UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA

VETERINARA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT SI DEZVOLTARE RURALA
SPECIALIZAREA : Inginerie si managementul in alimemntatie
publica si agroturism

TENISUL DE CAMP

Referat

Profesor coordonator Student

Prof. Univ. Necula Adriana
Sovarel Eugenia

Bucuresti
-2019-
 1.SCURT ISTORIC

În perioada Evului Mediu – cavalerii care se întorceau în Franţa din cruciade în urmă
cu 800 de ani, au adus cu ei un joc cu mingea cunoscut în prezent sub denumirea de tenis.
Europenii îl jucau în interior într-o mănăstire sau într-un palat şi era cunoscut sub denumirea
de tenis regal sau tenis de curte. La început mingea era lovită cu mîna goală. Apoi au fost
folosite mănuşi, după aceea o bâtă sau o paletă.
Introducerea în sec. al XVI, a unei plase de fibre a permis jucătorilor să lovească
mingea cu mai multă forţă. Regele Henric VIII al Angliei era atât de pasionat de acest joc
încât a construit un teren în curtea palatului Hampton.
Maiorul Walter Wingfield a introdus în Anglia în 1874, tenisul pe gazon, inspirându-
se din jocul grecilor antici numit sphairistike.
Însă tenisul modern a apărut în anul 1877 când s-a ţinut prima ediţie a campionatului
Angliei, turneul de la Wimblendon. În prezent turneele au loc pe suprafeţe de joc cu zgură sau
sintetice mai rar pe iarbă. Tenisul poate fi jucat la simplu sau la dublu.
Din anul 1870, tenisul a început să-şi desăvârşească forma pe care o cunoaştem şi noi
în prezent, fiind denumit iniţial «lawn-tenis» (tenis de câmp, în englezeşte) spre a-l deosebi de
cel vechi numit «jeu de paume» (joc cu palma - în franceză).
Etimologia cuvîntului «tenis», provine de la francezul «tenez» (ţine!) cu care jucătorii
îşi anunţau adversarii că aruncă mingea pentru serviciu şi pe care englezii, preluând în secolul
XV «jocul cu palma», l-au numit «tennis».
Denumit multa vreme şi «sportul alb» (datorita echipamentului alb obligatoriu al
sportivilor), tenisul cunoaşte, după 1968, introducerea echipamentului colorat, care a trebuit
să fie acceptat şi de către organizatori, mai ales datorită transmisiunilor televiziunii.
La noi în ţară tenisul a apărut concomitent la Bucureşti şi Galaţi, unde iau fiinţă şi
primele cluburi de tenis; după 1907, în capitală fiind organizate primele competiţii inter-
cluburi. În 1911 se desfăşoară primul campionat naţional. Prin Nicolae Misu se participă la
competiţii internaţionale în 1921 şi la Jocurile Olimpice de la Paris (1924). În 1922
participăm pentru prima oară la «Cupa Davis», iar prin marii jucători Ilie Năstase şi Ion
Ţiriac, ţara noastră va ajunge de 3 ori în finala acestei prestigioase competiţii, numele
României fiind înscris pe «Salatiera» în 1969, 1971 şi 1972.
2.NIVELUL ACTUAL DE PRACTICARE

Jocul de tenis, încă de la apariţie şi până în zilele noastre, s-a răspândit pe toate
continentele, fiind practicat ca sport de performanţă şi ca divertisment de către milioane de
oameni, bucurându-se de o popularitate fără precedent.
Jocul actual de tenis de înaltă performanţă, se caracterizează prin mare dinamism, jucătorul
fiind pus în situaţia de a gândi şi acţiona rapid pentru aplicarea eficientă a arsenalului tehnico-
tactic, în diversitatea situaţiilor de adversitate.
Plecând de la aceste considerente, tehnicienii şi specialiştii domeniului afirmă tot mai
mult că tenismenul de performanţă este necesar să întrunească cerinţele mai multor sporturi şi
anume: picioare de sprinter, braţ de aruncător cu suliţa, subtilitatea şi prospeţimea unui
scrimer, atenţia şi puterea de anticipare a boxerului, supleţea gimnastului, inteligenţa
jucătorului de şah, rezistenţa unui maratonist şi viteza de reacţie şi de execuţie a taleristului.
În prezent, acest joc sportiv este extrem de răspândit în ţara noastră, Federaţia Română
de Tenis organizând numeroase secţii şi având jucători legitimaţi, la care se adaugă zecile de
mii de copii, tineri şi adulţi care joacă de placere. Acest interes deosebit pentru tenis se
datorează transmisiunilor prin televiziune a marilor competiţii internaţionale dar, mai ales,
foştilor mari campioni Ion Ţiriac şi Ilie Năstase care, aşa cum afirma publicistul francez
Christian Quidet: «au marcat cu amprenta lor viitorul tenisului modern. În România, ca şi în
alte ţări, ei au făcut ca tenisul să coboare în stradă, acest sport, pe care uneori l-au
dramatizat, iar alteori l-au înveselit peste măsură».
Câtă deosebire ca valoare a spectacolului sportiv între ceea ce vedem acum pe
terenurile de tenis şi afirmaţia, de acum cîteva zeci de ani a lui Jean Giraudoux: «Tenisul este
un dans trist în aşteptarea ceaiului.». De altfel, datorită dezvoltării, a creşterii
spectaculozităţii şi popularităţii sale, tenisul a fost inclus în programul Jocurile Olimpice
începând cu anul 1984.
3.TENDINŢE MANIFESTATE ÎN EVOLUŢIA TENISULUI

Pe plan metodico-ştiinţific, se constată apariţia unor şcoli de tenis care-şi bazează

originalitatea pe organizarea şi desfăşurarea procesului de pregătire a sportivilor pe criterii
ştiinţifice, cu sportivi bine selecţionaţi şi dotaţi biologic, pregătiţi de mari specialişti, sportivi
care se consacră în totalitate ideii de a deveni mari jucători de tenis, activitate ce necesită
regimuri de pregătire dintre cele mai severe.
Apariţia în diverse perioade ale evoluţiei tenisului a unor mari campioni de talia lui:
B.Tildent, H.Cochet, F.Perry, R.Laver, M.Santana, J.Newcombe, St.Smith, I.Nastase,
J.Connors, B.Borg, I.Lendl, J.McEnroe, B.Becker, St.Edberg, A.Agassi, P.Sampras,
J.Courier, M.Chang, Federer, Nadal şi mulţi alţii care prin nota personală imprimată acţiunilor
tehnico-tactice şi prin creaţiile în fazele de joc, au adus îmbunătăţiri tehnice şi tactice de joc,
precum şi laturi spectaculoase în marile competiţii de tenis;
Industria materialelor sintetice a determinat apariţia unor noi suprafeţe de joc, a
contribuit la fabricarea de rachete, mingi, cordaje şi o serie de materiale ajutătoare. La acestea
se pot adăuga diversitatea şi coloritul echipamentului pentru joc.
Structura mecanismului de execuţie a unor procedee tehnice s-a modificat ca urmare a
creşterii vitezei de circulaţie a mingii, a lovirii acesteia pe traectorie ascendentă, a săriturilor
ei de pe sol, precum şi a măririi preciziei şi forţei la lovirea mingii.
Readaptarea şi specializarea unor procedee tehnice la particularităţile suprafeţelor de
joc, a tipologiei jucătorului şi a specificului adversităţii, au generat soluţii tehnice pentru
lovirea mingii cu două mâini, de pe partea stangă şi chiar de pe partea dreaptă.
Tendinţa de realizare în toate fazele de joc, a unor momente de ofensivă permanentă
(în mod deosebit la serviciu, retur şi atacul la fileu).
Creşterea permanentă a popularităţii jocului, cu implicarea televiziunii şi a altor
mijloace de sponsorizare a competiţiilor de tenis, atrag tot mai mult tineretul la practicarea
acestui minunat sport.

4.VÂRSTA DE INIŢIERE, PERIOADA DE INIŢIERE

Deprinderea procedeelor de lovire a mingii şi a regulilor tactice specifice

tenisului,necesită o muncă sistematică şi individuală din partea elevului cât şi a antrenorului
sau a profesorului. Având în vedere ca tenisul este un sport foarte complex, învăţarea trebuie
să înceapă la o vârstă foarte timpurie (recomandată fiind 6-7 ani) (şi să se desfăşoare
sistematic urmărind însuşirea corectă şi eficientă a deprinderilor tehnico-tactice.
Procesul învăţării se eşalonează pe mai mulţi ani, constituind o activitate îndelungată.
Volumul însuşirii deprinderilor şi cunoşiinţelor se eşalonează pe perioade mai mari (6
-8 ani), ulterior în funcţie de progrese şi diferenţierile dintre copii, planificarea pregătirii
acestora se individualizează.
Astfel se impune ca în anii de pregătire să se deprindă mijloacele cu ajutorul cărora să
se poată îndeplini sarcinile fazelor disputării punctului în joc şi anume:
1.Începerea disputării punctului:
- serviciul
- returul de serviciu
2. Schimbul pregătitor de lovituri:
- lovitura de dreapta şi de stânga
3. Declanşarea atacului la plasă:
- lovitura de atac de dreapta şi de stânga
4. Finalizarea punctului :
- voleul decisiv de dreapta şi de stânga, smeci
- lovitura de dreapta şi de stânga decisive
5. Trecerea din atac în apărare şi invers:
- passing (lovituri de trecere dreapta, rever)
- lob
În procesul învaţării, loviturile se abordează într-o anumită succesiune. Astfel
recomandată este învăţarea loviturii de dreapta liftată, lovitura de stânga liftată, serviciul,
voleul, smeciul.
Având în vedere faptul că fiecare lovitură constă din o seamă de acţiuni ale
segmentelor corpului, în învăţare aceste acţiuni se abordează într-o anumită ordine.
Pornind de la caracterul complex al loviturilor, de la necesitatea învăţării execuţiei
corecte şi eficiente a acestora, procesul învăţării, consolidării şi perfecţionării, se realizează în
mai multe etape şi anume:
1. învăţarea mecanismului de lovire
2.consolidarea şi perfecţionarea loviturilor în condiţii izolate de joc
3.consolidarea şi perfecţionarea loviturilor în acţiuni de joc
4.joc scoala si de verificare
 Învăţarea mecanismului de lovire are ca sarcină deprinderea corectă a mişcării de
lovire. Recomandându-se utilizarea următoarelor succesiuni de exerciţii:
1. exerciţii pregătitoare cu mingea şi racheta
2. exerciţii de imitaţie
3. exerciţii la minge oferită
4. exerciţii la minge aruncată şi lansată de antrenor
Din acel moment începe lucrul în condiţii izolate de joc care are ca sarcini
capacitatea de:
- a dirija loviturile
- a lovi din mişcare
- a lovi în ritm şi în traiectorii diferite
Astfel se deprind calităţile care conferă execuţiei loviturilor conţinutul tactic, calităţi
care reprezintă aşa numiţii factori de eficienţă a unei lovituri (direcţie, lungime,traiectorie,
efect, viteză).

Selecţia în tenisul de performanţă se face natural, se confirmă greu şi după multă muncă şi
perseverenţă. Toţi jucătorii sunt buni dar nu toţi confirmă în tenisul de performanţă.
Performanţa în tenisul de câmp presupune seriozitate, antrenament foarte mult, efort fizic şi
psihic deosebit, perseverenţă.
Din dorinţa de a cunoaşte personalitatea şi caracteristicile sportivilor, antrenorii sunt
uneori tentaţi să folosească teste psihologice. Este bine ca specialiştii să înţeleagă limitele
testelor şi uzul şi abuzul testării astfel încât să ştie ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. Întrebări
importante care trebuie luate în considerare în ceea ce priveşte testarea psihologică:
 Ar trebui ca testele psihologice să ne ajute să selectăm sportivii dintr-o echipă?
 Ce calificare trebuie să aibă cineva pentru a administra teste psihologice?
 Ar trebui antrenorii să le dea teste psihologice sportivilor?
 Ce fel de teste psihologice ar trebui utilizate pentru sportivi?
 Cum ar trebui să fie administrate testele psihologice sportivilor?

5.TIPUL DE EFORT

Efortul din jocul de tenis este un efort de tip mixt, adică un efort aerob presărat cu faze
de efort anaerob, în care se realizează o stare stabilă aparentă (ergostază). Trebuie să
subliniem însă că acest aspect îl întâlnim în tenisul de
performanţă, unde realizarea lui se datorează nu diminuării eforturilor maximale, ci scăderii
numărului de faze cu efort în stare stabilă adevărată. În întâlnirile dintre jucătorii mediocri,
jocul se desfăşoară mai mult de pe fundul terenului, ceea ce determină:
- creşterea intervalului de timp dintre două lovituri;
- un număr mai mare de respiraţii pe unitatea de timp.
Aceasta face ca frecvenţa cardiacă să nu depăşească decât rareori valoarea de 130
pulsaţii/min.
În comparaţie cu acestea, meciurile profesioniştilor au cu totul alt aspect.
După fiecare serviciu se vine la fileu, ceea ce înseamnă sprinturi de aproximativ 10
min timp de 5 seturi. Frecvenţa cardiacă atinge valori de 150-160 pulsaţii/min, în game-urile
în care jucătorul a servit şi între 138-150 pulsaţii/min în cele în care a fost primitor. Acest
efort are la bază un volum ridicat, o intensitate maximală- submaximală şi o mare
complexitate.
După părerea specialiştilor, din punct de vedere biologic, intensitatea
efortului din cadrul jocului de tenis se caracterizează prin alternări fazice ale
eforturilor maximale cu cele submaximale.
Motivul pentru care un tenisman suportă aceste niveluri ridicate de efort se datorează
pauzelor destul de des ivite pe parcursul jocului. Din cercetările efectuate rezultă că, în
medie, pentru 1 minut de joc efectiv revin 3-5 minute de pauză, timp suficient pentru
recuperarea parţială a datoriei de oxigen.
Nivelul intensităţii efortului depus de un jucător în timpul unui meci
depinde şi de alţi factori:
- valoarea individuală şi echilibrul valoric dintre jucători;
- tipul suprafeţei de joc;
 - specificul probei;
- aportul copiilor de mingi.
În sfera noţiunii de volum se includ totalul elementelor şi procedeelor
tehnice proprii fiecărei ramuri sau joc sportiv, numărul lor mediu de execuţie în
desfăşurarea lor regulamentară (în timpul cronometrat stabilit sau prin limită de
puncte acumulate, de asemenea prestabilit). Totodată, în volum intră totalitatea deplasării (în
m, km, kg) efectuate într-un concurs, într-o repriză, într-o probă,
într-o încercare.
Interrelaţia dintre volum-intensitate-complexitate, dozarea fiecărui element în parte
definesc priceperea şi cunoştinţele de specialitate ale fiecărui antrenor în parte.
În principiu, cele trei trebuie să aibă o creştere continuă, odată cu ridicarea
nivelului rezultatelor sportive. În funcţie de vârsta sportivului şi de posibilităţile
individuale, propunem următoarele procentaje:
- copii 13-15 ani: volum 60-70%, intensitate 20-40%, complexitate
10-25%;
- juniori 15-18 ani: volum 70-80%, intensitate 40-70%, complexitate
20-25%.
Analizând aceste procentaje observăm că până la vârsta junioratului, elementul
principal de progresie îl reprezintă volumul. Între 15-18 ani remarcăm o creştere importantă a
intensităţii şi complexităţii, care nu depăşesc însă nivelul volumului. După 18 ani, nivelul
celor trei componente se situează la limitele lor superioare, urmând ca, în funcţie de valoarea
individuală, capacitatea de adaptare la efort, precum şi de perioada de pregătire în care se află
jucătorul, să se stabilească elementul principal de progresie. Astfel, în perioada pregătitoare
accentul va fi pus pe volum, în perioada precompetiţională – în ordine – pe volum, intensitate
şi complexitate, iar în perioada competiţională – în ordine – pe intensitate, complexitate şi
volum, intensitatea fiind aceea care determină în ultima instanţă intrarea în forma sportivă.
Numărul concursurilor într-un anumit ciclu (cotidian, săptămânal, lunar,
anual, într-o întreagă carieră) şi cel al victoriilor, al înfrângerilor sau egalităţilor
(acolo unde se estimează) intră în alcătuirea unui clasament ce reprezintă o însumare, o
cantitate, inclus tot în sfera acestei noţiuni, interpretate din punct de
vedere sportiv.
„Evidenţa” – care constituie o premisă reală şi indispensabilă a
„planificării”, oriunde s-ar impune ca o regulă reclamată de nevoia imperativă a
eficienţei, consemnează acest inventar, care la rândul său „ascunde” o imensă
cantitate de repetare pe care observaţia şi cercetarea ştiinţifică o înscrie în mod
riguros.
Din datele noastre, cantitatea de repetare (volumul) a procedeelor tehnice
este impresionantă. Numărul lor de repetări în tenisul actual este de mii de ori:
serviciul, reverul, forhand-ul, backhand-ul, smech-ul, voleul, slice-ul, scurta şi
lobul, executate cu o mână şi cu două, trimise în direcţii diferite, cu o viteză variată în lungul
terenului, în cros sau în apropierea fileului. Volumul lor poate fi evidenţiat pe ciclu anual, pe
ciclu săptămânal şi pe fiecare lecţie în parte, la care se adaugă şi repetările din
antrenamentele care preced jocul fiecărei zile din timpul turneului, socotind media lor în
economia concursurilor pe care le efectuează până la eliminare. Evidenţa noastră arată că
într-o lecţie de antrenament se execută 100-200 lovituri în regimuri diferite de viteză şi de
plasare în spaţiul de joc.

6.TESTAREA CA METODĂ DE EVALUARE ÎN VEDEREA SELECŢIEI

6.1.Generaliţi
Problema selecţiei a fost şi rămâne una din direcţiile principale pentru fiecare ramură
de sport. Realizarea cu succes a selecţiei la etapa contemporană contribuie esenţial la
dezvoltarea ramurii de sport respective şi la creşterea performanţelor sportive. Totodată,
pentru obţinerea unor succese considerabile pe arena mondială, în ultimii ani de la sportivi se
cere o pregătire intensivă şi multianuală, care necesită mari cheltuieli financiare. În acest
context, putem menţiona că soluţionarea corectă a problemelor ce ţin de selecţie va contribui
esenţial la diminuarea cheltuielilor financiare privind pregătirea multianuală a sportivilor fără
perspectivă, evitarea irosirii timpului de către sportivii începători, a nerealizării speranţelor.
Dat fiind faptul că selecţia se face din populaţia tânără, doritori de a practica o probă
sportivă, este necesar a exclude momentele nefavorabile, pentru ca aceştia să nu piardă
interesul pentru activităţile motrice.
Actualmente, selecţia presupune acţiuni ample cu caracter conceptual şi organizatoric
de evaluare a diferitelor colectivităţi de copii şi tineri. Aspectul organizatoric al selecţiei este
constituit dintr-un ansamblu de criterii şi indicatori, ce formează un model, cu care se
operează în practică pentru descoperirea sportivilor talentaţi care pot face faţă efortului,
criteriile aplicate, structura şi succesiunea aplicării lor, procedeele de măsurare şi interpretare
utilizate, constituind un sistem integru.
 Nevoia de măsurare s-a extins foarte mult în sport în scopul pătrunderii în esenţa
problemelor acestui fenomen social. Măsurarea este o noţiune care desemnează atribuirea de
numere unor fapte sau date continue sau discontinue, care nu se opreşte aici ci continuă cu
evaluarea acestor date. Sportul, deci şi gimnastica, sunt în căutarea unei metrii, instrument de
o mare valoare practică şi teoretică.
Ca instrumente de măsură, testele au fost elaborate şi dezvoltate de psihologia aplicată
începând cu sfârşitul secolului XIX. Testul reprezintă un instrument cu ajutorul căruia se
poate contura diagnosticul motric sau motrico-diagnoza şi diagnosticul psihic sau psiho-
diagnoza. Metoda testelor s-a impus după constituirea psihologiei experimentale şi a avut ca
obiectiv principal determinarea diferenţelor individuale. Testul constă dintr-o probă, mai
frecvent dintr-o serie de probe construite în scopul stabilirii prezenţei sau absenţei unui
aspect, a particularităţilor de manifestare sau a gradului dezvoltării lui. Condiţiile ca o probă
să fie test sunt: - standardizara şi etalonarea.

6.2.Domeniul perceptiv – motor (psihomotor)

În studierea primului domeniu, Fleishman distinge 11 factori, pe care îi găsim
reprezentaţi în tabelul de mai jos, care este confirmat şi acceptat şi de R. Thomas, J.P.Eclache,
J.Keller (1995).
Listă, descriere şi metodă de măsurare a factorilor care alcătuiesc domeniul perceptivo
– motor, după Fleishman:
FACTORI DESCRIERE TEST
Factor comun sarcinilor care
impun adaptări musculare fine şi
riguros controlate –totuşi, nu chiar Urmărire circulară. Subiectul
hipercontrolate – îndeosebi când încearcă să menţină stiletul
1. Precizia
sunt implicate grupuri musculare în contact cu ţinta situată pe
controlului
importante. Această capacitate marginea unei plăci care se
interesează, în egală măsură, învârteşte.
mişcările membrelor superioare şi
ale celor inferioare.
Capacitatea de a coordona Coordonarea ambelor mâini.
2. Coordonarea
simultan mişcările diferitelor Testul celui care roteşte
tuturor membrelor
membre. poate fi considerat valabil.
Timp de reacţie
discriminativă. Subiectul
Factor comun sarcinilor
3. Orientarea trebuie să basculeze unul
psihomotrice privind reacţia
răspunsului dintre cele 4 întrerupătoare
vizuală de discriminare.
în funcţie de configuraţia
luminoasă apărută.
4. Timpul de reacţie Viteza cu care un subiect este Probă clasică de reacţie la un
capabil să răspundă la un stimul semnal luminos. Subiectul
 apasă pe un buton îndată ce
când acesta apare.
apare semnalul.
Viteza cu care un subiect poate Să se ciocăne cu un stilet,
5. Viteza mişcării
efectua o mişcare largă a braţului, alternativ şi cât mai repede
braţului
fără impunerea unei mari precizii. posibil, pe două plăci A şi B
Factor comun sarcinilor care
A menţine pe o ţintă, cu
implică o continuă anticipare la
ajutorul unui volan, o linie
6. Controlul vitezei adaptările motorii legate de
care îşi schimbă poziţia
schimbările de viteză şi/sau de
întâmplător.
direcţie a unui obiect în mişcare.
Capacitate cunoscută în psihologia Testul de manipulare al lui
7. Dexteritate muncii. Adaptarea direcţiei “Minessota”. La fel de
manuală membrului superior când pertinent este şi testul lui
manipulează obiecte mari. “O’Connor”.
Testul lui “Perdue”. A plasa
8. Dexteritatea Manipulări de obiecte mici care cât mai rapid cuie mici de
degetelor implică participarea degetelor lemn în găuri ce au fost
făcute într-o scândură.
Precizie în realizarea mişcărilor
făcute de ansamblul braţ –mână,
fără a solicita nici viteza nici forţa. Test asemănător cu
9. Siguranţa braţului
Factorul acesta implică, de “greceasca lui Bonnardel”.
asemenea, poziţionarea
ansamblului braţ-mână.
10. Viteza Să se bată cu un creion de
Fleishman notează că factorul
ansamblului trei ori în fiecare cerc, să se
acesta ar mai putea fi denumit şi
încheietura mâinii – umple cât mai multe cercuri
“tapping”.
degete într-un timp dat.
11. Punctare sau Se face cu creionul un punct
Coordonare între mână şi ochi
ţintire în cerculeţele unei figuri.

6.3.Măsurări în domeniul cognitiv şi afectiv

În sistemele de educaţie fizică şi sport evoluate sunt luate în consideraţie – alături de
obiectivele psihomotrice – şi obiectivele de ordin cognitiv şi afectiv, atât în privinţa
operaţionalizării lor cât şi în privinţa evaluării. Nu intrăm în detalii, rezumându-ne la unele
exemplificări care subliniază însemnătatea problemei.
Măsurarea în domeniul cognitiv urmăreşte obiectivizarea nivelului:
• cunoştinţelor;
• înţelegerii;
• posibilităţilor de aplicare a cunoştinţelor;
• capacităţii de analiză;
• capacităţii de sinteză;
 • capacităţii de evaluare, de judecată – toate raportate la obiectivele stabilite
• pentru diferitele activităţi de educaţie fizică sau sport.

Măsurarea în domeniul afectiv urmăreşte atitudinile sau capacităţile de:

• receptare a valorilor (conştientizare, dorinţă de a le accepta, atenţie);
• răspuns (comportament) – respectarea regulilor, dorinţa de a fi corect, satisfacţia
respectării regulilor;
• valorizare (acceptarea valorilor etice din sport, dorinţa de a le respecta, convingerea în
însemnătatea lor );
• generalizare prin utilizarea valorilor etice sportive în viaţa de toate zilele.

6.4. Profilul psihomotoric

Îndemânarea a fost şi este considerată şi astăzi de teoria educaţiei fizice drept una
dintre capacităţile motrice de bază. Unele dificultăţi de ordin terminologic şi semantic au
condus la reconsiderarea termenului “ îndemânare”, la analiza lui din punct de vedere
operaţional. Aşa s–a ajuns că de aproape douăzeci de ani se foloseşte – la început paralel cu
termenul îndemânare şi mai apoi aproape exclusiv – termenul de capacitate coordinativă.
Capacităţile coordinative se definesc prin aceleaşi componenete cu ale noţiunii de
psihomotricitate.
În sinteză, considerăm că putem numi cu titlu generic psihomotricitate, existenţa în
sistemul integrator a următoarelor capacităţi:
- capacitatea de învăţare motrică;
- capacitatea de adaptare şi readaptare motrică;
- capacitatea de dirijare şi control;
- capacitatea de combinare a mişcărilor;
- capacitatea de diferenţiere a mişcărilor;
- capacitatea de orientare spaţială şi temporală;
- capacitatea de analiză chinestezică;
- lateralitatea;
- echilibrul static şi dinamic;
- precizia;
- ritm;
- ambidextrie;
- capacitatea de reacţie;
- capacitatea de coordonare generală şi de coordonare între segmentele corpului;
- capacitatea de analiză statico-dinamică, vizuală, acustică.
Aceste capacităţi de bază, sunt în stânsă corelaţie. Cu toate acestea, capacitatea
învăţării motorie este treapta cea mai înaltă, fără de care mişcarea, în realitate orice capacitate
de ghidare sau de adaptare şi readaptare motorie este lipsită de sens. Trebue să ştii, mai întâi,
“să faci “ şi abia apoi se pune problema “ cum să faci”.
a. capacitatea de învăţare motorie se bazează înainte de toate pe mecanismele de
recepţionare, preluare şi stocare a informaţiei. În primul rând apar procesele perceptive
(analiza), cognitive şi cele referitoare la memorare (procese relevante ale memoriei şi
operaţiilor neuro-fiziologice de sinteză);
b.capacitatea de ghidare motorie se bazează în special pe componentele coordinative
ale capacităţi de diferenţiere kinestezică, ale capacităţii de orientare spaţială şi ale capacităţii
de echilibru;
c.capacitatea de adaptare şi readaptare motrică depinde nu numai de cea a învăţării,
dar şi de capacitatea de ghidare motorie. O adaptare optimă corespunzătoare modificărilor
situaţionale nu este posibilă decât pe baza unei experienţe motrice suficiente, având o
consistentă bază de comparaţie care apelează la procese anterioare de învăţare. În ghidarea
procesului de adaptare este necesară, de asemenea, şi o precizie suficient de mare pentru a
furniza o soluţie gestuală satisfăcatoare.
Hirtz (1972) a subordonat celor trei capacităţi de bază, cinci capacităţi coordinative
( care este identică cu psihomotricitatea) fundamentale pe care a încercat să la clasifice
ierarhic astfel:
1.capacitatea de orientare spaţială;
2.capacitatea de diferenţiere kinestezică;
3.capacitatea de reacţie;
4.capacitatea de echilibru;
5.capacitatea de ritm.
Capacităţile coordinative sunt de neconceput fără o bună dezvoltare a celorlalţi factori
fizici ai performanţei: forţa, viteza, rezistenţa şi implicarea lor complexă în realizarea
mişcării. Deci, capacităţile coordinative nu sunt eficace în performanţa sportivă decât în
cooperare cu capacităţile condiţionale.
Încercarea de ierarhizare a capacităţilor coordinative (a psihomotricităţii) Hirtz, (1982)
a dus la următoarea clasificare:
1. capacitatea de formare motorie;
2. capacitatea de ghidare motorie;
3. capacitatea de adaptare şi readaptare;
4. capacitatea de coordonare-viteză;
5. capacitatea de coordonare-rezistenţă;
6. capacitatea de reacţie;
7. capacitate de ritm (simţul ritmului);
8. capacitatea de echilibru;
9. capacitatea de orientare spaţială;
10. capacitatea de diferenţiere chinestezică.
Această listă o putem completa în continuare cu următoarele elemente:
11. capacitate de coordonare a membrelor se examinează cu pantografe
coordinografe. În cea mai mare măsură, probele implică şi participarea vederii. Probele de
ambidextrie, “ strug”, de disociere a mişcărilor sunt cunoscute din examinările
psihologice;
12. capacitatea de coordonare ochi-mână se apreciază prin precizia şi cursivitatea
desenului în oglindă sau prin aruncarea mingii de oină la ţintă.
13. capacitatea de coordonare ochi-picior prin trimiterea mingii prin voleibolare
într-un dreptunghi desenat pe un zid, sau prin conducerea mingii printre jaloane. De regulă
aceste probe sunt standardizate mărimea ţintelor, distanţele de plasare a jaloanelor,
regulile de notare etc. ;
14. capacitatea de cordonarea generală a corpului se măsoara cu proba Matorin ce
constă din efectuarea de către subiect a unei sărituri in jurul axei corpului şi realizarea
unei rotaţii cât mai ample. Săritura se face fie spre dreapta, fie spre stanga,dupa preferinţa
subiectului. Se poate înregistra şi suma celor două rotaţii. Măsurarea se face în grade
sexagesimale cu ajutorul busolei, întrucât subiectul nu aterizează exact pe locul de unde a
plecat;
15. Agilitatea- termen rar folosit în literatura română privitoare la capacităţile
(aptitudinile) motrice, el defineşte aptitudinea care însumează coordonarea motrică şi
mobilitatea şi constă din abilitatea de a schimba rapid direcţia corpului sau membrelor.
Firesc, cine este agil este şi bine coordonat. Pentru măsurarea agilităţii întregului corp se
folosesc probe: “ghemuit – întins – stând” în 10 secunde şi “păşire laterală “ pe linii
distanţate paralel la 1,20 m, timp de 20 secunde (se numără execuţiile ); alergare şerpuită
 sau alergare cu păşire în cercuri desenate pe teren sau cu păşire în interiorul unor anvelope
(se cronometrează timpul de parcurgere a traseului ).
16. Precizia şi stabilitatea mişcărilor se apreciază şi măsoară termometre şi
stabilometre construite în variante din cele mai diverse şi prevăzute cu numărători
electrici pentru greşelile şi durata acestora în timpul parcurgerii unui traseu sau al
menţinerii fixe a aparatului (sau a ochirii).
Astfel, putem menţiona că de nivelul cunoaşterii de către antrenori a particularităţilor
metodice ale procesului de pregătire şi concurs în tenisul de câmp, la diverse etape de selecţie
a tenismenilor, va asigura optimizarea procesului de antrenament şi obţinerea unor
performanţe superioare.
Pe baza studierii şi corelării parametrilor celor mai buni jucători de tenis din străinătate
şi din ţara noastră (vizând în special aspectele de natură morfologică, motrică, tehnico-tactică
şi psihică), diverşi specialişti din domeniu propun un bloc-model conceptual al marelui
campion în tenis, care poate fi prezentat astfel:

TALENT STARE DE TIP SOMATIC:TALIE,

SANATATE GREUTATE,
PERFECTĂ ANVERGURA

COMBATIVITATE Bloc-model conceptual de CAPACITATE

selecţie al performerului de MOTRICĂ
valoare mondială

PREGATIRE PREGĂTIRE PREGĂTIRE

PSIHOLOGICA TACTICĂ TEHNICĂ

Analiza rezultatelor ce ţin de dinamica indicilor somatici ne permite totuşi să

constatăm că nu în toate cazurile jucătorii cu dezvoltare morfologică superioară
(G.Ivanisevici, B.Beker, T.Enguist, M.Rosset, M.Iujnîi, A.Dîrzu, V.Hănescu ş.a.) sunt mai
buni, faţă de cei cu indici somatici inferiori (I.Năstase, T.Muster, A.Agassi, M.Chang,
M.Rios, R.Nadal, L.Hewit ş.a.).
 BIBLIOGRAFIE

• BIRCH, ANN (2000) – Psihologia dezvoltării, Edit. Tehnică, Bucureşti

• MOISE G. - ANTONESCU D. ( 2002)- Teoria tenisului modem, Vol. 1, Ed. Bucuresti, .
• MOISE G.( 2002) - Teoria tenisului modern, Vol. 2, Ed. Bucuresti,.
• MOŢET, DUMUTRU (1992)- Valoarea integrativă a activităţii de educaţie fizică pentru
elevii din învăţământul special, Revista de educaţie specială, nr.1, pag. 71-77, Bucureşti.
• PIAGET, JEAN, (1972) – Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
• PSIHOLOGIA SPORTULUI (1994) – Sportul de performanţă, nr. 347-349, Bucureşti,
Centrul de Cercetări pentru Problemele Sportului
• PSIHOLOGIA SPORTULUI (1995) – Sportul de performanţă, nr.370, Bucureşti, Centrul de
Cercetări pentru Problemele Sportului
• ŞCHIOPU, URSULA (coord.) (1970)-Probleme psihologice ale jocului şi distracţilor, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
• SEGĂRCEANU A. (1989)- Tenis pentru copii, Bucureşti, Ed. Sport-Turism,.
• VIGOTOSKY, L., S., (1972)- Opere psihologice elese, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti