiciare. Imparţialitatea este, în mod inevitabil, o consecinţă a
principiului independenţei judecătorilor şi al supunerii lor nunai faţă de lege.

3
 O altă regulă, de maximă importanţă, a fost consacrată în mod expres şi
de Carta europeană privind statutul judecătorilor. Potrivit pct.4.3. din această
Cartă, „Judecătorul sau judecătoarea trebuie să se abţină de la orice
comportament, act sau manifestare de natură a altera în mod efectiv încrederea
în imparţialitatea şi independenţa lor”.
Principiul independenţei judecătorului îşi găseşte aplicare numai în
activitatea de judecată. Sub aspect organizatoric şi administrativ judecătorii se
află sub autoritatea organelor de conducere judiciară.
Independenţa judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanţii
legale corespunzătoare, cum ar fi:
a. existenţa unui control judiciar adecvat de natură să asigure
respectarea legalităţii şi să garanteze independenţa judecătorilor;
b. publicitatea dezbaterilor;
c. secretul deliberării;
d. inamovibilitatea judecătorilor;
e. răspunderea disciplinară a judecătorilor;
f. autonomia instanţelor judecătoreşti faţă de toate celelalte autorităţi
statale.

Un rol deosebit de important în asigurarea independenţei judecătorilor

revine Consiliului Superior al Magistraturii. Legea nr.303/2004 privind
statutul magistraţilor cuprinde statuări importante în această privinţă.

D. Principiul inamovibilităţii judecătorilor

Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul din cele mai importante
principii ale organizării justiţiei într-un stat democratic şi de drept.
Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat
care nu admite principiul inamovibilităţii.
Principiul inamovibilităţii constituie o cucerire relativ modernă a
dreptului. Problema independenţei magistraturii şi a inamovibilităţii
judecătorului este esenţială şi de interes universal.

E. Permanenţa şi caracterul sedentar al organelor judiciare

Jurisdicţiile sunt permanente în sensul că justiţia se înfăptuieşte fără
întrerupere, cu excepţia zilelor declarate nelucrătoare şi a vacanţelor
judecătoreşti. Acest mod de funcţionare a instanţelor judecătoreşti contribuie şi
la realizarea principiului continuităţii în procesul civil şi penal.
Vacanţa judecătorească nu constituie o veritabilă întrerupere a cursului
justiţiei întrucît şi în această perioadă se soluţionează anumite cauze civile şi
penale. Vacanţa judecătorească este de două luni şi are loc în perioada 1 iulie-
31 august al fiecărui an calendaristic.

4
 F. Colegialitatea organelor judiciare
Principiul colegialităţii are conotaţii deosebite în opera de înfăptuire a
justiţiei. El implică alcătuirea completului din doi sau mai mulţi judecători.
Colegialitatea are de partea sa argumente deduse din: calitatea superioară
a lucrărilor îndeplinite de doi sau de mai mulţi magistraţi; o redusă posibilitate
de influenţare din exterior a magistraţilor, o mai bună pregătire a judecătorilor
tineri, care intră în complete cu magistraţi avînd o mai mare experienţă.
Sistemul nostru judiciar este dominat de principiul colegialităţii.
Există totuşi, prin excepţie de la regulile enunţate, şi cauze care se
soluţionează în fond de către un singur judecător.

G. Principiul dublului grad de jurisdicţie.

Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă. Ca orice
operă umană, şi activitatea de judecată poate determina soluţii greşite, fie ca
urmare a aprecierii eronate a faptelor, interpretării necorespunzătoare a legii,
nesincerităţii martorilor sau a altor împrejurări. De aceea, în majoritatea
sistemelor de drept s-au adoptat norme organizatorice de natură a exercita un
control ierarhic asupra hotărîrilor pronunţate.
În acest scop, instanţele judecătoreşti au fost grupate două câte două, de
aşa manieră încât o cauză soluţionată de un tribunal să poată fi cercetată din
nou de către un alt organ judiciar. Instanţa care exercită controlul trebuie să fie
întotdeauna o jurisdicţie de grad diferit. Pentru realizarea funcţiei de control,
instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem ierarhic, astfel că, în
principiu doar instanţele superioare pot exercita, în limitele determinate de
lege, controlul asupra soluţiilor pronunţate de organele judiciare situate la baza
acestei structuri. Judecata în trepte sau ierarhii de instanţe diferite reprezintă o
judecată în grade de jurisdicţie.
Judecata în fond şi judecata în apel sunt expresii procesuale ale
înfăptuirii celor două grade de jurisdicţie.

J. Specializarea instanţelor judecătoreşti

În ţara noastră funcţia jurisdicţională se realizează de către instanţele
judecătoreşti. În cadrul sistemului nostru judiciar nu au funcţionat, în ultimile
decenii, instanţe specializate. Aceeaşi instanţă judeca atît cauzele civile, cît şi
cele penale, comerciale sau de altă natură.

I.Constituirea instanţelor judecătoreşti într-un sistem ierarhic

Doctrina occidentală enunţă printre principiile de organizare a sistemului
judiciar şi pe acela al aşezării instanţelor judecătoreşti într-o structură
piramidală, ierarhică. Orice sistem judiciar este constituit dintr-o multitudine de
instanţe. Acestea nu sunt organizate numai pe linie orizontală, ci şi într-un
sistem piramidal, singurul care este de natură a asigura afirmarea şi aplicarea
5
principiului celor două grade de jurisdicţie. În majoritatea statelor democratice
principiul dublului grad de jurisdicţie se realizează prin intermediul unor curţi
de apel, instanţe ce se află într-o poziţe superioară în raport cu instanţele cărora
legea le recunoaşte o competenţă de fond (de primă instanţă). De asemenea,
sistemele judiciare au în vârful ierarhiei lor şi o curte sau un tribunal suprem, al
cărui rol primordial este acela de a asigura o jurisprudenţă unitară pe întreg
teritoriul ţării.

K. Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării
oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de
documente internaţionale, astfel că el reprezintă semnificaţii deosebite şi
pentru dreptul procesual, dar şi pentru dreptul contituţional.

L. Egalitatea în faţa justiţiei

Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei are o consacrare internaţională
implicită. Egalitatea părţilor în faţa justiţiei implică respectarea următoarelor
exigenţe procedurale:
a. judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se realizeze de
aceleaşi organe şi în conformitate cu aceleaşi reguli de drept procesual;
b. aceleaşi drepturi procedurale trebuie acordate tuturor părţilor, fără nici o
deosebire. Legislaţii procesuale moderne nu instituie şi nici nu pot
institui restricţii sau privilegii faţă de unele dintre părţile din proces;
c. instanţa de judecată are obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia
procesuală a părţilor. Ea este obligată să înştiinţeze părţile despre
termenele de judecată, să comunice actele de procedură prevăzute de
lege, să lămurească părţile asupra drepturilor lor, să dea îndrumări
părţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le revin în proces, atunci
când nu sunt reprezentate de avocat sau de mandatari şi să stăruie prin
toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor cauzei şi prin aplicarea
corectă a legii.
Într-un stat de drept şi social autorităţile publice trebuie să depună
eforturi pentru ca egalitatea în faţa justiţiei să fie efectivă şi nu formală.

M. Gratuitatea justiţiei
Înfăptuirea justiţiei implică unele cheltuieli importante din partea
statului, dar şi din partea justiţiabililor.Statul este obligat să organizeze
serviciul public destinat a înfăptui justiţia, ceea ce înseamnă asigurarea unor
condiţii de muncă corespunzătoare necesare pentru organele de justiţie (sedii
pentru instanţe, mijloace materiale necesare pentru desfăşurarea judecăţilor în

6
materie civilă şi penală etc.) şi remunerarea adecvată a judecătorilor şi a
funcţionarilor judecătoreşti (grefieri, aprozi, arhivari etc.).

7
Cap.III.Sisteme judiciare în statele membre

Sistemele judiciare ale statelor membre sunt foarte diverse, reflectând

diferențele care există între tradițiile judiciare naționale.

Instituţiile judiciare, prin structura şi funcţiile lor, joacă un rol esenţial în

apărarea şi consolidarea statului de drept. Calitatea personalului care alcătuieşte
organele judiciare este şi ea hotărâtoare în realizarea promptă, echitabilă, eficientă,
efectivă şi într-un termen rezonabil a actului de justiţie.

1.Instanțe

În majoritatea statelor membre există diferite categorii de instanțe. În general,

pot fi identificate trei tipuri principale de instanțe:

• instanțe judecătorești de drept comun;

• instanțe specializate; și/sau
• instanțe competente în materie de drept constituțional.

De obicei, instanțele judecătorești de drept comun se ocupă de litigii în materie

civilă (și anume litigii între cetățeni și/sau societăți) și/sau în materie penală. În plus,
numeroase state membre au înființat instanțe care au competențe specifice, cum ar fi
litigiile între autorități publice și cetățeni sau societăți (litigii de natură administrativă
etc.).

De asemenea, în diferite state membre există o instituție sau o instanță care

asigură respectarea Constituției acestora. Multora dintre aceste instanțe sau instituții li
se poate solicita să verifice dacă o anumită lege sau legislație este conformă cerințelor
constituționale. Unele dintre acestea pot să judece cauze individuale, dar, de obicei,
doar ca instanță de ultim grad de jurisdicție.

2.Alte autorități și instituții judiciare

În majoritatea statelor membre, din sistemul judiciar fac parte nu doar

instanțele, ci și alte autorități și instituții judiciare care exercită autoritatea publică,
cum ar fi procurorii sau, în anumite cazuri, avocații statului, notarii publici sau
executorii judecătorești.

Parchetul sau ministerul public, care este considerat drept parte a sistemului
judiciar în multe state membre, are un rol esențial în procedurile penale.
Responsabilitățile și statutul procurorilor diferă în mod considerabil de la un
stat membru la altul.

8
Cap IV. Sisteme judiciare în - România

1.Organizarea justiției –în România

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, puterea judecătorească
se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege:

În afara acestor instanţe, potrivit legii menţionate, funcţionează instanţele

militare:

9
 Principiile, structura și modul de organizare a sistemului judiciar din România
sunt prevăzute (consacrate) în Constituția României și în Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară.

Justiţia se înfăptuiește în numele legii și se realizează prin următoarele instanțe

judecătoreşti:

• Înalta Curte de Casație și Justiție;

• curțile de apel;
• tribunalele;
• tribunalele specializate;
• judecătoriile și
• instanțele militare.

Înalta Curte de Casație și Justiție

Conform art. 18 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în România funcţionează o
singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate
juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa
supremă în ierarhia instanţelor judecătoreşti din România şi are, în principal,
competenţa de a judeca recursul în casaţie şi de a asigura interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

În temeiul Legii privind organizarea judiciară, nr. 304/2004, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
organizată în: Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia Penală, Secţia
Comercială, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, 4 complete de 5
judecători şi Secţiile Unite,

Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva

hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de
lege, iar Secţia penală judecă şi în primă instanţă procesele şi cererile date prin lege în
competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa

fiecăreia, soluţionează:

 cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură;

 conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;

10
 recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti,
de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost
întrerupt în faţa curţilor de apel;

 orice alte cereri prevăzute de lege.

Completele de 5 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele

judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
judecă şi alte cauze date în competenţa lor prin lege, precum şi ca instanţă
disciplinară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru:

 soluţionarea, în condiţiile prevăzute de lege, a sesizărilor privind schimbarea

jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

 sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte

de promulgare.

În baza art.329 Codul de Procedură Civilă şi al art.414 Codul de Procedură

Penală: Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate
instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere
al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel,
precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti.

Conform Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările
ulterioare, în cadrul acesteia funcţionează următoarele compartimente: Direcţia
legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică, Cancelaria, Departamentul
economico-financiar şi administrativ, Biroul de informare şi relaţii publice, Biroul
relaţii internaţionale, Compartimentul de audit public intern, Compartimentul de
protecţie a muncii.

Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se asigură de către preşedinte,

vicepreşedinte, colegiul de conducere.

În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adunarea generală a judecătorilor se

întruneşte pentru:

 aprobarea raportului anual de activitate, care se dă publicităţii;

11
 aprobarea bugetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu avizul consultativ al
Ministerului Finanţelor Publice;

 alegerea celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile

legii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea și aplicarea unitară a

legii de către celelalte instanțe judecătorești:

• cele 15 curți de apel au tribunale și tribunale specializate în circumscripţie;

• cele 41 de tribunale sunt organizate la nivel de județ și în București, fiind
situate, de regulă, în orașele reședință de județ;
• 4 tribunale specializate funcționează ca instanțe separate pentru: cauzele cu
minori și de dreptul familiei și pentru cauzele comerciale;
• tribunalele au în circumscripţie 178 de judecătorii.

Curţi de apel

Curţile de apel sunt instanţe în circumscripţia cărora funcţionează mai multe

tribunale şi tribunale specializate.În prezent curţile de apel sunt în număr de
15.Circumscripţiile şi localităţile de reşedinţă ale curţilor de apel sunt stabilite
în Anexa 1 (pct.C) la Legea nr.304/2004 republicată. În cadrul curţilor de apel
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile,
penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios
administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,
precum şi , în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale
sau pentru alte materii.

Tribunale

Tribunalele sunt organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti

şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.În circumscripţia
fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din
municipiul Bucureşti (Anexa 1 – pct.A la Legea nr.304/2004 republicată).
Dintre cele 42 tribunale înfiinţate prin lege, un singur tribunal, respectiv
Tribunalul Ilfov, nu funcţionează în prezent. În cadrul tribunalelor funcţionează
secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, penale,
comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi
fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport
cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

12
 În domeniile menţionate se pot înfiinţa tribunale specializate, la nivelul
judeţelor şi al municipiului Bucureşti.În prezent funcţionează 4 tribunale
specializate, respectiv:
Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov;
Tribunalul Comercial Cluj;
Tribunalul Comercial Mureş;
Tribunalul Comercial Argeş.

Judecătorii

Mai multe judecătorii își desfășoară activitatea în circumscripţia fiecăruia din

cele 41 de tribunale.

Toate cele 178 de judecătorii funcționale sunt organizate la nivel de județ și în

sectoarele municipiului București.

Fiecare instanță este condusă de un președinte care exercită atribuţii

manageriale Secțiile specializate ale instanței sunt conduse de un președinte de secție.
În fiecare instanță judecătorească un colegiu de conducere hotărăşte cu privire la
problemele generale de conducere ale instanţei.Judecătoriile sunt instanţe organizate
în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti.Localităţile care fac parte din
circumscripţia judecătoriilor din fiecare judeţ sunt stabilite în Hotărârea Guvernului
nr.337/1993 cu modificările şi completările ulterioare. Dintr-un număr de 188
judecătorii, 11 nu funcţionează, respectiv: Bocşa, Cernavodă, Băneasa, Bechet,
Comana, Cornetu, Sângeorgiu de Pădure, Scorniceşti, Urlaţi, Jibou, Jimbolia. În
raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau
complete specializate. La nivelul acestor instanţe, legea prevede organizarea secţiilor
sau a completelor specializate pentru minori şi familie.Fiecare instanţă judecătorească
este condusă de un preşedinte care exercită atribuţii manageriale. Secţiile instanţelor
judecătoreşti sunt conduse de câte un preşedinte de secţie. De asemenea, în cadrul
fiecărei instanţe funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la
problemele generale de conducere ale instanţei.Cu excepţia judecătoriilor şi a
tribunalelor specializate, toate celelalte instanţe judecătoreşti menţionate au
personalitate juridică.

Instanţe militare

Instanțele militare sunt organizate în 4 tribunale militare, Tribunalul Militar

Teritorial București și Curtea Militară de Apel București. Fiecare tribunal militar are

13
statutul de unitate militară, cu indicativ propriu, iar circumscripţiile acestor instanţe
sunt prevăzute în Anexa 2 la Legea nr.304/2004 republicată. Tribunalele militare
funcţionează în municipiile Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara, iar Tribunalul
Militar Teritorial şi Curtea Militară de Apel, în municipiul Bucureşti.

2.Instituţii implicate în activităţile pe care le presupune justiţia:

Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă, conform Constituţiei, garantul

independenţei justiţiei. şi asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenta
şi etica profesionala în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi
procurorilor.

Ministerul Justiției contribuie la buna funcţionare a sistemului judiciar şi la

asigurarea condiţiilor înfăptuirii justiţiei ca serviciu public, apărarea ordinii de
drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Ministerul Public

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale

societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete,
în condiţiile legii.

Parchetul este organul judiciar ce face parte din structura Ministerului Public,
încadrat cu procurori care exercită atributiile ce revin acestui minister.
Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile
legii (art. 131 din Constituţie).

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

Inspectoratul General al Poliţiei Române
Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti
Uniunea Naţională a Barourilor de Avocaţi
Uniunea Naţională a Notarilor Publici

14
 Alte instituţii sau specialişti:

- Institutul Naţional de Expertiză Criminalistică -

- Institutul de Medicină Legală
- Experţi judiciari, Experţi judecătoreşti, Experţi criminalişti,Traducători

Consiliul Superior al Magistraturii

Pentru a se asigura o bună delimitare a puterilor în stat şi mai ales pentru

garantarea independenţei puterii judecătoreşti,Constituţia a creat un organism profund
democratic şi indispensabil pentru buna funcţionare a justiţiei-Consiliul Superior al
Magistraturii.
Constituţia revizuită,prin art.132 alin.1 a conferit nobila şi înalta misiune de
garant al independenţei justiţiei – Consiliului Superior al Magistraturii,organ suprem
şi unicul reprezentant al autorităţii judecătoreşti.Acest lucru este statuat şi prin art.1
alin.1 din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,care prevede
că acesta este garantul independenţii justiţiei.
Consiliul Superior al Magistraturii este un organism cu importante atribuţii în
asigurarea condiţiilor organizatorice şi de imparţialitate a activităţii instanţelor
judecătoreşti şi având în vedere faptul că pune la adapost justiţia de orice ingerinţe
exterioare şi de influenţele politice şi administrative,această instituţie a mai fost
numită –un guvern al magistraturii.

Organizarea Consiliului Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii a cunoscut o evoluţie de-a lungul
timpului,suferind multiple modificări până a ajunge în forma actuală.Astfel forma
iniţială prevăzută de Constituţia din 1991 a fost modificată prin reforma
constituţională din 1998, care a propus mărirea numărului membrilor Consiliului,
ajungând în final prin Constituţia revizuită din 2003 la o formă mixtă compusă atât
din magistraţi cât şi din personalităţi importante ale vieţii sociale,ştiinţifice şi
universitare.

15
 Dacă Constituţia din 1991 lăsa a se stabili prin lege organică numărul
membrilor Consiliul Superior al Magistraturii, Constituţia revizuită, prin art.133 alin.2
fixează numărul membrilor Consiliului la 19, din care:
A. -14 aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat;aceştia

fac parte din două secţii,una pentru judecători şi una pentru procurori;prima
secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori.
Legea nr.317/2004 determină şi modul de alcătuire a celor două secţii.Potrivit art.5
din lege,Secţia pentru judecători este alcătuită din:
-2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
-4 judecători de la Curţile de Apel;
-2 judecători de la Tribunale;
un judecător de la Judecătorii.
iar Secţia pentru procurori este alcătuită potrivit art.6 din aceiaşi lege,din:
-un procuror de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
-un procuror de Parchetul Naţional Anticorupţie;
-un procuror de la Parchetele de pe lângă Curţile de Apel;
-un procuror de la Parchetele de pe lângă Tribunale;
-un procuror de la Parchetele de pe lângă Judecătorii.
Alegerea magistraţilor în Consiliul Superior al Magistraturii se realizează în cadrul
adunărilor generale ale judecătorilor, respectiv ale procurorilor.Data la care au loc
adunările generale se stabileşte de către Plenul Consiliului,cu cel puţin 60 de zile
înainte de expirarea mandatului membrilor acestuia şi se publică în Monitorul Oficial
al României şi pe pagina de web a Consiliului Superior al Magistraturii.
Membrii Consiliului se aleg din rândul judecătorilor şi procurorilor numiţi de
Preşedintele României şi care au o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de
magistrat.Magistraţii care îndeplinesc condiţiile legale îţă pot depune candidaturile
pentru alegerea ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

16
 În ceea ce priveşte organizarea adunărilor generale a magistraţilor, Legea
nr.317/2004 instituie o procedură detaliată de alegere efectivă a membrilor
Consiliului.În legătură cu adunările generale ale magistraţilor,Consiliul Superior al
Magistraturii are atribuţii în ceea ce priveşte verificarea legalităţii procedurii de
alegere,rezolvă contestaţiile cu privire la legalitatea procedurii de alegere,toate
acestea pentru a asigura o maximă transparenţă în realizarea procesului de alegere a
membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.Tot Consiliul centralizează voturile şi
alcătuieşte lista finală cu magistraţii aleşi pe care apoi o trimite Senatului.
Biroul Permanent al Senatului îi revine numai sarcina de a examina dacă au fost
respectate dispoziţiile legale cu privire la alegerea membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii.Cu toate că alegerea membrilor Consiliului de către Senat este o
atribuţie de ordin constituţional, rolul acestuia în finalizarea procedurii de alegere nu
este decisiv, aceasta pentru a pune alegerea membrilor la adăpost de orice critică ce
priveşte posibilitatea influenţării politice a acestora.
B. -2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptuluui, care se

bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală,aleşi de Senat; aceştia

participă numai la lucrările din plen;
Includerea în Cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a unor personalităţi
importante ale vieţii sociale,ştiinţifice şi unuversitare este de natură să imprime
oricărui asemenea consiliu un plus de supleţe şi de imparţialitate atât în recrutarea şi
promovarea personalului judecătoresc, cât şi în ceea ce priveşte realizarea rolului său
de consiliu de disciplină.
Legea nr.317/2004 determină şi modul de alegere a celor doi reprezentanţi ai
societăţii civile.Potrivit art.20 alin.2 din lege, pot fi aleşi ca membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii acei reprezentanţi ai societăţii civile care îndeplinesc
următoarele condiţii:
a. sunt specialişti în domeniul dreptului,cu o vechime de cel puţin 18 ani ăn
activitatea juridică sau în învăţământul superior;

17
 b. se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală;
c. nu au calitatea de membru al unui partid politic.
C. -ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participă la lucrările secţiei
pentru judecători, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, la lucrările secţiei pentru procurori, iar ministrul
justiţiei, la lucrările ambelor secţii.
Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au
drept de vot, în situţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în
domeniul răspunderii disciplinare.
Noua modificare constituţională a prevăzut posibilitatea ca Preşedintele
României să participe şi să prezideze lucrările Consiliului Superior al Magistraturii
(art.133 alin.6 din Constituţie). Această normă constituţională subliniază locul
deosebit al Consiliului Superior al Magistraturii în structura organelor statului.
Potrivit art.133 alin.4 din Constituţie durata mandatului membrilor
Consiliului Superior al Magistraturii a sporit de la 4 la 6 ani.
Consiliul Superior al Magistraturii este condus de un preşedinte, ajutat de
un vicepreşedinte, aleşi pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînoit dintre
magistraţii care fac parte din secţii diferite.Soluţia este una care permite, în timpul
unui mandat, rotirea mai multor membri la conducerea Consiliului Superior al
Magistraturii.Atribuţiile preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii sunt
determinate de art.25 alin.3 din Legea nr.317/2004. Printre acestea avem:
- reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii în relaţiile interne şi
internaţionale;

18
 - coordonează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi
repartizează lucrările pentru plen şi secţii;
- prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii,cu excepţia
cazului când participă Preşedintele României;
- semnează actele emise de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii;
- sesizează Curtea Constituţională în vederea soluţionării conflictelor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice;
- prezintă, în şedinţă publică a plenului, raportul anual asupra activităţii
Consiliului Superior al Magistraturii, care se transmite instanţelor şi
parchetelor şi se dă publicităţii.
Legea nr. 317/2004 consacră principiul dezbaterilor din cadrul Consiliului
Superior al Magistraturii.Membrii plenului sau al secţiilor hotărăsc, cu majoritate de
voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice (art.30 alin.1 din Legea nr.
317/2004).
Una dintre precizările importante ale Legii nr.317/2004 este cea
consacrată în art.24 alin.1, potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii
funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al
Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor care revin
acestora.Această soluţie este menită să confere Consiliului caracterul unui organism
apt să se concentreze asupra tuturor problemelor cu care se confruntă justiţia
românească.Un organism cu activitate permanentă îşi poate păstra cu mai multă
uşurinţă independenţa şi în acelaşi timp, să fie garantul independenţei justiţiei.Pentru
realizarea acestui deziderat ar fi fost necesar ca membrii Consiliului Superior al
Magistraturii să fie suspendaţi din funcţiile deţinute înainte de alegerea lor şi pe toată
durata mandatului încredinţat.Legiuitorul nu s-a oprit la o astfel de soluţie în privinţa
tuturor magistraţilor care alcătuiesc Consiliul Superior al Magistraturii, ci numai
asupra preşedintelui si a vicepreşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, care
nu exercită activitatea de judecător sau de procuror pe perioada mandatului

19
încredinţat, ceilalţi judecători şi procurori care au fost aleşi în Consiliul Superior al
Magistraturii îşi păstrează funcţiile deţinute anterior.

Ministerul Justiţiei

Ministerul Justiţiei este organul de specialitate al administraţiei publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care asigură
elaborarea, coordonarea şi aplicarea strategiei şi a programului de guvernare
în vederea bunei funcţionări a justiţiei ca serviciu public şi veghează la stricta
aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept.

Cu privire la activitatea instanţelor de judecată:

- pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti, a aparatului propriu şi a

unităţilor subordonate ministerului fondurile necesare în vederea desfăşurării
activităţii;
- coordonează şi îndrumă activitatea economică, de investiţii şi administrativă
a instanţelor judecătoreşti;

- asigură tipărirea şi difuzarea timbrului judiciar, potrivit prevederilor legale.

(HG nr. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei)
Cu privire la activitatea procurorilor - Procurorii îşi desfăşoară activitatea
potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub
autoritatea ministrului justiţiei.

Ministerul Public

Pe teritoriul actual al României, activitatea judecătorească a apărut şi a evoluat

odată cu organizarea statală. La început, activitatea judiciară era realizată împreună cu
celelalte activităţi ale statului, neavând un caracter independent şi nefiind exercitată
de persoane specializate.
În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, cu modificările
şi completările efectuate în 2003, care reflectă schimbările democratice produse în
ţară în decembrie 1989 şi consacră o serie de principii noi în ceea ce priveşte
activitatea judecătorească.
La 1 iulie 1993 a intrat în vigoare Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecătorească, care, în conformitate cu prevederile constituţionale, reintroduce
termenul de „minister public", punând bazele organizării şi funcţionării noii instituţii.

20
 Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor
Iegalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.

a) Ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute de Iege pentru a acţiona
în vederea protejării unui interes public, procurorul trebuie să acţioneze în modul şi
prin mijloacele prevăzute de Iege.
Procurorul nu poate acţiona decât în Iimitele competenţei sale, prin
mijloacele şi în cazurile stabilite prin dispoziţiile Iegale. Cu alte cuvinte, îşi
exercită atribuţiile numai în temeiul Iegii. Misiunea specifică de esenţă a
Ministerului Public este asigurarea respectării legii.

b) Potrivit principiului imparţialităţii, în spiritul prevederilor art.16 din

Constituţie care statuează că "Nimeni nu este mai presus de Iege", procurorul, în
calitatea sa de reprezentant al întregii societăţi, de apărător al ordinii de drept, al
drepturilor şi Iibertăţilor cetăţenilor, are obligaţia să-şi exercite atribuţiile cu
obiectivitate, indiferent de calitatea persoanei cercetate sau de apartenenţa sa social
politică.
Procurorul trebuie să vegheze ca organele Ia a căror activitate participă
sau a căror activitate o supraveghează, să aplice Iegea fără discriminare.

c) Subordonarea ierarhică, un alt principiu al activităţii Ministerului

Public, se concretizează în aceea că procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi
conducătorului acelui parchet, iar acesta din urmă este subordonat conducătorului
parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială.

Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu Iegea, sunt

obligatorii pentru procurorii din subordine, dar în instanţă procurorul de şedinţă este
Iiber să prezinte concluziile pe care Ie consideră întemeiate potrivit Iegii, ţinând
seama de probele administrate în cauză.

Desigur că procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre

atribuţiile procurorilor din subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile
acestora dacă sunt contrare Iegii.

În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de

lege.
Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării
sau al încetării calităţii acestuia, ori în absenţa sa, dacă există cauze obiective care
justifică urgenţa şi care împiedică rezolvarea sa.

21
 Ministerul Public acţionează pentru respectarea acestui principiu şi pentru
asigurarea permanentă a Iegalităţii dispoziţiilor emise de procurorii cu funcţii de
conducere.
Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi şi îşi
exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării
acesteia.

Parchete
Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie
şi judecătorie funcţionează un parchet. În mod similar, pe lângă fiecare instanţă
militară funcţionează un parchet militar. Parchetele au sediul în localităţile în
care îşi au sediul instanţele pe lângă care funcţionează şi au aceeaşi
circumscripţie cu acestea. Unităţile de parchet care au personalitate juridică
sunt parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale.
Parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au în structură secţii, în
cadrul cărora pot funcţiona servicii şi birouri. Parchetele de pe lângă curţile de
apel au în structură şi câte o secţie pentru minori şi familie. În raport cu natura
şi numărul cauzelor, în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii pot funcţiona
secţii maritime şi fluviale. Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse
de procurori generali, iar parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru
minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de prim-procurori. Secţiile,
serviciile şi birourile parchetelor de pe lângă instanţe sunt conduse de procurori
şefi.

În cadrul fiecărui parchet funcţionează colegii de conducere, care

avizează problemele generale de conducere ale parchetelor.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Activitatea tuturor parchetelor este coordonată de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are personalitate juridică şi gestionează
bugetul Ministerului Public. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi trei
consilieri. În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte asupra problemelor
generale ale Ministerului Public. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
are în structură secţii, servicii, birouri, conduse de procurori şefi, inclusiv
pentru combaterea infracţiunilor săvârşite de militari.

22
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism. Atribuţiile, structura şi funcţionarea sunt reglementate în Legea
nr.508/2004 modificată şi completată.

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

funcţionează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, Departamentul
Naţional Anticorupţie, care este independent în raport cu instanţele
judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte
autorităţi publice.

Departamentul Naţional Anticorupţie este condus de un procuror şef, ajutat

de 2 procurori şefi adjuncţi şi 2 consilieri, fiind coordonat de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Departamentul Naţional Anticorupţie are o structură centrală, în cadrul

23
căreia funcţionează şi o secţie de combatere a infracţiunilor săvârşite de militari
şi o structură teritorială, compusă din 15 servicii şi 3 birouri teritoriale.
Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea
Departamentului Naţional Anticorupţie sunt stabilite în O.U.G.nr.43/2002
modificată şi completată.

Departamentul Naţional Anticorupţie

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

funcţionează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, Departamentul
Naţional Anticorupţie, care este independent în raport cu instanţele
judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte
autorităţi publice. Departamentul Naţional Anticorupţie este condus de un
procuror şef, ajutat de 2 procurori şefi adjuncţi şi 2 consilieri, fiind coordonat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Departamentul Naţional Anticorupţie are o structură centrală, în cadrul
căreia funcţionează şi o secţie de combatere a infracţiunilor săvârşite de militari
şi o structură teritorială, compusă din 15 servicii teritoriale şi 3 birouri
teritoriale. Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea
Departamentului Naţional Anticorupţie sunt stabilite în O.U.G.nr.43/2002
modificată şi completată.

24
Cap V. Sisteme judiciare în Ungaria

Organizarea justiției – sisteme judiciare- administrarea instanțelor

Consiliul Național de Justiție (Országos Igazságszolgáltatási Tanács)

Consiliul Național de Justiție este un organism alcătuit din 15 membri care cuprind
9 judecători, Ministrul Justiției (igazságügyért felelős miniszter), Procurorul General
(legfőbb ügyész), Președintele Asociației Baroului de Avocați din Ungaria (Magyar
Ügyvédi Kamara) și doi parlamentari numiți de comitetele responsabile pentru
materiile constituționale și financiare (az Országgyűlés Alkotmány- és Igazságügyi
Bizottsága). Consiliul este prezidat de Președintele Curții Supreme (Legfelsőbb
Bíróság).

Consiliul Național de Justiție este responsabil de administrarea centrală – inclusiv

administrarea financiară – a instanțelor și de supravegherea activităților administrative
ale judecătorilor care prezidează curțile de apel regionale (ítélőtábla) și instanțele
departamentale (megyei bíróság).

Consiliul are un sediu și în Budapesta.

Tipuri de instanțe

În Republica Ungară justiția este administrată de următoarele tipuri de instanțe:

• Curtea Supremă a Republici Ungare (Legfelsőbb Bíróság în limba maghiară);
• Curțile de apel regionale (ítélőtáblák în limba maghiară);
• Instanțele departamentale și, în capitală, Tribunalul din Budapesta (megyei
bíróságok és a Fővárosi Bíróság în limba maghiară);
• Instanțe municipale (városi bíróság) și instanțe de sector (kerületi bíróság)
(instanțele locale) (helyi bíróság) (kerületi és helyi bíróságok în limba
maghiară); și
• Tribunalele muncii (munkaügyi bíróságok în limba maghiară).

Domeniul jurisdicției coincide, în general, cu limitele administrative, iar denumirea

instanței indică locația acesteia.

25
Judecătorii neprofesioniști (nem hivatásos bíró) participă, de asemenea, în cauze în
maniera descrisă de lege, însă numai judecătorii oficiali pot ocupa funcția de
judecător unic (egyesbíró) și de președinți ai consiliului (tanácselnök). Curtea
Supremă este autoritatea judiciară supremă din Ungaria.

Curtea Supremă garantează uniformitatea în administrarea justiției de către instanțe,

hotărârile pronunțate de aceasta fiind astfel obligatorii pentru toate instanțele. Pe baza
recomandării făcute de Președintele Republicii (köztársasági elnök), Parlamentul
alege Președintele Curții Supreme (a Legfelsőbb Bíróság elnöke).

La recomandarea Președintelui Curții Supreme, Președintele Republicii numește vice-

președinții Curții Supreme (a Legfelsőbb Bíróság elnökhelyettese). Este necesară o
majoritate de două treimi din voturile parlamentarilor pentru a alege Președintele
Curții Supreme.

Judecătorii profesioniști sunt numiți de Președintele Republicii, putând fi revocați

din funcție numai pe motivele și în conformitate cu procedurile specificate prin lege.
Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, fără a avea dreptul de a fi
membri ai partidelor politice și nici nu pot fi implicați în activități politice.

Ierarhizarea instanțelor

Instanțele locale

Instanțele locale soluționează cauze în primă instanță.

Tribunalele muncii soluționează cauze privind relațiile de muncă și alte relații

similare (munkaviszony és munkaviszony jellegű jogviszony) (și alte cauze adresate
acestora conform legii). Acestea sunt situate în județe și în Budapesta.

Instanțele locale pot stabili secții (csoport) pentru tratarea unor tipuri specifice de
cauze.

Instanțe departamentale

Instanțele departamentale soluționează cauze în primă instanță, atunci când legea

prevede astfel, și, de asemenea, soluționează recursuri (fellebbezés) înaintate
împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele locale.

Instanțele departamentale sunt formate din complete (tanács), secții și divizii penale,
civile, economice și administrative (kollégium). Mai multe divizii pot funcționa și ca
o unitate separată.

26
Cauzele specifice sunt audiate de tribunalele militare (katonai tanács) în cadrul
instanțelor departamentale desemnate și cu domenii de jurisdicție definite.

Curțile de apel regionale

Curțile de apel regionale funcționează în Debrecen, Szeged, Budapesta, Győr și

Pécs. Acestea soluționează recursurile înaintate împotriva hotărârilor pronunțate de
instanțele locale și departamentale în cazurile specificate de lege și de asemenea alte
cauze care sunt trimise în jurisdicția acestora prin lege.

Curțile de apel regionale dispun de complete și divizii penale și civile. Curtea de

Apel Regională Budapesta include, de asemenea, o divizie administrativă care poate
funcționa ca unitate separată în cadrul diviziei civile.

Zone de jurisdicție
• Curtea de Apel Regională Szeged: regiunea Csongrád, Bács-Kiskun és Békés;
• Curtea de Apel Regională Pécs: regiunea Baranya, Somogy és Tolna;
• Curtea de Apel Regională Debrecen: regiunea Hajdú-Bihar, Borsod-Abaúj-
Zemplén, Jász-Nagykun-Szolnok és Szabolcs-Szatmár-Bereg;
• Curtea de Apel Regională Győr: regiunea Győr-Moson-Sopron, Komárom-
Esztergom, Vas, Veszprém és Zala;
• Curtea de Apel Regională Budapesta: Budapesta, regiunea Fejér, regiunea
Heves, regiunea Pest, regiunea Nógrád.

Curtea Supremă

Curtea Supremă reprezintă forul cel mai înalt al sistemului judecătoresc. Aceasta
este condusă de un președinte având sediul în Budapesta. Curtea Supremă
soluționează căile de atac înaintate împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele
departamentale și curțile de apel regionale (în anumite cauze specificate de lege).

De asemenea, Curtea Supremă:

• soluționează cauzele de revizuire (felülvizsgálati kérelem);
• adoptă hotărâri de uniformitate (jogegységi határozat), care sunt obligatorii
pentru toate instanțele de justiție;
• soluționează alte cauze adresate jurisdicției sale;
• Curtea Supremă este formată din comitete de deliberare și armonizare
(ítélkező és jogegységi tanács) precum și din divizii penale, civile și
administrative.

27
Izvoarele de drept maghiar

Constituţia

Legea XX din 1949 privind Constituţia reprezintă vârful ierarhiei legislaţiei în

Ungaria. Toate celelalte legi trebuie să fie compatibile cu aceasta. Constituţia este
adoptată de către Parlament, iar modificarea acesteia necesită o majoritate de două
treimi a voturilor tuturor membrilor Parlamentului [articolul 24 alineatul (3) din
Constituţie].

Constituţia maghiară este alcătuită din cincisprezece capitole. Capitolul I, care

cuprinde dispoziţii generale, prevede forma de guvernământ, transferul anumitor
atribuţii Uniunii Europene şi câteva principii fundamentale, precum statul de drept,
interzicerea impunerii puterii prin recurgerea la forţă, înfiinţarea şi funcţionarea liberă
a partidelor, repudierea războaielor, cooperarea privind instituirea unităţii europene,
recunoaşterea drepturilor fundamentale şi a faptului că legea cuprinde norme
referitoare la drepturile şi obligaţiile fundamentale, însă nu trebuie să impună limitări
asupra conţinuturilor esenţiale ale drepturilor fundamentale.

Capitolele II-XI cuprind normele fundamentale privind demnitarii publici şi

cele mai importante instituţii ale ţării, stabilind statutul legal şi sarcinile
Parlamentului, (ale) Preşedintelui Republicii, Curţii Constituţionale, Comisarului
parlamentar pentru drepturile omului, Comisarului parlamentar pentru drepturile
minorităţilor naţionale şi etnice, Curtea de Conturi, Băncii Naţionale maghiare,
Guvernului, forţelor armate, poliţiei, guvernelor locale, corpului magistraţilor şi
Biroului procurorului.

Capitolul XII cuprinde declaraţia drepturilor şi obligaţiilor fundamentale,

capitolul XIII prevede principiile care guvernează alegerile, capitolul XIV priveşte
capitala Ungariei şi emblemele, iar capitolul XV cuprinde dispoziţii finale.

Legi ale Parlamentului

În Ungaria, legile pot fi adoptate de Parlament. Constituţia prevede drepturile şi

obligaţiile fundamentale care urmează a fi reglementate prin legi. Legea XI din 1987
privind legislaţia (Codul legislativ) adaugă noi materii în domeniul exclusiv de
aplicare a legislaţiei. Parlamentul adoptă anumite legi cu majoritate simplă de voturi,
adică mai mult de jumătatea voturilor membrilor Parlamentului prezenţi, iar altele cu
o majoritate de două treimi (majoritate calificată). Alături de Legea de adoptare a
Constituţiei, Legea de ratificare şi de promulgare a tratatului internaţional de aderare
la UE şi Legea privind emblemele naţionale necesită, de asemenea, o majoritate de
28
două treimi a voturilor membrilor Parlamentului. Legile care necesită o majoritate de
două treimi a voturilor sunt menţionate în Constituţie.

Înainte de adoptarea Legii XXXI din 1989 de modificare a Constituţiei,

Consiliul prezidenţial al Ungariei era autorizat să emită decrete-legi. Din punctul de
vedere al ierarhiei legislative, decretele-legi care sunt încă în vigoare, se asimilează
regulamentelor, la acelaşi nivel ca şi legile.

Decrete

Codul legislativ recunoaşte decretele guvernamentale, decretele ministeriale şi

decretele administraţiilor publice locale.

Autoritatea guvernului de a adopta decrete poate fi primară sau se poate

baza pe împuterniciri legislative. Atribuţiile primare sunt prevăzute la articolul 35
alineatul (2) din Constituţie, care menţionează că Guvernul emite decrete în
domeniul său de competenţă. Acest lucru nu aduce limitări Parlamentului, care poate
include în atribuţiile sale orice domeniu de reglementare.

În temeiul Codului legislativ, Guvernul, cu o împuternicire legislativă specifică,

de asemenea, poate să adopte decrete pentru punerea în aplicare a legilor. În
conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din Codul legislativ, autorizaţia privind
adoptarea de regulamente de punere în aplicare trebuie să precizeze titularul, obiectul
şi domeniul de aplicare al împuternicirii. Titularul nu poate acorda ulterior
împuternicire legislativă unei alte părţi.

Decretele ministeriale reprezintă un tip special de decrete. Acestea se situează

în ierarhia legislativă, sub decretele guvernamentale. În temeiul Codului legislativ,
miniştrii pot emite decrete în domeniul de competenţă al acestora şi pe baza unei
împuterniciri, primită în conformitate cu legile Parlamentului sau decretele
guvernamentale. În vederea emiterii de decrete ministeriale trebuie îndeplinite, astfel,
două condiţii.

În temeiul unei legi separate, preşedintele Băncii Naţionale a Ungariei poate,

prin Decrete ale Băncii Centrale, emite dispoziţii care sunt obligatorii pentru
instituţiile financiare, persoanele juridice care nu sunt considerate instituţii financiare,
dar care îndeplinesc servicii financiare suplimentare, precum şi pentru prestatorii de
servicii de investiţii şi casele de compensare.

Decretele administraţiei publice locale constituie al treilea tip de decrete.

Articolul 44/A alineatul (2) din Constituţie prevede că organismele reprezentative
locale pot emite decrete în domeniile de competenţă ale acestora, însă acestea nu
trebuie să contravină reglementărilor legislative superioare. În conformitate cu
29
articolul 16 alineatul (1) din Legea LXV din 1990 privind administraţiile publice
locale, un organ reprezentativ al conducerii locale, în limitele sale de competenţă,
poate să emită decrete guvernamentale locale de reglementare a activităţilor publice
locale, care nu sunt reglementate la un nivel superior şi le poate pune în aplicare pe
baza împuternicirii sale legale.

Acorduri internaţionale

Ungaria/Guvernul Ungariei poate încheia acorduri internaţionale cu alte

state/guvernele altor state. În Ungaria, relaţiile dintre acordurile internaţionale şi
legislaţia internă se bazează pe un sistem dualist, adică acordurile internaţionale sunt
încorporate în legislaţia naţională prin promulgarea acestora în reglementări legale.

II. Alte izvoare de drept în sens larg (care nu sunt considerate reglementări)

1. Alte instrumente legale de guvernare

Sistemul juridic maghiar cuprinde alte instrumente juridice de guvernare, care,

deşi reprezintă norme, nu sunt considerate ca reglementări legale, întrucât constituie
norme interne neobligatorii pentru toţi, ci (cu excepţia liniilor directoare juridice care
nu au forţă juridică obligatorie) numai pentru organe aflate sub autoritatea
emitentului. În temeiul Codului legislativ, aceste instrumente ale guvernării cuprind
decizii, ordine ale băncii centrale, comunicaţii statistice şi linii directoare juridice.

Deciziile pot fi adoptate de către Parlament, Guvern, comisii guvernamentale,

administraţii publice locale şi organe ale administraţiei publice locale, şi
reglementează funcţionarea proprie a acestora, precum şi atribuţiile organelor aflate
sub autoritatea acestora, adoptând planuri referitoare la domeniile de competenţe ale
acestora.

În cadrul competenţei lor, astfel cum se prevede în normele de drept,

ministerele şi şefii organelor naţionale competente pot emite instrucţiuni pentru a
reglementa activităţile organelor aflate sub autoritatea lor directă.

Comunicaţiile statistice sunt emise de către preşedintele Biroului central de

statistică şi cuprind dispoziţii obligatorii alcătuite, în mod exclusiv, din termeni,
metode, clasificări, liste şi cifre statistice.

Liniile directoare juridice includ directive emise de Parlament şi de către

Guvern şi prevăd obiectivele generale şi programele. Acestea prezintă puncte de
vedere asupra unor activităţi publice şi de stat importante. Parlamentul şi Guvernul
pot interpreta reglementările legale în poziţii de principiu. Ministerele şi şefii
competenţi ai organelor naţionale pot emite directive şi comunicări. Directivele
30
prezintă recomandări cu privire la cele mai importante modalităţi şi mijloace de
punere în aplicare a normelor de drept. Comunicările precizează fapte sau date care
prezintă importanţă pentru funcţionarea organelor responsabile de punerea în aplicare
a normelor de drept.

2. Decizii ale Curţii Constituţionale

Deciziile Curţii Constituţionale joacă un rol important în sistemul legislativ.

Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea reglementărilor şi, prin adoptarea
de decizii, declară nule reglementările (dispoziţiile) care contravin Constituţiei.
Aceasta oferă motive detaliate pentru deciziile sale şi judecă cauze similare în
conformitate cu principiile deja aplicate. O decizie a Curţii Constituţionale nu poate fi
atacată cu apel şi este obligatorie pentru toţi. Atribuţiile cele mai importante ale Curţii
Constituţionale sunt de a proteja Constituţia şi de a menţine democraţia
constituţională şi stabilitatea statului de drept. În consecinţă, Curtea Constituţională
este înzestrată cu un grad ridicat de independenţă şi putere.

3. Jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti

Prin îndeplinirea responsabilităţii sale de a garanta aplicarea uniformă a

dreptului şi a asigura orientări judiciare instanţelor inferioare, Curtea Supremă adoptă
hotărâri de uniformitate şi pronunţă hotărâri de principiu. Procedura de uniformitate
poate fi iniţiată în cazul în care dezvoltarea şi uniformitatea practicii judiciare necesită
adoptarea unei hotărâri de uniformitate într-un domeniu de principiu şi dacă o cameră
a Curţii Supreme intenţionează să devieze de la hotărârea pronunţată de către o altă
cameră a Curţii Supreme. Hotărârea privind uniformitatea dreptului este obligatorie
pentru instanţele judecătoreşti. Hotărârile de principiu, alese din practica camerelor de
judecată ale Curţii Supreme, asigură, de asemenea, uniformitatea hotărârilor
pronunţate; ca şi hotărârile de uniformitate a dreptului, hotărârile de principiu sunt, de
asemenea, publicate în Repertoarul Oficial al Curţii Supreme (Legfelsőbb Bíróság
Hivatalos Gyűjteménye).

III. Intrarea în vigoare a normelor conţinute de instrumentele supranaţionale

Legea din 2005 (Legea privind dreptul internaţional) reglementează procedura

privind acordurile internaţionale precum şi promulgarea şi intrarea în vigoare a
acestor acorduri. În conformitate cu articolul 9 din Legea privind dreptul
internaţional, în cazul în care în temeiul articolului 7 alineatul (3), Parlamentul a
autorizat recunoaşterea valabilităţii unui acord internaţional datorită importanţei
esenţiale a acestuia pentru relaţiile externe ale Ungariei, acordul respectiv trebuie
promulgat sub forma unei legi sau, în alte cazuri, a unui decret guvernamental.
Autorizaţia privind recunoaşterea validităţii obligatorii a unui acord internaţional este

31
conţinută într-un act legal de promulgare. În legea de promulgare a acordului
internaţional, data intrării în vigoare a dispoziţiilor care cuprind textul acordului,
rezervele, obiecţiunile şi declaraţiile, trebuie stabilită ca fiind identică cu data intrării
în vigoare a acordului în Ungaria. În cazul în care aceasta din urmă nu este încă
cunoscută în momentul promulgării acordului, condiţiile privind intrarea în vigoare a
acordului trebuie să precizeze faptul că data intrării sale în vigoare va fi stabilită de
către Ministerul Afacerilor Externe într-o decizie care urmează să fie publicată în
Monitorul Oficial maghiar (Magyar Közlöny).

Constituţia Ungariei prevede, de asemenea, o altă modalitate de încorporare a

actelor legale supranaţionale în sistemul juridic naţional. În conformitate cu articolul
7 alineatul (1) din Constituţie, sistemul juridic maghiar acceptă principiile generale
recunoscute ale dreptului internaţional şi armonizează legislaţia internă cu obligaţiile
asumate în temeiul dreptului internaţional. În conformitate cu articolul 8 alineatul (1)
din Constituţie, Ungaria recunoaşte drepturile fundamentale inviolabile şi
inalienabile ale omului; respectul şi protecţia acestor drepturi reprezintă o obligaţie
primară a statului.

Dreptul comunitar european este transpus în sistemul juridic maghiar prin

adoptarea de reglementări legale tematice la nivelul prevăzut prin Constituţie şi Codul
legislativ.

IV. Diferitele autorităţi care sunt împuternicite să adopte norme de drept

În Ungaria, Parlamentul, Guvernul, membrii Guvernului, Preşedintele Băncii

Naţionale maghiare şi autorităţile publice locale pot adopta norme de drept.

Parlamentul, în calitate de organ suprem al puterii statale şi reprezentant al

democraţiei în Ungaria, adoptă Constituţia Ungariei şi este împuternicit să adopte
legi.

Guvernul este organul central al puterii executive. Acesta se află în vârful

administraţiei publice şi verifică şi coordonează activitatea autorităţilor administraţiei
publice. Guvernul este alcătuit din Primul ministru şi miniştrii. Guvernul poate adopta
decrete în limitele sale de competenţă prevăzute în Constituţie şi cu împuternicire
legală. Decretele guvernamentale nu trebuie să contravină legilor Parlamentului.

Membrii Guvernului sunt prim ministrul şi miniştrii. Prim ministrul conduce

şedinţele guvernului şi supraveghează punerea în aplicare a decretelor şi deciziilor
guvernamentale. Miniştrii conduc sectoarele care intră în domeniul acestora de
competenţă, în conformitate cu normele de drept şi deciziile Guvernului, şi
direcţionează activităţile organelor aflate sub autoritatea acestora. În cazul în care sunt
împuterniciţi prin legi ale Parlamentului sau decrete guvernamentale, miniştrii pot
32
emite decrete în limitele lor de competenţă. Decretele ministeriale nu pot contraveni
legilor Parlamentului sau decretelor guvernamentale.

Administraţia publică locală este un organ public local, ales şi condus în mod
democratic. Acesta reglementează şi conduce în mod autonom activităţile publice
locale care sunt de competenţa acestuia, în interesul populaţiei locale şi în cadrul
prevăzut prin lege. Administraţiile publice locale pot, atunci când sunt împuternicite
prin lege, să emită decrete de reglementare a propriilor activităţi. Asemenea decrete
nu trebuie să contravină niciunei alte norme de drept superioare. Administraţia
publică locală poate emite decrete de reglementare a activităţilor locale, care nu sunt
guvernate prin norme de drept superioare.

Într-un domeniu prevăzut printr-o lege separată, preşedintele Băncii Naţionale a

Ungariei poate emite dispoziţii care sunt obligatorii pentru instituţiile financiare,
persoanele juridice care nu sunt considerate instituţii financiare, dar care oferă servicii
financiare suplimentare, precum şi pentru prestatorii de servicii de investiţii şi casele
de clearing. Decretele băncii centrale nu trebuie să contravină normelor de drept.

V. Procesul de adoptare a normelor de drept

Legislaţia este adoptată atunci când procesele sociale şi economice necesită

acest lucru, atunci când reglementarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor determină
acest lucru, precum şi atunci când dreptul comunitar european trebuie transpus în
normele de drept maghiare. Adoptarea unei norme de drept este precedată de o analiză
a materiei care urmează să fie reglementată. Proiectul legislativ este pregătit
întotdeauna de către ministrul desemnat sau competent în domeniul care urmează a fi
reglementat. În funcţie de rangul actului legislativ, ministerul competent trimite
proiectul elaborat, în vederea consultării administrative, către alte ministere,
organizaţii reprezentative şi alte organe vizate de respectiva dispoziţie legislativă. În
acelaşi timp, în conformitate cu articolul 9 din Legea XC din 2005 privind libertatea
informaţiilor electronice, organul care a elaborat proiectul de text trebuie să-l publice
(acest lucru nu se aplică excepţiilor prevăzute în proiect) pe site-ul acestuia, unde
publicul poate face comentarii sau prezenta sugestii. Organul care a depus proiectul îl
revizuieşte pe baza avizelor experţilor primite în timpul consultărilor, precum şi a
comentariilor publicului.

În urma procesului consultativ administrativ, proiectul legislativ, care urmează

a fi prezentat Guvernului, este discutat în cadrul reuniunii secretarilor (administrativi)
de stat, care hotărăsc dacă proiectul este sau nu gata de prezentare. Reuniunea
secretarilor (administrativi) de stat reprezintă ultimul forum de discuţie tehnică a
proiectului, în cadrul căruia se discută aspectele tehnice/conceptuale cu privire la care
nu s-a ajuns la un acord în timpul consultării administrative.

33
 Documentele discutate în cadrul reuniunii secretarilor (administrativi) de stat şi
care sunt considerate gata de prezentare sunt înaintate în mod corespunzător
Guvernului. În cadrul şedinţei de Guvern, majoritatea prezentărilor sunt adoptate fără
discuţii, însă cele importante sau cele care sunt problematice din punct de vedere
politic sunt discutate de către Guvern şi adoptate (sau nu) ulterior.

În cazul proiectelor de lege, următoarea etapă în procesul legislativ este

depunerea proiectului la Parlament. Proiectul este apoi discutat în cadrul comisiei
parlamentare desemnate şi în şedinţa plenară a Parlamentului. Comisiile parlamentare
şi orice membru al Parlamentului poate depune amendamente la proiect. Parlamentul
votează, în mod separat, cu privire la adoptarea propunerilor de modificare şi apoi cu
privire la proiect în ansamblu.

Actul legislativ trebuie promulgat în Monitorul Oficial al Ungariei, Magyar

Közlöny [Monitorul oficial maghiar], o copie electronică a acestuia trebuind fi
publicată, de asemenea. În mod excepţional, o anexă la un decret ministerial – în
cazul în care nu priveşte cetăţenii în mod direct – poate fi, de asemenea, pus la
dispoziţia publicului prin publicarea acestuia în monitorul oficial al ministerului. Un
decret al administraţiei publice locale trebuie promovat în monitorul oficial al
administraţiei în cauză, în modul obişnuit, prevăzut de normele de funcţionare şi
organizare ale acesteia.

VI. Intrarea în vigoare a normelor de drept naţionale

Valabilitatea unui act legislativ se extinde asupra persoanelor fizice şi

persoanelor juridice care îşi au reşedinţa în Ungaria şi asupra cetăţenilor maghiari
care domiciliază în străinătate. Validitatea decretelor emise de administraţia publică
locală acoperă circumscripţia de jurisdicţie a acesteia.

Codul legislativ interzice valabilitatea retroactivă şi prevede că o normă de

drept nu poate stabili obligaţii sau declara orice conduită ca fiind ilegală pentru
perioada care precede promulgarea acesteia.

Legea trebuie să prevadă data intrării sale în vigoare, astfel încât să rămână
timp suficient pentru a pregăti punerea în aplicare a acesteia.

Legea şi regulamentul de punere în aplicare a acesteia trebuie să intre în

vigoare în acelaşi timp. O normă de drept îşi pierde validitatea în cazul în care o altă
normă o abrogă sau dacă termenul prevăzut în norma de drept expiră.

VII. Modalităţile de soluţionare a conflictelor care pot apărea între diferite surse
de drept

34
 Reglementările legislative nu trebuie să prevadă norme care contravin
dispoziţiilor cuprinse într-o altă normă de drept şi care prezintă acelaşi nivel sau un
nivel superior. În cazul în care apar conflicte, sistemul juridic prevede mijloace
adecvate de înlăturare a acestora.

De obicei, conflictele se ivesc în timpul etapei de pregătire a actului legislativ

vizat; în astfel de cazuri, situaţia poate fi remediată înainte de adoptarea normei. Cu
toate acestea, uneori un conflict între diferite standarde poate deveni aparent abia în
timpul punerii în aplicare a acestora. În aceste situaţii, instanţele judecătoreşti trebuie
să încerce să rezolve conflictul cu ajutorul principiilor generale de drept. Un
asemenea principiu este cel conform căruia, în cazul în care o normă de drept
contravine unei norme superioare, aceasta din urmă prevalează asupra celei dintâi. Un
alt principiu prevede că o normă de drept specială are prioritate asupra unei norme
generale şi că o normă juridică ulterioară prevalează asupra unei norme anterioare.

În cazul în care este vorba despre norme de drept de acelaşi grad, conflictele
care nu antrenează o încălcare a Constituţiei sunt, în general, soluţionate cu ajutorul
interpretării normei de către instanţele judecătoreşti. Cu ajutorul principiilor de drept
de mai sus, instanţele judecătoreşti decid care dintre dispoziţiile aflate în conflict ar
trebui să prevaleze. În conformitate cu practica urmată de Curtea Constituţională, în
cazul în care norma generatoare de conflict încalcă o dispoziţie a Constituţiei, apare
un caz de neconstituţionalitate, situaţie în care Curtea Constituţională abrogă
dispoziţiile neconstituţionale.

Conflictul dintre norme poate ieşi la iveală înainte de apariţia unei probleme
reale în punerea în aplicare a acesteia. În aceste cazuri, legiuitorul înlătură conflictul
prin modificarea normei de drept.

În cazul legilor, preşedintele Republicii, în cazul în care consideră că o normă

care a fost deja adoptată de către Parlament, dar care nu a fost încă promulgată,
încalcă Constituţia, poate solicita Curţii Constituţionale să verifice legea (veto
constituţional). În cazul în care Curtea decide că norma de drept încalcă într-adevăr
Constituţia, Parlamentul trebuie să ia măsuri pentru a remedia neconstituţionalitatea.

Capitolul VII. CONCLUZII

35
 Azi în contextul introducerii în legislaţia României a unor norme,regulamente
cu efect imperativ sau a unor recomandări adoptate de organele jurisdicţionale a
Uniunii Europene ratificate de România prin legi de Parlamentul României se poate
constata o armonizare a legislaţiei cu cea din statele europene, cu tratele internaţionale
referitoare la drepturile civile .
Atât România ,cât şi Ungaria foloseşte un sistem judiciar cu patru niveluri:
1) Judecătorii /Instanţele locale districtuale (municipale),
2) Tribunale / Instanţe departamentale (şi Tribunalul Capitalei),
3) Curţi de apel/ Instanţa superioară de apel,
4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie/Curtea Supremă.

Justiţia, ca autoritate distinctă în stat, este chemată să soluţioneze toate

conflictele care apar în întreaga viaţă socială; când se reclamă încălcarea unor drepturi
sau sunt contestate, prin judecată se "ordonă" încetarea încălcării dreptului, care poate
fi impusă prin forţa de constrângere a statului.

Principiile functionării instantelor judecătoresti :accesul liber la

justitie,egalitatea cetatenilor in fata justitiei, publicitatea dezbaterilor
judecatoresti,contradictorialitatiea si oralitatii dezbaterilor judecatoresti,principiul
dublului grad de jurisdictie,a legalitatii, a competentei si procedurii de judecata. ,sunt
principii consacrate de Constituţie şi în Legea nr. 92 /1992 pentru organizarea
judecatoreasca si in codurile de procedura penala si civila, dar asemenea dispozitii se
găsesc si in alte legi organice.

Sistemul judiciar din ambele ţări este menit să garanteze drepturile

personale(dreptul la nume,dreptul la opinie,dreptul la muncă ) şi să ocrotească
drepturile reale (dreptul de proprietate) .

36