Cursul 1

UNITATEA DE INFRACŢIUNE

1.1. Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate Noţiuni privind unitatea
infracţională şi pluralitatea de infracţiuni. Unitatea de infracţiune şi felurile
acesteia

Obiectivele urmărite sunt

▪ Aprofundarea cunoştinţelor cu privire la noţiunile de unitate infracţională şi
pluralitatea de infracţiuni;
▪ Analizarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind activitatea
infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ori din mai
multe acţiuni sau inacţiuni care decurg din natura faptei sau din voinţa
legiuitorului, săvârşită de o singură persoană pe baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale şi care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni.

1.2. Conţinut

Preliminarii privind unitatea și pluralitatea de

infracțiuni Noţiuni privind unitatea infracţională şi pluralitatea de

infracţiuni

Situaţiile în care prezintă interes existenţa unităţii sau a pluralităţii de infracţiuni

apar în condiţiile în care există un complex de acte sau activităţi săvârşite de aceeaşi
persoană. Astfel, va exista o unitate de infracţiune sau o pluralitate de infracţiuni.
a) Unitatea de infracţiune are loc ori de câte ori un complex de date de fapt
poate fi încadrat, în ansamblul său, în conţinutul incriminării unei singure
infracţiuni;
b) Pluralitatea de infracţiuni are loc în cazurile în care, dintr-un complex de
date de fapt, se pot extrage condiţiunile necesare pentru existenţa mai
multor infracţiuni.

Necesitatea distincţiei între unitatea de infracţiune şi pluralitatea de

infracţiuni
 Necesitatea distincţiei între unitatea de infracţiune şi pluralitatea de infracţiuni
este determinată de gradul de pericol social diferit pe care îl prezintă autorul.
Încadrarea
faptei comise de acesta în conţinutul unei singure infracţiuni sau în conţinuturile mai
multor infracţiuni având repercusiuni asupra calificării faptei, a răspunderii penale a
infractorului, asupra individualizării şi aplicării pedepsei, a curgerii termenului de
prescripţie ş.a.

Unitatea de infracţiune şi felurile acesteia

Noţiunea de unitate de infracţiune

Legea penală nu defineşte şi nu clasifică formele unităţii de infracţiune, dar ştiinţa
dreptului penal, potrivit unei opinii, defineşte unitatea de infracţiune ca fiind situaţia în
care făptuitorul realizează prin activitatea sa conţinutul unei singure norme de
incriminare.
Există, deci, unitate de infracţiune ori de câte ori un fapt, în complexul
împrejurărilor în care este săvârșit, este incriminat de lege ca o singură infracţiune.

Formele unităţii de infracţiune

Unitatea de infracţiune este de două feluri: una datorată stării de fapt, care ţine
de natura infracţiunii numită unitate naturală de infracţiune, şi alta datorată voinţei
legiuitorului, creată de legea penală, numită unitate legală de infracţiune:

a) Unitatea naturală de infracţiune rezultă din unitatea acţiunii sau inacţiunii

care constituie elementul material al infracţiunii;

b) Unitatea legală de infracţiune este o creaţie a legiuitorului care, din

necesitate practică, a elaborat conţinutul unor incriminări prin absorbţie
în acelaşi conţinut a unor acte sau acţiuni care ar fi putut constitui
incriminări distincte.

Unitatea naturală de infracţiune şi formele sale

Putem defini unitatea naturală de infracţiune ca fiind o formă de unitate
infracţională determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii constituită dintr-un act sau
mai multe acte, de unicitatea rezultatului care are la bază o singură formă de vinovăţie
prevăzută de lege.

În funcţie de natura acţiunii sau inacţiunii, care formează elementul material al

infracţiunii, distingem trei forme ale unităţii naturale de infracţiune, şi anume:
infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată:
 a) Infracţiunea simplă este o formă a unităţii naturale de infracţiune care
presupune o singură rezoluţie infracţională, o singură acţiune sau
inacţiune, o singură urmare socialmente periculoasă;
b) Infracţiunea continuă este o formă a unităţii naturale de infracţiune
caracterizată de posibilitatea prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii
care constituie elementul material al laturii obiective, prin voinţa
autorului, şi după momentul consumării până la momentul epuizării când
are loc practic încetarea activităţii infracţionale - ca urmare a voinței
făptuitorului ori a intervenției autorităților sau a altei persoane; pot fi
permanente – când desfășurarea acțiunii se realizează fără întreruperi și
fără intervenția făptuitorului pentru a prelungi activitatea infracțională
(ex. lipsirea de libertate în mod ilegal, furtul de energie electrică), sau
succesive – când activitatea infracțională este susceptibilă de întreruperi
determinate de natura activității infracționale (port ilegal de armă sau de
uniformă – întrerupt în timpul nopții);

c) Infracţiunea deviată este o formă a unităţii naturale de infracţiune în care

autorul intenţionează să săvârşească o infracţiune îndreptată împotriva
unei anumite persoane sau având în vedere un anumit obiect dar, prin
devierea acţiunii determinată de schimbarea poziţiei victimei, eroarea
asupra identităţii acesteia sau manipularea greşită a instrumentelor
intervine schimbarea destinatarului activităţii infracţionale, respectiv este
prejudiciată o altă persoană sau este îndreptată acţiunea împotriva unui
alt obiect.

Unitatea legală de infracţiune şi formele sale

Potrivit unor opinii din doctrină, putem defini unitatea legală de infracţiune ca
fiind acea formă de unitate infracţională în care activitatea desfăşurată de făptuitor, deşi
are aparenţa că întruneşte trăsăturile unei pluralităţi de conţinuturi de incriminare, prin
voinţa legiuitorului, este socotită că reprezintă o infracţiune unică. De asemenea, în
cadrul infracţiunilor al căror conţinut complex se realizează nu printr-o singură acţiune
sau inacţiune, ci prin mai multe activităţi, fiecare din ele putând constitui o infracţiune,
dar care în îmbinarea lor sunt considerate de legea penală drept o singură infracţiune.

Se pot distinge patru forme de unitate legală infracţională şi anume: continuată,

complexă, de obicei şi progresivă.

a) Infracţiunea continuată este o formă a unităţii legale de infracţiune în care o persoană

săvârşeşte, la intervale diferite de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni
sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 35
alin. (1) C.pen.). Remarcăm în cazul acestui tip de infracţiune existenţa a două
momente distincte respectiv momentul consumării infracţiunii, moment în care sunt
întrunite condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii continuate, şi
 momentul epuizării infracţiunii, moment în care este săvârşită ultima acţiune sau
inacţiune din conţinutul infracţiunii. Infracțiunea continuată este comisă cu intenție
și se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită al
cărei maxim poate fi majorat cu cel mult 3 ani (dacă pedeapsa aplicată este
închisoarea) sau cel mult o treime (în cazul amenzii) (art. 36 alin. (1) C.pen.).

b) Infracţiunea complexă este o formă a unităţii legale de infracţiune în conţinutul căreia

intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care
constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală (art. 35 alin. (2) C.pen.).
Această infracţiune poate avea o formă tip sau de bază şi o formă calificată sau
agravată. Infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracțiune (art. 36 alin. (2) C.pen.).

c) Infracţiunea progresivă este o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată de

apariţia, după atingerea momentului de consumare a infracţiunii propriu-zise, a
unor amplificări ale rezultatului faptei apărute fără nici o intervenţie a făptuitorului
şi corespunzătoare unei infracţiuni mai grave sau unei variante normative agravate
ale aceleiaşi infracţiuni. Remarcăm existenţa a două modalităţi distincte, respectiv
când amplificarea rezultatului are loc prin natura faptei, fără intervenţia unor forţe
exterioare, sau când amplificarea rezultatului se produce ca urmare a apariţiei unor
împrejurări fortuite. Dacă s-a aplicat o pedeapsă pentru infracțiunea
corespunzătoare unui anumit rezultat, iar acesta se amplifică, se va stabili o
pedeapsă pentru infracțiunea corespunzătoare noului rezultat.

d) Infracţiunea de obicei este o formă a unităţii legale de infracţiune care se săvârşeşte

prin repetarea actelor materiale incriminate de un număr suficient de mare pentru
a fi considerată o activitate de obicei, din obişnuinţă, sau care poate fi privită ca
îndeletnicire (ex. exploatarea cerșetoriei, hărțuirea ș.a.). Remarcăm, şi în cazul
acestei infracţiuni, existenţa unui moment de consumare, realizat când actele
materiale s-au succedat de un număr suficient de ori pentru a constitui element
material al infracţiunii de obicei, dar şi a unui moment de epuizare, determinat de
săvârşirea ultimului act.
 Cursul 2

PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI (I)

2.1. Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate:
⬥noțiunea de pluralitate de infracțiuni;
⬥concursul de infracțiuni cu formele sale.

Obiectiv:
Analizarea și însușirea reglementărilor legii penale privind activitatea
infracțională când o persoană săvârșește, deodată sau succesiv, mai multe
infracțiuni, forma concursului de infracțiuni

2.2. Conținut

Pluralitatea de infracțiuni

Noțiunea de pluralitate de infracțiuni

Prin pluralitate de infracțiuni se înțelege situația în care o persoană a săvârșit

două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din
ele (concurs de infracțiuni) sau a săvârșit o nouă infracțiune după ce a fost condamnată
definitiv pentru alte infracțiuni comise anterior (recidivă).
Deci, pluralitatea de infracțiuni presupune o legătură personală între două sau
mai multe infracțiuni, în sensul că acestea trebuie săvârșite de aceeași persoană, fapt ce
nu trebuie confundat cu participația penală, adică cu săvârșirea unei infracțiuni de mai
multe persoane, când există pluralitate de infractori.

Formele pluralității de infracțiuni

În doctrină s-a evidențiat faptul că, pentru a evita anumite erori posibile în
calificarea infracțiunilor săvârșite, este necesar să se facă deosebirea între pluralitatea
aparentă de infracțiuni și pluralitatea reală de infracțiuni.
a) pluralitate aparentă de infracțiuni există când o persoană săvârșește o faptă
care prezintă pericol social, este prevăzută de legea penală, și care sub
aspectul laturii obiective pare că întrunește conținutul material al mai
multor infracțiuni, dar în realitate ea constituie o singură infracțiune (ex.
 infracțiunile complexe sau cele continuate)
b) pluralitate reală de infracțiuni există când o persoană săvârșește, deodată sau
succesiv, mai multe infracțiuni; Codul penal distinge în această categorie
existența a trei forme, respectiv: concursul de infracțiuni, recidiva, și
pluralitatea intermediară.

Concursul de infracțiuni

Potrivit legii penale și celor stabilite în doctrină, concursul de infracțiuni este

determinat de săvârșirea, de către aceeași persoană, a două sau mai multor infracțiuni
mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele și numai
dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecății.

Din cele expuse rezultă că pentru existența concursului de infracțiuni se cer

întrunite următoarele condiții:
- să fie săvârșite două sau mai multe infracțiuni;
- infracțiunile să fie săvârșite de același făptuitor;
- infracțiunile să fie săvârșite înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru
vreuna din ele;
- infracțiunile săvârșite sau cel puțin două dintre ele să poată fi supuse judecății.

Formele concursului de infracțiuni sunt:

a) concursul real de infracțiuni (concurs material) există ori de câte ori două
sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin două
sau mai multe acțiuni sau inacțiuni, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna din ele (art. 38 alin. (1) C.pen.).
b) concursul formal de infracțiuni (concurs ideal) există când o acțiune sau
inacțiune, săvârșită de aceeași persoană, datorită împrejurărilor în care a
fost comisă și urmărilor pe care le-a produs întrunește elementele mai
multor infracțiuni(art. 38 alin. (2) C.pen.).

În ceea ce privește problema aplicării pedepsei în cazul concursului de infracțiuni

doctrina cât și anumite legislații penale disting trei sisteme: sistemul cumulului aritmetic,
sistemul absorbției și sistemul cumulului juridic.
a) Sistemul cumulului aritmetic presupune că trebuie să se aplice atâtea
pedepse câte fapte concurente sunt și apoi să fie totalizate.
b) Sistemul absorbției constă în faptul că trebuie să se aplice numai pedeapsa
faptului mai grav, celelalte pedepse ale infracțiunilor concurente se vor
absorbi de cea mai gravă pedeapsă.
c) Sistemul cumulului juridic precizează că trebuie să se aplice pedeapsa
faptului mai grav căreia i se va acorda un spor pentru celelalte infracțiuni
 concurente.

Codul penal a consacrat prin dispozițiile art. 39, în principal, sistemul cumulului
juridic. Potrivit acestui text, în caz de concurs de infracțiuni se stabilește pedeapsa
principală pentru fiecare infracțiune în parte iar pedeapsa aplicată va ține cont de
regulile incidente în fiecare caz în parte. Astfel:
- când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiunea pe viață și una sau mai multe pedepse
cu închisoare sau amendă se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;
- dacă s-au stabilit doar pedepse cu închisoare se aplică pedeapsa cea mai grea
căreia i se adaugă un spor reprezentat de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite;
- când s-au stabilit doar pedepse cu amendă se aplică pedeapsa cea mai grea căreia i
se adaugă un spor reprezentat de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
- când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea și una cu amendă se aplică ambele;
- dacă s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și mai multe cu amendă vor fi
respectate criteriile prezentate anterior la pluralitatea de pedepse de același tip.
Sporurile aplicate pedepselor cu închisoarea nu vor putea depăși limitele stipulate
în alin.(2) al art. 39 C.pen.
Prin art. 45 C.pen. s-au instituit și reguli de aplicare a pedepselor complementare,
a pedepselor accesorii și a măsurilor de siguranță în caz de concurs de infracțiuni. În caz
de concurs de infracțiuni persoanei juridice i se va aplica regimul amenzii prevăzut de
lege pentru persoana fizică (art. 147 C.pen.).
Dacă instanța, în momentul judecății, nu a cunoscut că inculpatul mai săvârșise și
alte infracțiuni concurente sau a fost nevoită, datorită unor împrejurări, să le judece
separat ori au existat anumite situații ca judecarea inculpatului pentru infracțiuni
concurente să se facă de către instanțe diferite, pentru ca infractorul să nu rămână
condamnat definitiv prin hotărâri distincte, la mai multe pedepse care ar contraveni
regulilor prevăzute de lege cu privire la aplicarea pedepselor în cazul concursului de
infracțiuni Codul penal, prin dispozițiile art. 40, a reglementat instituția contopirii
pedepselor.
 Cursul 3

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI (II)

3.1. Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate recidiva și pluralitatea intermediară
de infracţiuni.

Obiective:
▪Analizarea şi însuşirea reglementărilor legii penale privind activitatea
infracţională când o persoană săvârşeşte, deodată sau succesiv, mai multe
infracţiun, forma recidivei;
▪Însuşirea reglementărilor legii penale în situaţia în care ne aflăm în faţa unei
pluralităţi de infracţiuni care nu îndeplinesc condiţiile niciunei forme a
acestei pluralităţi

3.2. Conţinut

Recidiva

Spre deosebire de concursul de infracţiuni, unde săvârşirea de către aceeaşi

persoană a două sau mai multe infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi
suferit vreo condamnare definitivă, la recidivă săvârşirea de către aceeaşi persoană a
uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv
condamnată pentru o altă infracţiune.
Codul penal în vigoare reglementează existenţa stării de recidivă în mod diferit,
funcţie de persoana care îndeplineşte rolul de subiect activ al infracţiunii, respectiv dacă
este o persoană fizică sau o persoană juridică.
Astfel, în cazul persoanei fizice recidiva poate fi definită ca fiind forma
pluralităţii de infracţiuni care există când:
- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an pentru
săvârșirea unei infracțiuni intenționate și până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare,

- condamnatul săvârşeşte din nou, cu intenţie sau intenție depășită, o infracţiune

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare (art. 41
alin. (1) C.pen.).
Pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare
pronunțată în străinătate dacă fapta este prevăzută și de legea penală română și
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii(art. 41 alin. (2) C.pen.).
Din cele ce preced se observă că recidiva este condiţionată, pe de o parte, de
existenţa unei condamnări definitive anterioare a infractorului, iar pe de altă parte, din
săvârşirea din nou cu intenţie de către acesta a unei noi infracţiuni. Condamnarea
definitivă anterioară şi infracţiunea săvârşită din nou apar ca elemente constitutive ale
stării de recidivă cărora, în teoria dreptului penal, li s-a dat denumirea de termeni ai
recidivei, și determină modalităţile acesteia.

Modalităţile recidivei în cazul persoanei fizice sunt recidiva postcondamnatorie și

cea postexecutorie:
a) Recidiva postcondamnatorie există când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni
intenționate, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie
sau intenție depășită, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru a doua infracţiune este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de un
an sau mai mare (art. 41 C.pen.);
b) Recidiva postexecutorie există când, după executarea unei pedepse cu
închisoare mai mare de un an, după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă, ori după îndeplinirea termenului de prescripţie a executării
unei asemenea pedepse, pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate,
cel
 condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau intenție
depășită pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori a
închisorii de un an sau mai mare (art. 41 C.pen.).
Codul penal a reglementat în art. 43 și art. 45 pedeapsa în caz de recidivă pentru
persoana fizică stabilind modul de contopire a pedepselor dar a lăsat la latitudinea
instanţei de judecată aplicarea unor sporuri speciale.

În ceea ce priveşte modalităţile recidivei în cazul persoanei juridice sunt

prevăzute în art. 146 din actualul Cod penal ca fiind realizate atunci când, după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la reabilitare persoana juridică
săvârșește, din nou, o infracțiune cu intenție sau intenție depășită.
Limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune în cazul
recidivei persoanei juridice se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul special al
pedepsei amenzii.

Pluralitatea intermediară de infracţiuni

Aspecte generale
Potrivit art. 44 alin. (1) C.pen. pluralitatea intermediară există în cazul în care,
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca fiind executată, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă,
pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni. Altfel spus, ne aflăm
în faţa unei pluralităţi de infracţiuni care nu îndeplineşte condiţiile unui concurs de
infracţiuni şi nici condiţiile unei stări de recidivă postcondamnatorie.

Contopirea pedepselor în cazul pluralităţii intermediare

Deoarece s-a considerat că, prin specificul său, pluralitatea intermediară este mai
aproape de concursul de infracţiuni decât de starea de recidivă şi, în mod firesc, regimul
sancţionator trebuie să fie acela privitor la concursul de infracţiuni, în această situaţie se
va contopi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită din nou cu pedeapsa
anterioară stabilită de instanţă.
 Şi în cazul persoanei juridice, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.
147 alin. (1) C.pen., pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.
 Cursul 4

PEDEPSELE – PRINCIPALELE SANCŢIUNI PENALE (I)

4.1. Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate consideraţii generale privind
sancţiunile de drept penal.

Obiective:
▪ Însuşirea noţiunii de sancţiune de drept penal și analizarea sancțiunilor de
drept penal ca măsuri de prevenire, represive şi de reeducare care se dispun
de către instanţa de judecată împotriva persoanelor care au săvârşit fapte
prevăzute de legea penală, precum şi stabilirea categoriilor acestor
sancţiuni.

4.2. Conţinut
Consideraţii generale privind sancţiunile de drept penal

Noţiunea şi caracterele sancţiunii de drept penal

Normele de drept se compun, totdeauna, dintr-un precept şi o sancţiune. Drept
urmare, sancţiunea este juridică deoarece este cea care imprimă caracter de
obligativitate preceptului, cât şi mijlocul prin care se restabileşte ordinea de drept care
a fost destabilizată prin nerespectarea preceptului.
După cum s-a arătat în doctrină, sancţiunea juridică este orice măsură pe care
o normă de drept o statorniceşte ca o consecinţă pentru cazul când preceptul său va fi
nesocotit.
În raport de ramura de drept căreia îi aparţin, sancţiunile juridice pot fi de
drept civil, de drept penal, de drept administrativ etc.
Normele legii penale în realizarea scopului lor se adresează:
 - în primul rând, tuturor persoanelor care au obligaţia să se conformeze acestor
norme,
- iar în al doilea rând, organelor judiciare care sunt chemate să aplice sancţiunile
penale celor care nu au respectat cerinţele legii penale.
Faţă de cei care îşi conformează conduita dispoziţiilor din normele penale se
realizează o prevenire generală.
În schimb, faţă de cei care au încălcat dispoziţiile acestor norme, sancţiunile
vor asigura constrângerea, dar şi reeducarea lor, restabilind ordinea de drept.

Astfel, în doctrină se susţine că sancţiunile de drept penal reprezintă acele

măsuri de constrângere represive şi preventive, dar şi de reeducare, specifice dreptului
penal, care se dispun de către instanţa de judecată împotriva persoanelor care au săvârşit
fapte prevăzute de legea penală, scopul urmărit fiind de restabilire a ordinii de drept
încălcate şi de prevenire a săvârşirii unor astfel de fapte.

De asemenea, s-a susţinut că trăsăturile acestor măsuri constau în faptul că

sancţiunile de drept penal:
- sunt prevăzute de legea penală,
- sunt aflictive,
- se aplică numai ca urmare a săvârşirii faptei prevăzute de legea penală,
- sunt inevitabile
- sunt indisponibile
- au ca scop prevenirea săvârşirii unor noi asemenea fapte.

Sistemul sancţiunilor de drept penal şi principiile acestor sancţiuni

Cadrul de reglementare a sistemului sancţiunilor de drept penal cuprinde ansamblul
prevederilor legale care stabilesc categoriile de sancţiuni, precum şi condiţiile de
aplicare şi executare a acestora.
Potrivit reglementărilor în vigoare sistemul sancţiunilor de drept penal
cuprinde:
a) pedepsele - sancţiuni proprii dreptului penal, reprezintă cele mai grave
sancţiuni aplicabile infractorilor;
b) măsurile educative - sancţiuni de drept penal care se aplică în exclusivitate
 minorilor infractori şi au preponderent o funcţie educativă şi doar în subsidiar
o funcţie represivă;
c) măsurile de siguranţă - sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv,
prevăzute de lege în scopul înlăturării stării de pericol a făptuitorului şi,
respectiv, al prevenirii comiterii de noi fapte antisociale de către acesta.

În doctrină s-a stabilit că principiile sancţiunilor de drept penal sunt: a)

legalitatea sancţiunilor de drept penal - constă în faptul că legea prevede
pedepsele şi măsurile ce se pot aplica;
b) umanismul sancţiunilor de drept penal - se referă la faptul că nu sunt
degradante;
c) revocabilitatea sancţiunilor de drept penal - rezultă din faptul că pot fi revocate
sau retrase;
d) individualizarea sancţiunilor de drept penal - presupune ca acestea să fie
aplicate în raport cu gravitatea faptei şi periculozitatea socială a infractorului;
e) personalitatea sancţiunilor de drept penal - rezultă din faptul că acestea se
aplică celui care a săvârşit ori a contribuit la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.

Pedepsele – sancţiuni de drept penal

Consideraţii generale privind pedepsele

Pedeapsa este o sancţiune juridică specifică dreptului penal deoarece ori de câte
ori legea incriminează o faptă drept infracţiune trebuie, neapărat, să prevadă ca
sancţiune o pedeapsă. Deci, ceea ce imprimă unei dispoziţii legale caracterul de normă
de drept penal este prezenţa unei pedepse în conţinutul acelei dispoziţii.
Codul penal anterior prevedea, în mod expres, în art. 52 alin. (1): „Pedeapsa
este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul
pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.” Reținem, deci, că pedeapsa este
menită să asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată prin săvârșirea
infracțiunii.
Având în vedere aceste caracterizări ale pedepsei, în doctrină s-a susţinut că
pedeapsa este o sancţiune de drept penal care:
- constă într-o măsură de constrângere şi de reeducare,
- este prevăzută de lege,
- se aplică de către instanţa de judecată infractorului în scopul prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni.
- are caracter legal, determinat, public, aflictiv, educativ dar şi personal.

Pentru realizarea scopului pedepsei aceasta îndeplineşte unele funcţii cum

sunt:
a) funcţia de constrângere – care decurge din însăşi natura pedepsei deoarece
persoana faţă de care se aplică suportă anumite privaţiuni;
b) funcţia de reeducare – care constă în faptul că prin executarea pedepsei se
urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de
drept şi faţă de regulile de convieţuire socială;
c) funcția de exemplaritate;
d) funcția de eliminare.
 Cursul 5-6

PEDEPSELE – PRINCIPALELE SANCŢIUNI PENALE (II-III)

Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate pedepsele – sancţiuni de drept penal
- feluri, sistem, categorii și limite.

Obiective:
▪ Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor normelor penale cu privire la
pedeapsă ca sancţiune a dreptului penal.

Conţinut

Pedepsele – sancţiuni de drept penal

Consideraţii generale privind pedepsele

Pedeapsa este o sancţiune juridică specifică dreptului penal deoarece ori de
câte ori legea incriminează o faptă drept infracţiune trebuie, neapărat, să prevadă ca
sancţiune o pedeapsă. Deci, ceea ce imprimă unei dispoziţii legale caracterul de normă
de drept penal este prezenţa unei pedepse în conţinutul acelei dispoziţii.
Codul penal anterior prevedea, în mod expres, în art. 52 alin. (1): „Pedeapsa
este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul
pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.” Reținem, deci, că pedeapsa este
menită să asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată prin săvârșirea
infracțiunii.
Având în vedere aceste caracterizări ale pedepsei, în doctrină s-a susţinut că
pedeapsa este o sancţiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere şi
de
reeducare, este prevăzută de lege, şi se aplică de către instanţa de judecată infractorului
în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Ea are caracter legal, determinat, public,
aflictiv, educativ dar şi personal.
Pentru realizarea scopului pedepsei aceasta îndeplineşte unele funcţii cum
sunt:
a. – funcţia de constrângere – care decurge din însăşi natura pedepsei deoarece
persoana faţă de care se aplică suportă anumite privaţiuni;
b. – funcţia de reeducare – care constă în faptul că prin executarea pedepsei se
urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi
faţă de regulile de convieţuire socială;
c. – funcția de exemplaritate;
d. – funcția de eliminare.

Felurile pedepselor
După cum s-a subliniat în doctrină, în ştiinţa dreptului penal au existat două
sisteme cu privire la diferenţierea pedepselor.
După un sistem, cadrul pedepselor trebuia să fie redus, adică legea să admită
numai două pedepse (închisoarea şi amenda), însă fiecare din aceste pedepse să poată fi
dozată cantitativ sau chiar calitativ, în aplicarea practică.
După un alt sistem, numit al polidiferenţierii, dimpotrivă se recomanda un
cadru cât mai bogat de pedepse, variate prin natura, prin durata, prin regimul şi prin
executarea lor, care de altfel, a fost preferat.
În legislaţiile penale este cunoscută o diversitate de forme ale pedepselor. O
clasificare succintă a acestora distinge:
a) După rolul şi importanţa lor - pedepse principale, complementare sau accesorii; b)
După obiectivul asupra căruia poartă sancţiunea - pedepse privative de viaţă, corporale,
privative sau restrictive de libertate, morale sau pecuniare; c) După gradul de
determinare a pedepselor - pedepse determinate sau nedeterminate.

Sistemul pedepselor
Principiul legalităţii pedepsei nu presupune numai prevederea în legea penală
a pedepsei pentru fiecare faptă interzisă prin norma de incriminare, ci și instituirea unui
sistem de pedepse, adică fixarea unui cadru general al pedepselor în legea penală.
Astfel, sistemul pedepselor reprezintă cadrul general al pedepselor, respectiv
enumerarea categoriilor de pedepse, a felurilor şi limitelor generale ale acestora. Din
studiul legislaţiei observăm că la stabilirea sistemului pedepselor legiuitorul ţine seama
de mai mulţi factori, şi anume:
- necesitatea şi cerinţele perioadei pe care o parcurge societatea; -
nivelul fenomenului criminalităţii şi tendinţele acestuia;
- principiile care guvernează un sistem de drept.

Categoriile şi limitele generale ale pedepselor în dreptul penal român

Codul penal român reglementează în mod diferit pedepsele aplicabile persoanelor fizice
de cele aplicabile persoanelor juridice.

Pedepsele aplicabile persoanelor fizice, potrivit art. 53-70 din Codul penal pot fi:
a) pedepse principale – detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani sau
amenda – suma de plată fiind calculată în sistemul zilelor-amendă, unde o zi amendă
poate avea o valoare cuprinsă între 10 și 500 lei, iar numărul zilelor amendă aplicabile
cuprins între 30 și 400 zile;
b) pedepse complementare – interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani prevăzute de
art. 66-70 din Codul penal, degradarea militară, publicarea hotărârii de condamnare; c)
pedepse accesorii – interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C.pen. în condiţiile
prevăzute în art. 71 C.pen.

Pedepsele aplicabile persoanelor juridice, prevăzute în art. 136 - 145 C.pen.

sunt: a) pedeapsa principală este amenda stabilită prin sistemul zilelor-amendă; b)
pedepse complementare sunt:
- dizolvarea persoanei juridice;
- suspendarea activităţii persoanei juridice pe o perioadă de la 3 luni la 1 an sau
suspendarea uneia din activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit
infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
- închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
- interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3
ani;
- plasarea sub supraveghere judiciară;
- afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

Preliminarii privind aplicarea şi executarea pedepselor

Preliminarii privind aplicarea pedepselor

Din studiul legislaţiei penale şi din doctrină, rezultă că aplicarea pedepselor
reprezintă etapa în lupta antiinfracţională în care se identifică faptele penale şi
făptuitorii, se cercetează dacă acele fapte întrunesc conţinutul unor infracţiuni şi dacă
făptuitorii răspund penal urmând ca apoi să se treacă la aplicarea pedepselor potrivit
prevederilor legale.
Aplicarea pedepsei se face în vederea realizării scopului acesteia stabilit prin
legea penală şi anume, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Având în vedere atât prevederile art. 74 din Codul penal, referitoare la criteriile
generale de individualizare a pedepselor, cât şi stările şi circumstanţele în care a fost
săvârşită o infracţiune, instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea unei cauze penale
va stabili şi va aplica pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana care a săvârşit
acea infracţiune.

Preliminarii privind executarea pedepselor

Combaterea fenomenului infracţional pentru a-şi realiza scopul trebuie să aibă în
vedere şi o a doua etapă, aceea a executării pedepselor. Astfel, pedeapsa aplicată de
instanţa de judecată va trebui executată potrivit naturii sale, după ce parcurge
procedura punerii în executarea a acesteia. Astfel:
a) pedeapsa amenzii se execută prin plata unei sume de bani;
b) pedepsele privative de libertate se execută în regim de maximă siguranţă, regim
închis, regim semideschis sau regim deschis;
c) pedepsele complementare încep a fi executate după ce a avut loc executarea pedepsei
închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau după prescripţia
executării pedepsei, excepţie făcând degradarea militară;
d) pedepsele accesorii încep executarea în momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
Modalităţile aplicării şi executării pedepselor
 Modalităţile aplicării şi executării pedepselor au fost reglementate de Codul
penal, după categoriile de persoane care pot fi subiecţi activi ai infracţiunii, în două mari
categorii:
– aplicarea şi executarea pedepselor principale, a pedepselor complementare şi a
celor accesorii persoanelor fizice;
– aplicarea şi executarea pedepselor principale şi a pedepselor complementare

persoanelor juridice.

Pedepsele principale aplicate persoanei fizice şi

executarea acestor pedepse

Aplicarea şi executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Pedeapsa detenţiunii pe viaţa reprezintă cea mai severă pedeapsă din legislaţia
noastră penală în vigoare şi se aplică în cazul săvârşirii infracţiunilor deosebit de grave.
Aplicarea acestei pedepse prezintă o serie de limitări, respectiv nu se aplică celui care la
data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 65 de ani (art. 57 C.pen.).
Potrivit art. 56 C.pen. în vigoare, detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare
anume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare. Regimul
executării pedepsei detenţiunii pe viaţă este cel de maximă siguranţă. Potrivit art. 58
C.pen., dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de
ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoare pe
timp de 30 de ani.
Liberarea condiţionată se poate acorda celui condamnat la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă (art. 99 C.pen.), după executarea efectivă a 20 de ani de detenţie ţinându-se cont
de comportarea condamnatului (este stăruitor în muncă, disciplinat, dă dovezi temeinice
de îndreptare, avându-se în vedere şi antecedentele sale penale).

Aplicarea şi executarea pedepsei cu închisoarea

Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între
15 zile și 30 de ani.
În general, pedeapsa închisorii este prevăzută singură sau, uneori, alternativ cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau amenda.
Închisoarea este o pedeapsă principală, privativă de libertate, care constă în
scoaterea celui condamnat din mediul şi condiţiile în care a trăit, în izolarea lui de
societate şi supunerea lui la un regim de viaţă sever, dar uman.
Instanţa de judecată este competentă să stabilească şi să aplice pedeapsa
închisorii, ocazie cu care va ţine seama de dispoziţiile generale ale Codului penal, de
limitele de pedeapsă fixate de acest Cod, de gradul de pericol social al faptei, de persoana
infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Executarea pedepsei cu închisoarea se poate realiza în regimuri diferite de
executare în funcţie de perioada de condamnare la această sancţiune, natura şi modul
săvârşirii infracţiunii, precum şi persoana infractorului. Aceste regimuri enumerate
succint sunt: regimul de maximă siguranţă, regimul închis, regimul semideschis și
regimul deschis.
În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi
persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de
executare imediat inferior ca grad de severitate.
Liberarea condiţionată (art. 99 – 106 C.pen.) reprezintă punerea în libertate a
condamnatului din locul de deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei cu
închisoarea la care a fost condamnat, cu condiţia ca el să nu mai săvârşească o nouă
infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei. Această măsură are caracter general,
individual, facultativ şi revocator. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate se
referă la fracţiunile de pedeapsă şi la comportarea condamnatului (art. 100 C.pen.).
Acordarea liberării provizorii produce anumite efecte, în sensul că imediat
condamnatul trebuie pus în libertate, apoi trebuie menţionat faptul că liberarea
provizorie are un efect provizoriu deoarece are în vedere un termen limitat până la
îndeplinirea duratei integrale a pedepsei, şi totodată, condamnatul trebuie să se abţină
de la săvârşirea de noi infracţiuni.

Aplicarea şi executarea pedepsei cu amenda

Amenda este o pedeapsă penală principală care poate fi prevăzută alternativ cu
pedeapsa închisorii sau, într-un număr limitat de cazuri, singură, şi constă într-o sumă
de bani stabilită de instanţa de judecată pe care infractorul este obligat să o plătească
statului. Limitele pedepsei cu amenda sunt stabilite în art. 61 C.pen.
În cazul în care cel condamnat la plata unei amenzi nu execută această obligaţie,
pe cale obişnuită, datorită relei credinţe, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu
pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită şi ţinând cont de
partea din amendă care a fost achitată.
Art. 64 C.pen. prevede, în plus, posibilitatea executării amenzii prin prestarea
unei munci neremunerate în folosul comunității, în situația în care persoana
condamnată nu poate efectua plata sumei de bani pe care o are de achitat, din motive
neimputabile acesteia.

Pedepsele complementare şi accesorii aplicate persoanei fizice şi

executarea acestor pedepse

Aplicarea şi executarea pedepselor complementare

Codul penal în vigoare prin dispoziţiile art. 66 – 70 C.pen. reglementează ca
pedepse complementare interzicerea unor drepturi, degradarea militară şi publicarea
hotărârii de condamnare.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi instanţa
poate decide interzicerea unuia sau unora din drepturile enumerate în art. 66 C.pen.,
respectiv drepturi electorale, părintești, care privesc exercițiul unei funcții, profesii,
meserii, de a se afla într-un anumit spațiu teritorial etc.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie
când legea prevede în mod expres şi facultativă când pedeapsa principală stabilită este
închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurările cauzei şi persoana infractorului,această pedeapsă este necesară.
Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe de la rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii sau a hotărârii care dispune
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori după executarea pedepsei
închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului
de prescripţie a executării pedepsei ori după expirarea termenului de supraveghere a
liberării condiționate (art. 68 C.pen.).
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară a degradării militare aceasta constă
în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă şi se aplică în mod obligatori
(pentru pedepse cu închisoarea mai mari de 10 ani sau detenţiune pe viaţă) sau
facultativ
(pentru pedepse cu închisoarea cuprinse între 5 ani şi 10 ani) doar condamnaţilor
militari sau rezervişti în condiţiile stabilite de lege.
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune în condițiile în
care instanța apreciază, funcție de natura și gravitatea infracțiunii, că publicarea va
contribui la prevenirea săvârșirii unor astfel de infracțiuni (art. 70 C.pen.).

Aplicarea şi executarea pedepselor accesorii

Codul penal în vigoare reglementează ca pedeapsă accesorie interzicerea unora
din drepturile prevăzute în art. 66 C.pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanță
ca pedeapsă complementară.
Pentru punerea în executare a pedepsei accesorii nu este nevoie de un act special,
fiindcă efectele acestei pedepse se produc, potrivit legii, din momentul când hotărârea
de condamnare a rămas definitivă.

Pedepsele aplicabile persoanei juridice şi executarea acestor

pedepse

Aplicarea şi executarea pedepsei cu amenda

Pedeapsa amenzii reprezintă suma de bani pe care persoana juridică este
condamnată să o plătească iar limitele acesteia sunt reglementate în art. 136 C.pen. iar
cuantumul amenzii se stabilește în sistemul zilelor-amendă.

Aplicarea şi executarea pedepselor complementare

Din cuprinsul art. 138 – 145 C.pen. rezultă că aplicarea uneia sau mai multor
pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi
gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, aceste
pedepse sunt necesare.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c)
suspendarea uneia din activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit
infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
e) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la
 3 ani;
f) plasarea sub supraveghere judiciară;
g) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când
legea prevede această pedeapsă.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.

Calculul pedepsei închisorii în vederea executării acesteia

Consideraţii preliminarii
Din studiul legislaţiei în domeniu şi din doctrină rezultă că pedeapsa odată
stabilită şi aplicată trebuie să fie executată, în principiu, integral, adică în durata şi
cuantumul stabilit prin hotărârea judecătorească.
Pentru ca pedeapsa închisorii ce se va executa să corespundă exact celor stabilite
prin hotărâre judecătorească, în baza dispoziţiilor art. 71 – 73 C.pen. în vigoare au fost
reglementate anumite probleme referitoare la: durata pedepsei închisorii, computarea
reţinerii şi arestării preventive din durata pedepsei pronunţate şi computarea
privaţiunii de libertate executată în afara ţării.

Durata executării pedepsei închisorii

Potrivit art. 71 C.pen., durata executării pedepsei închisorii se socoteşte din ziua
în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare. Ziua din
care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata
executării.
Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital,
intră în durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar
această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.

Computarea reţinerii şi arestării preventive

Potrivit art. 72 C.pen., timpul reţinerii şi arestării preventive se scade din durata
pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost
urmărit penal sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe
infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea
penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesual penal pentru fapta care a determinat
reţinerea sau arestarea preventivă.

Computarea privaţiunii de libertate executate în afara ţării

Conform art. 73 C.pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, 9, 10
sau 11 C.pen. (care se judecă şi după legea penală română, în temeiul principiilor
personalităţii, realităţii sau universalităţii), partea din pedeapsă, precum şi reţinerea şi
arestarea preventivă executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei
aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele române.
 Cursul 7

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

7.1. Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate individualizarea pedepselor și
circumstanțele atenuante și agravante.

Obiective:
▪ Aprofundarea și însușirea reglementărilor normelor penale privind
individualizarea pedepselor și formele acestei individualizări;
▪ Analizarea și însușirea reglementărilor normelor penale privind stările,
situațiile, împrejurările sau calitățile situate în afara conținutului esențial al
infracțiunii care determină reducerea sau sporirea gradului de pericol social
al faptei sau al făptuitorului.

7.2. Conținut
❖ Considerații generale privind individualizarea pedepselor

Pentru ca pedeapsa să poată îndeplini funcțiile de constrângere și reeducare a

condamnatului și să realizeze scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni, trebuie să
corespundă gravității infracțiunii și nevoilor de îndreptare a infractorului.
După cum s-a stabilit în doctrină, dacă nu se realizează o concordanță între
pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracțiune și pericolul social abstract al
infracțiunii respective, acea pedeapsă nu poate duce la realizarea prevenției generale.
De asemenea, eventuala disproporție între pedeapsa aplicată de instanță, pe de o
parte și gradul de pericol social concret al faptei săvârșite și periculozitatea
infractorului,
pe de altă parte, pot face ca o astfel de pedeapsă să-și piardă, inevitabil, din aptitudinea
funcțională și să determine rezultate contrare celor urmărite prin aplicarea și
executarea ei.
Având în vedere aceste considerații, în unele opinii s-a subliniat faptul că
individualizarea pedepsei reprezintă operația de adaptare sau dozare a pedepsei în raport
cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului, astfel încât pedeapsa să-și
poată îndeplini funcțiile și să-și realizeze scopul.
Activitatea de combatere a criminalității parcurge trei etape:
- a incriminării faptelor,
- a stabilirii răspunderii penale,
- a executării pedepsei,
cărora le corespunde câte o formă a individualizării pedepselor:
- legală,
- judiciară,
- administrativă.

a) Etapa incriminării faptelor stabilește pedeapsa aplicabilă pentru fiecare faptă

prevăzută de lege căreia îi corespunde forma individualizării legale a pedepselor care se
realizează de legiuitor.
b) Etapa stabilirii răspunderii penale, unde se stabilește concret pedeapsa, căreia
îi corespunde forma individualizării judiciare a pedepselor care constă în stabilirea și
aplicarea pedepsei de către instanța de judecată.
c) Etapa executării pedepsei care aparține organelor administrative de executare
căreia îi corespunde forma individualizării administrative a pedepselor care presupune
adaptarea regimului de executare a pedepselor în raport cu conduita condamnatului.

❖ Individualizarea judiciară a pedepselor

După cum am mai arătat, individualizarea judiciară a pedepselor este numai de

competența instanței de judecată. Cu toate acestea, dată fiind importanța acestei
individualizări, realizarea ei nu trebuie să fie lăsată integral la aprecierea instanței de
judecată deoarece ea trebuie să respecte anumite reguli, orientări, pe care Codul penal le
prevede în art. 74.
Astfel, se va ține cont de:
a) împrejurările, modul de comitere, mijloacele folosite la săvârșirea
infracțiunii;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura și gravitatea rezultatului produs precum și a altor consecințe ale
infracțiunii;
d) mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii;
e) antecedentele penale ale infractorului, precum și conduita acestuia
înainte și după comiterea faptei;
f) persoana infractorului cu trăsăturile care îl caracterizează (vârstă, stare
de sănătate, educație etc.)

❖ Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante

În doctrină s-a subliniat faptul că termenul de circumstanțe este folosit în dreptul

penal pentru a denumi împrejurări, calități, stări sau situații care însoțesc fapta,
contribuind la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea și calificarea
acestuia sau care privesc situația personală a infractorului, determinând felul vinovăției
și incidența răspunderii penale.
Având în vedere cele expuse în doctrină se ajunge la părerea că circumstanțele
atenuante și cele agravante sunt acele stări, întâmplări sau calități situate în afara
conținutului esențial al infracțiunii dar care pot însoți fapta sau pot privi situația
personală a făptuitorului și determină reducerea sau sporirea gradului de pericol social al
faptei ori periculozitatea infractorului. Ele se diferențiază:
a) după efectul pe care îl produc în:
- circumstanțe atenuante
- circumstanțe agravante
b) după modul de stabilire și măsura în care se impun instanțelor în:
- circumstanțe legale
- circumstanțe judiciare
c) în raport cu obiectul la care se referă în:
 - circumstanțe reale
- circumstanțe personale.
Circumstanțele atenuante sunt reglementate de art. 75 și art. 76 din Codul penal și
potrivit dispozițiilor acestor norme juridice penale ele pot avea două forme: -
circumstanțe atenuante legale generale
- circumstanțe atenuante judiciare.
Circumstanțele atenuante legale prevăzute în art. 75 alin. (1) C.pen. sunt:
- depășirea limitelor legitimei apărări,
- depășirea limitelor stării de necesitate,
- provocarea din partea persoanei vătămate,
- acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune.
Circumstanțele atenuante judiciare, potrivit art. 75 alin. (2) C.pen., sunt lăsate la
aprecierea instanței de judecată și privesc:
- conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii, - stăruința
depusă de acesta pentru îndepărtarea prejudiciilor aduse prin săvârșirea
infracțiunii,
- atitudinea infractorului în cadrul activității procesuale după săvârșirea
infracțiunii,
- orice alte împrejurări asemănătoare pe care instanța le poate considera
circumstanțe atenuante.
Circumstanțele atenuante, potrivit art. 76 din Codul penal, au ca efect atenuarea
obligatorie a pedepsei fie prin reducerea pedepsei cu o treime, fie prin schimbarea
acesteia în una mai ușoară.

Circumstanțele agravante prevăzute în art. 77 din Codul penal sunt:

- săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună,
- săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime sau supunerea victimei la
tratamente degradante ori prin metode de natură să pună în pericol alte
persoane sau bunuri,
- asocierea în comiterea faptei a unui infractor major cu un minor, - săvârșirea
infracțiunii profitând de starea vădită de vulnerabilitate a victimei, - săvârșirea
infracțiunii pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare
sexuală ș.a.,
 - săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau alte
substanțe cu caracter psihoactiv provocată în vederea comiterii faptei
- săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită
de o calamitate, stare de asediu sau stare de urgență.
Circumstanțele agravante pot avea ca efect, în cazul persoanei fizice, agravarea
pedepsei în sensul creșterii acesteia până la maximul special sau, dacă este cazul, cu
aplicarea unui spor de pedeapsă până la 2 ani, dar de cel mult o treime din maximul
special (art. 78 alin. (1) C. pen.)
 Cursul 8-9

MĂSURILE DE SIGURANȚĂ (I-II)

8.1. Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate considerații generale privind măsurile
de siguranță, luarea și executarea următoarelor măsuri de siguranță, respectiv
obligarea la tratament medical și internarea medicală, interzicerea de a ocupa o
funcție sau de a exercita o profesie, confiscarea specială, confiscarea extinsă.

Obiective:
▪ Stabilirea realităților umane și sociale care au caracterul unor stări de pericol a
căror combatere nu poate fi realizată prin aplicarea de pedepse ci printr-un sistem
de sancțiuni de drept penal complementar, cu caracter preventiv;
▪ Analizarea unor măsuri de siguranță prin care se înlătură stările de pericol care
afectează ordinea de drept.
▪ Analizarea unor măsuri de siguranță prin care se înlătură stările de pericol ce
afectează ordinea de drept

8.2. Conținut

Considerații generale privind măsurile de siguranță

Noțiunea și scopul măsurilor de siguranță

Săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală, uneori, poate scoate în evidență

unele realități umane și sociale care, la rândul lor, pot contribui la săvârșirea faptelor
antisociale.
Aceste realități umane și sociale, privite prin prisma personalității infractorului,
au caracterul unor stări de pericol a căror combatere nu poate fi realizată prin aplicarea
de pedepse ci prin alte mijloace penale. În consecință, a fost necesar ca în Codul penal,
alături de mijloacele de constrângere cu caracter represiv, să se creeze un sistem de
sancțiuni de drept penal complementar cu caracter, în esență, pur preventiv, și anume
măsurile de siguranță.
În literatura de specialitate au fost definite măsurile de siguranță ca fiind
sancțiuni de drept penal cu caracter preventiv, prevăzute de lege și luate de instanțele de
judecată față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală și cu privire la
care există temerea că și în viitor vor comite asemenea fapte din cauza unor situații sau
stări care au fost relevate prin săvârșirea faptei.
Scopul măsurilor de siguranță, potrivit art. 107 C.pen., constă în înlăturarea unei
stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. În
majoritatea cazurilor, măsurile de siguranță pot fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se
aplică o pedeapsă.

Condițiile generale de luare a măsurilor de siguranță și sistemul acestor

măsuri prevăzute de Codul penal
Pentru dispunerea luării unei măsuri de siguranță trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiții:
a) săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, indiferent dacă a atras sau nu
aplicarea unei pedepse;
b) existența unei stări de pericol, din partea persoanei care a săvârșit infracțiunea
sau a altor cauze;
c) existența temerii justificate că, și în viitor, făptuitorul va săvârși din nou fapta
prevăzută de legea penală, datorită stării de pericol pe care o prezintă. Potrivit
art. 108 C.pen., măsurile de siguranță sunt:
- obligarea la tratament medical,
- internarea medicală,
- interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie,
- confiscarea specială,
- confiscarea extinsă.
 Luarea și executarea măsurilor de siguranță

Obligarea la tratament medical

Art. 109 C.pen. prevede că, în cazurile în care făptuitorul determinat de existența
unei boli sau a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe
prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la
tratament medical până la însănătoșirea sa ori până la obținerea unei ameliorări a stării
sale de sănătate de natură să înlăture starea de pericol social. Dacă se refuză tratamentul
instanța poate dispune internarea medicală.
Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că, pentru a se dispune obligarea la
tratament medical, trebuie îndeplinite anumite condiții:
a) măsura să se ia nu mai față de făptuitor, indiferent dacă fapta săvârșită
constituie sau nu infracțiune; este suficient ca aceasta să fie prevăzută de
legea penală;
b) făptuitorul să prezinte un anumit pericol pentru societate din cauza unei boli,
inclusiv în cazul unei intoxicări cu alcool, stupefiante sau alte asemenea
substanțe;
c) instanța să aprecieze că, prin luarea acestei măsuri, starea psihofizică
anormală a făptuitorului va înceta și acesta nu va mai săvârși alte fapte
prevăzute de legea penală.
Conținutul acestei măsuri constă în obligația impusă făptuitorului, pe cale
judiciară, de a urma tratamentul medical prescris de medicii de specialitate, respectiv de
a se prezenta cu regularitate în locul și la datele stabilite pentru efectuarea
tratamentului.
Avându-se în vedere cauza care determină luarea acestei măsuri de siguranță,
starea de sănătate precară a făptuitorului, inclusiv cea provocată de consumul de
substanțe cu caracter ebriant, stupefiante etc., precum și pericolul ca acesta să
săvârșească fapte prevăzute de legea penală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea luării
acestei măsuri cu caracter provizoriu, în timpul urmăririi penale, în cursul procedurii de
cameră preliminară sau în cursul judecării. Instanța poate confirma sau infirma măsura
luată cu caracter provizoriu, în funcție de îndeplinirea condițiilor cerute de lege.
 Internarea medicală
Art. 110 Cod penal stipulează că făptuitorul bolnav mintal, toxicoman sau care
suferă de o boală infecto-contagioasă, aflat într-o stare de sănătate care prezintă pericol
pentru societate, poate fi obligat la internare într-un institut medical de specialitate până
la însănătoșire ori până la obținerea unei ameliorări a stării sale de sănătate, de natură
să înlăture starea de pericol social.
Rezultă că măsura internării medicale se ia de către instanța de judecată dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:
a) măsura se ia nu mai față de făptuitor, indiferent dacă fapta săvârșită constituie sau
nu infracțiune; este suficient ca aceasta să fie prevăzută de legea penală; b)
făptuitorul care a săvârșit fapta să fie bolnav mintal, toxicoman sau să sufere de o
boală infecto-contagioasă;
c) persoana bolnavă care a săvârșit fapta să prezinte un pericol pentru societate iar
prin internarea medicală instanța să aprecieze că starea de pericol a făptuitorului
poate fi înlăturată.
Conținutul acestei măsuri constă în internarea forțată a făptuitorului bolnav
psihic sau toxicoman ori care suferă de o boală infecto-contagioasă, care prezintă pericol
pentru societate, într-o instituție de specialitate unde poate fi supus unui tratament
medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture
starea de pericol social.
Măsura internării medicale poate fi luată și față de făptuitorul care a fost obligat
la urmarea unui tratament medical și a refuzat aceasta, ori dacă tratamentul medical nu
s-a dovedit a fi eficient și starea de pericol s-a agravat.
Luarea măsurii de siguranță a internării medicale implică erestrângerea libertății
făptuitorului și are caracter facultativ.
Internarea medicală poate fi luată cu caracter provizoriu, în timpul urmăririi
penale, în cursul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecării. Instanța
poate confirma sau infirma măsura luată cu caracter provizoriu, în funcție de
îndeplinirea condițiilor cerute de lege.
Internarea medicală se ia pe o durată de timp nedeterminată și durează până la
însănătoșirea făptuitorului sau măcar până la ameliorarea stării de sănătate a acestuia
astfel încât starea de pericol să poată fi considerată ca înlăturată.
Dacă, pe parcursul luării acestei măsuri de siguranță, se constată ameliorarea
stării de sănătate a făptuitorului, instanța poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu
aceea a obligării la tratament medical (art. 571 alin. 2 Cod procedură penală).
Sustragerea de la executare sau executarea neconformă a acestei măsuri atrage
răspunderea făptuitorului pentru săvârșirea infracțiunii de neexecutare a sancțiunilor
penale ( art. 288 alin. 1 Cod penal).

Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii Potrivit art.
111 alin. 1 C.pen., interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii se
poate lua când făptuitorul a săvârșit fapta ca urmare a incapacității, nepregătirii sau a
altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții, pentru exercitarea
unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități. Din conținutul
acestui articol rezultă că pentru luarea unei asemenea măsuri de siguranță trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) măsura se ia nu mai față de făptuitor, indiferent dacă fapta săvârșită constituie sau
nu infracțiune; este suficient ca aceasta să fie prevăzută de legea penală; b) fapta să
fie săvârșită cu ocazia îndeplinirii unei funcții sau exercitării unei profesii sau
meserii ori în desfășurarea activității respective;
c) fapta să fie rezultatul incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac
impropriu pentru ocuparea unei funcții sau exercitarea unei profesii sau meserii; d)
existența acestor cauze să creeze o stare de pericol social prin posibilitatea
comiterii, în viitor, a altor asemenea fapte;
e) instanța să aprecieze că luarea acestei măsuri va determina înlăturarea stării de
pericol social și prevenirea de noi fapte prevăzute de legea penală.
Conținutul acestei măsuri constă în interdicția impusă făptuitorului de a mai
ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea în
exercitarea căreia a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.
Intervalul de timp pentru care poate fi luată această măsură este determinat de
durat stării de inaptitudine a făptuitorului. Încetarea cauzei care a dus la luarea măsurii
face posibilă revocarea acesteia.
Potrivit art. 111 alin. (2) C.pen. această măsură poate fi revocată, la cerere, după
trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus
luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de
cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.
 Nerespectarea interdicției atrage răspunderea făptuitorului pentru săvârșirea
infracțiunii de neexecutare a sancțiunilor penale ( art. 288 alin. 1 Cod penal).

Confiscarea specială
Confiscarea specială constă în trecerea silită și cu titlu gratuit în proprietatea
statului a anumitor bunuri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală, în cazul în care deținerea lor de către făptuitor, din cauza naturii bunurilor
respective ori a legăturii acestora cu săvârșirea faptei, prezintă pericolul săvârșirii unor
noi fapte prevăzute de legea penală.
Art. 112 C.pen. enumeră în conținutul său categoriile de bunuri care pot fi supuse
măsurii confiscării speciale:
a) bunuri produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunuri care au
fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului
sau dacă aparținând altei persoane aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, cu
excepția infracțiunilor săvârșite prin presă;
c) bunuri folosite, imediat după săvârșirea infracțiunii, pentru asigurarea scăpării
infractorului sau pentru a păstra folosul ori produsul obținut, fără a avea relevanță
dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, fiind ale altei persoane, aceasta a cunoscut
destinația lor;
d) bunuri date pentru a determina săvârșirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe
făptuitor;
e) bunuri dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate și nu servesc nici la despăgubirea acesteia; f) bunuri a
căror deținere este interzisă prin lege.
Dacă valoarea bunurilor, supuse confiscării, care au fost folosite, la săvârșirea
unei infracțiuni este vădit disproporționată față de natura și gravitatea infracțiunii, se
dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea
infracțiunii și de contribuția bunului la producerea acesteia.
Dacă bunurile folosite la săvârșirea unei infracțiuni cât și cele produse,
modificate sau adaptate în scopul săvârșirii unei infracțiuni nu pot fi confiscate, întrucât
nu sunt ale
infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă
echivalentul în bani al acestora.
 În situația în care bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă
bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea
bunurilor supuse confiscării, cu excepția bunurilor care au fost folosite la săvârșirea unei
infracțiuni și a bunurilor produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii unei
infracțiuni.
Condițiile care se cer îndeplinite pentru luarea măsurii confiscării speciale sunt
următoarele:
a) persoana ale cărei bunuri sunt supuse confiscării să fi săvârșit o faptă prevăzută
de legea penală;
b) bunurile supuse confiscării speciale să aibă legătură cu săvârșirea faptei prevăzute
de legea penală sau deținerea lor să fie contrară legii;
c) instanța să aprecieze că, prin luarea acestei măsuri este înlăturat pericolul social
ce decurge din deținerea acelor bunuri, de a săvârși noi fapte prevăzute de legea
penală.
Conținutul acestei măsuri constă în scoaterea forțată a bunurilor anume
determinate prin lege din patrimoniul celor care le dețin și trecerea lor în patrimoniul
statului. Odată identificate bunurile ca fiind dintre cele supuse confiscării, luarea măsurii
de siguranță a confiscării speciale este obligatorie.
Măsura confiscării speciale operează in rem și produce efecte față de orice
persoană la care s-ar găsi bunurile care urmează a fi confiscate.

Confiscarea extinsă
Confiscarea extinsă reprezintă o specie a măsurii de siguranță a confiscării
speciale. Art. 1121 C.pen. prevede că sunt supuse confiscării bunuri exceptate în cazul
confiscării speciale dacă persoana este condamnată pentru o serie de infracțiuni
stipulate în mod expres în textul de lege, cum ar fi:
- traficul de droguri și de precursori,
- traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile,
- infracțiuni de terorism,
- infracțiuni de evaziune fiscală sau spălare de bani etc.,
dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege
este închisoarea de 4 ani sau mai mare.
 Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile
care privesc:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani
înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data
emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute
de aceasta în mod licit;
b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activitățile
infracționale enumerate la alin. (1).
Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se va ține seama și de valoarea bunurilor
transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau
unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Prin
bunuri se înțelege și sumele de bani.
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și
bunuri până la concurența valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii
obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile
produse de acestea.
Confiscarea nu poate însă depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada
prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei
condamnate.
 Cursul 10

SANCȚIUNILE APLICABILE INFRACTORILOR MINORI

10.1. Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate răspunderea penală a minorilor potrivit
legislației penale române, măsurile educative ce pot fi luate față de minorii
infractori potrivit Codului penal.

Obiective:
▪ Stabilirea categoriilor de minori care nu răspund penal și a categoriilor care
răspund penal potrivit normelor juridice penale, precum și sistemul
sancționator al minorilor infractori;
▪ Analizarea și însușirea dispozițiilor normelor juridice penale privind măsurile
educative ce pot fi luate față de minorii infractori

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de

aproximativ 2 ore. 10.2. Conținut

Răspunderea penală a minorilor

Limitele răspunderii penale a minorilor

Constatăm deci că vârsta și discernământul reprezintă criteriile care delimitează
diferitele categorii de minori infractori.
Art. 113 C.pen. reglementează limitele răspunderii penale a minorilor și ia în
considerare existența a două categorii:
a) minori care nu răspund penal, sunt cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei
care au vârsta între 14 și 16 ani dacă fapta nu a fost comisă cu discernământ;
b) minori care răspund penal sunt cei care au împlinit vârsta de 16 ani și cei care, în
momentul săvârșirii faptei aveau vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani și au comis
 fapta cu discernământ.
În consecință, vârsta minimă de la care intervine posibilitatea tragerii la
răspundere penală este cea de 14 ani când, deși capacitatea psihofizică a minorului este
încă insuficient dezvoltată, există unele situații în care el poate să conștientizeze natura
faptelor sale și să reacționeze în mod liber. Astfel, deși vorbim despre o „prezumție de
lipsă a capacității minorului de a răspunde penal” 1 pentru perioada cuprinsă între 14 și
16 ani, aceasta poate fi răsturnată dacă se poate demonstra că fapta a fost săvârșită cu
discernământ.
În cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani acesta va răspunde penal.
Totuși, chiar dacă se prezumă că un astfel de făptuitor a putut să-și dea seama de
gravitatea și urmările socialmente periculoase ale faptei sale, el este supus unui regim
sancționator diferit de cel al unui infractor adult deoarece se consideră că experiența
redusă și lipsa de maturitate pot influența comportarea sa.
Minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și nu răspund penal,
nu li se pot aplica sancțiuni penale.
Răspunderea penală a minorilor se determină în raport cu vârsta acestuia la data
săvârșirii faptei prevăzute de legea penală. Constatăm deci că vârsta și discernământul
reprezintă criteriile care delimitează diferitele categorii de minori infractori.

1.2. Sistemul sancționator al minorilor în legislația penală română Codul

penal în vigoare reglementează sistemul de sancționare a minorilor infractori, sistem
alcătuit din:
⮚ măsuri educative neprivative de libertate, care sunt:
a. stagiul de formare civică,
b. supravegherea,
c. consemnarea la sfârșit de săptămână,
d. asistarea zilnică;
⮚ măsuri educative privative de libertate, care pot fi:
a. internarea într-un centru educativ,

1
Antoniu G. (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol.II, Editura Universul Juridic,
București, 2011, p.331
b. internarea într-un centru de detenție.
Alin.(1) al art.114, cu privire la consecințele răspunderii penale, dispune: „Față de
minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o
măsură educativă neprivativă de liberate”. Se confirmă astfel faptul că legiuitorul pune
din ce în ce mai mult accentul pe caracterul educativ al regimului sancționator aplicabil
minorilor.
Alin.(2) al aceluiași articol aduce clarificări importante cu privire la situațiile în
care se poate aplica o măsură educativă privativă de libertate față de minor și anume: -
când acesta a mai săvârșit o infracțiune pentru care i s-a mai aplicat o măsură educativă
care a fost executată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii
pentru care este judecat. Remarcăm absența unei precizări ferme a tipului măsurii
educative care a fost aplicată anterior minorului infractor. Putem concluziona că simpla
comitere a unei infracțiuni în condițiile în care adolescentul a mai suportat luarea unei
măsuri educative, fie ea neprivativă sau privativă de libertate, atrage aplicarea unei
măsuri educative privative de libertate;
- când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea
de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Astfel, alin.(1) al art.115 Cod penal împarte măsurile educative în funcție de
modul de executare în:
- măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică,
supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică; - măsuri
educative privative de libertate: internarea într-un centru educativ și internarea
într-un centru de detenție.
Așadar, legiuitorul prin reglementarea dedicată a menținut măsura „libertății
supravegheate”, pe care o denumește simplu „supraveghere” și „internarea într-un
centru de reeducare” ca „internare într-un centru educativ”, celelalte măsuri educative
reprezentând elemente de noutate inspirate de legislațiile altor țări europene.
Astfel, așa cum prevede reglementarea din art.117 Cod penal, stagiul de formare
civică urmărește conștientizarea și responsabilizarea adolescentului, înțelegerea de
către acesta a consecințelor legale și sociale pe care le implică săvârșirea unor
infracțiuni. Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului în timpul
celor 4 luni cât durează un astfel de program se realizează sub coordonarea serviciului
de probațiune,
fără a afecta activitățile școlare sau profesionale curente. Soluția propusă de legiuitor
permite deci participarea la cursuri și programe care să faciliteze reintegrarea mai
rapidă a delincventului în societate.
Dacă o asemenea măsură este considerată insuficientă există posibilitatea,
conform art.118 din Codul penal, luării măsurii educative a supravegherii, sub
coordonarea serviciului de probațiune, care permite controlarea și îndrumarea
minorului, pe o perioadă de 2 până la 6 luni, în scopul urmăririi modului în care acesta
participă la cursurile școlare sau de formare profesională și, de asemenea, al prevenirii
implicării lui în activități sau relații care i-ar pune în pericol procesul de reintegrare
socială.
Cu un grad mai crescut de severitate consemnarea la sfârșit de săptămână
(art.119 Cod penal) constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de
sâmbătă și duminică, pe o durată de 4 până la 12 săptămâni. Excepția o reprezintă
participarea la activități sau programe impuse de instanță. Măsura se ia sub
supravegherea serviciului de probațiune, și are rolul de a împiedica minorul să se
întâlnească cu anumite persoane care îl pot influența în direcția săvârșirii de noi
infracțiuni.
În ce privește asistarea zilnică, stipulată în art.120 Cod penal, aceasta reprezintă
obligația minorului de a respecta un program strict, care ține cont de nevoile reale ale
acestuia, stabilit de serviciul de probațiune pentru o durată de 3-6 luni.
Instanța va putea impune și respectarea de către adolescent a unor obligații care
îi vor îngrădi libertatea de mișcare și modela modul de socializare. Remarcăm faptul că
luarea unor astfel de măsuri reprezintă un mod mai complex, care permite o
personalizare mai profundă a sancțiunii aplicate minorului infractor, creșterea gradată
a severității putând fi determinată și de modul de reacție a delincventului pe durata
executării ei și instanța putând, în aceste condiții, dispune prelungirea sau înlocuirea
măsurilor educative neprivative de libertate. Codul penal prevede, dacă se consideră
necesar, și posibilitatea luării unor măsuri educative mai severe, privative de libertate,
reglementând în art.124 și 125 internarea într-un centru educativ pentru o perioadă
cuprinsă între unu și 3 ani, respectiv, internarea într-un centru de detenție dispusă
pentru o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani. Internarea într-un centru de detenție este cea
mai severă măsură educativă privativă de libertate pe care instanța o poate aplica
minorului infractor și presupune internarea minorului într-o instituție specializată în
recuperarea minorilor, cu regim de
pază și supraveghere, pentru o durată cuprinsă între 2 și 5 ani, sau între 5 și 15 ani
atunci când pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită este închisoare de 20 de ani sau
detenție pe viață, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și
programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Așadar, aceasta se dispune față de minorul care a săvârșit infracțiuni cu grad de pericol
social ridicat și care se consideră că nu pot fi reeducați cu ajutorul celorlalte măsuri. În
ce privește infractorul care între timp a devenit major, nu a dat dovadă de îndreptare,
având un comportament care împiedică procesul de recuperare și reintegrare socială
art. 126 Cod penal prevede posibilitatea schimbării regimului de executare. Astfel,
instanța poate dispune pentru acesta continuarea executării măsurii educative într-un
penitenciar.
Instanța va putea opta pentru alegerea măsurii educative ce urmează a fi luată
față de minorul infractor pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei. Din
noul tip de abordare a tratamentului minorului infractor constatăm că societatea
modernă a optat să pună accentul mai ales pe modelarea caracterului acestuia, și mai
puțin pe constrângerea lui, însărcinând în acest scop părinții, rudele sau instituțiile
specializate cu îndrumarea, sprijinul și educarea tânărului delincvent. Astfel, un rol
deosebit de important în individualizarea pedepselor aplicabile minorilor și a urmăririi
modului de executare a acestora este Serviciul de probațiune. Înființate inițial ca servicii
de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor
neprivative de libertate2, au fost redefinite ca servicii de probațiune prin Legea nr.
123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune, moment în care au
început să-și facă simțită și prezența. Scopul acestora este de a permite creșterea
gradului de siguranță publică prin informarea și consilierea victimelor infracțiunilor,
promovarea alternativelor la detenție, prevenirea infracționalității, reducerea riscului
de recidivă dar și reintegrarea în comunitate a persoanelor care au încălcat legea
penală.
În ceea ce privește activitatea personalului serviciului de probațiune în cadrul
regimului sancționator aplicabil minorilor aceasta constituie un sprijin pentru
judecători și procurori, cu un rol important în procesul de individualizare a pedepsei, de
executare

2
Ordonanţa Guvernului nr.92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, aprobată prin Legea nr.
129/2002
a sancțiunilor neprivative de libertate, de asistare și consiliere a victimelor unor
infracțiuni.
Astfel, în sensul alegerii celei mai eficiente și adecvate sancțiuni față de
infractorul minor, Codul penal stipulează în mod expres în art.116 necesitatea
întocmirii de către serviciul de probațiune a unui referat de evaluare. Acesta va avea un
caracter consultativ și de orientare, va fi întocmit de către consilierul de probațiune
competent și va cuprinde informații cu privire la comportamentul minorului, nivelul lui
de instruire, precum și perspectivele pe care le are de a se reintegra în societate 3. De
asemenea, instanța poate solicita serviciului de probațiune propuneri motivate cu
privire la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul infractor
ar trebui să le urmeze, dar și a altor obligații care ar trebui impuse în acest sens.
În cadrul sancțiunilor penale destinate minorilor infractori s-a dat prioritate
măsurilor educative deoarece, prin acțiunea și finalitatea lor, apar ca fiind mai potrivite
pentru a pune pe linia unei normale și eficiente dezvoltări umane și sociale pe minorii
care, prin săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală, au dovedit că se găsesc în afara
acestor linii.
În stabilirea categoriei de sancțiuni aplicate minorului infractor instanța de
judecată trebuie să țină seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, starea fizică
și dezvoltarea intelectuală a minorului, comportarea acestuia dar și condițiile în care a
evoluat și orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.
3
Antoniu G. (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol.II, Editura Universul Juridic,
București, 2011, p.339
 Cursul 11

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI FIZICE ȘI A PERSOANEI

JURIDICE

11.1. Introducere
În cadrul acestui curs este prezentată răspunderea penală ca instituţie
fundamentală a dreptului penal.

Obiective:
▪Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale cu privire la
răspunderea penală ca formă a răspunderii juridice.

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de

aproximativ 2 ore. 11.2. Conţinut

Răspunderea penală - instituţie fundamentală a dreptului

penal

Consideraţii generale privind răspunderea penală

Pilonii dreptului penal sunt reprezentați de cele trei instituții fundamentale,

respectiv:
⬥infracțiunea:
⬥răspunderea penală;
⬥sancțiunile de drept penal.
Între aceste instituții există o strânsă interdependență întrucât infracțiunea, ca
faptă periculoasă prevăzută de legea penală, atrage prin săvârșirea ei tragerea la
răspundere penală a făptuitorului, iar stabilirea răspunderii penale determină aplicarea
unei sancțiuni de drept penal.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și apare ca urmare a
nesocotirii dispoziției din norma penală.
Răspunderea penală, în sens larg, este definită ca fiind obligaţia unei persoane
care a săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, dar şi dreptul care revine statului,
prin instanţa de judecată, de a aplica o pedeapsă. Deci, noţiunea de răspundere penală
echivalează cu dreptul de a aplica o pedeapsă şi obligaţia de a suporta o asemenea
pedeapsă.

Doctrina, legislaţia şi jurisprudenţa noastră au reţinut multă vreme, în mod

constant, că răspunderea penală este un concept aplicabil exclusiv persoanelor fizice,
extrapolarea răspunderii penale la persoanele juridice fiind catalogată ca erezie.
Calitatea unei persoane juridice de subiect pasiv al infracţiunii este
indubitabilă. În privinţa măsurii în care persoana juridică poate fi subiect activ al
infracţiunii au existat serioase controverse. Disputele apărute în legătură cu posibilitatea
ca o persoană juridică să săvârşească în mod nemijlocit sau să participle la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care să constituie infracţiune, au dat naştere
în principal la două teorii:
- „teoria ficţiunii” – sau teza negativă - conform căreia persoana juridică nu
are existenţă proprie, ci este o creaţie a legiuitorului şi deci nu poate săvârşi infracţiuni –
este bazată pe principiul „societas delinquere non potest”, argumentele în sprijinul acestei
teze sunt date de faptul că, neavând existenţă reală, deci nici voinţă şi conştiinţă proprii,
fapta nu-i poate fi imputată nici obiectiv, nici subiectiv, deci doar persoanele fizice care
conduc activitatea persoanei juridice trebuie să răspundă din punct de vedere penal. De
asemenea, pedepsele (de exemplu, închisoarea) prevăzute de legea penală vizează
exclusiv persoana fizică, iar aplicarea unei pedepse persoanei juridice s-ar răsfrânge şi
asupra membrilor nevinovaţi ai acesteia;
-„teoria realităţii” – sau teza pozitivă – încearcă să demonstreze
necesitatea tragerii la răspundere penală a persoanei juridice, situaţie în care se
argumentează că persoana juridică este o realitate juridică incontestabilă, există
pedepse specifice
aplicabile persoanelor juridice (dizolvarea ei, suspendarea activităţii pe o perioadă de
timp), dar şi măsuri de siguranţă (interzicerea de a avea sediul în anumite localităţi, etc.)
şi există eficacitate a pedepsei aplicabile persoanei juridice, deoarece aceasta duce la
schimbarea conduitei membrilor săi şi implicit la respectarea legii penale.
Dezvoltarea economică deosebită din ultimii ani justifică luarea în considerare
a răspunderii penale a persoanei juridice. Apariţia infracţiunilor tipice săvârşirii de către
persoane juridice demonstrează necesitatea tragerii la răspundere penală a acestora.
Justificarea este dată de faptul că acestea ar putea fi avantajate prin săvârşirea unor
fapte asimilabile infracţiunilor, beneficiile obţinute prin faptele juridice. Remarcăm că,
prin sancţionarea exclusivă a persoanei fizice, posibilitatea continuării activităţii
infracţionale rămâne practic aceeaşi pentru persoana juridică.
În consecință, după anul 2006, în legislația penală română pot fi subiecte ale
tragerii la răspundere penală atât persoana fizică, cât și persoana juridică.

Principiile răspunderii penale

Principiile răspunderii penale sunt acele idei sau reguli diriguitoare care
fixează cadrul juridic al răspunderii penale cuprinse în normele penale care
reglementează această instituţie. Deoarece în doctrină nu există o unanimitate cu
privire la principiile răspunderii penale, ne vom opri la o enumerare succintă a acestor
principii:
a) infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale – principiu prevăzut
în art. 15 alin. (2) Cod penal;
b) personalitatea răspunderii penale – nu poate fi subiect al răspunderii
penale decât cel care a participat la săvârşirea infracţiunii;
c) unicitatea răspunderii penale – săvârşirea infracţiunii atrage o singură
dată aplicarea acţiunii penale;
d) celeritatea răspunderii penale – promptitudinea descoperirii
infracţiunilor şi trimiterii în judecată a infractorilor;
e) prescriptibilitatea răspunderii penale – răspunderea penală poate fi
înlăturată în urma trecerii unui interval de timp;
f) individualizarea răspunderii penale – la stabilirea răspunderii penale
trebuie să se ţină seama de gravitatea faptei şi persoana făptuitorului;
g) inevitabilitatea răspunderii penale – este inevitabilă răspunderea
 penală când s-a stabilit vinovăţia infractorului. Caracterul inevitabil al
răspunderii penale, în cazul săvârşirii de infracţiuni, nu trebuie înţeles
ca fiind rigid, absolut, întrucât este posibil, prin voinţa legiuitorului, în
anumite situaţii, stări, împrejurări, să fie înlăturată răspunderea penală
pentru fapta săvârşită, apreciindu-se că nu mai este necesară tragerea
la răspundere penală a infractorului;
h) umanismul răspunderii penale - se regăsește în absența prevederii
pedepsei cu moartea, interzicerea torturii, prevederea unor măsuri de
individualizare a pedepsei putându-se ajunge până la amânarea sau
chiar renunțarea la aplicarea pedepsei în anumite cazuri.

Particularitățile răspunderii penale ca formă a răspunderii juridice:

⬥privitoare la fapta ilicită – este necesar ca fapta săvârșită să fie interzisă de
legea penală și să îndeplinească toate condițiile cerute de norma de incriminare
pentru acel tip de infracțiune;
⬥privitoare la subiectele răspunderii penale:
o statul – subiect activ al răspunderii penale, exercită constrângerea
juridică pentru aplicarea și executarea sancțiunii juridice;
o infractorul – subiect pasiv al răspunderii penale, trebuie să suporte
consecințele săvârșirii faptei penale, respectiv aplicarea și executarea
sancțiunii;
⬥privitoare la conținutul raportului juridic de răspundere penală:
o statul, ca subiect activ, are:
▪dreptul de a-l trage la răspundere penală pe infractor pentru
fapta comisă, respectiv de a-l supune urmăririi penale, judecății
și aplicării pedepsei sau de a dispune luarea altor măsuri
prevăzute de norma de incriminare;
▪obligația de a sancționa infractorul numai dacă vinovăția sa a fost
dovedită și doar în limitele prevăzute de lege;
o infractorul, ca subiect pasiv, are:
▪obligația de a răspunde pentru fapta săvârșită și de a executa
sancțiunea aplicată;
 ▪dreptul de a răspunde și de a fi sancționat numai în limitele
stabilite prin lege.
⬥privitoare la obiectul raportului de răspundere penală, respectiv la sancțiunea
pe care statul o aplică persoanei care a săvârșit fapta ilicită; sancțiunile de
drept penal sunt:
o pedepsele;
o măsurile educative;
o măsurile de siguranță:

Condițiile generale ale răspunderii penale persoanei fizice:

⬥săvârșirea unei infracțiuni;

⬥condiția de vârstă:
o minorul sub 14 ani nu poate fi subiect activ al unei infracțiuni, în
cazul acestuia operând o prezumție absolută de incapacitate
penală;
o minorul care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal
numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, în cazul
acestuia operând o prezumție relativă de incapacitate penală;
o minorul care a împlinit vârsta de 16 ani până în momentul
săvârșirii faptei are capacitate penală întocmai ca o persoană
adultă, dar această prezumție relativă de capacitate penală poate fi
răsturnată prin dovada că, în realitate, aceasta nu exista încă;
⬥responsabilitatea - în înțelesul capacității persoanei de a-și da seama de
sensul, valoarea și urmările acțiunilor sau inacțiunilor sale și de a-și
determina și dirija voința potrivit cu scopurile urmărite;
⬥libertatea de voință și de acțiune – persoana să fi decis și acționat în mod
liber, neconstrâns, săvârșind acțiunea sau inacțiunea interzisă de lege.

Condițiile generale ale răspunderii penale persoanei juridice:

⬥existența personalității juridice (o entitate căreia nu îi este recunoscută

personalitatea juridică, spre exemplu o societate civilă sau o asociere în
 participație, nu poate răspunde penal în condițiile stipulate în art.135
C.pen.);
⬥săvârșirea unei infracțiuni în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice;
⬥să nu facă parte dintre persoanele juridice exceptate tragerii la
răspundere penală, respectiv:
o statul;
o autoritățile publice;
o instituțiile publice care nu răspund penal pentru infracțiunile
săvârșite în exercitarea unei activități ca nu poate face obiectul
domeniului privat;

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei

fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte (art. 135 alin.(3) C.pen.).
Cursul 12

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

12.1. Introducere
În cadrul acestui curs sunt prezentate noţiunea şi necesitatea
cauzelor care înlătură răspunderea penală, categoriile cauzelor care
înlătură răspunderea penală.

Obiective:
▪ Aprofundarea şi însuşirea reglementărilor legii penale cu privire la anumite
situaţii stări sau împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii care conduc
la concluzia că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este
utilă sau nu mai poate avea loc.

12.2. Conţinut
 Noţiunea şi necesitatea cauzelor care înlătură
răspunderea penală

Noţiunea cauzelor care înlătură răspunderea penală

Când instanţa de judecată a constatat violarea legii penale şi a dispus aplicarea

sancţiunii corespunzătoare, va trebui ca hotărârea de condamnare să fie pusă în
executare. Aceasta reprezintă o evoluţie obişnuită a activităţii de tragere la răspundere
penală care nu trebuie privită unilateral deoarece, în anumite condiţii social-umane, pot
apărea unele situaţii, stări sau împrejurări, expres prevăzute de lege, care au drept
urmare înlăturarea răspunderii penale.
Prin urmare, cauzele care înlătură răspunderea penală constau în anumite
situaţii, stări sau împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii care, în interesul
societăţii şi în baza condiţiilor prevăzute de lege, determină inutilitatea sau
inoportunitatea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
Deci, inevitabilitatea răspunderii penale operează totdeauna când s-a săvârşit
o infracţiune, afară de cazurile când răspunderea penală este înlăturată prin voinţa
expresă a legiuitorului.

Necesitatea cauzelor care înlătură răspunderea penală

Înlăturarea răspunderii penale, după cum rezultă din cele arătate în doctrină,
nu este un act arbitrar, deoarece necesitatea ei este determinată de anumite situaţii,
stări sau împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii care conduc la concluzia că
tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este utilă sau nu mai poate avea loc
datorită:
a) trecerii unui anumit timp de la săvârşirea infracţiunii şi până la tragerea
la răspundere penală a infractorului;
b) producerii unor schimbări social-politice care au dus la concluzia să nu
se mai considere necesară tragerea la răspundere penală pentru
anumite infracţiuni;
c) existenţa anumitor împrejurări care au determinat pe cel vătămat să nu
 mai depună plângere prealabilă sau dacă a depus-o să o retragă ori să
se împace când legea permite aceasta.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:

a. – amnistia (art. 152 C.pen.);
b. – prescripţia răspunderii penale;
c. – lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia;
d. – împăcarea părţilor.
Ele se deosebesc, prin conţinutul şi efectele lor, de cauzele justificative și de
cele de neimputabilitate, dar și de cauzele care înlătură pedeapsa.

Amnistia

Amnistia reprezintă actul de clemenţă acordat de către Parlamentul României

prin lege organică, în temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală, prin
care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei precum şi alte consecinţe ale
condamnării, pentru infracţiuni săvârşite până la apariţia legii de amnistie. Amnistia are
o dublă natură juridică şi anume: de drept constituţional şi de drept penal.
Această instituţie juridică nu poate fi asemănată cu dezincriminarea deoarece,
prima înlătură răspunderea penală şi executarea pedepsei, spre deosebire de cea din
urmă care înlătură norma juridică incriminatoare.
În literatura de specialitate clasificarea amnistiei s-a făcut în funcţie de:
a) întinderea efectelor – amnistia poate fi generală sau specială;
b) condiţiile de acordare – amnistia poate fi necondiţionată sau
condiţionată;
c) momentul adoptării actului de amnistie – se face distincţie între
amnistie înainte de condamnare sau amnistie după condamnare.
În ce priveşte obiectul amnistiei, aceasta se referă la infracţiunile săvârşite
înainte de data intrării sale în vigoare. Infracţiunile săvârşite în ziua apariţiei legii de
amnistie ori cele săvârşite ulterior nu cad sub incidenţa legii.
Efectele amnistiei îmbracă două modalităţi şi anume:
a) amnistia intervenită înainte de condamnare atrage înlăturarea
răspunderii penale;
 b) amnistia intervenită după condamnarea definitivă înlătură răspunderea
penală şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte
consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se
restituie.
Potrivit art. 152 alin. (2) din Codul penal, amnistia nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate (despăgubiri civile,
cheltuieli de judecată).

Prescripţia răspunderii penale

Codul penal reglementează prescripţia sub două forme şi anume, prin art. 153
reglementează prescripţia răspunderii penale, iar prin art. 161 reglementează
prescripţia executării pedepsei, ambele forme alcătuind prescripţia penală.
Prescripţia răspunderii penale reprezintă stingerea dreptului statului de a
trage la răspundere penală pe cel care a săvârşit o infracţiune precum şi a obligaţiei celui
vinovat de a suporta consecinţele faptei comise după trecerea unui interval de timp,
însoţită de anumite condiţii, de la săvârşirea infracţiunii.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale, prevăzute în art. 154 C.pen.,
sunt variabile putând să se situeze între 15 ani şi 3 ani, în funcţie de natura şi durata
pedepsei prevăzute de lege pentru fiecare categorie de infracţiune. Ele curg de la data
săvârşirii infracţiunii sau, după caz, de la data epuizării infracţiunii.
Efectul prescripţiei răspunderii penale este acela că înlătură răspunderea
penală fiind exclusă aplicarea sancţiunii în momentul când termenul prescripţiei s-a
împlinit.
În sistemul legislaţiei noastre penale, prescripţia răspunderii penale operează
cu privire la marea majoritate a infracţiunilor, excepție făcând infracţiunile de genocid,
cele contra umanității și de război, precum și cele prevăzute în art. 188 și 189 C.pen. ori
infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei..
Art. 155 C.pen. reglementează situaţiile de întrerupere a cursului termenului
prescripţiei răspunderii penale şi respectiv instituie prescripţia specială potrivit căreia
se înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de
prescripţie prevăzut de lege este depăşit cu încă jumătate.
În ceea ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei penale (art. 156 C.pen.)
aceasta operează pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut sau
de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal.
Dacă prescripţia răspunderii penale a fost suspendată, aceasta îşi reia cursul
din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Dacă intervin mai multe suspendări, durata fiecărei suspendări nu va intra în
calculul termenului de prescripţie, pe când intervalele dintre suspendări vor fi socotite
în durata acesteia.

Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia

Plângerea prealabilă reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate

care aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvârşirea infracţiunii de către
făptuitor şi cere urmărirea şi judecarea acelei infracţiuni, în urma căreia, când este cazul,
organul judiciar competent declanşează procesul penal şi pune în mişcare acţiunea
penală.
Condiţiile în care tragerea la răspunderea penală depinde de existenţa unei
plângeri prealabile sunt:
a) să existe o infracţiune pentru care legea penală să prevadă în mod
expres că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă;
b) plângerea prealabilă să fie făcută de persoana vătămată, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
c) plângerea prealabilă să aibă conţinutul prevăzut de lege;
d) plângerea prealabilă să fie adresată şi introdusă la organul competent în
termenul prevăzut de lege.
Lipsa plângerii prealabile (art. 157 C.pen.) sau nerespectarea condiţiilor de
depunere a acesteia poate duce, în cazurile expres prevăzute de lege, la înlăturarea
răspunderii penale.
Retragerea plângerii prealabile (art. 158 C.pen.) înainte de soluţionarea cauzei
printr-o hotărâre definitivă dacă este făcută în mod expres, total şi necondiţionat
determină înlăturarea răspunderii penale.

Împăcarea părţilor
 În doctrină s-a arătat că împăcarea părţilor reprezintă înţelegerea intervenită
între persoana vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului născut între ei ca
urmare a săvârşirii infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege,
înlătură răspunderea penală a infractorului şi consecinţele civile ale faptei.
Pentru ca împăcarea părţilor (art. 159 C.pen.) să înlăture răspunderea penală
trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
a. – legea penală trebuie să prevadă în mod expres că împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală;
b. – între persoana vătămată şi făptuitor să intervină împăcarea potrivit
condiţiilor legale;
c. – împăcarea trebuie să aibă loc numai între cei care potrivit legii, îşi pot
manifesta voinţa de a pune capăt conflictului de drept penal;
d. – împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă; e. –
împăcarea să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.