Sunteți pe pagina 1din 2

Floare Albastra

T. Mai “Pe cat se poate omeneste prevedea, literature poetica romana va incepe in secolul
alXX-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul
Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata
dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetarii romanesti.”
D. Popovici “Idila “Floare Albastra” este semnificativa pentru psihologia erotica a poetului.
Femeia simte ea insasi trebuinta idealizarii si iubitul ei trebuie sa aduca unele calitati care sa-i
sporeasca proportiile spirituale.”
Poezia “Floare Albastra” a fost citita mai intai la Junimea si publicata apoi la revista
“Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873. A fost precedata de poeziile: “Epigonii”, “Mortua est”,
“Venere si Madona”, “Egipetul”, “Strigoii”, “Imparat si proletar”.
Criticul Vladimir Streinu considera ca poezia “Floare Albastra” este un embrion pentru
toate celelalte poezii de dragoste”
Criticul Perpessicius considera ca poezia “Floare Albastra este una dintre poeziile cele mai
expuse neintelegerii prin formarea ei desavarsita”
Poetul nostru national valorifica aici motivul florii albastre, motiv de o larga circulatie in
literatura universala.
Motivul a fost valorificat de Novalis in opera “Heinrich von Oftlerdingen” si a mai fost
valorificat de scriitorul italian Leopardi in poemul “Ginestra”.
Pentru Novalis floarea albastra simbolizeaza infinitul, pentru Leopardi infinitul si
singuratatea marii, iar pentru Eminescu simbolizeaza insasi viata.
Titlul poeziei este semnificativ “floare” simbolizand dragostea de viata, sentimentul iubirii,
iar “albastrul” : infinitul, puritatea iubirii.
Motivul “Florii Albastre” a mai fost valorificat de Mihai Eminescu si in alte poezii “Calin
File din poveste” si “Sarmanul Dionis”.
Simbolul florii albastre dobandeste aici valoare polisemantica: aspiratie spre fericire prin
iubire, chemare a lumii fenomenale.
Poezia este structurata in trei parti pe baza a doua planuri:
-planul universal-cosmic
-planul uman-terestru
Prima parte a poeziei cuprinde primele trei strofe si prezinta planul universal-cosmic, lumea
rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei incepe cu reprosul realizat prin adverbul “iar”.
Termenii populari “incalte”, “nu cata” sustin adresarea familiara, iar cele doua apelative
“sufletul vietii mele” si “iubite” exprima iubirea sincera.
Strofa a patra poarta in ea germenii ultimului vers al poeziei , strofa “Eu am ras, n-am zis
nimica” deschizand perspectiva ultimului vers al poeziei : “Totusi... este trist in lume”.
In continuare iubita ii atrage atentia poetului sa nu ramana prea mult in spatiul singurataii
“Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”, avertisment ce cuprinde un adevar: implinirea
umana se realizeaza doar prin iubire, in lumea terestra. Universul spiritual in care geniul este
izolat, se evidentiaza in prima strofa- “Iart te-ai cufundat in stele/Si in nori si-n ceruri nalte?”.
Aspiratia spre cunoastere absoluta este sugerata de metafora “rauri in soare/Gramadesti-n a ta
gandire”.
Poezia poate fi construita printr-o serie de opozitii: viata-moarte, real-ireal, concret-abstract.
Criticul Vladimir Streinu, idee insusita apoi si de Perpessicius, considera ca poezia este
construita pe opozitia dintre etern si efemer.
In partea a doua a poeziei, strofele V-XII, poetul prezinta refacerea cuplului adamic, ce
necesita un spatiu protector, paradis terestru si un timp sacru. Cadrul natural se realizeaza prin
motive romantice frecvente in erotica eminesciana: codrul, izvoarele, valea, balta, luna.
Natura ocrotitoare a cuplului adamic – “Acolo-n ochi de padure/../Vom sedea in foi de mure”
– are atributele spatiului sacriu, prin sufestia centrului (“ochi de padure”, “balta cea senina”)
si componenta axiala, cu simbolul trestiei (“trestia cea lina”).
Femeia este o aparitie de basm (“de-aur parul”), sagalnica (“S-apoi cine treaba are?”),
senzual-naiva (“Eu pe-un fir de romanita/Voi cerca de ma iubesti”) si cu gesturi gingase
(“Dulce netezindu-mi parul”).
Prin folosirea viitorului “voi fi rosie ca maru;” si a conditionului “De mi-i da o sarutare”
poetul prezinta o iubire neimplinita.
Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugereaza corespondenta iubire-natura, trecerea
de la peisajul intim-rustic la peisajul feeric, cu accentuarea intimitatii: “Ne-om da sarutari pe
cale,/ Dulci ca florile ascunse.” Vorbirea populara (“mi-i da”, “te-oi tinea”, “nime”) dau
impresia de sinceritate si prospetime juvenila : “Cui ce-i pasa ca-mi esti draga?”. Verbele la
conjunctiv (“sa-ti astup”) proiecteaza in viitor visul de iubire, aspiratia spre fericire terestra.
In ultima parte, ultimele doua strofe, este prezentata meditatia barbatului asupra acestei
iubiri trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si amintire. Verbele la timpul trecut (“stam”,
“te-ai dus”, “a murit”) sustin decalajul temporal.
Poezia “Floare albastra” da impresia de poveste prin prezenta unui narator, marcat prin
folosirea pronumelui personal “eu” si adverbul “astfel”.
Poezia FA prezinta nebanuita sete de iubire a visatorului poet.
Perpessicius afirma “Sfarsitul poeziei este cu mult mai profund si versul ascunde un ochi de
lumina ce trebuie dibuit si desprins din intuneric.”
Z.D. Busulenga “Filozofie, dragoste, creatie, folclor, iata de cate valori si semnificatii
originale este leagara eminesciana FA.”
M.E foloseste:
- cuvinte populare: “grija noastra n-aibe nimeni”
-superlativul – reiese din repetitie:”Floare albastra, floare albastra”
- exclamatia retorica: “Ah, ea zise adevarul!”
- interogatia retorica: “Cui ce-i pasa ca-mi esti draga?”
- adverbul “astfel” si “totusi” ce au valoare concesiva
Cuvintele sunt armonios imbinate si se realizeaza o imagine multicolora.
Masura versurilor este de 7-8 silabe, ritmul trohaic, iar rima este imbratisata.
Marci lexico gramaticale:
- prezenta pronumelor de pers I si II sg si pl: “te-ai cufundat” “eu am ras”
“mi-oi desface” “de ma iubesti”
-prezenta verbelor de pers I si II: “gramadesti” , “nu cata”
-exclamatia retorica: “Ah! Ea zise adevarul!”
-adjectivele pronominale posesive: “sufletul vietii mele” , “fericirea ta”
-dativ posesic: “dulce netezindu-mi”
M.E foloseste: - epite ornante: “ceruri inalte” , “piramide invechite” , “prapastie mareata”
- personificarea: “izvoare plang in vale”
- comparatia: “ca un stalp eu stam in luna” , “voi fi rosie ca marul”
- adverbul cu valoare de superlativ: “Ce frumoasa, ce nebuna!”
In concluzie FA este o poezie de dragoste care prezinta ideea de iubire, de suferinta, de traire
intensa.
G. Ibraileanu “Ca si muzica, poezia lui Em, prin sentimentul ei general, iti transmite cu cea
din urma intensitate o stare emotionala generala, pe care o colorezi cu propriile-ti evenimente
sufletesti.”