Bizantinii au fost primii care au scris despre turci.

Primul a fost Manuel Puglia

Ducas care a scris "Historia turco-bizantină 1341-1462". Laonikos Chalkokondyles
(1423 – 1490) a scris despre perioada 1298-1463, descriind declinul Imperiului
Bizantin și ascensiunea turcilor otomani. Cucerirea Constantinopolului a fost
comparată cu cucerirea Troiei.[2]

Critobul din Imbros a scris lucrarea "Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-
1467". Makarios Melissenos, preot din Napoli, fugit din insula greco-venețiană
cucerită de turci, a scris cele două cronici ce detaliază cucerirea
Constantinopolului, de către turci (înainte se credea că George Sphrantzes,
secretar al ultimului împărat bizantin, ar fi scris cele două cronici).

Și italienii au fost interesați de istoria otomanilor, ca Teodoro Spandugino, care

a scris "Genealogia turcilor"[3], Paolo Giovio-Commentario de le cose de’ Turchi
(1531), Donado Da Lezze- Historia turchesca (1300-1514), Andrea Cambini- Della
origine de turchi(1538), Luigi Bassano - I Costvmi, et i Modi Particolari de la
Vită de Turchi (1545), G.A. Menovino, Francesco Sansovino -Historia universale
dell'origine et imperio de'Turchi: Con le guerre successe în Persia, în Ongaria, în
Transilvania, Valachia, sino l'anno 1600. Luigi Ferdinando Marsigli, care a
participat la trasarea frontierei dintre Imperiul Otoman, Republica Venețiană și
Imperiul Romano-German, a scris lucrarea L'Etat militaire de l'empire ottoman
(Amsterdam, 1732).

Istorici francezi ca Guillaume Postel, ce a făcut comparații între protestantism și

islam, a scris "De la République des Turcs", făcând o descriere pozitivă a
societății otomane. Flamandul Ogier Ghiselin de Busbecq , ce a servit că ambasador
la Istanbul, a scris "Itineră Constantinopolitanum et Amasianum, republicat în 1595
,sub titlul de Turcicae Epistolae.

Leunclavius, istoric german care a trăit în secolul XVI (1533 - 1593), a scris o
istorie a Imperiului Otoman (Annales Sultanorum Othmanidarum, Frankfurt 1588) ce
conține informații prețioase despre Țările Române și istoria lor în secolele XV și
XVI și alte lucrări ca Ius orientale (1573) și Historiae Mvsvlmanae Tvrcorvm, De
Monvmentis ipsorvm exscriptae (1591).

În Anglia, Richard Knolles a scris Generall Historie of the Turkes, iar Paul
Rycaut, rezident în Imperiul Otoman, a scris "Tablou al Imperiului Otoman", și a
publicat două volume din istoria turcă. Thomas Thornton a scris ‘The Present State
of Turkey’.

În spațiul românesc, Dimitrie Cantemir a scris Istoria Creșterii și Descresterii

Imperiului Otoman, Istoria Imperiului Otoman și Cartea sistemei religiei
mahomedane.

Joseph von Hammer-Purgstall, orientalist austriac, a scris Constantinopolis und der

Bosporos (1822) și Geschichte des osmanischen Reiches (Istoria Imperiului Otoman)
în zece volume.

În secolul al XX-lea s-au remarcat Nicolae Iorga (Geschichte des Osmanischen

Reiches -Istoria Imperiului Otoman), Ismail Hakki, D.E. Pitcer și Halil İnalcık, cu
multe lucrări despre istoria Imperiului Otoman ca History of the Ottoman Empire
Classical Age / 1300–1600 (1973), The Ottoman Empire: Conquest, Organization and
Economy (1978) și Studies în Ottoman Social and Economic History (1985); Stanford
J. Shaw-History of the Ottoman Empire and Modern Turkey(1976), Robert Mantran-
Histoire De L'empire Ottoman, Colin Imber-The Ottoman Empire (1300-1481).

Cronistică otomană
S-au scris Istoriile Casei lui Osman sau Istoriile Dinastiei Otomane scrise de
Oguzname, Asikpasazade, Uruc bin Adil, Mehmed Nesri, Tursun Bey. S-au scris
Gazavetname - Cronica expediției militare, Fetihname - Cronica cuceririi. Aceste
cronici au fost utilizate drept modele de către marii cronicari din secolele XVI-
XIII. Cronicile serveau ca material de propagandă în secolul XV. Până în secolul
XVI, cronicile urmau modelul medieval. În contextul cuceririi Palestinei,
musulmanii au intrat în posesia unor centre culturale din Ierusalim, Cairo, Mecca
și Medina. Sultanul și-a însușit titlul de calif, având nevoie de o justificare
ideologică care să îi ofere posibilitatea adoptării titlului. S-au afirmat
cronicari ca Kemalpasazade ce a fost seyh-ul Islam, participând la Bătălia de la
Mohacs, Rustem Pasa, Muhieddin al-Cemali, Mustafa Ali.

În secolul al XVII-lea, s-au afirmat Ibrahim Pecevi, Katip Celebi, Mustafa Na ima
și Evliya Çelebi, care a scris Seyahatname („Cartea călătoriilor”).

Istorie
Articol principal: Cronologia Imperiului Otoman.

Osman - fondatorul dinastiei

Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe
împărțiri în diferite perioade istorice, așa cum este cea făcută din perspectiva
cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărțirea de mai jos privește lucrurile
dintr-o perspectivă mai largă, în care elementele economice și politice sunt
tratate ca fiind la fel de importante ca și cele militare.

Originile (950-1299)

Detaliu al podului "Khaju" - Esfahan

Imperiul Otoman își are originile în Uç Beyliği din statul selgiucid al Anatoliei
de la sfârșitul secolul al XIII-lea, care până atunci fusese el însuși un stat
marionetă și vasal al Ilhanatului. Conform tradiției, în 1299 Osman I și-a
proclamat statutul de bei independent.

Turcii au fost inițial un grup de triburi din Turkestan, în centrul Asiei.

Triburile s-au despărțit în secolul al VI-lea, răspândindu-se in Rusia, China,
India și Persia. Unii dintre turci au renunțat la viața nomadă și au devenit
administratori și mercenari. Ei i-au slujit pe abbasizi și pe famitizi, ajungând în
poziții înalte. Turcii dintre care făceau parte selgiucizii, otomanii, mamelucii,
bulgarii și khazarii, au ajuns în scurt timp foarte influenți. Ei și-au unit
forțele și cu mongolii. În perioada islamică, orașele turcești Samarkand și Buhara
au devenit prospere și cu o cultură înfloritoare.

La est de Marea Caspică trăia un grup de turci numit oguzi sau turcomani. Din 950,
s-au desprins selgiucizii care au migrat spre sud și vest. Califul abbasid al
Bagdadului traversa o perioadă dificilă și a cerut ajutor selgiucizilor. Sub
conducerea lui Tughril Beg, ei au invadat Persia și au ocupat Bagdadul în 1055.
Califul abbasid l-a numit pe Tughril vice-sultan, dăruindu-le selgiucizilor
Imperiul Abbasid.

Selgicizii au ajuns dintr-un simplu trib nomad conducătorii lumii islamice. În

1063, a ajuns sultan Alp Arslan, nepotul lui Tughril. El a cucerit Siria și Armenia
și a intreprins incursiuni în Anatolia. În 1071 a primit replica împăratului
bizantin. Alp Arslan a angajat mercenari nomazi și turci și a pătruns în Armenia.
Cele două armate s-au întâlnit în Bătălia de la Manzikert. Selgiucizii au invins,
deoarece s-au prefăcut că au pierdut bătălia și s-au retras. Când bizantinii au
pornit în urmărirea lor, selgiucizii s-au întors și au înfrânt sever armata
acestora. L-au prins pe împăratul bizantin și au cerut pentru el răscumpărare.
Victoria de la Manzikert a pus bazele a ceea ce, mai târziu, va fi Imperiul Otoman.
Alp Arslan a fost un stăpân milostiv și a condus bine imperiul. La îndemnul sau,
mulți turcomani și selgiucizi au migrat în Anatolia.
Imperiul Selgiucid a atins apogeul puterii în timpul lui Malik Șah (1072-1092),
fiul lui Alp Arslan. Acesta a patronat științele și artele și a construit minunate
moschei în capitala sa, Isfahan. Vizirul său, Nizam al-Mulk, a fost un respectat om
politic. Selgiucizii au cucerit integral Anatolia și au pus bazele formării
Sultanatului de Rum, în apropierea Constantinopolului. La moartea lui Malik șah,
Imperiul Selgiucid s-a dezembrat în mai multe state mici, în secolul al XII-lea
continuând să existe diverse sultanate selgiucide, mameluce și kurde, sub
supravegherea califului abbasid de la Bagdad.

În 1220, regiunea a fost cotropită de mongoli, care în cele din urmă au ocupat
Bagdadul în 1258. Acest fapt i-a făcut pe turci să se extindă spre vest.

Ascensiunea (1299–1453)
Articol principal: Ascensiunea Imperiului Otoman.

Interiorul de la Hagia Sofia

Turnul "Galata"
Osman I (1299–1326), fondatorul dinastiei căreia i-a dat și denumirea, fiul lui
Ertuğrul (beiul tribului Kayı, o ramură a turcilor oghuzi), a fost în jurul anului
1300 conducătorul unui grup tribal din nord-vestul Anatoliei. Luptătorii tribului
se dedicaseră unui jihad împotriva Bizanțului.

Orhan Gazi (1326–1359), fiul lui Osman, și-a luat titlul de sultan, a stabilit
capitala la Bursa și a cucerit Anatolia Orientală. În 1354 a câștigat controlul
asupra peninsulei Gallipoli, pe care a folosit-o ulterior ca un cap de pod pentru
cucerirea Peninsulei Balcanice.

Murad I Hudavendighiar (1359-1389) a cucerit Adrianopol în anii 1365-1369, a

transferat capitala imperiului de la Bursa din Anatolia în nou cuceritul oraș, pe
care l-a redenumit Edirne, a cucerit Bulgaria în 1385-1386 și a triumfat în Bătălia
de la Kosovo Polje din 1389 în fața sârbilor, dar a fost ucis de Miloš Obilić.

Baiazid I (1389–1402), succesorul său, a fost primul sultan otoman care din sursele
documentare occidentale este numit împărat. În semn de răzbunare pentru asasinarea
tatălui său, Murad I, în Bătălia de la Kosovo Polje, Baiazid, devenit sultan, a
masacrat toți prizonierii sârbi. Pe parcursul secolului al XIV-lea, federația
tribală otomană a devenit o structură statală solidă. Sultanii și-au înarmat bine
armatele și au creat un corp de elită format din creștini balcanici islamizați -
ienicerii. Baiazid „Fulgerul” a declanșat o campanie rapidă de cucerire în Balcani.
Raidurile din Serbia și sudul Albaniei i-au forțat pe cei mai mulți principi locali
să accepte suzeranitatea otomană.

În 1391 a asediat Constantinopolul. La cererea împăratului Bizantin, Manuel al II-

lea Paleologul, o nouă cruciadă a fost organizată pentru a-l înfrânge pe Baiazid.
În 1393, a subjugat definitiv Bulgaria și a anexat Tesalia, iar Ducatul Atenei a
acceptat suzeranitatea otomană de îndată ce armatele sultanului au ajuns la granița
statului. Ofensiva lui Baiazid în spațiul balcanic este urmată de Bătălia de la
Rovine din 1395. Oastea otomană nu reușește să cucerească Țara Românească, fiind
învinsă de Mircea cel Bătrân. Deși Baiazid nu și-a atins obiectivul propus –
anexarea Valahiei – Mircea cel Bătrân a fost obligat să accepte statutul de vasal
al turcilor. În 1396 aliații creștinii au trimis o armată cruciată compusă în
principal din cavaleri unguri și francezi și sprijinită de un contingent valah, sub
conducerea regelui maghiar și Împăratului Sfântului Imperiu Roman, Sigismund de
Luxemburg, dar au fost înfrânți la Bătălia de la Nicopole. După victoria de la
Nicopole, Baiazid a continuat să atace Valahia, Ungaria și Bosnia. El a reușit să
cucerească cea mai mare parte a Albaniei, iar micile state din nordul Albaniei au
devenit vasale ale otomanilor. Baiazid a asediat pentru scurtă vreme și
Constantinopolul. Asediul a fost ridicat în 1397, după ce Manuel al II-lea a
acceptat ca, pe viitor, toți împărații bizantini să fie confirmați de sultan. După
aceasta, Baiazid a fost obligat să părăsească Europa pentru rezolvarea problemelor
din Anatolia și nu a mai apucat să se întoarcă în Balcani. Salvarea Imperiului
Bizantin a venit din partea declarației de război mongole împotriva lui Baiazid. În
1400, războinicul mongol Timur Lenk (Timur cel șchiop) a reușit să convingă
regatele locale, ce fuseseră cucerite de turci, să i se alăture în atacul împotriva
lui Baiazid. În Bătălia de la Ankara, pe 20 iulie 1402, Baiazid a fost capturat de
Timur și a murit în captivitate. A urmat o perioadă instabilă denumită "Interregnul
otoman". Deși fiul lui Baiazid Mehmed Çelebi a fost confirmat ca sultan, de către
Timur, frații lui au refuzat să-i recunoască autoritatea. Neînțelegerile dintre
acei fii ai lui Baiazid au avut ca rezultat izbucnirea războiului civil.
Interregnul a durat până pe 5 iulie 1413, când Mehmed Çelebi a ieșit învingător și
a devenit sultanul Mehmed I, monarh asupra unui imperiu unit.

Baiazid în captivitate
Asediul asupra Constantinopolului a început în 1422, sub conducerea lui Murad al
II-lea (1421–1451), care subjugase toată Anatolia. În 1439, Murad a anexat Serbia
imperiului său. A zdrobit coaliția creștină în Bătălia de la Varna în 1444 și în
cea de-a doua bătălie de la Kosovo Polje.

Expansiunea a fost întreruptă de reorganizarea statală, până când Mahomed al II-lea

Cuceritorul (1451–1481) a readus sub control Asia Mică și o mare parte a
Balcanilor.

În 1453, turcii, conduși de Mahomed II, au lansat asediul final asupra orașului
Constantinopol. Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, avea la comanda sa
10.000 de soldați, pe când Mahomed avea la comanda sa 150.000. Turcii au
transportat pe uscat 70 de corăbii, ocolind fortificațiile dinspre mare ale
Constantinopolului, pentru a ataca prin surprindere. Apărați de zidurile solide
lungi de 6 kilometri și vechi de aproape un mileniu, bizantinii au rezistat 54 de
zile până când, în final, trupele de elită ale lui Mahomed au ocupat orașul. La 29
mai 1453, Mehmet al II-lea a reușit să cucerească Constantinopolul, punând capăt
Imperiului Bizantin, unde ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul
a căzut în lupta pentru apărarea cetății. Dar, marele Fatih a fost învins de
domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare, în Bătălia de la Vaslui (1475). A prefăcut
numeroase biserici în moschei, inclusiv Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol
și a construit Palatul "Topkapî", reședința sultanilor de atunci. Turcii s-au
instalat la Constantinopol, i-au schimbat denumirea în Istanbul, devenind noua lor
capitală. Existența Imperiului Bizantin a luat sfârșit fix la un mileniu de la
jefuirea Romei și colapsul Imperiului Roman de Apus. Formarea unui nou imperiu
musulman a devenit un motiv de îngrijorare pentru Europa creștină pentru încă cinci
secole.