UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ- ASISTENŢA SOCIALĂ

Probleme ale bioeticii medicale în cadrul valorilor creștine

Profesor coordonator Student

Pr. asist.univ.dr. Constantin Oancea Datcu Annemarie Virginia

2020
 Bioetica s-a dezvoltat, ca o nouă disciplină, în ultimii cincizeci de ani și a cunoscut o evoluție
solidă în încercarea de a oferi răspunsuri unor fenomene noi, contradictorii de cele mai multe ori,
apărute ca urmare a dezvoltării tehnologice și care a dus, în timp, la apariția unor probleme de ordin
etic. Știința bioeticii studiază trei aspecte de bază ale vieții umane, aflate în strânsă legătură între ele și
anume începutul vieții (dezvoltarea embrionului și avorturile, clonarea tehnologiilor reproductive,
cercetările pe celule stem, decodificarea codului genetic- cartografierea genomului uman), prelungirea
vieții biologice (prevenirea bolilor, terapiile genice și celulare, transfuziile de sânge, transplanturile) și
sfârșitul vieții biologice (eutanasia, donarea de organe ale corupului în cazurile așa zise de transplanturi
„cadaverice”și dilemele care se ivesc în cadrul secțiilor de terapie intensivă). 1 În cadrul bioeticii sunt
preluate elemente și principii din biologie, medicină, filosofie, sociologie, psihologie sau drept, și pe
baza acestora se clarifică posibilele alegeri tehnice și etice în medicină, biologie sau genetică.
Bioetica, în general, și bioetica creștină, în special, reprezintă practic un cumul de norme, în
sensul că se pronunță asupra calității obiectivelor, a eficienței și perspectivelor lor pentru viață și
promovarea acesteia, având ca preocupare prescrierea regulilor deontologice după care trebuiesc
evaluate anumite situații și care se bazează pe principiile puse la dispoziție de alte discipline. Valoarea
oricărei ființe umane nu depinde de calitatea vieții. Omul este valoros în sine, ca ființă- chip și
asemănare a lui Dumnezeu, prin ceea ce este el și nu prin ceea ce face sau posedă. Valoarea, sacralitatea
și inviolabilitatea oricărei vieți umane își au rădăcina în Dumnezeu. Viața umană este sacră, fiindcă de
la începutul ei comportă acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și rămâne pentru totdeauna într-o legătură
specială cu Creatorul său, unicul său scop fiind comuniunea cu El.2
Conducându-ne după Sfânta Scriptură, tezaurul prin care se transmite Revelaţia divină, ajungem
la ideea că viaţa este forma de existenţă cea mai înaltă dintre cele create, forma prin care Dumnezeu se
exprimă ca realitate: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1,4) 3. Crearea celorlalte
făpturi, date omului spre conducere şi stăpânire s-a făcut doar prin exprimarea simplă a voinţei sale:
„«Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei
cerului!»...«Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale, târâtoare și fiare sălbatice după felul
lor» Și a fost așa” (Facerea 1 20, 24)4. Creându-l pe om după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu i-a
oferit posibilitatea de a alege ceea ce este mai bun pentru el, prin apelul la raţiune şi sensibilitate.
Chipul omului nu se referă însă la trup, în acest caz, ci la natura spirituală, intelectuală şi morală a
omului, iar asemănarea, la ceea ce poate el să devină prin practicarea învăţăturilor lui Dumnezeu, la
aspiraţiile şi la scopul pe care El le transmite. Viaţa ca dar de la Dumnezeu este sacră, dar Dumnezeu a
lăsat omul să decidă acceptabilitatea sanctităţii vieţii, şi ca urmare să preţuiască sau nu în mod adecvat
acest dar.5 Marea întrebare care se pune în fața tehnicilor rezultate din dezvoltarea științelor
biomedicale este dacă tot ce este posibil este și permis sau folositor? Răspunsul bioeticii creștine este
unul negativ. Nu toate descoperirile şi invenţiile tehnice pot fi, cu adevărat, bune. 6 Sfântul Apostol
1 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie,Editura Christiana,
București, p.73
2 Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită (ziarullumina.ro)
3 Biblia sau Sfânta Scriptură, (2013), tipărită cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de misiune ortodoxă, București, p. 1204
4 Biblia sau Sfânta Scriptură, (2013),..... pp. 11-12
5 Gavrilovici, Cristina, (2007),Introducere în bioetică- note de curs, Editura Junimea, Iași, p. 77
6 Popescu, Leontin, Pr. Prof. Univ, Fundamentele bioeticii creștine-note de curs, licență, Universitatea „Dunărea de Jos”,
Pavel spunea în acest sens: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt
îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Corinteni 6, 12)7 Întrucât este creație și nu creator, omul
nu se poate erija în proprietar al lumii după bunul său plac, ci trebuie să aibă respect față de viață, față
de propriul trup care nu-i aparține și este templu al Duhului Sfânt, și de legile biologice : „Sau nu știți
că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu, și că voi
nu sunteți ai voștri?” (I Corinteni 6, 19)8. Orice atentat la adresa vieții este o nerespectare a legilor și a
finalității stabilite de Dumnezeu Creatorul. În domeniul biomedical, rolul creștinului este unul
terapeutic.
Cele mai multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm astăzi frapează prin ineditul lor. Orice
descoperire ştiinţifică poate aduce în mod egal binele şi răul, iar raţiunea, care este un dar divin, nu
poate fi oprită să descopere. De aceea, trebuie făcut apel la responsabilitate, concept care, deşi pare
unul creat de societatea civilă, are rădăcini teologice, deţinând un rol central în problema liberului
arbitru. Bioetica creștină consideră că știința în sine este bună sau morală, dacă cercetătorul respectă în
el și în alții persoana umană și este rea sau imorală dacă lezează demnitatea persoanei umane. Acestea
sunt principiile creștine pe baza cărora trebuiesc formulate răspunsurile la problemele produse de
avansul tehnologic. Fundamentele bioeticii din perspectivă creștină stau în Hristos Însuși, prin care
ajungem la Sfânta Treime.9
Multe din problemele particulare din bioetică decurg din probleme generale și care pun în
discuție, în fond, principii și valori durabile și universale. Etica aplicată în aceste domenii, ca și morala
vieții de zi cu zi, nu poate elabora reguli și norme pentru fiecare situație reală, dar presupune
capacitatea adaptării unui mic număr de referințe etice sau morale la diferitele cazuri particulare sau
invers, referirea fiecărei situații particulare la norma care o guvernează.10
Este important de amintit contribuția marcantă privind delimitările dintre bioetica seculară și
cea creștină pe care a avut-o profesorul Herman Tristram Engelhardt, unul dintre teoreticienii și
pionierii bioeticii creștine, convertit la Ortodoxie în anul 1991, el fiind unul dintre fondatorii bioeticii
americane iar contribuția sa la cercetarea științifică în domeniu fiind remarcabilă. În viziunea sa,
Ortodoxia implică schimbarea completă a vieții și unirea deplină cu Hristos. Astăzi lumea occidentală
vede lumea în valori separate de Dumnezeu și din acest motiv discursul ei este despre o viață etică iar
nu despre o viață creștină. Firesc ar fi ca toată lumea să-și dorească comuniunea cu Sfânta Treime, prin
Hristos, așa cum a fost gândită de Sfinții Părinți. Opera bioetică a profesorului Engelhardt reprezintă în
acest sens o căutare a fundamentelor și a modului de existență ale ființei umane, în încercarea de a lua
deciziile morale adecvate. Scrierile sale studiază criza socială contemporană și evidențiază schimbările
morale și politice fără precedent ale vremurilor noastre. Într-o lume pluralistă din punct de vedere
religios și secularizată în ceea ce privește preocupările spirituale, el reflectă imaginea unui misionar
râvnitor care, în discursul său științific, nu face abstracție de credința pe care o mărturisește. Engelhardt
afirmă că modelul cunoașterii morale se creionează ca model exclusiv al comunității, iar convertirea
credinței și nu a rațiunii va conduce la acordul moral. Doar în momentul când oamenii traiesc în

Galați, p. 5
7 Biblia sau Sfânta Scriptură, (2013), tipărită cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de misiune ortodoxă, București, p. 1298
8 Biblia sau Sfânta Scriptură, (2013)..... p.1298
9 Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită (ziarullumina.ro)
10 Larchet, Jean- Claude, (2003), Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, Editura Sophia, București, pp. 7-8
comunitate și comuniune poate exista un acord în privința problemelor morale legate de medicină și
îngrijirile medicale.11
Începuturile vieții, din punct de vedere al bioeticii creștine, ridică numeroase probleme și semne
de întrebare cu privire la moralitatea tehnicilor utilizate.
Astfel clonarea omului în scopuri reproductive creează probleme nu doar teologice, ci și sociale,
etice și juridice. Ea încalcă mai multe dintre normele creștine și contravine învățăturilor Sfintei
Scripturi și a teologiei Sfinților Părinți ai Bisericii. Clonarea umană implică reproducerea în afara unirii
trupești dintre soți, copiii fiind concepuți în absența dragostei dintre ei. Ea este asexuată în sensul că
este lipsită de combinarea materialului genetic de la soț și de la soție și, cel mai important, exclude pe
Dumnezeu-Creatorul din procesul creației. Omul caută o autosuficiență reproductivă nedorită de
Creator și se pierde, astfel, atât binecuvântarea lui Dumnezeu, cât și caracterul sacru al nașterii de
prunci. Se dorește clonarea omului în scopul obținerii nemuririi sale la care nu poate ajunge însă decât
trăind în Hristos, iar stricăciunea nu poate fi evitată, și nici moartea prin care va trece fiecare pentru a
renaște într- o altă viață.12
Reproducerea umană, atunci când nu este posibilă conceperea copiilor pe cale naturală, apelează
la biotehnologie și ingineria genetică. Fertilizarea folosind material genetic trebuie făcută însă cu
discernământ duhovnicesc și trebuie abordată cu pocăință, ca o concesie făcută slăbiciunii omenești.
Faptul că un program de cercetare aduce beneficii omului nu înseamnă că îl și justifică pentru că scopul
nu scuză mijloacele. Permițând dezvoltarea și perfecționarea tehnicilor de clonare, se va ajunge la
perfecționarea și acceptarea clonării umane. Mai este nevoie doar de un progres minor pentru atingerea
tuturor condițiilor necesare pentru realizarea clonării reproductive, chiar dacă aceasta nu a fost
niciodată intenția cercetării originale.13 Potrivit însă învățăturii Sfinților Părinți, zămislirea unei ființe
umane nu este o lucrare exclusiv a firii ci o lucrare a Proniei lui Dumnezeu prin om. Aici funcționează
principiul teologic al sinergiei, conform căruia Dumnezeu lucrează și omul colaborează. Până la un
punct omul poate folosi progresele științifice în scopul de a dobândi copii, dar cu condiția de a respecta
demnitatea umană și viața omului de acord cu voia lui Dumnezeu. Astfel nu pot fi acceptate tehnici ca
maternitatea surogat, fertilizarea heterologă, utilizarea spermei soțului sau a partenerului mort, sau
fertilizarea „in vitro” (care crează mai mulți embrioni decât sunt implantați în uterul mamei, cei rămași
fiind congelați pentru a fi distribuiți altor mame, pentru cercetări sau pur și simplu pentru a fi distruși),
care conduce la o altă problemă; aceea a contracepției.14
Contracepția și sterilizarea voluntară nu sunt probleme morale pentru bioetica seculară. Adulții
sunt liberi să folosească contracepția sau sterilizarea și nu ridică probleme morale, indiferent dacă este
vorba despre persoane căsătorite sau nu. Ea este privită doar ca un mijloc de control al destinului
reproductiv iar reproducerea neplanificată apare ca o absurdă impunere a naturii asupra planurilor și a
plăcerilor personale. În acest sens, contracepția apare ca parte integrantă în trasarea destinului propriu. 15
Biserica creștină abordează contracepția dintr-o perspectivă total opusă. Abordarea creștină în
această privința este una aflată în legătură directă cu respectarea posturilor, un aspect care face parte

11 Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită (ziarullumina.ro)

12 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie,Editura Christiana,
București, pp. 92-95
13 Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită (ziarullumina.ro)
14 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie,Editura Christiana,
București, pp. 105-113
15 Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită (ziarullumina.ro)
din asceza creștină. Dacă soțul și soția se opresc de la viețuirea matrimonială în zilele de miercuri și
vineri, în zilele de sâmbătă și duminică, în zilele de sărbători sau în zilele de post rânduite, viețuirea
matrimonială este deja direcționată spre Dumnezeu. Numărul nașterilor într-o familie trebuie să fie
legată de starea de sănătate fizică a soției, de sănătatea morală a unirii conjugale, de situația economică
a familiei și de sănătatea duhovnicească prin care iubirea dintre soți este orientată spre Dumnezeu.
Planificarea familială, indiferent dacă se obține prin mijloace naturale sau artificiale, este împotriva
normei (reprezentată de încrederea ascetică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu), în timp ce
comportamentul contraceptiv este unul egoist (autosuficiență personală, confort și satisfacție proprie).16
Avortul sau uciderea intenționată a embrionilor a fost considerată întotdeauna de către Biserică
un eșec al iubirii și una dintre faptele cele mai rele, indiferent dacă embrionul este persoană sau nu.
Învățăturile fundamentale ale Bisericii despre această temă ne spun că sufletul omului este creat de
Dumnezeu chiar din momentul în care are loc fertilizarea și nu există un termen, fie de 14 zile sau de
câteva săptămâni sau luni, care să justifice intervenții asupra embrionului sau chiar ale celulelor stem.
Zămislirea omului și unirea dintre suflet și trup este o taină. Femeia creștină însărcinată consideră
copilul pe care-l poartă în sine un dar de la Dumnezeu iar avortul este considerat un omor indiferent în
ce perioadă a sarcinii se duce la capăt. Canoanele bisericești nu fac nicio distincție între avorturile
timpurii și cele târzii. Teologia creștină mărturisește mereu nevătămarea vieții umane în pântecele
mamei. Creștinii sunt chemați să se angajeze în reproducere cu dragoste, smerenie și fără a lua viața
umană încă nenăscută. Canoanele fac referire nu numai la cei care fac avorturi, ci și la cei care asigură
substanțe sau tehnici abortive. Orice situații dificile ar apărea pe parcursul sarcinii, cuplul trebuie să le
întâmpine cu credință în pronia dumnezeiască, cu rugăciune și cu sfatul unui părinte duhovnicesc
experimentat și cu discernământ.17
Familia este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane.
Practicarea avortului, atât în cadrul căsătoriei, cât și în afara ei, este o crimă împotriva vieții umane, în
general, și a copilului, în special. Biserica, cu întreaga ei învățătură dogmatică, morală și canonică
întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a fost întotdeauna împotriva avortului. Avortul trebuie
combătut și pentru sărăcia spirituală pe care o aduce celor doi soți, precum și pentru consecințele
nefaste asupra sănătății femeilor în cauză. Este nevoie de Sfânta Liturghie și de multă rugăciune, pentru
menținerea păcii în familiile respective deoarece, din perspectivă creștină, efectele crimei se transmit
nu doar asupra părinților, ci și asupra ramurilor colaterale ale arborelui genealogic.18
Prelungirea vieții biologice se face prin intermediul a diferite tehnici (așa cum le-am menționat
în prima parte ale acestei lucrări). Una din aceste tehnici o constituie transfuzia de sânge care, din
punctul de vedere al Bisericii, nu reprezintă o problemă atât timp cît se face prin libera voință a
donatorului, fără a-și pune în pericol propria viață, din dragoste pentru cel care primește donația și fără
intenții egoiste sau comerciale. Sângele este, în acest caz o parte a organismului biologic și nu se
identifică cu sufletul.19
Transplantul de țesuturi sau organe constituie actul medical prin care părțile compromise
morfologic sau funcțional sunt înlocuite cu altele, dovedite a fi sănătoase. În ultimii ani, problema etică
16 Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită (ziarullumina.ro)
17 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie,Editura Christiana,
București, pp. 127-129
18 Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită (ziarullumina.ro)
19 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie,Editura Christiana,
București, pp. 130-132
a transplanturilor a devenit din ce în ce mai complexă. Progresul tehnicilor, evoluția imunologiei,
geneticii și biologiei moleculare, creșterea cererilor comparativ cu numărul restrâns de donatori au
făcut ca aceste probleme și dileme etice legate de transplant să devină din ce în ce mai complexe.
Prelevarea de țesuturi și organe umane de la persoanele decedate se face numai dacă moartea cerebrală
a fost confirmată medical, aici există însă o problemă pentru că momentul morții este cel când sufletul
se desparte de trup. Dar cei aflați în comă profundă și fără cunoștință au totuși suflet (conform teologiei
ortodoxe, o persoană aflată în moarte cerebrală nu a murit) iar momentul ieșirii sufletului din trup
trebuie cercetat din perspectiva a ceea ce este sufletul (fără a fi scolastici). 20 Prelevarea se poate face
numai cu acordul scris al familiei. Medicii care constată moartea cerebrală și cei care efectuează
prelevarea și transplantul trebuie să facă parte din unități funcționale sau servicii distincte. Biserica
acceptă însă transplatul de organe de la persoanele vii atuncii când acest lucru nu afectează siguranța
vieții donatorului și nici nu contribuie la moartea acestuia. Transplantul trebuie să se producă cu
acordul donatorului și doar din iubirea sa față de aproapele, fără a constitui obiectul unei tranzacții
comerciale. „Scopul mai profund al transplantului nu trebuie să fie doar prelungirea vieții biologice ci
pocăința și tămăduirea omului, astfel încât prin curățire, luminare și îndumnezeire, omul să se unească
pe veci cu Hristos.”21
Prin cartografierea genomului uman și cercetările pe celule stem, oamenii de știință speră să
ajungă la posibilitatea diagnosticării diverselor afecțiuni, în vederea avansării terapiei lor sau chiar
crearea unor țesuturi ce pot fi transplantate bolnavilor, cu speranța depășirii inclusiv a respingerii care
se produce în momentul transplantării organelor provenite de la alte persoane. Biserica nu se opune
cercetărilor științifice care au drept scop alinarea suferințelor omenești și vindecarea bolilor, inclusiv
prin noile proceduri (terapii genice, transplanturi, etc) cu condiția ca înșiși cercetătorii să pună limite
acestor practici biomedicale pentru a evita riscul de a cădea în cealaltă extremă, când aceste acțiuni ar
putea acționa, dincolo de terapiile în folosul umanității, împotriva omului însuși prin crearea unor ființe
himerice și căderea în mândrie excesivă, aroganță, exces și depășirea măsurii (hybris).22
Eugenia reprezintă o tehnică de îmbunătățire a calității vieții și exprima la început doar o idee,
termenul fiind introdus pentru prima dată în 1883 de către Francis Galton și însemna în engleză „bine-
născut”. Ideea exprima „orice influenţă susceptibilă de a ameliora calităţile înnăscute ale unei populaţii
şi a le dezvolta cât mai bine” și se baza pe faptul (eronat în fond) că însuşirile specifice omului, în
special calităţile sale mentale, sunt ereditare, deși pot fi influențate prin educație. Eugenia se putea
realiza fie prin încrucișarea celor mai buni (eugenie pozitivă), fie prin reducerea fecundității sau
blocarea reproducerii celor „inapți” (eugenie negativă). Din punct de vedere teologic, Biserica nu este
de acord cu nici una dintre aceste variante deoarece persoanele cu handicap, fiind creaturi ale lui
Dumnezeu, merită respectul datorat oricărei fiinţe umane pe de o parte, iar pe de altă parte noile tehnici
biomedicale; fecundarea in vitro, diagnosticul preimplantator (şi sortarea embrionilor), diagnosticul
prenatal şi avortul selectiv, prevenirea căsătoriilor între heterozigoţi şi, de ce nu, selecţia gameţilor şi
terapia germinală, ambele posibile dar (pentru moment) interzise, reprezintă practici ale unei noi
eugenii. De fapt aceste tehnici au fost deja etichetate cu calificativele: eugenie individuală, eugenie

20 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie, Editura Christiana,
București, pp. 139-142
21 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie....pp. 142-144
22 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie.... pp. 144-149
domestică (home eugenics) sau „noua” eugenie – prin acest mod geneticienii arogându-și dreptul de a
decide ce este uman şi acţionând în consecinţă, selectând embrionii.23
Referitor la sfârșitul vieții biologice bioetica se preocupă de problema eutanasiei și problemele
apărute în cadrul secțiilor de terapie intensivă. Termenul de eutanasie provine din alăturarea a doi
termeni; „eu” și „thanatos” care înseamnă „moarte bună”, știința înțelegând prin aceasta moartea
nedureroasă biologică, iar teologia înțelegând moartea cea bună, care vine în urma pocăinței și a
rugăciunii și care reprezintă împlinirea vieții și nu sfârșitul ei, deoarece i se dă posibilitatea trecerii
omului la un alt mod de ființare.
Eutanasia sau sinuciderea asistată devine din ce în ce mai acceptată în lumea secularizată
contemporană și este radical diferită de cea a creștinismului tradițional. Eutanasia poate fi pasivă, prin
abandonarea de către pesonalul medical a eforturilor terapeutice și a procedurii de resuscitate a
pacientului, sau eutanasie activă, atunci când se intervine, prin mijloace tehnice sau substanțe chimice
introduse în organismul pacientului pentru a-l „ajuta” și a-i grăbi moartea.
Biserica abordează tema eutanasiei din aceeași perspectivă ca și în cazul celorlalte teme, dar în
principal, sunt patru aspecte importante: viața omului este un dar de la Dumnezeu care are stăpânire
asupra ei și o poate lua la timpul potrivit; viața biologică nu trebuie absolutizată, deoarece viața omului
nu ia sfâșit odată cu moartea trupului, ci doar se săvârșește, adică se plinește pentru viața viitoare;
durerea este binefăcătoare pentru om fiindcă îi poate da o altă perspectivă și alt sens vieții, strădania sa
de a se izbăvi de durere dovedind o viață mincinoasă, supusă simțurilor; și nu în ultimul rând, timpul
pentru un bolnav este un timp de pocăință și pregătire pentru întâlnirea cu Hristos, iar pentru apropiații
săi de reașezare a relațiilor cu cel suferind și între ei, este un timp al dragostei, afecțiunii și
compasiunii.
Dilema eutanasiei a apărut odată cu dezvoltarea tehnologiei care poate prelungi viața, ivindu-se
astfel întrebarea dacă se prelungește în acest mod viața sau se împiedică moartea. Prelungirea vieții are
astfel valoare dacă are sens, tot așa și împiedicarea morții. Astfel, când omul credincios, dincolo de
eforturile făcute pentru a se menține în viață, cu scopul de a se pocăi și a lucra pentru mântuirea sa,
ajunge la concluzia că acestea nu-i mai folosesc la nimic, atunci nu greșește dacă își dorește moartea
naturală, fără aparate de susținere și doar cu tratamentul conservator corespunzător, cu conștientizarea
faptului și cu rugăciune.
Cel mai des, acest tip de dileme apar în cadrul unităților de terapie intensivă, unde cresc șansele
unui pacient, aflat în situație critică, ca el să-și revină și să se întoarcă acasă, dar întotdeauna există
incertitudini și nimeni nu poate prevede cu exactitate rezultatul final. 24 În acest sens este edificator
chipul adormirii Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul (așa după cum îl descrie biograful Starețului,
ieromonahul Isaac), departe de terapia intensivă și în climatul „morții naturale”, cu conștiința propriei
stări și cu rugăciune, mulțumind medicului pentru toate eforturile făcute pentru tratarea sa și indicân-
du-i, în felul său delicat, că este suficient tratamentul invaziv și trebuie oprit, folosind în continuare
doar cele ce-i erau de strictă necesitate.25 Bioetica creștină nu poate fi deplin înțeleasă, în afara unei
vieți creștine tradiționale. Accesul la conținutul și semnificația acesteia atârnă de creșterea în interiorul
unei vieți pline de credință, dragoste, milostenie, asceză, slujire și participare la tainele Bisericii.

23 Gavrilovici, Cristina, (2007),Introducere în bioetică- note de curs, Editura Junimea, Iași, pp. 99-101
24 Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie....pp
25 Ieromonahul Isaac, (2005), Viața cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, București, pp. 330-331
 BIBLIOGRAFIE

1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, (2013), tipărită cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de misiune ortodoxă,
București
2. Ierotheos Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, (2013), Bioetică și bioteologie, Editura Christiana,
București
3. Gavrilovici, Cristina, (2007),Introducere în bioetică- note de curs, Editura Junimea, Iași
4. Ieromonahul Isaac, (2005), Viața cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, București
5. Larchet, Jean- Claude, (2003), Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, Editura Sophia, București
6. Popescu, Leontin, Pr. Prof. Univ, Fundamentele bioeticii creștine-note de curs, licență, Universitatea „Dunărea de
Jos”, Galați

WEBOGRAFIE

Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită (ziarullumina.ro)