Istoria gimnasticii ritmice

Gimnastica ritmică este un sport ce poate fi practicat

individual sau în grupuri (un grup se numește
“ansamblu”), în care gimnastele folosesc 5 obiecte:
cerc, minge, măciuci, pangică și coardă. Un exercițiu
de gimnastică ritmică durează aproximativ 90 de
secunde. Gimnastele trebuie să poarte în cadrul
competițiilor costume de gimnastica ritmică și
încălțăminte specială, numită cipici. De asemenea,
antrenamentele sunt foarte solicitante, întrucât o
gimnastă are nevoie de flexibilitate, forță și dexteritate pentru a putea executa
mișcarile specifice acestui sport.

Gimnastica ritmică a luat naștere din ideile lui

Jean-Georges Noverre (1727–1810), François
Delsarte (1811–1871) și Rudolf Bode (1881–
1970), care credeau cu toții în mișcarea ca formă
de expresie, pentru care se folosea dansul ca
formă de exprimare a sentimentelor. Peter Henry
Ling a dezvoltat în secolul al XIX-lea în continuare această idee în sistemul său
suedez de exerciții libere, promovând „gimnastica estetică”, în care sportivii îți
exprimau sentimentele și emoțiile prin mișcarea corpului. Această idee a fost
extinsă de Catharine Beecher, care a fondat Institutul Femeilor de Vest din Ohio,
Statele Unite, în 1837. În programul de gimnastică al lui Beecher numit “dans fără
dans”, tinerele exersau, acopaniate de un fond musical, trecând de la calistenie
simplă la mișcări mai complicate.
În anii 1880, elvețianul Émile Jaques-Dalcroze a dezvoltat euritmica, o formă de
pregătire fizică pentru muzicieni și dansatori. Francezul George Demeny a creat
exerciții executate pe muzică, concepute pentru a pune în lumină grația mișcării,
flexibilitatea musculară și o postură bună. Toate aceste stiluri au fost combinate în
jurul anului 1900 în școala suedeză de gimnastică ritmică, care va adăuga ulterior
elemente de dans din Finlanda. În această perioadă, estonianul Ernst Idla a stabilit
un grad de dificultate pentru fiecare mișcare. În 1929, Hinrich Medau a fondat
Școala Medau din Berlin pentru a pregăti gimnastele în „gimnastica modernă” și
pentru a dezvolta mânuirea celor 5 obiecte.

Gimnastica ritmică competitivă a început în

anii 1940 în Uniunea Sovietică. Federația
Internațională de Gimnastică a recunoscut
oficial această disciplină în 1961, mai întâi
ca gimnastică modernă, apoi ca gimnastică
ritmică sportivă și, în cele din urmă, ca
gimnastică ritmică. Primele Campionate Mondiale de gimnastică ritmica s-au
desfășurat în 1963 la Budapesta. Gimnastica ritmică a devenit disciplină olimpică
în 1984, ca o competiție individuală. Cu toate acestea, multe țări din Europa de Est
au fost forțate să renunțe de către Uniunea Sovietică. Gimnasta canadiană Lori
Fung a fost prima care a câștigat o medalie de aur olimpică. Competiția în grupuri
(ansambluri) a fost adăugată la Jocurile Olimpice de vară din 1996 din Atlanta.
Echipa spaniolă a câștigat prima medalie de aur a noii competiții cu o echipă
formată din Estela Giménez, Marta Baldó, Nuria Cabanillas, Lorena Guréndez,
Estíbaliz Martínez și Tania Lamarca.