Evaluarea întreprinderii CIG III

CAPITOLUL I
ABORDĂRI TEORETICE DE BAZĂ PRIVIND EVALUAREA FIRMEI

1.1. Evaluarea firmei - definiţie, conţinut

1.2. Importanţa şi necesitatea evaluării firmei
1.3. Forme ale evaluării firmei (Clasificarea evaluărilor)
1.4. Termeni fundamentali în evaluare
1.5. Bazele evaluării. Principalele tipuri de valoare
1.6. Principii de evaluare
1.7. Etapele activității practice de evaluare. Raportul de evaluare
1.8. Bilanțul economic-instrument de lucru în evaluarea unei întreprinderi

1
 Evaluarea întreprinderii CIG III

CAPITOLUL I
ABORDĂRI TEORETICE DE BAZĂ PRIVIND EVALUAREA FIRMEI
1.1. Evaluarea firmei- definiţie, conţinut
Definiție Evaluarea întreprinderii reprezintă puntul de intersecţie dintre teoria finanţelor şi
mecanismul tranzacţiilor economice, care necesită o estimare justă a valorii de piaţă a
întreprinderii şi o informare corectă a utilizatorilor de informaţie economico-financiară.
Evaluarea este definită ca operaţiunea prin care se apreciază valoarea unui bun, a unei
investiţii sau a unei firme.
Evaluarea unei întreprinderi presupune estimarea acelui preţ care s-ar plăti la un moment
dat pentru întreprindere, estimare care se realizează în funcţie de măsurarea avuţiei, dar şi a
potenţialului acesteia de a-şi mări bogăţia (avuţia) în perioada următoare. Aceasta înseamnă că
evaluarea întreprinderii nu reprezintă doar stabilirea valorii unor proprietăţi sau bunuri din activul
acesteia, ci şi determinarea capacităţii firmei de a genera fluxuri (profit, cash-flow, etc) la dispoziţia
proprietarului său (Anghel, 2010).
Spre deosebire de evaluarea bunurilor, evaluarea unei întreprinderi este mult mai complexă
şi are la bază ideea că întreprinderea nu este doar o mulţime de bunuri deţinute în patrimoniu, ci are
şi o marcă, o poziţie pe piaţă şi are capacitatea de a produce fluxuri în perioada următoare.
În legătură cu valoarea bunurilor, au existat numeroase curente de gândire care au încercat
să explice conţinutul acesteia, sursa, mărimea şi metodele de evaluare. A. Smith (1721-1790)
considera că valoarea este creată din combinația factorului capital cu pământul și munca. Dacă
”prețul natural”al unui bun reflectă în general cât ar costa pentru a fi produs, raritatea este cea care
conferă valoarea de schimb a bunurilor. Dacă se analizează definiţia lui Smith despre valoare, se
constată dublul ei înţeles. Uneori, ea exprimă utilitatea unui anume obiect, alteori ea reprezintă
avantajul pe care îl conferă posesia acestui bun de a permite cumpărarea altor bunuri. Primul sens
conduce la „valoarea de întrebuinţare", celălalt, la valoarea de schimb. Bunurile care au cea mai
mare valoare de întrebuinţare au, adesea, o nesemnificativă valoare de schimb, afirma Smith.
Spre deosebire de valoarea bunurilor, care se stabileşte în procesul schimbului prin
confruntarea cererii cu oferta, fiind caracteristică bunurilor de consum, evaluarea este specifică
bunurilor generatoare de venituri viitoare, respectiv proprietăţi imobiliare (terenuri, clădiri),
mijloace fixe (maşini, instalaţii, echipamente), imobilizărilor necorporale (brevete, licenţe, mărci de
comerţ, programe informatice), imobilizărilor financiare (titluri de plasament deţinute pe termen
mediu şi lung, generatoare de venituri financiare), activelor circulante (stocuri, creanţe) sau chiar
întreprinderii în ansamblul său.
Rezultă, deci, că întreprinderea, ca obiect al evaluării, poate fi privită din două puncte de
vedere:
- ca o sumă de active sau de valori patrimoniale şi
- din punct de vedere al capacităţii de a produce profit, aspectul cel mai important pentru
potenţialii investitori.
Conținut
Procesul de evaluare a activelor firmei diferă în funcţie de natura lor, respectiv:
- active corporale sau reale (imobilizări corporale: maşini, utilaje, clădiri etc.) a căror
valoare se determină pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, ţinându-se seama de o
serie de factori, precum costul activelor, caracteristicile lor, nivelul cererii, raritatea;
- active financiare (imobilizări financiare: acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit,
depozite bancare etc.) a căror valoare se stabileşte tot pe piaţă, dar în mod diferit, întrucât activele
financiare nu sunt cumpărate pentru a fi utilizate în procesul de exploatare, ci pentru fluxurile de
2
 Evaluarea întreprinderii CIG III

lichidităţi pe care le generează în timp. În stabilirea valorii activelor financiare, se au în vedere

determinarea naturii fluxurilor de venituri generate (dobânzi, dividende), estimarea nivelului
fluxurilor pe o anumită perioadă de timp şi actualizarea acestora cu ajutorul unei rate de actualizare
(de regulă, rata de rentabilitate aşteptată), în scopul asigurării comparabilităţii cu costul investiţiei
efectuate.
Prin evaluare, se stabileşte valoarea unei întreprinderi, care este determinată de beneficiul,
financiar sau non-financiar, pe care îl aduce proprietarului. Întrucât acest beneficiu poate fi diferit
pentru fiecare persoană, rezultă că nu se poate stabili o mărime obiectivă a valorii. Valoarea
reprezintă, astfel, o calitate convenţională a unui bun, a unei proprietăţi sau afaceri, care îi este
atribuită în urma unor calcule sau unei expertize.
Estimarea valorii de piaţă a companiei se face la un moment dat, pe baza unor criterii
specifice, astfel:
• cât ar costa realizarea unei replici a întreprinderii evaluate, pornind de la activul net
(diferenţa dintre active şi totalul datoriilor), după ce s-au realizat corecţiile necesare
asupra activelor şi datoriilor astfel încât să reflecte o valoare curentă;
• care este fluxul de venit net actualizat, achiziţionat prin plata (ipotetică) a preţului.
Pe cumpărător nu-l interesează trecutul, ci mai degrabă prezentul şi viitorul,
respectiv ce remunerare va obţine pentru capitalul pe care-l investeşte;
• care sunt alternativele investiţionale disponibile (comparabile), ce alternative de
investiţii cu risc şi rentabilitate similare sunt disponibile pe piaţă.
Valoarea stabilită de evaluator, are un caracter subiectiv, reprezentând opinia acestuia
privind condiţiile specifice ale întreprinderii, ţinând seama de ipotezele şi aprecierile cuprinse în
raportul de evaluare.
În sens larg, evaluarea este o analiză, opinie sau concluzie referitoare la natura, calitatea,
valoarea sau utilitatea unor anumite interese sau aspecte ale unei anumite proprietăţi, exprimată de o
persoană imparţială, specializată în analiza şi evaluarea proprietăţilor.
În sens restrâns, evaluarea este procesul de estimare a unui tip de valoare, pentru o anumită
proprietate, la o anumită dată şi concretizată în raportul de evaluare.
Se poate afirma că evaluarea nu este o ştiinţă exactă exactă, deoarece se bazează pe
previziuni şi ipoteze a căror realizare nu este certă. De asemenea, de multe ori, în practică, valoarea
unei firme nu se stabileşte prin aplicarea unei singure metode de evaluare, ci prin combinarea
rezultatului mai multor astfel de metode. Caracterul subiectiv al acestui proces este reliefat şi de
faptul că aceeaşi afacere are valori diferite pentru cumpărător şi pentru vânzător, fiecare încercând
să impună metoda de evaluare cea mai convenabilă.

1.2. Importanţa şi necesitatea evaluării firmei

Evaluarea firmei este importantă pentru o serie întreagă de agenţi economici şi poate
răspunde unor cerinţe diverse.
În mod fundamental, evaluarea întreprinderii este necesară în scopuri de tranzacţionare sau
în scopuri de informare. În funcţie de poziţia şi interesele persoanelor implicate în procesul de
evaluare, precum şi de scopul şi obiectivele urmărite de acestea, va fi influenţată şi valoarea
estimată sau preţul tranzacţiei.
Între scopurile de tranzacţionare se numără:
a) vânzarea sau cumpărarea unei proprietăţi;

3
 Evaluarea întreprinderii CIG III

b) fuziuni, divizări şi/sau schimburi de proprietăţi, majorarea de capital (evaluarea este necesară
pentru a scoate în evidență eventualele influențe determinate de actualizarea valorii bunurilor
întreprinderii la data efectuărilor modificărilor în capitalul social, asigurându-se astfel, protejarea
tuturor acționarilor sau asociaților întreprinderii);

Dacă, de exemplu, societatea are un capital social de 7.000 u.m. şi doreşte să-1
majoreze la 10.000 u.m. prin atragerea de noi acţionari, aportul acestora fiind de 3.000
u.m., nu o poate face fără să aducă prejudicii acţionarilor existenţi, întrucât participarea
la repartizarea profiturilor va fi proporţională cu participarea la capital, în definitiv, cele
două sume (7.000 u.m. şi 3.000 u.m.) nu se pot aduna şi nu fac 10.000 u.m. pentru
simplul fapt că sunt unităţi monetare (lei) care se referă la perioade diferite de timp.
Pentru a putea fi adunate, mai întâi trebuie asigurată comparabilitatea unităţilor monetare
din cele două sume şi aceasta se realizează numai prin evaluarea societăţii; evaluarea se
poate solda, de exemplu, cu o valoare actualizată a capitalului social existent de 15.000
u.m.; capitalul social majorat va fi de 18.000 u.m., iar participarea la repartizarea
profiturilor va fi cu totul alta.

c) dizolvarea, reorganizarea sau lichidarea firmei;

d) listarea la bursă - Evaluarea, pe bază de expertiză şi diagnostic, în momentul introducerii
la tranzacţionarea pe o piaţă reglementată este obligatorie şi puternic influenţată de metodele de
evaluare reţinute de organismul de bursă.
e) justă compensare în caz de expropriere (cauză de utilitate publică);

Între evaluările în scopuri de informare reţinem:

- evaluarea pentru garantarea împrumuturilor;
- impozitarea proprietăţilor - Pentru determinarea maselor impozabile sau a drepturilor de
succesiune, Administraţia fiscală reţine unele din metodele de evaluare, de regulă, metodele cele
mai simple din întreaga panoplie existentă.;
- asigurarea proprietăţilor deţinute de companii şi asigurarea activităţii operaţionale;
- înregistrarea valorii activelor în situaţiile financiare
- informarea acţionarilor sau managementului (dacă evoluția valorii întreprinderii este
negativă, se apreciază că gestiunea nu e satisfăcătoare, fiind un semnal de alarmă)
- stabilirea rentelor sau redevenţelor şi eşalonarea lor în timp.

Printre cei interesaţi de procesul de evaluare a unei firme se numără:

a) investitorii efectivi şi cei potenţiali, interesaţi de plasarea capitalului lor în afaceri
profitabile. Aceştia pot urmări diverse obiective:
➢ achiziţia unei întreprinderi în scopul implicării în managementul acesteia. În
acest caz, sunt posibile mai multe situaţii:
 cumpărarea unei firme pentru a desfăşura o activitate (productivă,
comercială etc.) pe cont propriu;
 dezvoltarea unei activităţi deja existente, prin preluarea unui concurent,
prin fuziune cu o altă firmă etc.
 extinderea pe orizontală, prin diversificarea obiectului de activitate.
➢ cumpărarea de acţiuni sau părţi sociale emise de o firmă;
b) acţionarii sau asociaţii, care, în funcţie de evoluţia valorii unei societăţi şi, implicit,
de randamentul investiţional obţinut, vor decide vânzarea, păstrarea sau cumpărarea
de noi acţiuni. Totodată, evoluţia valorii firmei reflectă o evaluare mai obiectivă a

4
 Evaluarea întreprinderii CIG III

rezultatelor firmei, ea nefiind afectată de limite şi distorsiuni contabile, fiscale sau

manageriale;
c) băncile şi creditorii, interesaţi să cunoască gradul de îndatorare, nivelul garanţiilor,
performanţele economico-financiare, în funcţie de care vor stabili politica de
creditare a întreprinderii;
d) instituţiile financiare de plasament, pentru o gestiune eficientă a portofoliului lor şi
pentru identificarea de noi oportunităţi de investiţii;
e) societăţile de asigurări, pentru calculul primelor de asigurare;
f) managementul firmei, pentru:
➢ cunoaşterea performanţelor obţinute şi a sporului de valoare pe care au reuşit
să-l creeze într-o anumită perioadă de timp pentru acţionari, în funcţie de care
este stabilit şi nivelul remuneraţiilor primite;
➢ fundamentarea strategiei şi tacticii în domeniul investiţional, al finanţării, al
acordării de dividende etc.;
➢ realizarea gestiunii financiare curente, în special a fluxului de disponibilităţi,
prin cunoaşterea valorii ce s-ar putea obţine prin valorificarea unor active în
scopul achitării datoriilor faţă de furnizori sau bănci;
➢ definirea strategiei în cazul implicării firmei în operaţiuni de achiziţii, fuziuni
etc.
g) furnizorii firmei, pentru negocierea termenelor de plată a obligaţiilor şi pentru
stabilirea strategiei de conversie a datoriilor comerciale sau financiare în acţiuni;
h) salariaţii, interesaţi de capacitatea întreprinderii de a menţine locurile de muncă şi
de nivelul salarizării, ambele dependente de evoluţia situaţiei firmei;
i) statul, interesat mai mult în calitate de proprietar, în scopul privatizării unor firme,
dar şi cu ocazia exproprierilor, asocierilor cu proprietatea privată etc.
Evident, cei mai interesaţi de evaluarea unei firme sunt cumpărătorii şi vânzătorii, iar
interesele divergente ale acestora se manifestă prin încercarea de a impune metoda de evaluare cea
mai avantajoasă.
Pentru întreprinderile cotate la bursa de valori, valoarea acestora se stabileşte destul de
simplu, fiind determinată de capitalizarea bursieră a tuturor acţiunilor emise de către compania
respectivă. Această valoare se consideră că este cea mai obiectivă, fiind determinată de confruntarea
directă a cererii cu oferta şi, în plus, reflectă şi un preţ real la care se efectuează tranzacţiile între
cumpărătorii şi vânzătorii de acţiuni.
Spre deosebire de aceste întreprinderi, piaţa pentru tranzacţiile cu firme necotate nu este
reglementată şi organizată, tranzacţiile cu acţiunile sau părţile sociale ale acestora caracterizându-se
prin:
• lipsa unor preţuri de referinţă;
• lipsa unor informaţii despre tranzacţii similare anterioare;
• vânzătorul nu este sigur că, în cazul sistării negocierii cu un cumpărător, va găsi un
alt cumpărător potenţial;
• vânzătorul nu poate fi sigur că toţi cumpărătorii potenţiali au fost contactaţi şi, prin
urmare, că poate obţine cel mai bun preţ posibil;
• unii cumpărători potenţiali află despre tranzacţie numai după ce aceasta a fost
încheiată;
• de regulă, în timpul negocierii, cumpărătorii nu ştiu dacă mai există şi o altă ofertă
de cumpărare.

5
 Evaluarea întreprinderii CIG III

1.3. Formele evaluării firmei

Evaluarea îmbracă mai multe forme, putându-se clasifica după mai multe criterii:
1) În funcție de obiect, evaluările pot fi:
- evaluări de bunuri mobile și imobile;
- evaluări de grupe de bunuri;
- evaluări de active economice (ateliere, secţii, fabrici, magazine);
- evaluări de active și elemente intangibile;
- evaluări de întreprinderi în ansamblul lor.
2) În funcţie de scopul urmărit:
- evaluări contabile, realizate cu ocazia înregistrării în contabilitate a tranzacţiilor şi
operaţiunilor economice, inventarierii sau întocmirii bilanţului contabil. Sunt prevăzute
prin standarde și norme contabile;
- evaluări administrative, efectuate în scopuri fiscale, pentru determinarea masei
impozabile, sau dispuse prin acte normative, cum ar fi cele privind reevaluarea
patrimoniului întreprinderilor cu capital de stat;
- evaluări economice și financiare, determinate prin mecanismele pieţei, în funcţie de
raportul dintre cerere şi ofertă, ținta finală fiind determinarea valorii de piață.
3) În funcție de metoda utilizată:
- evaluări patrimoniale (abordarea pe bază de active), care urmăresc exclusiv latura
cantitativă, patrimonială a bunurilor și întreprinderilor;
- evaluări pe bază de performanțe, care abordează exclusiv latura calitativă –
performanțele financiare ale activului sau întreprinderii, respectiv randamentul,
prifitabilitatea, rentabilitatea sub diferite forme de exprimare a capacității beneficiare a
întreprinderii: profit net, dividend, cash-flow, etc.;
- combinate, care abordează atât latura cantitativă cât și cea calitativă.
4) În funcție de valorile obținute, evaluările se pot grupa în:
- evaluări care au la bază valoarea de piață:
• presupun funcţionarea unei pieţe în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţie
din partea forţelor din afara pieţei;
• este necesar să identifice şi să includă definiţia valorii de piaţă utilizată în
evaluare;
• trebuie să stabilească cea mai bună utilizare sau cea mai probabilă utilizare care
reprezintă un determinant semnificativ al valorii proprietăţii;
• sunt elaborate pe baza informaţiilor specifice ale pieţei respective şi prin metode
şi proceduri care încearcă să reflecte procesele deductive ale partici panţilor la
piaţă;
• sunt realizate prin aplicarea abordărilor valorii prin cost, comparaţia vânzărilor
sau capitalizarea venitului; informaţiile folosite în fiecare din aceste abordări
trebuie să fie obţinute de pe piaţă. Abordarea prin cost, în funcţie de aplicarea sa,
poate sau nu să producă o indicaţie a valorii de piaţă.
- evaluări care au la bază valori diferite de valoarea de piață. Aceste evaluări
utilizează metode care iau în considerare unitatea economică sau funcţiunile unui
activ, altele decât capacitatea acestuia de a fi cumpărat şi vândut pe piaţă. Aceste
evaluări trebuie:
• să includă definiţia valorii aplicate în evaluare (valoare de utilizare, valoare de
exploatare, valoare de asigurare, valoare de recuperare, valoare de lichidare,
valoare specială etc.);
• să utilizeze procedurile corespunzătoare şi să analizeze suficiente informaţii
pentru efectuarea unei estimări rezonabile a valorii.
6
 Evaluarea întreprinderii CIG III

Dintre criteriile de mai sus, cel mai important este acela care are în vedere scopul evaluării,
iar dintre formele enunţate în cadrul acestui criteriu cele mai importante sunt evaluările contabile şi
evaluările economice.
Evaluarea contabilă se realizează cu diverse ocazii:
- în momentul înregistrării operaţiunilor economice (la data intrării sau ieșirii din
patrimoniu),
- la inventarierea patrimoniului
- sau la întocmirea bilanţului contabil.
Evaluarea contabilă are un neajuns major, în sensul că utilizează costul istoric al activelor,
corectat parţial, cu ocazia inventarului periodic şi al închiderii bilanţului, cu deprecierea reversibilă
sau ireversibilă a elementelor de activ. Metodele de amortizare prevăzute de legislaţie nu pot, însă,
să comensureze exact mărimea uzurii fizice şi morale a activelor imobilizate, astfel încât valoarea
contabilă netă înscrisă în contabilitate nu coincide cu valoarea reală, de piaţă, a acestora.
Exemple:
- Dacă un mijloc fix are o durată îndelungată de funcţionare, valoarea de intrare
(costul istoric) la care este înscris în contabilitate pe toată această perioadă va fi
situat cu mult sub preţul actual al unor bunuri similare, în măsura în care nu intervin
reevaluări şi în condiţiile unei inflaţii ridicate.
- Totodată, datorită reglementărilor contabile, în bilanţ nu sunt înscrise mijloacele fixe
luate în leasing operaţional, deşi firma beneficiază de folosinţa lor, acest lucru
afectând indicatorii de eficienţă a activelor.
Un alt neajuns este faptul că în calculul indicatorilor economico-financiari sunt considerate
toate activele imobilizate şi circulante, chiar dacă o parte din acestea nu participă la obţinerea
rezultatelor (cum ar fi, de exemplu, utilaje neutilizate integral, stocuri fără mişcare, degradate,
produse finite fără desfacere etc.).
Evaluarea economică ţine seama de condiţiile pieţei în stabilirea valorii unui bun.
Stabilirea corectă a preţului în această situaţie presupune, însă, anumite condiţii, precum:
- informarea completă şi reală a cumpărătorului şi vânzătorului,
- nici una din cele două părţi să nu fie forţată în efectuarea tranzacţiei,
- deciziile să fie adoptate într-o perioadă raţională de timp.
În practică, aceste condiţii teoretice sunt rareori îndeplinite, atât vânzătorul, cât şi
cumpărătorul având anumite motivaţii, ceea ce face ca valoarea de piaţă și preţul efectiv al
tranzacţiei să fie diferit.
Faţă de evaluarea contabilă, care respectă reguli şi principii stricte în reflectarea
patrimoniului firmei, evaluarea economică urmăreşte ajustarea patrimoniului, în scopul reflectării
capacităţii acestuia de a produce venituri viitoare. În acest scop, bilanţul contabil suferă anumite
corecţii, precum eliminarea non-valorilor (cheltuielile de constituire, de cercetare-dezvoltare), a
mijloacelor fixe neutilizate la capacitate, a stocurilor nevalorificabile, a clienţilor incerţi, sau
adăugarea bunurilor achiziţionate în leasing, dar care nu figurează în bilanţul întreprinderii. De
asemenea, se evaluează şi activele necorporale (vadul comercial, reputaţia, imaginea de marcă a
afacerii sau a produselor realizate, calitatea personalului sau a managementului), acest factor putând
determina creşterea valorii firmei.
Deci, evaluarea economică beneficiază de metode şi reguli flexibile, și implică o doză
însemnată de subiectivism din partea evaluatorului în aplicarea acestora.
Se poate concluziona că evaluarea economică constă într-un ansamblu de tehnici, procedee
şi metode prin care un bun, o grupă de bunuri, un activ sau o societate sunt aduse din punct de
vedere valoric la nivelul pieţei şi prin care li se asigură comparabilitatea cu aceasta.

7
 Evaluarea întreprinderii CIG III

1.4. Termeni fundamentali în evaluare

Teoria şi practica evaluării operează, în mod uzual, cu următoarele concepte de bază:

- proprietate/active
- piaţă
- cost
- preţ
- valoare
a) Proprietatea este un concept juridic care se referă la toate avantajele, drepturile și
beneficiile legate de deținerea acesteia. Înțelegerea corectă a acestui concept este esențială pentru
evaluarea întreprinderii sau a altor proprietăți, ca urmare a faptului că obiectul evaluării îl reprezintă
în fapt drepturi de proprietate (de ex: acțiuni ce reprezintă un procent din capitalul propriu al
firmei).
În sens limitat, proprietatea poate fi:
- Proprietate reală, care constă în drepturile personale de posesiune asupra unei
proprietăți imobiliare;
- Proprietate personală, care constă în drepturile personale de posesiune asupra obiectelor
fizice altele decât cele care formează proprietatea imobiliară.
Pentru conceptul de proprietate se mai utilizează termenul de activ. În evaluarea unei
întreprinderi, obiectul evaluării îl constituie activele corporale, necorporale, financiare aflate în
proprietatea sau controlate de aceasta, iar evaluarea se poate face fie individual, fie în totalitatea
acestora.
b) Piața constituie un sistem de relații între cumpărători și vânzători, care asigură
cadrul în care se realizează schimbul prin mecanismul cerere-ofertă care determină prețul. Noțiunea
de piață implică delimitări în funcție de natura activelor supuse tranzacționării: întreprinderi mari,
întreprinderi mici și mijlocii, părți din întreprinderi, întreprinderi cotate sau necotate pe piața de
capital etc.
Rareori, piețele asigură echilibrul dintre cerere și ofertă. Imperfecțiunile uzuale ale
piețelor sunt legate de:
- Asimetria informațiilor între vânzător și cumpărărtor;
- Creșterea sau descreșterea bruscă și neașteptată a cererii;
- Dispariția temporară, dar bruscă a ofertei.
Legat de piața întreprinderilor, componenta de piață a întreprinderilor necotate,
dominantă în realizarea tranzacțiilor de acțiuni în țara noastră, se caracterizează prin mai multe
elemente de transparență insuficientă, refritoare la:
- Disponibilitatea insuficientă a informațiilor asupra prețurilor tranzacțiilor anterior
efectuate și condițiilor de tranzacționare;
- Limitarea contactării numărului potențialilor cumpărărtori;
- Condițiile de negociere a prețului se caracterizează prin lipsa informațiilor asupra
prețurilor oferite de alți potențiali cumpărători.
Aceste caracteristici impun necesitatea unor analize și judecăți aprofundate și abordări
multiple ale evaluării din partea evaluatorilor profesioniști.
c) Costul este suma necesară pentru a crea sau a produce un bun sau serviciu. Atunci
când acel bun sau serviciu s-a realizat, costul devine un fapt istoric. Preţul este legat de cost în
măsura în care preţul plătit pentru bunuri sau servicii devine un cost pentru cumpărător. Costul
proprietăţii/activului reprezintă suma necesară pentru a crea sau a produce un activ (corporal sau
necorporal) sau a realiza un serviciu, prin însumarea cheltuielilor cumulate ale procesului de
producţie, distribuţie şi vânzare a unui bun economic, putând fi agregat în mai multe categorii
8
 Evaluarea întreprinderii CIG III

(costuri fixe, variabile, de producţie, distribuţie, costuri directe, indirecte, etc). În evaluare se
utilizează noţiunile de cost de achiziţie, cost de înlocuire (brut şi net), cost de reproducţie (brut şi
net), cost istoric, etc
d) Prețul este suma cerută, oferită sau plătită pentru un bun sau serviciu. Prețul poate
avea sau nu legătura cu valoarea. Conform Standardelor Internaționale de Evaluare ”prețul
constituie o indicație asupra valorii relative date bunurilor și serviciilor de către un cumpărător
și/sau vânzător, în anumite situații particulare”.
Prețul ar putea fi numai un indicator general al valorii de piață a proprietăților
tranzacționate, neconfundându-se cu aceasta (există diferențe între prețul plătit și valoare de piață).
e) Valoarea este un concept economic care se referă la:
➢ Valoarea de schimb, adică un preț ipotetic și probabil pentru bunuri și servicii,
într-o tranzacție echilibrată între vânzător și cumpărător în care fiecare parte
acționează în mod rațional,
sau
➢ Valoare de utilizare, adică măsura beneficiului economic adus de bunuri și
servicii, pentru un cumpărător sau actualul proprietar, din deținerea lor.

Conceptul economic de valoare reflectă, în fapt, imaginea pe care o are piața, în general sau
un anumit investitor, în particular, despre beneficiile viitoare, care îi revin celui care posedă/ar
poseda proprietatea la data efectivă a evaluării.
Din punct de vedere conceptual, valoarea este creată și susținută de interacțiunea complexă a
patru factori:
 utilitatea, respectiv capacitatea unui bun economic de a satisface o anumită nevoie, trebuinţă
sau dorinţă;
 raritatea, care exprimă oferta prezentă sau anticipată a unui bun economic raportată la
cererea pentru acel bun;
 dorinţa (preferinţa), exprimată de intensitatea satisfacţiei pe care un bun economic o
produce celui care nu-l posedă, dar care are nevoie de acesta;
 puterea de cumpărare, exprimată de capacitatea unui individ sau grup de indivizi -
participanţi pe piaţă, de a cumpăra bunurile oferite prin plata în numerar sau în echivalente
de numerar.
Primii doi factori reprezintă factori ai ofertei, iar ultimii doi factori sunt consideraţi factori
ai cererii.

Valoarea și prețul sunt două categorii economice distincte, ușor confundabile: valoarea este
un concept ce nu poate fi disociat de calităţile sau însușirile fizice ale unui bun, iar preţul reprezintă
expresia bănească a valorii.
Criteriile de diferenţiere a celor două categorii economice sunt:
➢ Natura mărimilor: preţul este o mărime concretă, tangibilă, pe când valoarea este o mărime
convenţională. Valoarea este o opinie care arată cât prețuiesc bunurile și serviciile la un moment
dat.;
➢ Exprimarea mărimilor: preţul în orice tranzacţie este un număr unic, pe când valorile sunt
multiple, iar expertului evaluator i se pretinde prin regulile de bună practică să nu se
oprească la mai puţin de trei valori;
➢ Locul de formare: preţul se formează pe piaţă ca punct de întâlnire între doi actori - un
vânzător si un cumpărător şi el este rezultatul artei de a negocia - diferită de arta de a evalua;
valoarea este rezultatul artei de a evalua, ea se stabileşte folosind mintea si imaginaţia
evaluatorului si se găseşte pe hârtie. Este firesc ca o valoare preluată de actorii negocierii să
devină sau nu preţ;
9
 Evaluarea întreprinderii CIG III

➢ Caracter: preţul este o mărime obiectivă în raport cu evaluatorul şi subiectivă în raport cu

părţile negociatoare reflectând actul lor de voinţă; valoarea este o mărime obiectivă în raport
cu actorii negocierii şi subiectivă în raport cu evaluatorul, fiind creaţia sa.

EVALUATOR NEGOCIATOR

Valoare Preț
Exprimare numere multiple număr unic

Natura convențional tangibil

mărimilor

Loc de pe hârtie (Raport de

evaluare) pe piață
formare
obiectiv față de obiectiv față de
Caracter negociator, subiectiv evaluator, subiectiv față
față de evaluator de negociator

Factori obiectivi (dar și subiectivi) Factorii subiectivi sunt hotărâtori

Fig. 1. 1. Valoare versus preț

Observație:
Valoarea este rezultatul aplicării unei metodologii de calcul şi are un caracter obiectiv,
neutru şi independent faţă de părţile implicate în tranzacţie, de raportul de forţe de pe piaţă şi de
situaţia pieţei la un moment dat. Diferenţa dintre valoare şi preţul efectiv plătit este determinată de
contextul tranzacţiei, respectiv starea de sănătate a întreprinderii, motivaţia părţilor, raportul dintre
forţe pe piaţă, priceperea şi experienţa negociatorilor, scopul evaluării.
Trebuie precizat că procesul de evaluare a unei firme nu are drept scop precizarea sau
impunerea preţului tranzacţiei, ci de a oferi un interval de valoare care ar putea atenua poziţiile
divergente ale vânzătorilor şi cumpărătorilor.
Strategia de negociere este cea care determină prețul unei tranzacții, cu toate că punctul de
pornire l-a constituit una sau mai multe valori estimate de un expert evaluator. Altfel spus, valorile
determinate de evaluator sunt pur orientative pentru alţi profesionişti - negociatorii, logică ce poate
fi urmărită în schema de mai jos în care obiectul tranzacţiei îl constituie acţiunile unei societăţi.

10
 Evaluarea întreprinderii CIG III

VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR

OBIECT
Evaluare din Acțiunile unei Evaluare din
prespectiva societăți prespectiva
vânzătorului cumpărătorului

NEGOCIERE

PREȚUL
de vânzare al acțiunilor

Figura 1.2. Logica formării prețului

Rezultatul procesului de evaluare va fi diferit, în funcţie de natura efectelor pe care achiziţia

le are asupra cumpărătorului. De exemplu, dacă o companie absoarbe o altă firmă, pentru ea efectul
se poate concretiza în creşterea capacităţii de producţie, asimilarea unui nou produs, a unei noi
activităţi sau creşterea fluxului de disponibilităţi, dacă se decide vânzarea activelor obţinute prin
dezmembrare. În fiecare ipostază, procesul de evaluare va conduce la valori diferite pentru firma
cumpărată.

1.5. Bazele evaluării. Principalele tipuri de valoare

În funcție de scopul evaluării și de utilizatorul acesteia, în teoria și practica evaluării firmei

sunt utilizate mai multe tipuri de valoare, definite prin Standardele Internaționale de Evaluare și
utilizate de către evaluatori:
1. Valoarea de piaţă
Este cel mai des întâlnită și este utilizată pentru achiziții, fuziuni, privatizare, înregistrări în
documente financiar contabile.
Valoarea de piață reflectă suma estimată pentru care un activ s-ar schimba, la data
evaluării, între un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă, într-o
tranzacție echilibrată, după un marketing adecvat, când ambii acţionează în cunoştinţă de cauză,
nici unul nefiind forţat de factori anormali sau de constrângeri.
Conform acestei definiţii, valoarea de piaţă prezintă următoarele caracteristici mai
importante:
- Suma estimată, în sensul că reflectă preţul cel mai probabil, care poate fi obținut, în
condiții normale de schimb;
- Posibilitatea de a fi schimbat un activ presupune o sumă estimată și nu un preț
predeterminat;
11
 Evaluarea întreprinderii CIG III

- data evaluării presupune un termen precis, în sensul că modificarea condițiilor de pe

piață modifică premisele evaluării și implicit rezultatul evaluării. Astfel suma estimată
este valabilă la data evaluării, deorece a avut în vedere condițiile pieței la acea dată.
- cumpărătorul şi vânzătorul sunt hotărâți, motivaţi specific și nu sunt constrânși să
realizeze tranzacția la prețul pieței;
- tranzacția echilibrată presupune că prețul convenit nu este influențat de relații
privilegiate între cele două părți;
- marketing adecvat presupune ca oferta a fost expusă pieţei deschise o perioadă de timp
rezonabilă;
- ambii acționează în cunoștință de cauză presupune că fiecare parte a fost informată
asupra naturii și caracteristicilor activului, iar preţul nu a fost influenţat de concesii
făcute de părţile implicate.

2. Valoarea de investiţie
Este o valoare subiectivă pentru un anumit investitor sau grup de investitori care au
obiective clare pentru efectuarea unei investiții.
Valoarea de investiție reprezintă valoarea pe care este dispus să o dea un investitor, bazată
pe cerinţele investiţionale individuale, fiind diferită de valoarea de piaţă, care are un caracter
impersonal şi detaşat.
Prin urmare, valoarea de investiţie este valoarea specifică unui anumit investitor sau unei
clase de investitori, caracterizaţi prin motive investiţionale individuale.
Valoarea de investiție se determină prin estimarea beneficiilor pe care un investitor le obține
din deținerea proprietății asupra activului/întreprinderii evaluate.
Printre motivele concrete pentru care valoarea de investiţie poate să difere, pentru un
investitor, faţă de valoarea de piaţă se numără:
- diferenţe în estimarea potenţialului de a genera profit;
- diferenţe în perceperea riscurilor;
- diferenţe între modalităţile de impozitare;
- sinergiile cu alte afaceri.

3. Valoarea justă
Este un concept mai larg comparativ cu valoarea de piață și nu se confundă cu definiția
valorii juste din contabilitate, deoarece în evaluare, valoarea justă este cea care rezolvă o problemă
de echitate între două sau mai multe părți (de exemplu situațiile de justă despăgubire sau estimarea
prețului echitabil într-o tranzacție între proprietar și chiriaș).
Conform IVS 2011, valoarea justă este prețul estimat pentru transferul unui activ sau
datorie între părți hotărâte, aflate în cunoștință de cauză și care reflectă interesele specifice ale
părților.
Definiția valorii juste conform IFRS: Valoarea justă este prețul încasabil pentru vânzarea
unui activ sau plătit pentru transferul unei datorii într-o tranzacție normală între participanți pe
piață, la data evaluării.
În aplicarea definiției IVS a valorii juste, se apreciaza ca în multe cazuri, pretul care este just
pentru ambele părți va fi egal cu cel obtenabil pe piață. Există situații în care, estimarea valorii juste
presupune luarea în considerare a unor aspecte care nu sunt luate în considerare în estimarea valorii
de piață, cum ar fi orice element al valorii speciale rezultat în urma combinării drepturilor asupra
proprietății.
În estimarea valorii juste, conform definiției acesteia din IFRS 13, o entitate trebuie să
determine și să prezinte informatiile specificate în acest standard.
Conform opticii IASB, pentru cele mai multe scopuri, valoarea justă este coerentă cu
conceptul valoarea de piață.
12
 Evaluarea întreprinderii CIG III

4. Valoarea intrinsecă
Este o categorie specială de valoare determinată, de regulă, pentru întreprinderile cotate și
reflectă preţul care este justificat pentru o acţiune atunci când se ţine seama de factorii principali
de influenţă, precum valoarea activelor firmei, profiturile viitoare estimate, dividendele viitoare,
calitatea managementului, rata de creştere în viitor.
Acest tip de valoare se stabileşte în scopul cunoaşterii diferenţei dintre cursul de piaţă şi
valoarea reală a unei acţiuni, servind la fundamentarea deciziei de a vinde sau de a cumpăra acţiuni.
Ea diferă de valoarea de investiţie prin faptul că reprezintă o analiză a valorii bazată pe
caracteristicile intrinseci ale investiţiei şi nu pe cele avute în vedere de un anumit investitor. De cele
mai multe ori, valoarea intrinsecă este solicitată în cauzele judiciare, când evaluatorul are poziţia de
expert neutru.

5. Valoarea specială
Este o particularizare a valorii de investiție și constituie un surplus de valoare peste valoarea
de piață. Conform IVSC valoarea specială este suma ce reflectă atributele specifice ale unui activ
și care reprezintă valoare doar pentru un cumpărător special.
Valoarea specială se referă la atribute fizice, geografice, economice sau legale caracteristice
unui activ, care pot crea avantaje doar pentru un anumit cumpărător special (ca urmare a unui inters
deosebit al acestuia), nu pentru toți cumpărătorii de pe piață. (de exemplu: Prețul unui teren mic a
fost de 5 ori mai mare decât prețul pieței, deoarece terenul se afla în imediata vecinătate a
proprietății cumpărătorului și îi permitea ieșirea la o arteră principală. Această situație a generat
valoarea specială pentru cumpărător.)
Valoarea sinergiei este o formă a valorii speciale ce rezultă din combinarea a două sau mai
multe active, din care rezultă un activ nou, care are o valoare mai mare comparativ cu suma
activelor individuale.

6. Valoarea pentru garantarea împrumuturilor

Denumită și valoarea ipotecii, reprezintă valoarea unei proprietăţi determinată de un
evaluator care efectuează o evaluare prudentă a vandabilităţii viitoare a proprietăţii, pe baza luării în
considerare a aspectelor proprietății ce se mențin pe termen lung, a condiţiilor normale şi celor
locale ale pieţei, utilizării curente şi utilizărilor alternative adecvate ale proprietăţii. Practic,
valoarea ipotecii reprezintă valoarea sub care proprietatea nu va scădea în viitor.

7. Valoarea de impozitare
Se bazează, în general, pe definiţia şi accepţiunea dată în legislaţia fiscală referitoare la
impozitele şi taxele pentru proprietăţi, adică valoarea determinată pentru impozitarea unui activ.
8. Valoarea de asigurare
Este valoarea unei proprietăţi sau unui bun însuşită în poliţa de asigurare, referitoare la
posibilele daune ce se vor plăti de asigurător în cazul producerii riscului asigurat.
9. Valoarea de exploatare (funcţionare) continuă
Presupune că afacerea evaluată este o unitate operaţională şi funcţionează fără a exista
intenţia de a lichida sau de a înceta activitatea. Acest concept este cel mai des utilizat în evaluare şi
este subînţeles în cazul termenilor de valoare de piaţă, de investiţie sau intrinsecă.
10. Valoarea de lichidare
Este opusul valorii de exploatare continuă şi reflectă suma ce poate fi obţinută dacă afacerea
este lichidată şi activele sunt vândute bucată cu bucată. Lichidarea se poate face în două modalităţi:
- lichidarea normală – în care vânzarea se face pe o perioadă de timp suficient de mare
pentru a obţine cel mai bun preţ pentru fiecare activ;

13
 Evaluarea întreprinderii CIG III

- lichidarea forţată – când activele sunt vândute cât mai repede posibil, de obicei toate în
bloc, la licitaţie.
Valoarea de lichidare netă ia în considerare şi costurile efectuate cu operaţiunea de lichidare,
respectiv comisioanele, onorariile, cheltuielile administrative, taxele şi impozitele legale datorate.
Pentru întreprinderile cotate, cursul bursier este egal, de regulă, cu maximul dintre valoarea
de exploatare continuă şi valoarea de lichidare. În mod normal, valoarea de exploatare ar trebui să
fie superioară celei de lichidare; în situaţia inversă, firma valorează mai mult moartă, iar preţul la
bursă va reflecta veniturile estimate a se obţine în urma lichidării companiei.
11. Valoarea reziduală
Este valoarea de piaţă a unei investiţii la sfârşitul perioadei de exploatare, timp în care suma
investită a fost recuperată integral. După expirarea duratei de funcţionare, investiţia mai poate fi
menţinută în funcţiune.
Valoarea de casare este o variantă a valorii reziduale, presupunând încetarea funcţionării
afacerii, dezmembrarea activelor şi valorificarea materialelor obţinute.
Valoarea realizabilă netă este valoarea de piaţă din care se scad cheltuielile şi taxele
aferente tranzacţiei.

1.6. Principii de evaluare

La baza procesului de evaluare stau o serie de principii generale de evaluare și unele specifice
entității în funcție de domeniul de activitate și de mărimea acesteia.
Principalele principii generale ale evaluării sunt:
1. Principiul anticipării
Valoarea firmei se determină pe baza veniturilor viitoare anticipate, respectiv, pe percepţia
asupra câştigurilor ulterioare realizate din exploatarea firmei. Cu alte cuvinte, cumpărătorul va
achiziţiona o afacere generatoare de profituri şi nu un set de active corporale (construcţii, utilaje,
mijloace de transport etc.). Este rațiunea pentru care o întreprindere în creștere rapidă se vinde
pentru mai mult decât una cu creștere lentă.
2. Principiul substituției
Este cel mai general principiu de evaluare, conform căruia atunci când sunt disponibile mai
multe bunuri similare cu prețuri diferite, acela care are prețul cel mai mic se epuizează primul. În
domeniul evaluării firmei, principiul substituției presupune că un activ nu valorează mai mult decât
costul de înlocuire al tuturor părților sale componente.
3. Principiul schimbării
Valoarea determinată prin activitatea de evaluare este valabilă numai la o anumită dată,
numită data evaluării. Schimbările continue în conjunctura economică, în comportamentul
consumatorilor, în maniera de conducere şi, uneori, în legislaţie, fac ca valorile pentru aceeaşi
firmă, determinate în momente diferite, să fie mereu altele. Recunoaşterea acestui principiu este
importantă, mai ales, în cazul evaluărilor pentru garantarea creditelor solicitate de la bănci.
4. Principiul contribuției
Valoarea unei părți componente a unei proprietăți/afaceri depinde de cât de mult contribuie
aceasta la valoarea întregului sau cât de mult reduce valoarea întregului absența sa. Acest principiu
permite estimarea valorii în cazuri particulare (divizarea, fuziunea, recapitalizarea) și reflectă faptul
că nu toate cheltuielile aduc valoare.
5. Principiul cererii și ofertei
Acționează și în stabilirea valorii întreprinderii, mai ales în cazul mai multor alternative,
care pot dezechilibra piața printr-o ofertă superioară cererii, cu efect asupra prețului de vânzare.
14
 Evaluarea întreprinderii CIG III

6. Principiul alternativelor
Presupune că subiecţii unei tranzacţii au mai multe alternative: vânzătorul poate să aleagă
între mai mulţi cumpărători, motivaţia lui fiind atitudinea viitoare a acestora faţă de firmă;
cumpărătorul are ca alternative plasarea disponibilităţilor băneşti în cumpărarea firmei sau
investirea în crearea unei firme noi. Acest principiu acţionează datorită unei tipologii diverse de
vânzători şi cumpărători. Astfel, există ca vânzători: acţionari minoritari sau majoritari, acţionari-
manageri care conduc direct activitatea firmei şi pentru care aceasta are şi o valoare sentimentală şi
emoţională. La rândul lor, cumpărătorii pot fi: investitori - redresori care repun pe picioare o
afacere, după care o vând; deţinători de disponibilităţi băneşti în căutarea unor plasamente rentabile;
cumpărători care vând, după cumpărare, firma bucată cu bucată;
Respectarea acestor principii în activitatea de evaluare, pe fondul unei pregătiri şi unei ţinute
profesionale ireproşabile din partea evaluatorului conduce, în mod necesar, la determinarea unei
valori conforme, juste, prezentată în rapoarte de evaluare elaborate într-un stil clar, pe înţelesul
utilizatorilor şi care să reflecte, într-o manieră transparentă, toate aspectele firmei.

1.7. Etapele activității practice de evaluare. Raportul de evaluare

Activitatea practică de evaluare este una complexă și impune pe lângă vaste cunoștințe
teoretice de specialitate și o experiență în domeniu a evaluatorului profesionist, care trebuie să fie în
măsură să aplice proceduri și instrumente specializate adaptate tipului de evaluare și condițiilor
concrete legate de conjunctura economică în care se desfășoară activitatea entității de evaluat.
Orice activitate de evaluare implică parcurgerea mai multor etape succesive, care au ca
punct de plecarestabilirea obiectivelor, a datelor și informațiilor necesare, precizarea și aplicarea
metodelor de evaluare în funcție de natura și mărimea întreprinderii și întocmirea raportului de
evaluare.
Fazele activității practice de evaluare sunt:
1. Faza preliminară a evaluării care vizeză următoarle etape:
a. Definirea obiectului evaluat;
b. Definirea scopului și destinatarul evaluării;
c. Precizarea datei la care are loc evaluarea și a echipei de evaluatori.
2. Faza de realizare propiru zisă a evaluării care presupune următoarele etape:
a. Cunoașterea întreprinderii, a contextului economic general și a sectorului în care
își desfășoară activitatea;
b. Precizarea surselor de date și informații, respectiv situațiile financiare anuale
necesare în vederea evaluării;
c. Analiza fundamentală a datelor și elaborarea diagnosticului de evaluare, cu
accent pe dignosticul financiar contabil;
d. Aplicarea metodelor și tehnicilor de evaluare adecvate scopului și specificului
entității.
3. Faza finală a evaluării care presupune următoarele etape:
a. Diagnosticarea situației economico-financiare prezente a entității pe baza
analizei SWOT
b. Elaborarea de previziuni privind dinamica activității respective;
c. Estimarea valorii întreprinderii și elaborarea raportului de evaluare;
d. Elaborarea concluziilor finale pe baza raportului de evaluare.

Acţiunea de evaluare începe cu un prim contact al echipei de evaluare cu factorii de

decizie ai firmei şi culegerea de informaţii externe. Evaluatorul se interesează de:
15
 Evaluarea întreprinderii CIG III

▪ istoricul firmei, respectiv evoluţia sa de la înfiinţare şi până în momentul evaluării;

▪ structura organizatorică şi funcţională;
▪ profilul de activitate şi schimbările intervenite în gama produselor şi serviciilor oferite, ca
rezultat al adaptării la cerinţele pieţei;
▪ poziţia firmei în cadrul ramurii de activitate, pe piaţa internă şi externă;
▪ părerea colaboratorilor din afara firmei: cenzori, auditori, bănci, Administraţia financiară,
Camera de Comerţ şi Industrie, Direcţia de Statistică, inspectorate specializate pe probleme de
calitate, metrologie, protecţia mediului etc.
Se recomandă vizitarea firmei pentru a se forma o imagine cu privire la starea utilajelor,
nivelul tehnologiilor, modul de organizare a proceselor de aprovizionare, producţie şi desfacere. Pe
lângă cunoaşterea specificului firmei şi a factorilor de decizie ai acesteia se realizează şi o
cunoaştere de către echipa de conducere a firmei, a echipei de evaluatori, a modalităţilor, tehnicilor
şi procedeelor de lucru ale acesteia, pentru a le putea sprijini în viitor acţiunile întreprinse. Totodată,
conducerea firmei desemnează o persoană de contact cu sarcini exprese în asigurarea
corespunzătoare a relaţiei beneficiar-consultant pe perioada de realizare a evaluării.
După informarea de început se trece la etapa pregătirii acţiunii de evaluare cu elaborarea
graficului de realizare pe obiective şi termene, astfel încât să se respecte termenul de predare a
raportului înscris în contract. În această etapă, evaluatorul pregăteşte o serie de situaţii cu privire la:
principalele produse şi activităţi şi ponderea lor; volumul vânzărilor pe piaţa internă direct şi prin
intermediari; volumul vânzărilor pe piaţa externă pe grupe de ţări şi zone geografice; principalii
furnizori, clienţi şi concurenţi. De asemenea, evaluatorul întocmeşte un tablou al principalelor
contracte la intern şi export, o dinamică a imobilizărilor corporale la cost istoric şi la valoare
contabilă netă, în valori absolute şi în ponderi ale categoriilor de mijloace fixe în total, o structură a
salariaţilor pe vârste, sexe, pe niveluri de pregătire şi vechime în firmă.
Datele furnizate de firmă trebuie să se refere atât la trecut cât şi la viitor.
În ceea ce priveşte trecutul, majoritatea informaţiilor provin din contabilitatea generală şi,
dacă există, şi din cea analitică. Instrumentele de bază sunt bilanţul, contul de profit şi pierdere,
situaţia fluxurilor de trezorerie, alte anexe la bilanţ şi note explicative. În cazul firmelor mari, ce
conţin subunităţi (fabrici, şantiere) ce au organizată contabilitate proprie se va analiza bilanţul
consolidat şi contul de rezultate de ansamblu, dar şi datele intermediare ce au fost centralizate de la
subunităţi. Principalele cifre trebuie să fie comentate cu responsabilii implicaţi pentru a se extrage
corect esenţa fenomenelor înregistrate. De asemenea, analiza trebuie să se facă în dinamică,
eventualele evoluţii în plus sau în minus de la un exerciţiu financiar la altul trebuie să fie explicate
şi măsurată influenţa factorilor generatori. De asemenea, analiza trebuie să se facă în dinamică şi pe
parcursul exerciţiilor pentru a se înţelege corect şi a releva intervalele cu caracter de regularitate în
care firma marchează rezultate bune sau întâmpină dificultăţi.
În ceea ce priveşte viitorul, datele referitoare la firma supusă evaluării sunt mai interesante
pentru că se referă la perioada în care cumpărătorul va fi în posesia totală sau parţială a firmei, dar
trebuie să ţină cont de faptul că ele sunt mai incerte. Aceste date vizează, pe de o parte, firma însăşi,
iar, pe de altă parte, mediul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea (sectorul căruia îi aparţine,
conjunctura economică generală). Pentru a fi relativ relevante, previziunile nu trebuie să depăşească
3-5 ani. Aceste informaţii se culeg cu sprijinul conducătorului firmei sau în cazul firmelor foarte
mari şi cu direcţiile de previziune şi prognoze, instrumentele principale fiind planul de investiţii şi
finanţare, planul de afaceri, studiul de fezabilitate, bugetul de venituri şi cheltuieli cu anexele
bugetului activităţii generale şi bugetul activităţii de trezorerie, respectiv determinarea cash-flow-
ului.
16
 Evaluarea întreprinderii CIG III

Cât priveşte datele referitoare la viitor, trebuie să se aibă în vedere, că, de regulă, acestea sunt
voluntar-optimiste, adică cu cât ne îndepărtăm în orizontul de prognoză sunt mai mari şi, ca atare,
ele necesită o oarecare retratare.
Totodată, evaluatorul, trebuie să aibă în vedere modul de prezentare a previziunilor şi, limita
la accesul acestor date, mai ales, când evaluarea se face pentru cumpărător, iar acesta este o firmă
concurentă, respectiv, clauza de secret.
Pe baza acestei cunoaşteri preliminare a activităţii firmei şi a încheierii pregătirii se poate
trece la realizarea evaluării prin: stabilirea diagnosticul firmei, determinarea activului net şi
capacității firmei de a realiza profit şi realizarea evaluării propriu-zisă.
Această fază cuprinde etapele esenţiale ale evaluării:
▪ elaborarea diagnosticului funcţiilor firmei: se realizează analiza-diagnostic a stării actuale a
firmei prin elaborarea diagnosticului juridic, a diagnosticului comercial, a diagnosticului
aprovizionărilor, a diagnosticului tehnic, tehnologic şi al producţiei, a diagnosticului resurselor
umane şi a diagnosticului financiar;
▪ elaborarea diagnosticului strategic: se realizează analiza diagnostic a situaţiilor viitoare,
respectiv diagnosticul de strategie al dezvoltării;
▪ alegerea metodelor de evaluare şi efectuarea evaluării propriu-zise.
Analiza diagnosticului nu se face în ideea angajării de acţiuni de îmbunătăţire a gestiunii
(modernizarea şi restructurarea producţiei şi factorilor de producţie) sau de prefigurare a strategiei
firmei (dezvoltări viitoare, maximizare profit), ci numai cu scopul de a stabili punctele forte şi slabe
pornind de la criterii obiective, pe cât posibil cuantificabile. Realizarea acestui obiectiv este
determinată, în mare măsură, de calităţile profesionale ale evaluatorului şi de informaţiile externe
asupra firmei.
Activitatea de evaluare trebuie să se finalizeze prin exprimarea sintetică sub forma unui
model agregat a valorii estimate a întreprinderii, din care să rezulte, pe de o parte, valoarea a ceea
ce posedă, iar pe de altă parte, valoarea a ceea ce ar putea să obțină în viitor prin activitatea pe care
o va desfășura.
Raportul de evaluare constituie documentul final al activității de evaluare, în care se prezintă
opiniile evaluatorului privind rezultatul evalurării întreprinse. Acest document trebuie întocmit în
conformitate ce Standardele de evaluare și are o structură obligatorie cuprinzând elemente bazate pe
informații provenite din entitatea evaluată și elemente rezultate din evaluare.
Structura raportului de evaluare nu este standardizată, dar el trebuie să cuprindă elementele
care să-l facă util scopului pentru care a fost elaborat:
1. Rezumatul principalelor concluzii şi recomandări;
2. Prezentarea succintă a firmei evaluate: denumirea, sediul social, act de înfiinţare, scurt
istoric, numărul de înregistrare la registrul comerţului, cod fiscal, obiect de activitate; evoluţia
capitalului social şi structura acţionarilor;
3. Prezentarea evaluatorului: coordonatorul lucrărilor, echipa (colectivul de lucru),
subcontractanţi atraşi (specialişti pe domenii sau speţe);
4. Scopul evaluării: privatizare, vânzare, înscriere la bursă;
5. Diagnosticul de evaluare: diagnosticul juridic, diagnosticul comercial, diagnosticul
aprovizionărilor, diagnosticul tehnic, tehnologic şi al producţiei, diagnosticul resurselor umane şi
diagnosticul financiar, precum şi diagnosticul global - strategic cu evidenţierea punctelor tari şi
slabe, a riscurilor;
6. Bazele lucrării de evaluare: expertize efectuate sau analizate, ipoteze de evaluare, factori de
risc interni şi externi;
7. Evaluarea firmei cu reliefarea:

17
 Evaluarea întreprinderii CIG III

▪ motivaţiei alegerii metodelor utilizate: patrimoniale, pe bază de rezultate, cash flow-ului

net actualizat; bursiere; combinate;
▪ procedurii de evaluare, respectiv precizarea regulilor, standardelor sau normelor obligatorii
care s-au respectat în realizarea evaluării;
▪ ipotezelor tehnico-economice care au stat la baza evaluării;
▪ aplicarea metodelor de evaluare cu prezentarea calculelor aferente fiecărui scenariu;
▪ sinteza rezultatelor obţinute şi exprimarea opiniei evaluatorului asupra valorii sau limitelor
între care se încadrează valoarea firmei la momentul evaluării;
▪ specificarea surselor de informaţii;
▪ concluzii şi recomandări.
8. Autentificări: se precizează data şi locul întocmirii precum şi semnăturile persoanelor care
au participat la realizarea raportului.
Raportul de evaluare întocmit pe capitole conform structurii prezentate este însoţit de anexe în
care s-au realizat scenariile de evaluare.

1.8. Bilanțul economic - instrument de lucru în evaluarea unei întreprinderi

Orice evaluare de activ sau de întreprindere, indiferent de metoda folosită, abordează fie
latura cantitativă-patrimoniul, fie latura calitativă - performanţele financiare, fie pe ambele deodată
- deci, atât patrimoniul cât şi performanţele.
Instrumentul universal de lucru, potrivit standardelor internaţionale si naţionale de
contabilitate, în care se găsesc informaţiile cu privire la patrimoniu şi la performanţe, îl constituie
bilanţul contabil, componentă de bază a situaţiilor financiare pe care orice întreprindere trebuie să le
elaboreze cel puţin anual.
Bilanţul contabil constituie, deci, punctul de pornire in orice evaluare de activ sau de
intreprindere.
Pe de altă parte, a evalua un activ sau o întreprindere pe baza bilanţului contabil constituie o
abordare eronată din multe puncte de vedere. Cel mai important îl constituie faptul că bilanţul, fiind
întocmit după anumite reguli si principii, face ca patrimoniul să nu fie exprimat în valori de piaţă iar
performanţele să nu fie cele care s-ar fi obţinut în condiţiile normale ale pieţii.
Evaluarea unui activ sau întreprindere se face pe baza bilanţului economic, un bilanţ
teoretic, de calcul, un bilanţ abstract, elaborat de experţi exclusiv în scopul evaluării. Acesta este
bilanţul care cuprinde patrimoniul exprimat în valori economice şi nu contabile, precum şi un
rezultat financiar, un profit net determinat ţinând seama de condiţiile normale ale pieţii din care face
parte întreprinderea sau activul şi nu de politicile interne ale întreprinderii (profitul pe care
întreprinderea este aptă să-l creeze în condițiile pieței din care face parte).
Deşi porneşte de la bilanţul contabil, la un moment dat, expertul evaluator se rupe de acesta
şi elaborează bilanţul economic; pe baza diagnosticului de evaluare acesta construieşte ansamble
financiare abstracte, scenarii de dezvoltare, de rentabilitate întocmai ca un arhitect care proiectează
pe hârtie un imobil. Aceste activităţi financiare fac parte din ceea ce, în lumea specialiştilor în
finanţe, devine tot mai mult cunoscut sub denumirea de inginerie financiară.
Este unul din motivele pentru care evaluarea este considerată de unii specialişti mai mult o
artă decât o ştiinţă.
Părăsirea bilanţului contabil si elaborarea bilanţului economic se realizează cu ocazia
elaborării a două lucrări – indispensabile oricărei evaluări, şi anume:
- determinarea activului net corijat (ANC) al activului sau al întreprinderii şi
- determinarea capacităţii beneficiare (CB) a activului sau a întreprinderii.
18
 Evaluarea întreprinderii CIG III

Bilanț contabil Bilanț economic

• Patrimoniu în valori • Patrimoniu în valori

economice
contabile • ANC • Performanțe recalculate
• Performanțe
financiare obținute • CB în funcție de factori de
piață
Componentele
fundamentale
ale evaluării

Fig. 1.3. Bilanț contabil-bilanț economic

1.8.1. Determinarea activului net corijat (ANC)

Activul net corijat al unei întreprinderi se determină parcurgând următoarele etape:
a) Separarea tuturor bunurilor evidențiate în bilanțul contabil în bunuri necesare exploatării
și bunuri în afara exploatării;
b) Reevaluarea bunurilor necesare exploatării;
c) Calculul matematic al activului net corijat.

a) Separarea bunurilor evidențiate în bilanțul contabil, în bunuri necesare exploatării și

bunuri în afara exploatării se face după criteriul utilității, exprimată și măsurată prin gradul de
participare la realizarea profiturilor, pe o perioadă de 2-3 ani.
Activele în afara exploatării sunt cele care aparent nu au legătură directă cu activitatea de
bază a entității (de ex. Case de vacantă, locuinte de serviciu, ambarcațiuni de plăcere, mașini de lux,
etc) sau cele care din diferite motive au grad de utilizare foarte redus (de ex. Terenuri, mașini,
utilaje, etc.). Bunurile în afara exploatării sunt evidenţiate distinct de evaluator, nefiind supuse
operaţiunilor din etapele b) si c) de determinare a activului net corijat; ele sunt evaluate distinct în
funcţie de natura si piaţa fiecărui bun.

b) Reevaluarea bunurilor necesare exploatării ține cont de factori precum: evoluția

prețurilor, politica de amortizare, eroziunea monetară, starea bunului și orice alt factor care poate
antrena distorsiuni între valoarea contabilă și valoarea economică a bunurilor respective.
Activele de exploatare sunt în general evaluate la valoarea de utilizare, de folosinţă, adică la
nivelul foloaselor pe care un activ le procură întreprinderii deţinătoare. Această valoare se obţine,
de regulă, pe baza costului istoric diminuat de amortismentul economic (inclusiv deprecierea).
Valoarea de folosinţă ar trebui să fie aproape de valoarea de piaţă, adică de preţul la care
întreprinderea ar putea să procure un bun identic pe o piaţă de ocazie.
Valoarea de folosinţă poate să fie definită ca fiind valoare actualizată a intrărilor nete de
fluxuri degajate prin exploatarea unui activ.
Imobilizările necorporale (cheltuieli de înfiinţare, mărci, brevete, licenţe, studii, tehnologii
etc.) sunt considerate, de regulă, nonvalori pentru determinarea activului net corijat al întreprinderii,
cu o singură excepţie: cheltuielile de cercetare şi studiile care se referă la produse noi sau la
dezvoltare, nu cele care sunt efectuate pentru menţinerea potenţialului existent.

19
 Evaluarea întreprinderii CIG III

Imobilizările financiare (titluri de participare la capitalul altor întreprinderi: acțiuni, părți

sociale, și credite acordate sau plasamente) sunt reevaluate diferit:
- titlurile care cotează la bursă- se evaluaeză prin metodele bursiere
- titlurile care nu cotează și se constituie într-un pachet minoritar sau majoritar sunt
evaluate prin metoda capitalizării dividendelor;
- Creditele acordate, plasamentele sunt luate în calcul la valoarea din bilanțul contabil, cu
excepția celor în valută, care sunt actualizate la raportul de schimb al monedei naționale.
Imobilizările corporale sunt evaluate la valoarea de folosință atunci când evaluarea nu se face
într-o optică de vânzare sau de lichidare a acestor active.
Valoarea unei imobilizări corporale va fi cu atât mai mare cu cât durata de viaţă rămasă
va fi mai mare.
Stocurile se evaluează având în vedere următoarele reguli:
- Stocurile la intrare (materii prime, materiale, combustibili, piese de schimb, obiecte de
inventar etc.) se evaluează la preţurile de achiziţie practicate în luna anterioară celei în care se
face evaluarea, iar dacă intrările sunt mai rare, la media preţurilor de achiziţie din cea mai
recentă perioadă.
- Stocurile din interior (producţie neterminată, semifabricate din producţie proprie etc.) se
evaluează la nivelul costurilor efective corectate cu gradul de înaintare în realizarea fizică a
produselor.
- Stocurile la ieşire (produsele finite) se evaluează la nivelul preţurilor de vânzare, mai
puţin beneficiile estimate în aceste preţuri.
Creanțele se reevaluează în funcție de vechimea lor și se calculează provizioane pentru
creanțe incerte sau cu termene de încasare depășite. Creanţele se iau în calculul activului net
corijat cu valorile din contabilitate, cele în valută fiind actualizate la raportul de schimb al
monedei naţionale.
Disponibilitățile bănești se iau în calculcul activului net corijat la valoarea din contabilitate,
cele în valută fiind actualizate la raportul de schimb al monedei naționale.

c) Calcului matematic al activului net corijat

Pe baza rezultatelor obținute la etapele a) și b) se elaborează bilanțul economic al
întreprinderii de evaluat, urmând apoi calculul activului net corijat.
Metodele de calcul ale activului net corijat sunt:
- Metoda substractivă – constă în scăderea din totalul activelor reevaluate corijate a
tuturor datoriilor întreprinderii;
- Metoda aditivă – constă în adăugarea la capitalurile proprii ale întreprinderii a tuturor
influențelor rezultate din înlocuirea valorilor contabile cu valorile economice ale
elementelor din bilanțul întreprinderii.

Exemplu:
Presupunem că avem de evaluat o întreprindere al cărei bilanț contabil se prezintă astfel:
ACTIV PASIV
Active pe termen lung, din care: 150.000 Capital social 155.000
- imobilizări necorporale 8.000 Rezerve 25.000
- imobilizări corporale 140.000 Profit 10.000
- imobilizări financiare: credite 2.000 Obligații nefinanciare 450.000
Stocuri 250.000 Obligații financiare 110.000
Creanțe 300.000
Diponibilități 50.000
Total 750.000 Total 750.000
20
 Evaluarea întreprinderii CIG III

Pentru a obține valoarea economiă a imobilizărilor necorporale se înlătura valoarea de 8.000

lei cu care know-how-ul figurează în bilanț.
Presupunem că soldul tuturor diferențelor din reevaluare la imobilizările corporale este
favorabil față de valorile contabile cu 60.000 lei, iar soldul diferențelor din reevaluarea stocurilor
este unui favorabil în sumă de 70.000 lei.
Societatea face export, iar ca urmare a deprecierii monedei naționale, diferențele de curs
sunt în sumă de 55.000 lei.
Bilanțul economic al întreprinderii este:
ACTIV PASIV
Active pe termen lung, din care: 202.000 Capital social 155.000
- Imobilizări necorporale 0 Rezerve 25.000
- Imobilizări corporale 200.000 = (140.000+60.000) Profit 10.000
- Imobilizări financiare 2000 Diferențe reevaluare +177.000
Stocuri 320.000 = (250.000+70.000) Obligații nefinanciare 450.000
Creanțe 355.000 = (300.000+55.000) Obligații financiare 110.000
Disponibilități 50.000
TOTAL 927.000 TOTAL 927.000

Activul net corijat se calculează astfel:

- prin metoda substractivă:
ANC1 = Total active reevaluate- Total datorii = 927.000-560.000=367.000
- prin metoda aditivă:
ANC2= Capitaluri proprii + Diferențe reevaluare =190.000+177.000=367.000

1.8.2. Determinarea capacității beneficiare

Capacitatea beneficiară a unei întreprinderi poate fi definită ca fiind aptitudinea unei
întreprinderi de a degaja un beneficiu în viitorul apropiat, în condiţii de gestiune normale, identice
cu cele din perioadele trecute, dacă nu au loc schimbări semnificative în viaţa întreprinderii.
Pornind de la binanțul contabil trebuie determinat rezultatul economic rezonabil la care un
eventual cumpărător ar putea să se aștepte, adică cee ace se numește capacitatea beneficiară.
Capacitatea beneficiară creează uşor o confuzie suplimentară: nu este vorba de un
beneficiu, de un profit în sensul uzual, ci de un randament financiar al totalităţii capitalurilor
care finanţează exploatarea.
Capacitatea beneficiară se exprimă prin indicatorii: profitul brut, profitul net, dividendul si
fluxul de trezorerie (cash-flow).
Capacitatea beneficiară, acest profit viitor al întreprinderii, se determină parcurgându-se
succesiv trei etape:
a) studiul rezultatelor trecute, care se recomandă să fie efectuat pe minimum trei ani anteriori
și are drept scop determinarea acelui profit din bilanțurile întreprinderii care îndeplinește
cumulative patru condiții: să fie real, să fie stabil, să fie cert și să poată fi considerat reproductibil în
viitor.
În general, orice element, orice operaţiune care s-a produs în cursul anilor analizaţi şi care
nu au şansa reproducerii în viitor trebuie scoase în evidenţă şi influenţa asupra rezultatului financiar
trebuie eliminată.
De exemplu: pierderea sau profitul datorat unei pieţe excepţionale (profitul aferent
vânzărilor realizate de o societate producătoare de artizanat cu ocazia unui festival al tineretului
care a avut loc în anul trecut; pierderea aferentă unei acţiuni comerciale promoţionale într-o ţară cu
21
 Evaluarea întreprinderii CIG III

riscuri deosebite); pierderea datorată unor evenimente deosebite: incendiu, calamităţi de tot felul
etc.
a) examenul previziunilor care are ca rezultat verificarea credibilității previziunilor, dacă sunt
coerente cu rezultatele trecute sau, dacă desi prezintă modificări față de rezultatele trecute, acestea
pot să se explice prin evenimente noi.
b) calculul matematic al capacităţii beneficiare- pornind de la constatările efectuate în aceste
prime două etape, utilizând una din următoarele variante:
• capacitatea beneficiară ca medie a profiturilor nete anuale previzionale, variantă
recomandată în cazul evaluărilor pentru privatizare (CB1);
• capacitatea beneficiară ca medie a profiturilor nete anuale corectate (CB2), variantă
recomandată în evaluările pentru management, modificări ale capitalului social, restructurări
etc.;
• capacitatea beneficiară ca medie a profiturilor nete anuale din întreaga perioadă trecută şi
viitoare (CB3), recomandată în evaluarea întreprinderilor tranzactionate în sectorul privat;
• capacitatea beneficiară ca medie a profiturilor nete anuale din diferite perioade trecute şi
viitoare (CB4).

Exemplu:
La SC Beta SRL, după ce s-au efectuat toate ajustările asupra profiturilor din bilanțurile
contabile, presupunem că se obțin profiturile nete anuale corectate de: 11.000 lei, 11.500 lei,
12.000 lei pentru ultimii trei ani.
Profiturile nete previzionate pe următorii trei ani sunt: 20.000 lei, 21.000 lei, 21.500 lei.
Putem calcula capacitatea beneficiară în cele patru variante, astfel:
CB1=(20.000+21.000+21.500)/3=20.833lei
CB2= (11.000+11.500+12.000)/3=11.166 lei
CB3=(11.000+11.500+12.000+20.000+21.000+21.500)/6=16.166 lei
CB4= (12.000+20.000+21.000)/3=17.666 lei (selectând ultimul an trecut și primii doi ani
viitori)
CB2 CB1

11.000 11.500 12.000 20.000 21.000 21.500

CB3

CB4
În practica evaluărilor, indicatorii de performanţă financiară nu sunt cei raportaţi de
întreprindere, ci cei obţinuţi prin metodologia de mai sus.

22