PARTEA GENERALĂ

TITLUL I DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL

PENAL
CAPITOLUL I PRINCIPII DE BAZĂ
Articolul 1. Noţiunea şi scopul procesului penal
(1)Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane,
desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod. Procesul penal se
consideră început din momentul sesizării sau autosesizării organului
competent despre pregătirea sau săvirşirea unei infracţiuni.
(2) Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de
infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale
persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea
infracţiunilor presupuse sau săvârşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
(3) Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul
procesului sînt obligate să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie
neîntemeiat bănuită, ‘învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie
supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de
constrîngere ori să nu fie victima încălcării altor drepturi fundamentale.
NOTE
Câteva aspecte derivă din conţinutul normei expuse în art.1, în ceea ce
priveşte deosebirea între pornirea (începerea) procesului penal - instituţie
apărută în procedura penală în 2012 și pornirea urmăririi penale instituţie
tradiţională pentru procedura penală.Din momentul pornirii procesului penal
sunt admise anumite acţiuni procesuale. În acest sens a se vedea art. 279. Nu
există un act procedural distinct care ar declanşa procesul penal. Sesizarea
sau autosesizarea servesc ca temei de efectuare a anumitor acțiuni procesuale.
Totuşi, dacă acţiunile procesuale vizează într-un fel sau altul presupusul
făptuitor, se va considera că deja este prezentă o acuzaţie în materie penală.
Cu privire la noţiunea de acuzaţie în materie penală in Engel şi alţii c.
Olandei (8 iunie 1976, nr. 5100/71, 5101/71, 5102/71, 5102/71, 5354/72,
5370/72. Par. 81, 82), Curtea Europeană menţionează că, Convenţia permite
fără nici un dubiu statelor, în îndeplinirea funcţiei lor de apărători ai
interesului public, să menţină sau să stabilească o distincţie între legea penală
şi legea disciplinară şi să hotărască linia de demarcaţie dintre cele două, însă
numai în funcţie de anumite condiţii.
Convenţia lasă la latitudinea statelor desemnarea ca delict penal a unui
act sau a unei omisiuni care nu constituie exercitarea normală a unuia dintre
drepturile pe care le protejează. Acest lucru este făcut clar, în mod special, în
articolul 7 din Convenţie. O asemenea alegere, care are efectul de a face
articolele 6 şi 7 aplicabile, scapă în principiu de sub supravegherea Curţii. În
privinţa alegerii inverse, aceasta este subiectul unor reguli mai stricte. Dacă
statele contractante ar putea clasifica la libera lor alegere un delict ca fiind
disciplinar, şi nu penal sau ar putea aduce in justiţie pe autorul unui delict
„mixt” la nivel disciplinar mai degrabă decât la nivel penal, operarea
clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 ar fi subordonată voinţei lor
suverane. Libertatea de acţiune extinsă atît de mult ar putea duce la rezultate
incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei. Curtea are deci, în
conformitate cu articolul 6 şi chiar fară a se referi la articolele 17 şi 18,
jurisdicţia de a se convinge că aspectul disciplinar nu este în mod impropriu
extins asupra penalului. Pe scurt, „autonomia" conceptului de „penal”
operează, cum ar fi, numai într-o singură direcţie.
Pentru a stabili dacă o „acuzaţie” are un caracter penal este necesar în
primul rând să se ştie dacă prevederea sau prevederile care definesc delictul
sub acuzare aparţin, în cadrul sistemului legal al statului pârât, legislaţiei
penale, celei disciplinare sau amândurora în acelaşi timp. Acesta este însă
numai un punct de plecare. Indicaţiile date în acest fel au numai o valoare
formală şi relativă. Însăşi natura delictului este un factor de mare însemnătate.
Gradul de severitate a pedepsei pe care persoana în cauză riscă să o atragă
asupra sa căpătă de asemenea o însemnătate primordială. Într-o societate care
se supune legii, aparţin sferei „penale” privările de libertate care sunt
susceptibile a fi impuse ca pedepse, cu excepţia acelora care prin natura,
durata sau maniera lor de execuție nu devin in mod apreciabil vătămătoare.
Seriozitatea mizei care este în joc, tradițiile statelor contractante şi importanţa
care prin Convenţie este acordată respectului pentru libertatea fizică a
persoanei, toate acestea cer ca lucrurile să se petreacă în acest fel. Aceste
criterii sunt alternative, şi nu cumulative.
In Zililberberg c. Moldovei (1 februarie 2005, nr. 61821/00, Par. 29-
31), Curtea noteză că părţile NU au disputat faptul că aplicabilitatea articolului
6 al Convenţiei trebuie evaluat în baza a trei criterii enunţate in hotărârea
Engel...
Părţile nu au disputat faptul că, contravenţia pentru care reclamantul a
fost pedepsit nu este reglementată in domeniul dreptului intern ca fiind de
natură „penală". Totuşi, reglementările dreptului intern al statului reclamat au
o valoare relativă. Este prin urmare necesar de a examina contravenţia prin
prisma celui de al doilea şi al treilea criteriu menţionate.
În acest sens. Curtea a reamintit că aceste criterii sunt alternative şi nu
cumulative: pentru ca articolul 6 al Convenţiei să fie aplicat, este suficient ca,
contravenţia respectivă să fie de natură «penală» din punct de vedere a
Convenţiei, sau ar trebui ca persoanei declarate vinovate de comiterea
contravenţiei să-i fie aplicată o sancţiune care prin natura şi gradul de
severitate, să se refere la sfera ”penala” . Acest lucru nu exclude să fie luat in
consideraţie aspectul cumulativ al criteriilor, in cazul in care o analiză
separată a fiecărui criteriu nu face posibilă elaborarea unei concluzii clare cu
privire la existenţa unor „acuzaţii de natură penală”.
În Reinhardt şi Slimane-Kaid c. Franţei (31 martie 1998, nr.
21/1997/805/1008 şi 22/1997/806/1009, Par. 93), Curtea arată că „acuzaţia”,
in sensul articolului 6 alineatul I din Convenţie, poate fi definită „ca
notificarea oficială, provenind de la autoritatea competentă, cu privire la
reproşul ce i se aduce unei persoane de a fi săvârşit o infracţiune”, idee care
corespunde noţiunii de „repercusiune importantă asupra situaţiei persoanei”.
În Hot. Cur. Const. Pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi
referitoare la imunitatea judecătorului (5 septembrie 2013, nr. 32a/20l2, nr.
22. Par. 99) se arată că în aspect procedural nu există o diferenţă de principiu
între pornirea urmăririi penale şi pornirea procesului penal, în ambele cazuri
fiind prezentă o acuzaţie în materie penală.

Articolul 2. Legea procesuală penală

Procesul penal se reglementează de prevederile Constituţiei Republicii
(1)
Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi
de prezentul cod.
(2) Principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente
integrante ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi
libertăţilor omului in procesul penal.
(3) Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra legislaţiei
procesuale penale naţionale. Nici o lege care reglementează desfăşurarea
procesului penal nu are putere juridică daca este în contradicţie cu
Constituţia.
(4) Normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale pot fi
aplicate numai cu condiţia includerii lor în prezentul cod.
(5) În desfăşurarea procesului penal nu pot avea putere juridică legile şi
alte acte normative care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului,
încalcă independența judecătorească, principiul contradictorialităţii, precum
şi contravin normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional,
prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
NOTE
În Hot. Privind controlul constituţionalităţii art.2 alin.(l) şi alin.(4) din
Codul de procedură penală (nr. I din 22 ianuarie 2008,Par 99), Curt. Const.
accentuează că în vederea unificării cadrului legal procesual şi excluderii
prevederilor confuze şi contradictorii, în scopul respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale tuturor persoanelor implicate in procesul penal,
legiuitorul a stipulat că normele juridice cu caracter procesual din alte legi
naţionale pot fi aplicate numai cu condiţia că sint incluse în Codul de
procedură penală.
O asemenea tehnică legislativă este de natură să asigure eliminarea
inadvertenţelor între prevederile Codului de procedură penală şi normele
procesuale penale cuprinse în alte legi, aplicarea coerentă, certă şi uniformă a
normelor respective, astfel încît să se poată garanta respectarea deplină a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Codul de procedură penală
determină ordinea procesuală, limitele şi modalităţile activității organelor
judiciare pe teritoriul republicii. Fiind o lege organică, din punct de vedere al
dispoziţiilor constituţionale generale statuate, Codul de procedură penală nu
are prioritate faţă de alte legi organice, însă ca lege specială, după regulile
generale ale dreptului, indiferent de data adoptării, el dobîndeşte superioritate
faţă de alte legi organice după principiul lex specialis derogat generali.
Prin urmare, legiuitorul, în scopul realizării principiilor constituţionale
ale statului de drept, asigurării legalităţii şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei în sfera justiţiei penale, codificînd normele care
reglementează modul de desfășurare a urmăririi penale şi de judecare a cauzei
penale în instanţa de judecată, a fost în drept să legifereze prioritatea Codului
de procedură penală faţă de alte legi ce reglementează relaţii de aceeaşi
natură. Dispoziţiile privind primordialitatea Codului de procedură penală în
instituirea normelor cu caracter procesual penal, stipulate de art.2 alin. (1) și
alin.(4), contestate în sesizare, corespund maximal codificării dreptului penal,
asigurînd realizarea acestuia ca drept material în cea mai adecvată formă
procesuală...
Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de
infracţiuni, precum și protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale
persoanelor cu funcţii răspundere în activitatea lor legală de cercetarea
infracţiunilor presupuse sau săvirşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale și nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată...
Referitor la admisibilitatea dispoziţiilor de blanchetă în legea penală în
Hot. Curt. Const. Privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale
Hotăririi Guvernului nr. 79 din 23 ianuarie 2006 privind aprobarea Listei
substanţelor narcotice, psiotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe
depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora (Nr. 30a/2015, din 13
octombrie 2015, Par. 63)se arată că existenţa dispoziţiilor de blanchetă în
normele penale constituie expresia procesului obiectiv de reglementare
normativă, fiind o modalitate specială de formulare a reglementărilor
juridico-penale. Astfel, fără a atenta la principiul codificării legii penale sau
al legalităţii, normele altor ramuri de drept sunt incluse de către legiuitor în
dispoziţia normei penale, transpunând în acest fel componenţa de infracţiune
în „ţesutul structural” al legii penale.
În Dec. de inadmisibilitate (Nr. 8, din 9 noiembrie 2015,Par.27-29)
Privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 4 alin. (4) din Legea
nr. 333 din 10 noiembrie 2006 cu privire la statutul ofiţerului de urmărire
penală Curt. Const., constatând că problema, ridicată în sesizare, ţine de
interpretarea sintagmei „normele juridice cu caracter procesual” din art. 2
alin. (4) al Codului de procedură penală şi raportarea la această interpretare a
prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 333 din 10 noiembrie 2006 cu
privire la statutul ofiţerului de urmărire penală, a observat că până la
momentul examinării sesizării, nu a existat o interpretare oficială a sintagmei
„normele juridice cu caracter procesual”. În acest sens, Curtea a reiterat că
Legea Supremă a învestit Parlamentul cu dreptul de interpretare oficială a
legilor adoptate. Astfel, potrivit art.66 lit.c) din Constituţie, una din atribuţiile
de bază ale Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem şi legislativ, este
interpretarea legilor şi asigurarea unităţii reglementărilor legislative pe întreg
teritoriul ţării.
În Hot. Plen. Cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova (Nr.2,din
30 ianuarie 1996, Par 2), CSJ arată că, in cauzele examinate, instanţa,
judecând cauza, aplică în direct Constituţia - dacă prevederileConstituţiei, ce
urmează să fie aplicate nu conţin indicaţii referitor la adoptarea unei legi
speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor prevederi ale Constituţiei; sau
dacă instanţa judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată pînă la
intrarea în vigoare a Constituţiei - 27 august 1994 contravine prevederilor ei.
În cazul în care instanţa judecătorească aplică nemijlocit prevederile
Constituţiei, atunci, printr-o adresă, ea informează despre aceasta Parlamentul
şi Curtea Supremă de Justiţie.
Potrivit Curții Constituţionale a României noţiunea de „lege”, utilizată
in Constituţie în art. 124, este folosită in sensul său larg, care include şi
Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu
forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie
ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie. (
Dec. nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea
Constituției României)

Articolul 3. Acţiunea legii procesuale penale în timp

(1) În desfășurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare
în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească.
(2) Legea procesuală penală poate avea efect ultraactiv, adică
dispoziţiile ei, în pedrioada de tranziție la o nouă lege procesuală penală, pot
rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de legea nouă.
Caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă.
NOTE
Acțiunea în timp a legii procesuale penale este guvernată de regula
tempus regit actum. Aceasta presupune o aplicabilitate imediată. Totuşi în
activitatea practică pot fi ridicte probleme ce țin de corelaţia între norma nouă
şi cea abrogată. În toate eventualele situații practice, instanţele urmează sa
aplice norma care intr-o mai mare măsură conține garanții procesuale
În Hot. Curt. Const. Pentru controlul constituţionalităţii Art.II al Legii
nr. 56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea completarea articolului 60 din
Codul penal al Republicii Moldova( prescripția tragerii la răspundere penală)
(Nr. 14, din 27 mai 2014, Par. 56-63), Curtea menționează că posibilitarea
aplicării retroactive a prescripţiei tragerii la răspundere penală variază în
sistemele de drept și depinde de calificarea dată acesteia, în sens material
sau procesual.
 În statele în care prescripția este calificată în sens material se aplică
prevederile legale în vigoare la momentul comiterii faptei infracționale,
aplicarea retroactivă fiind posibilă doar dacă este mai favorabilă. În același
timp, calificarea în sens procesual determină aplicarea imediată a legii
oricărei proceduri supuse modificării, indiferent de momentul săvîrșirii faptei
infracționale. În contextul celor menționate mai sus, curtea europeană în
jurisprudența sa admite posibilitatea modofocării termenilor de prescripție de
tragere la răspundere penală pentru infracțiunile al căror termen nu a expirat,
în funcție de calificarea dată de legislația națională- materilă sau preocesuală.
Curtea Europeană în cauza Coeme și alții vs. Belgia a menționat: ”
Dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție
penală ca fiind mai degrabă de procedură decît de fond, este posibilă
modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi, termenul de prescripție în
ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la
momentul modoficării”. Totodată, în cauza ” Asociția 21 decembrie 1989” și
alții vs . România din 24 mai 2011, Curtea Europeană a menționat: 144. [..]
Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se
termină prin efectul prescripției răspunderii penale, în vreme ce înseși
autoritățile au rămas inactive„. La fel, în cauza Scoppola vs. Italia ( nr.2 din
17 septembrie 2009, curtea Europeană a reținut:” 109 [...] articolul 7 $ 1 din
Conven’ie nu garantează doar principiul neretroactivității legilor penale mai
severe, dar de asemenea și implicit principiul retroactivității legii penale mai
blînde.
Acest principiu se transpune prin regula după care, dacă legea penală in
vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale posterioare,
adoptate înainte de pronunţarea unei decizii definitive, sunt diferite,
judecătorul trebuie să o aplice pe aceea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile
acuzatului.”
Articolul 4. Acţiunea legii procesuale penale în spaţiu
Legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii
(1)
Moldova şi obligatorie pentru toate organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti, indiferent de locul sâvîrşirii infracţiunii.
(2) Alte modalităţi de acţiune a legii procesuale penale pot li stabilite prin
tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.
NOTE
Aplicarea în spaţiu a legii procesuale se supune regulii locus regit
actum. Totuşi în cadrul cooperării internaţionale în materie penală pot exista
excepţii de la această regulă. Spre exemplu, potrivit art. 3 din Convenţia
internaţională privind suprimarea finanţării terorismului (New York, 9
decembrie /1999, RM, 18 iulie 2002), aceasta nu se aplică atunci când
infracţiunea este comisă pe teritoriul unui singur stat, când autorul prezumat
este un naţional al acelui stat şi se găseşte pe teritoriul acelui stat şi în cazul în
care nici un alt stat nu are bază pentru a-şi stabili competenţa.
În Ilaşcu şi alţii c Moldovei și Rusiei (8 iulie 2004, nr. 4878/99, Par.
311-314), Curtea Europeană a remarcat că art. 1 al Convenţiei impune
statelor responsabilitatea pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor
protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicţia”
lor.
Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un Stat
Contractant să fie considerat responsabil pentru acţiunile sau omisiunile care i
se impută şi care pot avea drept consecinţă învinuiri cu privire la încălcarea
drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie. Potrivit jurisprudenţei
Curţii, conceptul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei trebuie
să reflecte conceptul acestei noţiuni în dreptul internaţional public.
Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate
sub jurisdicţia lor” din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă ca
semnificând că, competenţa jurisdicţională a unui stat este in primul rând
teritorială dar, de asemenea, că jurisdicţia este prezumată ca fiind exercitată
in mod normal pe întreg teritoriul statului. Această prezumţie poate fi limitată
în circumstanţe excepţionale,în special, atunci când un stat este împiedicat să-
şi exercite autoritatea sa pe o parte a teritoriului său. Aceasta poate fi
rezultatul unei ocupaţii militare de către forţe armate ale unui alt stat care
controlează efectiv teritoriul respectiv, unor acţiuni de război sau revolte sau
unor acţiuni ale unuistat străin care sprijină instaurarea unui regim separatist
pe teritoriul statului în cauză.
Mai mult, ( Curtea totuşi a recunoscut, de asemenea, că, conceptul de
„jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei nu este în mod necesar
limitat la teritoriul naţional al înaltelor Părţi Contractante. Conform
principiilor relevante ale dreptului internaţional, responsabilitalea unui Stat
Contractant poate fi angajată când, în urma unei acţiuni militare- legale sau
ilegale - statul exercită in practică controlul efectiv asupra unei regiuni situate
în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea
regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie rezultă
din înfăptuirea unu astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul
forţelor sale armate sau prin intermediul unei administraţii locale
subordonate.
Frontiera de stat a Republicii Moldova reprezintă linia naturală sau
convenţională care marchează limitele externe ale teritoriului asupra căruia
Republica Moldova își exercită suveranitatea exclusivă pe uscat, pe
sectoarele acvatice, subterane, aeriene şi care trece în linie dreaptă, de la un
semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera de stat nu este marcată în
teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul. Pe fluvii şi
pe celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin tratatele
încheiate de Republica Moldova cu statele vecine, respectându- se principiul
dreptului internaţional, conform căruia frontiera de stat trece pe mijlocul
şenalului navigabil principal, iar pe apele curgătoare nenavigabile, pe la
mijlocul pînzei de apă. (Art. 2 din Legea cu privire la frontiera de stal a
Republicii Moldova (Nr. 215, din 04 noiembrie 2011 ).
Referitor la aplicarea legislaţiei ţărilor străine în procesul penal
naţional a se vedea art.7.
Articolul 5. Aplicarea legii procesuale penale faţă de cetăţenii străini
şi apatrizi
TEXT
( 1 ) P e teritoriul Republicii Moldova, procesul în cauzele penale
privitoare la cetățenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu
prevederile prezentului cod.
(2 ) Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate
diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la
Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiate la 18 aprilie 1961, ale
Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare, încheiate la 24 aprilie
1963, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova
este parte.
NOTE
Potrivit art. 1 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova (Nr: 1024 - XIV ,
din 2 iunie 2000) cetăţean străin este persoană care aparţine unui stat străin şi
care nu aparţine Republicii Moldova, iar apatrid persoana care nu este
considerată cetăţean al nici unui stat, conform legislaţiei acestora.
Potrivit Art. 29-32 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (Viena, 18 aprilie 1961, RM - 25 februarie 1993), persoana
agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de
arestare sau detenţiune. Statul acreditar il tratează cu respectul care i se
cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere
adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.
Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi
inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii. Documentele
sale, corespondenţa sa şi, bunurile sale se bucură de asemenea de
inviolabilitate. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie
penală a statului acreditar. El se bucură, de asemenea, de imunitatea de
jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este vorba: a) de o
acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar,
afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant
pentru realizarea scopurilor misiunii; b) de o acţiune privind o succesiune, in
care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator,
moştenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi
ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale
oficiale.
Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie. Nu poate fi luată
nici o măsură de executare faţă de agentul diplomatic, în afară de cazurile
prevăzute mai sus, şi numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o
atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.
Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu
poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant. Statul acreditant
poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a
persoanelor care beneficiază de imunitate. Renunţarea trebuie să fie
întotdeauna expresă. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care
beneficiază de imunitate de jurisdicţie intentează o acţiune, el nu mai poate
invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct
legată de cererea principală. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o
acţiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea
la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este
necesară o renunţare distinctă.
Potrivit art. 37, membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din
gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile de care se bucură
agentul, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar. Membrii
personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor
lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt
cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor
permanetă, de privilegiile şi imunităţile agentului, dar imunitatea de
jurisdicţie civilă și administrativă a stalului acreditar nu se aplică actelor
îndeplinite in afara exercitării funcțiilor lor. Membrii personalului de serviciu
al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu -şi au in acesta
reşedinţa permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite in
exerciţiul funcţiilor.
Potriit art. 38 exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi
suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are
naţionalitatea statului acreditar sau își are în acesta reşedinţa permanentă nu
beneficiază de imunitate de jurisdicţie și de inviolabilitate decît pentru actele
oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale. Ceilalți membri ai
personalului misiunii şi oamenii de serviciu particulari care sunt cetățeni ai
statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază
de privilegi şi imunităţi decît in măsura in care le sunt recunoscute de acest
stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor
persoane în aşa fel încît să nu stînjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii.
Art. 39 din Convenţie stabileşte că dreptul la privilegii şi imunităţi
apare de îndată ce persoana pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi
lua în primire postul său, dacă ea se află deja pe acest teritoriu, de indată ce
numirea sa a fost notificată Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt
minister asupra căruia se va fi convenit. Cîn funcțiile unei persoane care
beneficiază de privilegii şi imunităţi iau sfârşit, aceste privilegii şi imunităţi
incetează in mod normal in momentul in care această persoană părăsește ţara,
sau la expirarea unui termen potrivit, care ii va fi acordat in acest scop, dar
ele continuă până in acest moment, chiar in caz de conflict armat. Totuşi,
imunitatea continuă în ceeea ce privește actele îndeplinite de către această
persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii. În caz de deces
al unui membru al misiunii, membri familiei sale continuă să beneficieze de
privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază, pînă la expirarea unui termen
potrivit, care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar.
Cu referinţă la tranzitarea teritoriului unei ţări, Convenţia în art. 40
stabileşte că dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe
teritoriul unui al treilea stat, care ia acordat o viză de paşaport, în cazul în
care această viză este cerută, pentru merge să- și asume funcţiile sau să-şi ia
in primire postul sau pentru a se întoarce in țara sa, statul terţ ii va acorda
inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru ai permite trecerea
sau întoarcerea. În acelaşi fel va proceda şi cu membrii familiei agentului
diplomatic care beneficiază de privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau care
călătoresc separat pentru a-l întîlni sau pentru a se întoarce în ţara lor.
Potrivit Art. 31 din Conveția de la Viena cu privire la relaţiile
consulare (Viena, 24 aprilie 1963, RM- 25 februarie 1993), localurile
consulare sunt inviolabile în măsura prevăzută de Convenţie. Autorităţile
statului de reşedinţă nu pot pătrunde în partea localurilor consulare pe care
postul consular o foloseşte exclusiv pentru nevoile muncii sale, decât cu
consimţământul şefului postului consular, al persoanei desemnate de acesta
sau al şefului misiunii diplomatice a statului trimiţător. Totuşi,
consimţământul şefului postului consular poale fi considerat ca obţinut în caz
de incendiu sau de alt sinistru care cere măsuri de protecţie imediată. Statul
de reşedinţă are obligaţia specială de a lua orice măsuri necesare pentru a
împiedica violarea sau deteriorarea localurilor consulare şi pentru a împiedica
tulburarea liniştii postului consular sau atingerea demnităţii sale. Localurile
consulare, mobilierul lor şi bunurile postului consular, ca şi mijloacele sale de
transport, nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziţie în scopuri de
apărare naţională sau de utilitate publică. În cazul când o expropriere ar ti
necesară in aceste scopuri, vor fi luate toate măsurile corespunzătoare pentru
a evita împiedicarea exercitării funcţiilor consulare, şi statului trimiţător ii va
fi vărsată o indemnizaţie promptă, adecvată şi efectivă. Sunt inviolabile
arhivele şi documentele consulare (Art.
33) corespondenţa oficială a postului consular (Art. 35).
Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă şi nici reţinută. Totuşi,
dacă autorităţile competente ale statului de reşedinţă au motive serioase să
creadă că valiza conţine alte obiecte decât corespondenţa, documentele şi
obiectele oficiale, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în prezenţa lor de către
un reprezentant autorizat al statului trimiţător. Dacă autorităţile statului
trimiţător refuză să satisfacă cererea, valiza este înapoiată la locul de origine
(Art. 35).
Potrivit Art.41 funcţionarii consulari nu pot fi puşi în stare de arest sau
de detenţiune preventivă decât în caz de crimă gravă şi in urma unei hotărâri
a autorităţilor judiciare competente. Când o procedură penala este angajată
împotriva unui funcţionar consular, acesta este obligat să se prezinte in fața
autorităţilor competente. Totuşi, procedura trebuie să fie condusă cu
menajamentele care se cuvin funcţionarului consular în virtutea poziţiei sale
oficiale şi, în asemenea mod încât ea sa stînjenească cât mai puţin posibil
exercitarea funcţiilor consulare. În caz de arestare, detenţiune preventivă a
unui membru al personalului consular sau de urmărire penală angajată
împotriva lui, potrivit art. 22, statul de reşedinţă este obligat să prevină
neîntârziat pe şeful de post consular. Dacă acesta din urmă este el însuşi vizat
de una din aceste măsuri, statul de reşedinţă trebuie sa informeze despre acest
lucru statul trimiţător, pe cale diplomatică.
Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari nu pot fi chemaţi in faţa
autorităţilor judiciare şi administrative ale statului de reşedinţă pentru actele
săvârşite în exercitarea funcţiilor consulare. Totuşi, această regulă, potrivit
art. 43, nu se aplică în caz de acţiune civilă: a) care rezultă din încheierea
unui contract de către un funcţionar consular sau un angajat consular, pe care
acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al
statului trimiţător; sau b) intentată de un terţ pentru o pagubă rezultând dintr-
un accident cauzat in statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau de o aero-
nava. Membrii postului consular, potrivit Art.44, pot fi chemaţi să depună ca
martori in cursul procedurilor judiciare şi administrative, cu excepţia
cazurilor când este vorba de activitatea consulară.

Articolul 6. Termeni şi expresii utilizate în prezentul cod

TEXT
Termenii şi expresiile utilizate în prezentul cod au următorul înţeles,
dacă nu este o mențiune deosebită:
1) A c t procedural - document prin care se consemnează orice acţiune
procesuală prevăzută de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal,
rechizitoriu, încheiere, încheiere,sentință, decizie, hotărîre etc.;
11) Act de constatare- document prin care organul de constatare
consemnează orice acțiune premergătoare urmăririi penale in vederea
stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvârşită o infracţiune;
2) Agent împuternicit cu înmînarea citației- colaborator al poliţiei,
lucrător al autorității administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti,
precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire
penală sau de instanţa judecătorească să înmîneze citația, în condiţiile
prezentului cod;
3) Apărare- activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul
combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării
drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârşirea unei
infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi
penale;
4) Arestare- măsură preventivă aplicată in baza unei hotărîri
judecătoreşti în condițiile legii;
41) Cameră de audiere- spaţiu amenajat pentru audierea minorului
victimă/martor al infracțiunii în condiţiile art. 1101, avînd legătură cu camera
de vizualizare prin echipamentul de recepţie şi înregistrare audio/video, în
care sînt plasaţi minorul supus audierii și intervievatorul;
42) Cameră de vizualizare- spaţiu amenajat pentru audierea minorului
victimă/martor al infracținii în condiţiile art.1101, in care sint plasaţi
participanţii la procesul de audiere, cu excepţia minorului supus audierii şi a
intervievatorului;
43) Bănuială rezonabilă- suspiciune care rezultă din existenţa unor fapte
şi/său informații care ar convinge un observator obiectiv că s-a comis ori se
pregăteşte comiterea unei infracţiuni imputabile unei anumite ori anumitor
persoane şi că nu există alte fapte și/ sau informaţii care înlătură caracterul
penal al faptei ori dovedesc neimplicarea persoanei;
5) Cauză penală- proces penal desfăşurat de organul de urmărire penală
şi de instanța judecătorească într-un caz concret referitor la una sau mai multe
infracţiuni săvîrșite sau presupus săvârşite;
6) Caz ce nu suferă amînare - pericolul real că se vor pierde sau distruge
probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde in încăperea suspectată
ori că se vor comite alte infracțiuni;cale ordinară de atac - cale prevăzută de
lege pentru atacarea hotărîrilor judecătoreşti nedefinitive (apelul) sau, după
caz, care nu sint irevocabile (recursul);
7) cale extraordinară de atac - cale prevăzută de lege pentru atacarea
hotărîrilor judecătoreşti irevocabile (revizuirea, recursul în anulare);
8) decizie - hotărire prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,
recursului, recursului in anulare, precum şi hotărirea instanţei de apel şi de
recurs la rejudecarea cauzei;
9) delict flagrant infracţiune descoperită in momentul săvirşirii ei sau
inainte ca efectele ei să se fi consumat;
10) domiciliu - locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea
permanentă sau temporară a unei sau a mai multor persoane (casă,
apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială),
precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte
indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun).
Prin noţiunea de domiciliu, in sensul prezentului cod, se înţelege şi orice
teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou;
 111) eroare gravă de fapt - stabilirea eronată a faptelor, in existenţa sau
inexistenţa lor, prin neluarea in considerare a probelor care le confirmau sau
prin denaturarea conţinutului acestora. Eroarea gravă de fapt nu reprezintă o
apreciere greşită a probelor;
11) expert - persoană care posedă cunoştinţe temeinice speciale intr-un
anumit domeniu şi este abilitată, in modul stabilit de lege, să facă o expertiză;
12) hotărîre judecătorească - hotărîre a instanţei judecătoreşti adoptată
intr-o cauză penală: sentinţă, decizie, incheiere şi hotărîre;
13)hotărîre a Plenului Curţii Supreme de Justiţie - act adoptat de
Plenul Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea chestiunilor ce ţin de
competenţa sa;
14) infracţiune de audienţa - faptă penală săvîrşită în cursul şedinţei de
judecată;
15) instanţă judecătorească - orice instanţă, parte componentă a
sistemului judecătoresc al Republicii Moldova, care judecă cauza penală in
primă instanţă, in ordine de apel sau de recurs, ori pe căile extraordinare de
atac, precum şi care soluţionează plîngeri împotriva acţiunilor şi actelor
organelor de urmărire penală şi ale organelor de executare a hotărîrilor
judecătoreşti şi sancţionează efectuarea unor acţiuni procedurale;
1 6 ) instanţă de apel - instanţă care judecă apelul declarat împotriva
sentinţelor nedefintive (curţile de apel);
17) instanţă de recurs instanţă care judecă recursul declarat împotriva
hotărîrilor judecătoreşti adoptate in conformitate cu prezentul cod;
18) interpret persoană, invitată in procesul penal de organele
competente, care traduce oral dintr-o limba in alta sau care traduce semnele
celor muţi ori surzi, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau mai multe
persoane;
19 1 ) intervievator - persoană invitată intr-un proces penal de către
organul competent pentru a intermedia audierea minorului victimă/martor al
infracţiunii in condiţiile art.1101. În calitate de intervievator sint implicate
persoane care au studii juridice sau în domeniul psihologiei, special instruite
pentru această sarcină. În procesul de audiere a minorului intervievatorul are
statut de specialist;
20) investigator sub acoperire - persoană oficială care exercită
confidenţial activitate specială de investigaţii, precum şi altă persoană care
colaborează confidenţial cu organele de urmărire penală;
 21) încheiere- hotărire adoptată de către instanţa de judecată pină la
darea sentinţei sau deciziei;
22) judecată î n pri mă instanţă - soluţionarea prin sentinţă a
fondului cauzei penale ca rezultat al examinării nemijlocite a probelor de
către instanţa de judecată competentă cu participarea părților,
2 3 ) j u d e c ă t o r - jurist licenţiat, numit în funcţie in modul stabilit de
lege, autorizat să judece cauze aduse in faţa instanţei de judecată;
24) judecător de instrucţie - judecător abilitat cu unele atribuţii proprii
urmăririi penale, precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale
efectuate în cadrul urmăririi penale;
25) materiale- documente întocmite, obiecte anexate la dosarul
penal, care au importanță pentru stabilirea circumstanţelor cauzei etc.;
251) mandat judecătoresc- act judecătoresc oficial prin care se dispune
sau se autorizează efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale
de investigaţii, aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere sau efectuarea
altor acţiuni procesuale şi care conține dispoziţia, temeiul acesteia şi
împuternicirile persoanei care acţionează în temeiul acestui mandat;
26) măsuri de ocrotire - măsuri luate de organul de urmărire penală sau
de instanţa judecătorească faţă de persoane sau faţă de bunuri in legătură cu
aplicarea măsurilor preventive, masurilor de siguranţă sau pedepselor penale;
27) mijloace de probă - mijloace prevăzute de legea procesuală, prin care
se administrează probele intr-o cauză penală;
28) ordonanţă - hotărire a organului de urmărire penală, adoptată in
cursul procesului penal;
29) parte în proces - persoane care in procesul penal exercită funcţii de
acuzare sau apărare în baza egalităţii in drepturi şi a principiului
contradictorialităţii;
30) partea apărării - persoane abilitate prin lege să efectueze activitate
de apărare (învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi
reprezentanţii acestora);
31)partea acuzării - persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară
efectuarea urmăririi penale (procurorul, organul de urmărire penală, precum
şi partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii acestora);
33) prejudiciu - pagubă morală, fizică sau materială, care poate fi
evaluată în expresie bănească; probe - clemente de fapt, dobîndite în modul
prevăzut de prezentul cod, ce servesc la constatarea împrejurărilor care au
importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;
34) probe pertinente - probe care au legătură cu cauza penală;
35) probe concludente - probe pertinente care influenţează asupra
soluţionării cauzei penale;
36) probe utile - probe concludente care, prin informaţiile pe care
le conţin, sînt necesare soluţionării cauzei;
37) procuror - persoană oficială numită, in modul stabilit de lege,
pentru a conduce sau a exercita urmărirea penală şi a reprezenta in judecată
învinuirea în numele statului;
37') procuror ierarhic superior procurorul-şef al procuraturii teritoriale,
adjunctul (adjuncţii) procurorului şef al procuraturii teritoriale, procurorul-şef
ai procuraturii specializate, adjunctul (adjuncţii) procurorului-şef al
procuraturii specializate, procurorii şefi ai subdiviziunilor Procuraturii
Generale, adjuncţii Procurorului General, Procurorul General, conform
ierarhiei stabilite de prezentul cod;
38) reprezentant - persoană împuternicită, conform legii, de a
prezenta interesele părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile;
39) reprezentanţi legali - părinţii, înfietorii, tutorii, curatorii, soţul
bănuitului, învinuitului, inculpatului, condamnatului şi părţii vătămate,
precum şi reprezentanţi ai instituţiilor sub supravegherea cărora se află
aceştia;
40) reţinere - măsură luată de organul competent de a priva de
libertate o persoană pe un termen de pină la 72 de ore;
41) rude apropiate - copii, părinţi, infietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici,
nepoţi;
42) sentinţă - hotârire prin care cauza penală se soluţionează în
fond de instanţa de judecată;
43) specialist - persoană care cunoaşte temeinic o disciplină sau o
anumită problemă şi este antrenată in procesul penal, in modul prevăzut de
lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului;
44) viciu fundamental in cadrul procedurii precedente, care a
afectat hotărîrea pronunţată încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de ( (instituţia Republicii
Moldova şi de alte legi naţionale;
unitate convenţională - unitate convenţională de amendă, stabilită de
45)
Codul penal;
46) persoană majoră - persoană care a împlinit virsta de 18 ani;
47) persoană minora persoană care nu a împlinit virsta de 18 ani;
48) traducător - persoană care traduce in scris un text dintr-o limbă in
alta;
49) timpul nop(ii - interval de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00;
50) timpul zilei - interval de timp cuprins intre orele 6.00 şi 22.00.

CAPITOLUL II PRINCIPIILE GENERALE ALE

PROCESULUI PENAL
Articolul 7. Legalitatea procesului penal
TEXT
(1) Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile
Constituţiei Republicii Moldova şi ale prezentului Cod.
(2) Dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale
în domeniu drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care
Republica Moldova este și prevederile prezentului cod, prioritate au
reglementările internaţionale.
(3) Dacă procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică
ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă
intr-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea
cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rîndul
său, sesizează Curtea Constituţională.
(4) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma
juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor legale şi este expusă
intr-un act juridic care nu poate fi supus controlului constituţionalităţii,
instanţa va aplica în direct legea.
(5) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma
juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine revederilor tratatelor
internaţionale in domeniul drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului
la care Republica Moldova este parte, instanța va aplica reglementările
internaţionale in direct, motivînd hotărîrea sa şi informînd despre aceasta
autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de
Justiţie.
(6) Hotărîrile Curţii Constituţionale privind interpretarea Constituţiei
sau privind neconstituționalitatea unor prevederi legale sînt obligatorii pentru
organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi pentru persoanele
participante la procesul penal.
(7) Hotărîrile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în
chestiunile privind aplicarea prevederilor legale in practica judiciară au
caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti.
(8) Hotărîrile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sînt
obligatorii pemtru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele de
judecată.
(9) Deciziile Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie pronunţate
ca urmare a examinării recursului în interesul legii sînt obligatorii pentru
instanţele de judecată în măsura în care situaţia de fapt şi de drept pe cauză
râmîne cea care a existat la soluţionarea recursului.
NOTE:
În Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (23 mai 1969 ,RM-
()4 august 1992) art. 2, prin expresia”tratat”, se înţelege un acord
internaţional încheiat în scris intre state şi guvernat de dreptul internaţional,
fie ca este consemnat intr-un instrument unic, fie in două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară. Textul unui tratat
este stabilit ca fiind autentic şi definitiv respectându-se procedura prevăzută
în acest text sau convenită de statele participante la elaborarea tratatului (Art.
10)...Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat poate fi exprimat
prin semnătură, prin schimbul instrumentelor care constituie un tratat, prin
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, ori prin oricare alt mijloc convenit
(Art. 11) . Un stat în momentul în care semnează, ratifică, acceptă, aprobă un
tratat sau aderă la el, poate formula o rezervă, cu condiţia ca: a) rezerva să nu
fie interzisă de tratat; b) tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite
rezerve printre care nu figurează rezerva respectivă (Art. 19).Orice tratat in
vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu buna credinţă (Art.26).
O parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat (Art. 27). Un tratai trebuie să fie interpretat cu bună
credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului
in contextul lor şi in lumina obiectului şi scopului său (Art.31).
În acelaşi sens Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii
Moldova (Nr.595-XIV, din 24 septembrie 1999) prevede că tratat
internaţional - este orice acord încheiat in scris de către Republica Moldova,
destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului
internaţional, perfectat fie intr-un instrument unic, fie in două sau mai multe
instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord,
convenţie, act general, pact, memorandum, schimb de note, protocol, decla-
raţie, statut, act final, modus vivendi, aranjament etc., toate având valoare
juridică egală (Art. 2). Ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea la un
tratat internaţional se efectuează de către Parlamentul Republicii Moldova
prin adoptarea unei legi organice (Art. 12). Dispoziţiile tratatelor
internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a se aplica în
raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter
executoriu şi sunt direct aplicabile in sistemul juridic şi sistemul judiciar ale
Republicii Moldova. Pentru realizarea celorlalte dispoziţii ale tratatelor, se
adoptă acte normative corespunzătoare (Art. 20). Interpretarea tratatelor
internaţionale urmează a fi efectuată in conformitate cu normele şi principiile
dreptului internaţional, astfel încât să se evite eventualele contradicţii dintre
prevederile legislaţiei Republicii Moldova şi dispoziţiile tratatului.
Cu referire la necesitatea cunoaşterii de către părţi a procedurilor care
urmează a fi aplicate in Coeme C c. Belgiei (22 iunie 2000, nr. 32492/96,
32547/96, 32548/96, 33209/96, 33210/96. Par. 99 - 103). Curtea Europeană a
constatat că părţile nu au putut cunoaște dinainte toate modalităţile procedurii
care urmau. Ele nu puteau prevedea în ce mod Curtea de Casație va amenda
sau va modifica dispoziţiile, care organizează desfășurarea normală a unui
proces penal, stabilite de Parlamentul belgian. În mod simultan, Curtea de
Casație a introdus un element de incertitudine, nespecificând normelevizate
de restricția adoptată. Chiar in ipoteza că, Curtea de Casaţie nu ar li utilizat
posibilitatea de a modifica unele norme de care se conduce procedura
corecţională ordinară, sarcina apărării devenea deosebit de dificilă din
nesiguranța de a şti, mai întâi, dacă o normă va fi sau nu aplicată in timpul
procesului.
În această cauză Curtea a reamintit că principiul legalităţii dreptului
procedurii penale este principiul general de drept. Acest principiu primează
asupra legalităţii dreptului penal și este consacrat prin adagiul ”nullum
judicium sine lege ”. De asemenea, aceasta impune anumite exigenţe cu
privire la desfăşurarea procedurii, pentru a garanta procesul echitabil, care
implică respectarea egalităţii armelor...
Ea reamintește, de asemenea, că reglementarea procedurii vizate, mai
întâi, este de proteja persoana urmărită de riscurile de abuz de putere şi că
apărarea este cea mai susceptibilă de a suporta lacunele şi inexactităţile unei
astfel de reglementări. În consecinţă, Curtea a considerat că incertitudinea din
cauza lipsei normelor de procedura stabilite în prealabil, plasa reclamantul
intr-o situaţie dezavantajoasă in raport cu autorităţile de urmărire, ceea ce l-a
lipsit pe Dl Coeme de un proces echitabil in sensul articolului 6 § 1 din
Convenție.
În Hot.Curt. Const Privind interpretarea articolului 140 din Constituţie
(Nr. 33, din 10 octombrie 2013, Par. 31, 46-49) se menţionează că hotărârile
de jurisdicţie constituțională, prin care se asigură supremaţia Constituţiei,
sunt definitive, incontestabile pentru oricine şi obligatorii... Conţinutul
normelor constituţionale este cel definit implicit în jurisprudenţa instanţei de
jurisdicţie constituţională, care are un caracter regulator și constituie izvor de
drept prin efectele sale.lnterpretarea dată dispoziţiilor constituționale
comportă caracter oficial şi obligatoriu pentru toţi subiecţii raporturilor
juridice. Hotărîrea prin care se interpretează un text constituţional are putere
de lege și este obligatorie, prin considerentele pe care se sprijină, pentru toate
organele constituționale ale Republicii Moldova. Aceasta se aplică direct, fără
nici o altă condiţie de formă. Scopul oricărei interpretări a normelor
constituţionale este de a asigura unitatea și înțelegerea corectă a conţinutului
şi sensului lor autentic, de a soluţiona divergenţele juridice şi politice apărute
in legătură cu perceperea şi aprecierea normelor Legii Supreme. Interpretarea
oficială a normelor constituţionale este imperativă. Astfel, indiferent de
natura hotărârilor Curţii, fie că sunt de interpretare a Legii Supreme sau de
control al constituționalității cadrului normativ subsecvent, ele işi produc
efectele pe care Constituția și legea le conferă, în raport cu atribuţia exercitată
de Curte, forţa lor juridică neputînd fi contestată sau confirmată de nimeni.
Potrivit Hot. Curt. Const. Privind interpretarea articolului 135 alin 910
lit a) și g) din Constituţia Republicii Moldova (exepţia de
neconstituţionalitate) (Nr. 2 din 9 februarie 2010, Par: 73-78, 82, 82)
pornind de la natura excepţiei de neconstituţionalitate, ea poate fi ridicată atât
asupra actelor în vigoare, cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din
Constituţie, cât şi asupra actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub
imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă
efecte iar norma este aplicabilă raporturilor juridice litigioase şi este
determinantă in soluţionarea cauzei. Procedura de soluţionare a excepţiei de
neconstituţionalitate presupune parcurgerea a două etape distincte: ( 1) etapa
judiciară, premergătoare, ce constă in invocarea excepţiei de
neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe
judecătoreşti şi pronunţarea judecătorului asupra acestui incident procedural,
finalizată eventual cu sesizarea Curţii Constituţionale; (2) etapa de contencios
constituţional propriu-zis, ce constă in soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.
La prima etapa, rolul determinant aparţine judecătorului ordinar, care,
in cele din urmă, dispune ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. În
momentul in care judecătorul ordinar constată sau este invocată de către părţi
o anumită incertitudine privind constituţionalitatea actului aplicabil, acesta
este obligat să demareze procesul de exercitare a controlului
constituţionalităţii.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către: (1) instanţa
de judecată din oficiu, care, respectând principiul supremaţiei Constituţiei, nu
este in drept să aplice o normă în privinţa căreia există incertitudini de
constituţionalitate; (2)părţile in proces, inclusiv reprezentanţii acestora,
drepturile şi interesele cărora pot fi afectate prin aplicarea unei norme
neconstituţionale la soluţionarea cauzei. Excepţia de neconstituţionalitate
poate fi invocată intr-un proces declanşat şi doar in cazul în care are incidenţă
in soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată.
Judecătorul ordinar nu se va pronunţa asupra temeiniciei sesizării sau
asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, ci se va limita
exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii (I) obiectul excepţiei
intră in categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin. (I) lit. a) din
Constituţie; (2)excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul
acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu;
(3)prevederile contestate urinează a fi aplicate la soluţionarea cauzei; (4)nu
există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile
contestate.Verificarea constituţionalităţii normelor contestate constituie
competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. Astfel, judecătorii ordinari nu
sunt in drept să refuze părţilor sesizarea Curţii Constituţionale, decât doar în
condiţiile menţionate mai sus.
Potrivit Hot. CSJ Cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova (20 mai
1996, Par. 4, 5, 8), instanţa, judecând cauza, aplică in direct Constituţia in
cazurile: a) dacă prevederile Constituţiei, ce urmează să fie aplicate nu conţin
indicaţii referitor la adoptarea unei legi speciale, ce ar reglementa aplicarea
acestor prevederi ale Constituţiei; b) dacă instanţa judecătoreasca stabileşte că
legea care a fost adoptată pină la intrarea in vigoare a Constituţiei contravine
prevederilor ei. În cazul in care instanţa judecătorească aplică nemijlocit pre-
vederile Constituţiei, printr- o adresă, ea informează despre aceasta
Parlamentul şi CSJ...
La aplicarea tratatului, convenţiei sau acordului internaţional, instanţele
judecătorești verifică, prin intermediul Ministerul Afacerilor Externe, care
este depozitarul actelor internaționale, daca aceste acte sunt in vigoare,
ţinându-se cont de faptul că in conformitate cu Legea ” Privind modul de
încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor, convențiilor si
acordurilor internaţionale” nr.1137-Xll din 4 august 1992 şi legea ” Privind
modul de publicare şi intrare in vigoare a actelor oficiale” nr.l73-XIIl din 6
iulie 1994 acteleinternaţionale intră in vigoare: Conform prevederilor
constituționale, instanța judecătorească, din oficiu sau la propunerea uneia din
părţi, in orice fază a procesului, poate înainta în plen în Plen propunere de a
ridica cazurile excepţionale de neconstituționalitate a actelor juridice, care
urmează să fie aplicate la judecarea cauzei.
Propunere cu privire la ridicarea cazurilor excepţionale de
neconstituţionalitate a actului juridic se formulează printr- un demers şi
totodată se adoptă încheierea de suspendaare a procedurii judiciare. Demersul
va cuprinde opiniile părţilor vizând retragerea sau contestarea propunerii de
ridicare a cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate, argumentele
invocate, precum şi opinia instanţei asupra acestei probleme. Dacă, inculpatul
se află în stare de arest, instanţa judecătorească, in fiecare caz, se pronunţă
măsurii preventive.
Articolul 8. Prezumţia nevinovăţiei
TEXT
(1)Persoana acuzată de săvirşirea unei infracţiuni este prezumată
nevinovată atita timp cît vinovăția sa nu-i va fi dovedită, in modul prevăzut
de prezentul cod, intr-un proces judicia public, in cadrul căruia îi vor fi
asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, și nu va fi constatată printr-o
hotărîre judecătorească de condamnare definitivă.
(2)Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa.
(3) Concluziile despre vinovăţia persoanei de săvirşirea infracţiunii nu
pot fi intern întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii
care nu pot fi înlăturate, in CONDIȚIILE prezentului cod, se interpretează in
favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.
NOTE
Principiul prezumţiei de nevinovăţie a fost examinat de către Curtea
Europeană sub mai multe aspecte.
Cu referință la materialele anexate la dosar în Craxi c. Italiei (17 iulie
2003, nr.34899/97, Par.71), Curtea nu a acceptat alegaţia reclamantului,
conform căreia, prin depunerea la dosar a majorităţii interceptărilor,
procurorul a ales să le difuzeze în domeniul public. Din dispoziţiile relevante
ale dreptului intern reiese că, în temeiul sistemului juridic italian, depunerea
unui document la dosar nu il face accesibil publicului, ci doar părţilor.
În Karakaş şi Yeşilimak c. Turciei, (28 iunie 2005, nr. 43925/98, Par.
50 - 53), Curtea relatează că libertatea de exprimare, garantată de articolul 10
al Convenţiei, include libertatea de a primi şi comunica informaţii. Articolul 6
§ 2 nu poate Împiedica autorilaţile să informeze publicul despre anchetele
penale in proces de derulare, dar impunea obligaţiunea ca ele s-o facă cu
discreţie şi prudenţa necesară pentru a respecta prezumţia de nevinovăţie.
Curtea a observat că in cauza in litigiu poliţia a organizat o conferinţă de
presă, într-un context independent de procedura penală, in timpul căreia ei au
prezentat jurnaliştilor informaţii despre deţinuţi... Deşi este adevărat că,
urmare a conferinţei de presă, două ziare au publicat numele şi fotografiile a
doi reclamanţi şi au declarat că aceştia au fost arestaţi de către poliţie in
calitatea lor de membri ai Dev-Sol când se pregăteau pentru organizarea unei
demonstraţii, Curtea nu consideră demonstrat faptul că poliţia declarase
reclamanţii culpabili de infracţiuni în baza cărora aceştia au fost arestaţi sau
că in cadrul conferinţei de presă ei au prejudiciat in vre un fel evaluarea
faptelor de către autorităţile judiciare competente. Prin urmare Curtea a
considerat că dreptul reclamantului de a fi prezumat nevinovat nu a fost
violat.
Însens contrar in Y B şi Alţii c. Turciei (28 octombrie 2004, nr.
48173/99 şi nr. 483/9/99, Par. 49 - 50), s-a constatat că in conţinutul
comunicatului de presă redactat de poliţie şi distribuit presei, reclamanţii au
fost recunoscuţi, fără rezervă, ca fiind «membri ai unei organizaţii ilegale».
De asemenea, potrivit conţinutului acestui comunicat, « s-a stabilit că »
persoanele interpelate au comis mai multe infracţiuni in diferite locuri ale
departamentului lzmir... Fiind analizată in ansamblu, atitudinea forţelor de
poliţie, in măsura în care ea reflectă o apreciere prealabilă a sarcinilor, care
puteau fi reţinute împotriva reclamanţilor şi prezintă presei materiale, care
permit identificarea lor cu uşurinţă, nu este in conformitate cu respectarea
prezumţiei de nevinovăţie. Conferinţa de presă astlel realizată, pe de o parte,
incita publicul să creadă in vinovăţia reclamanţilor şi, pe de altă parte, afecta
aprecierea fapte de către judecătorii competenţi.
În Khuzhin şi alţii c Rusiei, (23 octombrie 2008, nr. 13470/02, Par. 95-
96), Curtea observă că cu câteva zile înainte de deschiderea planificată a
judecăţii in cauza reclamanţilor, un post de televiziune de stat difuza un talk
show în care participase persoana care ancheta cazul reclamantului,
procurorul oraşului şi şeful diviziunii pentru crime extrem grave din cadrul
procuraturii regionale. Participanţii au discutat în detalii cauza reclamantul
adăugându-se comentariile prezentatorului şi ale pretinsei victime. Ulterior,
emisiunea a fi difuzată din nou cu două ocazii in timpul judecăţii şi cu câteva
zile înainte de audierea in apel.
Curtea a notat că in ce priveşte conţinutul emisiunii, toţi cei trei
funcţionari ai acuzării au descris acţiunile inculpate reclamanţilor ca fiind
„crime” comise de aceştia ... Declaraţiile constituiau un fapt stabilit fără vreo
calificare sau rezervă, implicai lor in comiterea infracţiunilor fară a menţiona
că ei au negat acest lucru. Suplimentar, procurorul oraşului a făcut referinţă la
cazierul juridic al reclamanţilor, prezentându-i ca pe criminali căliţi şi a
pretins că comiterea „crimei” în litigiu a fost rezultatul „calităţilor personale"
- „cruzime şi brutalitate”, in declaraţia sa de încheiere, el a mai menționat că
unica alegere a tribunalului de instrucţie ar fi emiterea unei sentinţe de durată
necesară, astfel prezentând condamnarea reclamantului ca fiind unicul
rezultat posibil al procedurii judiciare. Curtea a considerat că declaraţiile
funcţionarilor publici constituiau declaraţia vinovăţiei reclamanţilor si
prejudiciau evaluarea faptelor de către autoritatea judiciară competentă. Şi nu
avea alt efect decât să încurajeze public să creadă în vinovăția reclamanţilor
inainte ca aceştia să fie condamnaţi de instanţă. Prin urmare curtea a constat
ca a avut loc violarea prezumţiei de nevinovăţie a reclamanţilor.
Referitor la sarcina probei ce derivă din art. 6 al (2) al Convenţiei
Europene şi al Codului de procedură penală, Curtea, in Capeau c Belgiei, (13
ianuarie 2005, nr. 42914/98, Par.25) reamitește in această privinţă că, in
domeniul penal, problema administri probelor trebuie sa fie abordată din
punctul de vedere al articolului 6 $ 2 şi obligă, interalia sarcina de a prezenta
probe să revină acuzării ... Prin urmare, raţionamentul comisiei de apel
detenţie preventivă inoperantă este incompatibil cu respectarea prezumţiei
nevinovăţiei.
 În decizia Falk c. Olandei (19 octombrie 2004, nr. 66273/01), apreciind
dacă, în prezenta cauză, principiul proporţionalităţii a fost evaluat, Curtea a
presupus că regula de responsabilitate contestată aplicată proprietarilor
automobilelor înregistrare a fost introdusă pentru a garanta eficienţa
securităţii traficului prin asigurarea faptului că infracțiunile rutiere, depistate
de mijloacele tehnice sau de altă natură, şi comise de către conducătorii a
căror identitate nu poate fi stabilită in momentul infracţiunii, nu vor rămîne
nepedepsite, având in vedere necesitatea de a se asigura că urmărirea şi
pedepsirea acesstor infracțiuni nu va atrage o sarcină inacceptabilă asupra
autorităţilor judiciare interne. În continuare ea menţionează că ... persoana
vizată nu a fost lăsată fără nici un mijloc de apărare prin faptul că ea sau el
putea înainta argumente in baza articolului 8 al Legii și/ sau pretinde ca în
momentul infracţiunii poliţia să aibă posibilităţi reale de aopri automobilul şi
de a stabili identitatea conducătorului. Curtea nu poate stabili că ar art. 5 al
Legii, care obligă proprietarul automobilului înregistrat să-şi asume
responsabilitatea pentru decizia de a permite altei persoane să utilizeze
automobilul său, este incompatibil cu articolul 6 § 2 din Convenţie. Astfel,
Curtea a considerat că autorităţile interne, aplicînd reclamantului o amendă,
nu au încălcat cerinţele privind respectarea prezumției de nevinovăţie.
Cu privire la declaraţiile şi acţiunile autorităţilor in Allenet de
Ribenmont c. Franței ( 10 februarie 1995, nr. 15175/89, Par. 34, 36, 38, 41),
Curtea a remarcat că prezumţia de nevinovăție, consacrată in parag. 2 al art.
6, se numără printre elementele unui proces echitabil, astfel cum este acesta
prevăzut în parag. 1 al art. 6. Prezumţia este încălcată dacă o decizie judiciară
privind o persoană acuzată reflectă opinia că aceasta este vinovată, înainte ca
vinovăţia să fi fost dovedită in prealabil. Este suficient, chiar şi în absența
unei constatări formale, ca o argumentaţie să sugereze că instanţa îl consideră
pe acuzatca fiind vinovat. Curtea apreciază că încălcarea prezumţiei
nevinovăţiei se poate face nu numai de către o instanţă, ci şi de către alte
autorităţi publice. Libertatea de expresie, garantată de art. 10 din Convenţie,
include libertatea de a primi şi comunica informaţii. Articolul 6 parag. 2 nu
împiedică autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale in
curs, dar impune acestora să informeze cu discreţia necesară şi rezervele ce se
impun pentru a se respecta prezumţia de nevinovăţie.
Curtea constată că, in cauză, căţiva dintre cei mai înalţi responsabili ai
poliţiei l-au calificat pe reclamant, fară nuanţe sau rezerve, ca fiind unul
dintre instigatori la un asasinat, ceea ce constituie o evidentă declaraţie de
vinovăţie care, pe de o parte, incită publicul a crede acest lucru şi, pe de altă
parte, prejudiciză aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi. Prin
urmare a avut loc o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenţie.
În Daktaras c. Lituaniei (10 octombrie 2000, nr. 42095/98, Par. 41, 42.
44), Curtea a subliniat importanţa pe care trebuie să o acorde autorităţile
modului in care îşi formulează declaraţiile pe care le fac cu privire la o
persoană, înainte ca aceasta să fi fost judecată si condamnată pentru săvirşirea
unei infracţiuni. Principiul prezumţiei de nevinovăţie poate fi incălcat nu
numai de către un judecător sau o instanţă, ci şi de către alte autorităţi
publice, inclusiv de către procurori, in special in cazul în care procurorul -
cum este situaţia in speţă - îndeplineşte funcţii cvasi-judiciare in aprecierea pe
care o face cu privire la cererea reclamantului de a termina urmărirea penală
fără trimitere in judecată şi exercită un control absolut in materie procedurală
asupra fazei de urmărire penală. Pentru a şti dacă o declaraţie a unui
reprezentant al autorităţii publice constituie o încălcare a principiului
prezumţiei de nevinovăţie, trebuie analizat contextul circumstanţelor speciale
in care acea declaraţie a fost formulată. Curtea a observat, in cazul dat,
declaraţiile au fost formulate de către procuror, nu intr-un context
independent de procedura penală în sine, ca, de exemplu, in cadrul unei
conferinţe de presă, ci intr-o decizie motivată, intervenită intr-un stadiu
preliminar al urmăririi penale, prin care se respingea cererea reclamantului, in
cauză reclamantul a introdus o cerere la procuror, solicitând terminarea
urmăririi penale din lipsă de probe, iar procurorul a respins cererea invocând
tocmai existenţa probelor la dosar. (A se vedea comentariu la art. 52).
În Butkevicius c. Lituaniei (26 martie 2002, nr. 48297/99, Par. 50 54),
Curtea a observat că in cazul de faţă declaraţiile au fost făcute de Procurorul
general şi Preşedintele Parlamentului intr-un context independent de
procedura penală în sine, şi anume in cadrul unor conferinţe de presă. Curtea
a recunoscut faptul că reclamantul care era o persoană politică importantă la
momentul săvârşirii infracţiunii a determinat înalţi funcţionari ai statului,
inclusiv Procurorul General şi Preşedintele Parlamentului, să informeze
publicul cu privire la infracţiunea prezumată şi începerea procedurilor penale
faţă de aceasta. Cu toate acestea, Curtea nu a fost de acord cu susţinerile
Guvernului potrivit cărora, avind in vedere circumstanţe cauzei, aceste
persoane pot utiliza limbajul pe care îl doresc în interviurile lor cu presa, in
plus, declaraţiile au fost făcute la numai câteva zile după arestarea
reclamantului. Este însă cu atît mai important în această fază iniţială a
procedurilor,, inainte de începerea urmăririi penale, să nu fie făcute declaraţii
publice care să poată fi interpretate ca fiind o confirmare din partea anumitor
funcţionari publici a vinovăţiei persoanei. Curtea a apreciat că afirmaţiile
Preşedintelui Parlamentului, declaraţii ale unui funcţionar cu privire la
vinovăţia reclamantului, au încurajat publicul să creadă în vinoăția
reclamantului şi au prejudiciat aprecierea faptelor acestuia de către instanţele
de judecată, constatându-se, prin urmare, o încălcare a art. 6 par. 2 din
Convenţie.
În Popovici c. Moldova (27 noiembrie2007, nr. 289/04 şi 44194/04,
Par. 78,79), Curtea reiterează că prezumţia de nevinovăţie garantată de art. 6
§ 2 din Convenţie este unul din elementele unui proces echitabil prevăzut de
art. 6 § 1. Aceasta, s-ar încălca dacă o declarație a unei persoane oficiale in
privinţa unei persoane acuzată de o infracţiune penală reflectă opinia că ea
este vinovată înainte ca aceasta să fii fost dovedit in conformitate cu
legislația. Este suficient, chiar şi-n lipsa unei constatări formale, existenţa
unui anumit raționament care sugerează că oficialul il consideră pe acuzat ca
pe un vinovat.
Cu referire la aceasta Curtea reiterează importanţa alegerii cuvintelor de
către persoanele oficiale în declaraţiile lor înainte ca o persoană să fi fost
judecată şi găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni. Curtea notează că
între părţi nu este disputat faptul că reclamantul era cunoscut publicului prin
numele Micu. examinînd declaraţia oficialului Curtea conchide că ambele
sugerează clar că acesta il considera pe reclamant ca fiind vinovat de faptul că
era conducătorul unei organizaţii criminale. Totuşi, chiar presupunând că
numele Micu a fost utilizat pentru a denumi organizaţia criminală şi nu ca
nume a reclamantului, după cum a sugerat Guvernul, rezultatul rămâne
acelaşi. Declaraţia că o organizaţie criminală poartă numele cuiva constituie o
acuzaţie implicită precum că purtătorul iniţial al numelui (persoana) este intr-
un fel implicată in organizaţie. În caz contrar, pentru organizaţie pur şi simplu
nu ar exista motive de a i purta numele său.
În Salabiaku c. Franţei (7 octombrie 1988, nr. 10519/83, Par. 28),
Curtea a considerat că în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt
pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de
nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii,
insă in materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în
utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a
judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar li
stabilită baza unor prezumţii, in consecinţă, Curtea a considerat că astfel de
prezumţii sunt admisibile doar in măsura in care sunt rezonabile, prezumă
lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana
interesată.
Într-o hotărâre mai recentă Popovi c.Bulgariei ( 9 iunie 2016, 39651/11,
Par.85) Curtea a menţionat că încălcarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi
înfăptuită nu numai de un judecător, ci şi de către alte autorităţi publice:
Preşedintele Parlamentului, procurorul, Ministrul de interne sau ofiţerii de
poliţie.
Curtea a reiterat jurisprudenţa sa anterioară (Marziano c. Italiei) unde se
arata că trebuie să se facă o distincţie intre declaraţiile care reflectă
sentimentul că persoana este vinovată si celea care descriu pur şi simplu o
stare de suspiciune. Prima reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie,
in timp ce cea din urmă este considerată a respecta spiritul articolului 6.
În această privinţă. Curtea a subliniat importanţa alegerii cuvintelor de
către funcţionarii publici in declaraţiile pe care le tac înainte ce o persoană să
li fost judecată şi găsită vinovată desăvârşirea unei infracţiuni.
Ea a considerat, de asemenea, că ceea ce contează în sensul acestei
dispoziţii, este sensul real al declaraţiilor in cauză, şi nu forma lor literală. Cu
toate acestea, dacă declaraţia unui funcţionar public este sau nu o încălcare a
principiului prezumţiei de nevinovăţie trebuie analizat in contextul
împrejurărilor particulare in care a fost formulată declaraţia în cauză.
Desigur, Curtea a recunoscut că articolul 6 § 2 nu împiedică, in lumina
articolului 10 al Convenţiei, autorităţile de la a informa publicul cu privire la
anchetele penale in curs de desfăşurare, dar cere ca acestea să facă acest lucru
cu toate discreţie şi toată rezerva ce s-ar impune ca necesară pentru
respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
Curt. Const. în Hot. Pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii
Parlamentului nr.3 din 15 februarie 2013 referitoare la comisia de anchetă
in cazul ”Pădurea Domnească” (competenţa comisiilor parlamentare de
anchetă) (23 septembrie 2013, nr. 29, Par. 117-121) menţionează că reieşind
din art. 36 alin. (1) - (2) din Regulamentul Parlamentului, este inadmisibil a
cita persoane bănuite sau învinuite în dosarele penale şi a le audia în cadrul
comisiei de anchetă referitor la circumstanţele ce stau la baza acuzaţiei
penale. În caz contrar, există pericolul afectării dreptului la tăcere, protejat de
articolul 6 din Convenţia Europeană, şi, implicit, al prezumţiei nevinovăţiei,
prevăzute la articolul 21 din Constituţie. Curtea a stabilit că, comisiile
parlamentare de anchetă au scopul de a constata existenţa sau inexistenţa
faptelor, insă fară a stabili (cu certitudine) răspunderea contravenţională,
materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane. Deci, comisiile
parlamentare de anchetă nu au abilitarea constituţională sau regulamentară de
a se pronunţa asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Concluziile
comisiilor de anchetă nu pot conţine formulări din care să se poată eventual
deduce vinovăţia persoanei. Curtea de asemenea a reţinut că, calificarea
ilegală de către comisiile de anchetă a acţiunilor unor persoane duce la
substituirea instanţelor judecătoreşti şi la neglijarea principiului prezumţiei
nevinovăţiei. În acelaşi timp, Curtea a subliniat că sunt inadmisibile orice
declaraţii publice (sau tăcute in alt mod) prin care se aduc unor persoane
concrete acuzaţii grave, care nu sunt probate in cadrul unor proceduri strict
reglementate de lege.
Curt.Const.a României (Dec. nr. 208 din 15 februarie 2011),
menţionează că prezumţia de nevinovăţie este proprie doar procesului penal,
neavând nicio legătură cu cauzele de natură civilă, comercială, fiscală sau de
contencios administrativ, întrucât este regie mentată in legătura cu libertatea
individuală a persoanei. Or, reţinerea şi arestarea nu pot fi puse in discuţie
decât cu prilejul unui proces penal, în cadrul căruia, până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, respectarea prezumţiei de nevinovăţie
este obligatorie potrivit prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie şi celor
ale art. 6 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Intr-o altă decizie se arată că prezumţia de nevinovăţie guvernează
numai fazele de urmărire penală şi de judecată, ea nu este aplicabilă fazei de
executare a pedepsei, deoarece situația juridică a condamnatului nu este
identică cu cea a făptuitorului, învinuitului ori cu cea a inculpatului (Dec.
nr.1028 din 14 iulie 2011).
S-a arătat, de asemenea, că prezumţia de nevinovăţie este reglementată
in legătură culibertatea individuală a persoanei privind reţinerea, arestarea şi
soluţionarea procesului penal până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare. Articolul 23 alin. (11) din Legea fundamentală consacră
prezumţia de nevinovăţie exclusiv pentru ipoteza răspunderii penale. Această
concluzie rezultă nu numai din termenii reglementării constituţionale,
făcându-se referire explicită la „hotărârea judecătorească de condamnare”,
dar şi din economia reglementărilor, prevederile fiind înscrise in cuprinsul
dispoziţiilor cu privire libertatea individuală” (Dec.Curt.Const. a Rom. nr. 16
din 20 ianuarie 2005).
Articolul 9. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor
TEXT
 (1) Toţi sint egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a
instanţei de judecată fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
(2) Condiţiile speciale de urmărire penală şi judecare faţă de
anumite categorii de persoane care beneficiază, conform legii, de un anumit
grad de imunitate se asigură in baza prevederilor Constituţiei, tratatelor
internaţionale, prezentului cod şi altor legi.
NOTE
Referitor la problema imunităţilor ca exemplu se poate de menţionat
cauza Kart c. Turciei [MC] (3 decembrie 2009. nr. 8917/05. Par.85-114).
Potrivit speţei in cadrul exercitării profesiunii sale de avocat, reclamantul a
făcut obiectul a două proceduri penale. Ulterior, acesta a fost ales deputat în
Marea Adunarea Naţională a Turciei in 2002 şi i s-a acordat imunitate
parlamentară. Comisia mixtă a Adunării Naţionale a fost sesizată de o cerere
de ridicare a imunităţii parlamentare a reclamantului, dar aceasta a decis să
suspende urmărirea penală pornită împotriva acestuia până la finalul
mandatului său parlamentar. Comisia mixtă a transmis decizia sa sesiunii
plenare a Adunării Naţionale. Reclamantul s-a opus suspendării, invocând
dreptul său de a fi judecat în cadrul unui proces echitabil, dar suspendarea a
fost aplicată. Reclamantul a fost reales deputat în 2007.
Curtea Europeană a remarcat că incidenţa aplicării imunităţii
parlamentare asupra reclamantului trebuie să fie apreciată sub aspectul
exigenţei de prezervare a scopului instituţional al acesteia, in această privinţă,
cu cât măsura de protecţie serveşte mai puţin integrităţii Parlamentului, cu
atât mai imperioasă trebuie să fie justificarea acesteia. Nu există nicio
îndoială că decizia de ridicare sau nu a imunităţii ţine de marja de apreciere a
Stalului. Pentru a se asigura că preeminenţa dreptului este respectată, este
necesar de evaluat configuraţia instituţională a regimului inviolabilităţii în
legislaţia turcă, precum şi condiţiile de aplicare a acesteia. Cu siguranţă,
inviolabilitatea acordată parlamentarilor turci pare a fi, în mai multe privinţe,
mai largă decât cea acordată in alte state membre. Totuşi, întinderea acestei
protecţii nu poate fi considerată ca fiind excesivă în sine. Aceasta este
relativă; ea este limitată in timp, la durata mandatului parlamentar, şi, de
asemenea, este temperată de faptul că aceasta poate fi ridicată. Imunitatea nu
se aplică decât în materie penală. Aceasta nu se aplică în anumite cazuri de
flagrant delict sau de infracţiuni particulare împotriva regimului sau a
statului. În plus, deşi întinderea sa este mai largă, aceasta nu pare să fie
contrară soluţiilor adoptate în majoritatea sistemelor de drept european
parlamentar.
În speţă, este evident că această instituţie are drept efect împiedicarea
finalizării urmăririi penale iniţiate împotriva reclamantului. Interesul acestuia
trebuie să fie evaluat din aspectul dreptului său la instanţă si nu din
perspectiva unui oarecare drept de a obţine, la cererea sa, ridicarea imunităţii.
Intr-adevăr, deciziile respective relevă de actele interne ale Parlamentului şi,
prin urmare, ţin doar de competenţa acestuia. În această privinţă, nimic nu
permite a considera că reclamantul nu va putea beneficia de un proces
echitabil la expirarea mandatului sau. Această posibilitate nu pare să fie
compromisă de procedura parlamentară, mai ales că aceasta nu afectează
prezumţia de nevinovăţie de care se bucură orice acuzat. Referitor la acest
aspect, nu trebuie să pierdem din vedere că deciziile luate de organele
parlamentare în acest context sunt lipsite de orice scop penal sau represiv şi
sunt destinate, in principiu, deoarece acestea consistă în refuzul de a ridica
imunitatea, să protejeze deputaţii, şi nu să le dăuneze. În speţă, nu numai că
efectul dirimant al inviolabilităţii parlamentare asupra desfăşurării urmării
penale are un caracter temporar, dar, în plus, organele parlamentare nu
intervin in cursul urmării penale. În acest aspect curtea a constatat o absenţă
a violării art. 6.
Articolul 10. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane
TEXT
(1) Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sînt
obligate să respecte drepturile, libertăţile şi demnitatea persoanei.
(2) Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea
de către organele competente a măsurilor de constrîngere faţă de ea se admit
numai în cazurile şi in modul strict prevăzute de prezentul cod.
(3) În desfăşurarea procesului penal, nimeni nu poale fi supus la tortură
sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi
deţinut în condiţii umilitoare, nu poale fi silit să participe la acţiuni
procesuale care lezează demnitatea umană.
(31) Sarcina probaţiunii neaplicării torturii şi a altor tratamente sau
pedepse crude, inumane sau degradante ii revine autorităţii in a cărei custodie
se află persoana privatăde libertate, plasată la dispoziţia unui organ de stat sau
la indicaţia acestuia, sau cu acordul sau consimţămintul său tacit.
(4) Orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc neinterzis
de lege drepturile, libertăţile şi demnitatea umană, lezate sau limitate
nelegitim in cursul procesului penal.
(5) Prejudiciul cauzat drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane în
cursul procesului penal se repară in modul stabilit de lege.
(6) În cazul cind un minor este victimă sau martor, se va acţiona pentru
respectarea intereselor acestuia in orice fază a procesului penal.
NOTE
Potrivit art. 1 1 . 12 din Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamentecu cruzime inmane sau degradante (New York, 10 decembrie 1984,
RM 31 mai 1995), fiecare stat parte va exercita o supraveghere sistematică
asupra regulilor, instrucţiunilor, metodelor şi practicilor privind interogatoriul
şi asupra prevederilor privind paza și tratamentul persoanelor supuse oricărei
forme de arest, deţinere sau închisoare pe teritoriul aflat subjurisdicţia sa, in
vederea prevenirii oricărui caz de tortură. Fiecare parte va lua măsuri pentru
ca autorităţile sale competente să procedeze imediat la o anchetă imparţială,
ori de câte ori există motive întemeiate de a crede că pe teritoriul aflat sub
jurisdicţia sa a fost comis un act de tortură.
In Corsacov c. Moldovei (4 aprilie 2006, nr. 18944/02, Par. 54-68),
reclamantul a pretins că el a fost supus unei brutalităţi severe din partea
poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare adecvată a incidentului,
ceea ce constituie o violare a articolului 3. De asemenea, el s-a plâns in
temeiul articolului 13 al Convenţiei. După cum a declarat Curte Europeană de
mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din cele mai fundamentale valori
ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe,
precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia
interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane
ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale
Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită
excepţii, iar conform articolului 15 § 2 nici-o derogare de la prevederile sale
nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public are ameninţă viaţa
naţiunii.
Curtea a reamintit că atunci când unei persoane ii sunt cauzate leziuni
corporale, în timp ce ea se află in detenţie sau sub un alt control al poliţiei,
orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost
supusă maltratării. Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă
despre circumstanţele in care au fost cauzate leziunile corporale,
neindeplinirea căreia ridică o problemă clară in temeiul articolului 3 al
Convenţiei. Nu este suficient pentru stat sa se refere doar la achitarea
poliţiştilor acuzaţi in cadrul unei urmăriri penale şi, prin urmare, achitarea
poliţiştilor după ce au fost acuzaţi de maltratarea unei persoane nu va scuti
statul de sarcina probaţiunii, in conformitate cu articolul 3 al Convenţiei, de a
dovedi că leziunile corporale suferite de această persoană in timp ce se afla
sub controlul poliţiei nu au fost cauzate de poliţişti .
Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poale fi
calificată drept tortură, trebuie să se ia in consideraţie distincţia prevăzută in
articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa
precum ea a constatat anterior, se pare că intenţia a fost ca Convenţia să
stigmatizeze printr-o astfel de distincţie tratamentul inuman deliberat care
cauzează suferinţe foarte grave şi crude. Faptul că durerea sau suferinţa au
fost cauzate intenţionat pentru a obţine o recunoaştere a vinovăţiei este un
factor care trebuie luat in consideraţie atunci când se decide dacă maltratarea
a constituit tortură, in această cauză. Curtea a notat, in special, intensitatea
loviturilor aplicate reclamantului in urma cărora el a suferit leziuni corporale
foarte serioase.Un element important care trebuie luat in consideraţie sunt
consecinţele pe care maltratarea le-a avut asupra sănătăţii reclamantului.
Curtea, de asemenea, acordă o mare importanţă vârstei fragede a
reclamantului (şaptesprezece ani în ziua evenimentelor) fapt care l-a făcut
deosebit de vulnerabil în faţa agresorilor săi. Totuşi, elementul decisiv pentru
determinarea formei maltratării este practica numită falaka (lovirea tălpilor),
la care a fost supus reclamantul. Aceasta este o formă de maltratare deosebit
de condamnabilă care presupune intenţia de a obţine informaţii, a intimida
sau a pedepsi.
În Raninen. c Finlandei, (16 decembrie 1997, nr. 152/1996/771/972,
Par. 55), Curtea a remarcat că încătuşarea nu constituie in mod normal o
problemă în termenii articolului 3 din Convenţie în cazul in care măsura
fusese impusă in legătură cu arestul ilegal sau detenţia şi nu presupune
utilizarea forţei sau expunerea publică, depăşind ceea ce este considerat
necesar in mod rezonabil in circumstanţele date. În acest context, este
important de a stabili dacă există motive să se creadă că persoana vizată ar
opune rezistenţă arestului sau s-ar eschiva, ar cauza traume sau daune sau ar
ascunde probele.
În Tomasi c. Franţa (27 august 1992, nr. 12850/87, Par. 115 - 116),
Curtea a considerat suficient de a observa că certificatele şi rapoartele
medicale, redactate in mod independent de fiecare medic în parte, atestă
numărul mare de lovituri aplicate dlui Tomasi şi intensitatea lor. Acestea sunt
două elemente suficient de grave pentru a califica acest tratament ca fiind
inuman şi degradant. Exigenţele anchetei si dificultăţile inerente luptei
împotriva criminalităţii şi în special împotriva terorismul nu pot conduce la
trasarea unor limite privind protecţia conferită integrităţii fizice a indivizilor.
În Boicenco c. Moldovei (11 iulie 2006, nr. 41088/05, Par. 105), nu a
fost contestat faptul că, înainte de arest, reclamantul nu a prezentat nici o
anomalie a stării sale de sănătate. Traumatismul cronico- cerebral a fost
stabilit de medicii de la spitalul DIP. Guvernul nu a prezentat nici o opinie
medicală contrară. Traumatismul cerebral nu este vătămare corporală de care
a suferit reclamantul.
Faptul că reclamantul nu avea alte vătămari pe corp sau semne vizibile
de maltratare nu este convingător.
În Colibaba c. Moldovei (23 octombrie 2007, nr. 29089/06, Par. 4 1 ) ,
Curtea a avut dubii referitor la credibilitatea raportului de expertiză medico-
legală din 28 aprilie 2006. Ea a remarcat cu îngrijorare că reclamantul a fost
dus la Centrul de Medicină Legală de către poliţiştii care l-au maltratat şi
examenul medical a fost efectuat in prezenţa lor. În asemenea circumstanţe.
Curtea nu poate exclude posibilitatea că reclamantul s-a simțit intimidat de
către persoanele pe care el le-a acuzat că l-au torturat. Curtea se referă la
declaraţiile reclamantului, precum că la 27 aprilie 2006 el a fost supus in mod
repetat torturii drept represiune pentru că s-a plîns avocatului său.
ÎnStepuleac c. Moldovei (6 noiembrie 2008, nr. 8207/06, Par. 63),
Curtea a constatat că, spre deosebire de detenţia într un izolator de anchetă,
detenţia unei persoane acuzate în incinta organului de urmărire penală crea
condiţii suplimentare pentru abuz.
În Levința c. Moldovei (16 decembrie 2008, nr. 17332/03, Par. 69-70),
Curtea notează că la transferul reclamanţilor in Republica Moldova nu s-a
făcut vreo menţiune cuprivire la leziuni suplimentare. Decizia autorităţilor
moldoveneşti de a nu-i supune pe reclamați unei examinări medicale imediat
după sosirea lor poate însemna, in opinia Curții, doar faptul că constatările
tăcute de către expertul medical rus cu privire la leziunile reclamanților erau
incă valabile la data transferului lor in Republica Moldova. Prin urmare,
trebuie presupus faptul că reclamanţii erau in aceeaşi stare medicală ca cea
descrisă î certficatele medicale ruseşti din 31 octombrie 2001. În continuare,
Curtea notează că la transferul primului reclamant in Republica Moldova la 3
noiembrie 2000, nu s-a făcut vreo menţiune cu privire la vreo stare medicală
care să necesite asistenţă medicală.Totuși după o zi de aflare in detenţie a fost
cerută o intervenţie medicală de urgenţă, iar medicii au constatat că starea
acestuia era suficient de gravă pentru a recomanda plasarea lui în staţionar.
Primul reclamant a pretins că starea sa a fost cauzată de maltratare.
În Breabin c. Moldovei (7 aprilie 2009, nr. 12544/08, Par. 50) nu s-a
contestat faptul că la 21 decembrie 2004, reclamantul s-a aflat în clădirea
Ministerului Afacerilor Interne, sub controlul poliţiei. Nu există vreo
înregistrare a momentului sosirii şi eliberării precum şi a timpului interogării
sale. Raportul medical din 22 decembrie 2004, întocmit dimineaţa, constata
că reclamantul avea leziuni la cap şi pe corp. Este adevărat că, după
eliberarea sa de la Ministerul Afacerilor Interne, reclamantul nu a mers direct
spital. Totuşi, el a putut aduce doi martori, care au confirmat că el avea
leziuni pe faţă în seara zilei de 21 decembrie 2004, după eliberarea sa de la
Ministerul Afacerilor Interne . Unul din martori era şoferul taxiului care 1 a
luat din faţa Ministerului Afacerilor Interne. Procuratura sectorului Centru a
respins declaraţiile şoferului de taxi, pe motiv că acestea erau probe indirecte,
şi anume deoarece reclamantul, a fost acela care i-a spus că a fost bătut de
către poliţişti. Totuşi, din declaraţiile şoferul taxiului reiese clar că el personal
a văzut leziuni pe faţa reclamantului şi hainele murdare ale acestuia. Mai
mult, nu se contestă de către părţi faptul că reclamantul a fost văzut de către
şoferul taxiului imediat după ce a fost eliberat din clădirea Ministerului
Afacerilor Interne.
În Gurgurov c. Moldovei (16 iunie 2009, nr. 7045/08. Par. 55, 56),
Curtea menţionează că atunci când evenimentele într-o cauză sunt in totalitate
sau in mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aliate
în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor in
legătură cu leziunile corporale apărute in perioada detenţiei.
Intr-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să
prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare. Revenind la circumstanţele
acestei cauze, Curtea notează că este indisputabil faptul că, în perioada 25
octombrie şi 9 decembrie 2005, reclamantul s-a aflat în detenţie. De
asemenea, nu se contestă faptul că, imediat după eliberarea sa, la 10
decembrie 2005, reclamantul a fost spitalizat şi că leziuni deosebit de grave
au fost depistate pe corpul său, cum ar fi craniul fracturat, comoţie cerebrală,
stare cranio-cerebrală post-traumatică şi trauma spatelui cu vătămarea
coloanei vertebrale, care a cauzat o paralizie parţială .Aceste constatări au lost
confirmate de către medici de la Centrul Memoria, care au mai constatat că
reclamantul suferea de surditate post traumatică. Guvernul nu a contestat
constatările de mai sus. În continuare, Curtea notează că părţile sunt de acord
că reclamantul nu suferea de nici una din stările descrise mai sus înainte de
reţinerea sa la 25 octombrie 2005. În acelaşi sens a se vedea cauza Buzilov c.
Moldovei, 23 iunie 2009.
Potrivit Hot. Plen.CSJ Cu privire la unele chestiuni ce ţin de aplicarea
de către instanţele judecătoreşti a prevederilor articolului 3 din Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (Nr. 8, din 30 octombrie 2009, Par. 3) art. 3 al Convenţiei nu
interzice supunerea la orice dezavantaj fizic sau psihic. Pentru a intra în sfera
de protecţie a art.3 al Convenţiei un rău tratament (maltratarea, condiţiile de
detenţie inumane sau degradante, lipsa asistenţei medicale efective etc.)
aplicat unei persoane trebuie să atingă un anumit grad de severitate. Stabilirea
acestui grad depinde de toate circumstanţele cauzei cum ar fi: durata şi
intensitatea tratamentului, efectele fizice şi psihice ale acestuia, în unele
cazuri vârsta şi sexul, precum şi starea de sănătate a victimei.
Atunci cind o persoană este privată de libertate sau, în general, intră în
contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci
când aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce
atingere demnităţii umane şi constituie in principiu o încălcare a dreptului
garantat de art.3 din Convenţie ..Victimele sunt supuse relelor tratamente cu
un anumit scop, precum ar fi obţinerea informaţiei sau mărturiilor şi de a
umili şi înjosi persoana. Totuşi absenţa unui astfel de scop nu poate elimina
în mod concludent o constatare a unei încălcări a art. 3 din Convenţie.
Patru clemente esenţiale constituie tortura: • Cauzarea unor suferinţe sau
dureri fizice sau psihice grave; • Cauzarea intenţionată a durerii sau
suferinţelor; • Urmărirea unui scop anume, precum ar fi obţinerea informaţiei
sau mărturiilor, pedepsirea, umilirea şi înjosirea persoanei; • Cel care le
produce este un agent al forţei publice sau o persoană care acţionează la
instigarea sau cu consimţămintul expres sau tacit al acestuia... Distincția
dintre tortură şi alte tipuri de maltratare se realizează conform diferenţei de
intensitate a durerii cauzate. Elementele subiective ale acestui criteriu bazate
pe sex, vîrsta și starea de sănătate a victimei sunt relevante pentru evaluarea
intensităţii unui tratament anume. Acţiunile care in mod obiectiv cauzează o
intensitate suficientă de durere vor fi considerate tortură, indiferent dacă
victima este femeie sau bărbat, ori dacă are o constituţie fizică dezvoltată sau
nu. Tortura este caracterizată ca fiind o formă intenționată de maltratare
pentru care este necesar un anumit nivel de pregătire şi de efort pentru a
acţiona astfel....
 Articolul 11. Inviolabilitatea persoanei
TEXT
(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.
(2) Nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decît în cazurile şi în
modul stabilit de prezentul cod.
(3) Privarea de libertate, arestarea, internarea forţată a persoanei intr-o
instituţie medicală sau trimiterea ei intr-o instituţie educaţională specială,
precum şi prelungirea acestor măsuri, se permit numai in baza unui mandat de
arestare sau a unei hotâriri judecătoreștin motivate.
(4) Reţinerea persoanei pină la emiterea mandatului de arestare nu
poate depăşi 72 de ore.
(5) Persoanei reţinute sau arestate i se aduc imediat la cunoştinţă
drepturile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum
şi încadrarea juridică a acțiunii de săvârşirea căreia ea este bănuită sau
învinuită, in limba pe care o inţelege, în prezența unui apărător ales sau a unui
avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
(6) Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa judecătorească
este obligată să elibereze imediat orice persoană deţinută ilegal sau dacă
temeiurile reţinerii ori arestării au decăzut.
(7) Percheziţia, examinarea corporală, precum şi alte acţiuni procesuale
care aduc atingere inviolabilităţii persoanei, pot fi efectuate fără
consimţămintul persoanei sau al prezentantului ei legal numai in condiţiile
prezentului cod.
(8) Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu respectarea
demnităţii umane.
(9) În timpul desfăşurării procesului penal, nimeni nu poate ti maltratat
fizic sau psihic şi sint interzise orice acţiuni şi metode care creează pericol
pentru viaţa şi sănătatea omului, ciar și cu acordul acestuia, precum şi pentru
mediul înconjurător. Persoana reținută, arestată preventiv nu poate fi supusă
violenţei, ameninţărilor sau unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua
decizii şi de a-şi exprima opiniile.
NOTE
Prevederile art. 11 transpun şi detalizează garanţiile art. 3, 5, 8 din
Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Prin urmare, normele
jurisprudenţei referitoare la chestiuni ce ţin de reţinere, arestare, perchiziţie şi
examinare corporală sau efectuarea altor acţiuni procesuale cu participarea
persoanei va fi expusă la articolele respective. În acest compartiment
considerăm necesar a menţiona două hotărâri ale Curţii Constituţionale
Federale a Germaniei.
Curtea Constituţională a Germaniei in Hot. Primei Camere (15
decembrie 1965-1 BvR 51), a stabilit că soluţionarea acceptabilă a conflictului
dintre două principii egal importante pentru statul de drept se poate ajunge
numai dacă limitărilor libertăţii, ce par necesare şi adecvate din perspectiva
urmăririi penale i se va opune permanent elementul corectiv al dreptului la
libertate al unui învinuit necondamnat încă. Aceasta înseamnă că in
dispunerea şi executarea sa arestul preventiv trebuie să fie guvernat de
principiul proporţionalităţii; ingerinţa in liberate poate fi acceptată, dacă şi în
măsura in care pe de o parte există dubii justificate cu privire la nevinovăţia
suspectului, întemeiate pe suspiciunea bazată pe elementele concrete şi
iminente, iar pe de altă parte dreptul legitim al comunităţii statului la aflarea
întregului adevăr şi la sancţionarea cu celeritate a făptuitorului nu poate fi
asigurat altfel decât prin arestarea temporară a învinuitului.
Urmărirea altor scopuri prin arestul preventiv este exclusă de principiu;
anume aceasta nu are voie să anticipeze prin natura sancţiunii dispuse metoda
de protecţie a obiectului juridic, ce urmează a fi stabilită de dreptul material
penal. Art. 112 alin. 4 p ar trebui să conducă la obiecţii constituţionale, dacă
ar trebui interpretat astfel încât în cazul suspiciunii iminente privind
săvârşirea uneia dintre infracţiunile împotriva vieţii menţionate aici, arestarea
preventivă ar putea fi dispusă fară verificarea întrunirii altor condiţii. O
asemenea intepretare ar fi incompatibilă constituţional.
Dar, chiar dacă nu se dă curs acestei interpretări, principiul
proporţionalităţii impune ca judecătorul, chiar şi atunci cînd aplică art.112
alin. 4, să nu piardă niciodată din vedere scopul arestului preventiv. Nici
gravitatea infracţiunii împotriva vieţii, nici gravitatea vinovăţiei (încă
nestabilite) nu justifică, luate de sine stătător, arestarea învinuitului; cu atât
mai puţin este suficient să se ţină cont de o „agitaţie a populaţiei,, mai mult
sau mai puţin vizibilă, populaţie care ar considera intolerabil ca un „criminal,,
să circule in libertate. Şi in acest caz trebuie să fie întrunite permanent
împrejurări ce justifică riscul ca făra arestarea învinuitului aflarea adevărului
şi pedepsirea faptei cu celeritate să fie puse in pericol. Suspiciunea sustragerii
ori zădărnicirii aflării adevărului ar putea fi suficientă in anumite
circumstanţe chiar dacă nu poate fi probată cu „anumite fapte,, dar nu poate fi
exclusă in funcţie de împrejurări. De asemenea, ar putea fi suficientă temerea
întemeiată că învinuitul ar putea comite alte infracţiuni de natură similar in
vederea emiterii unui mandat de arestare. Art. 112 alin.4 trebuie privit in
strânsă legăturăcu alineatul 2; el poate li justificat atunci prin faptul că, ţinând
cont de gravitatea infracțiunilor menţionate aici, condiţiile stricte pe care le
impugn motivele arestării potrivit alineatului 2 urmează a fi in vederea
excluderii riscului ca tocmai făptuitorii deosebit de priculoși să se sustragă
pedepsei.
Într- o altă hotărâre a Primei Camere (3 mai 1966 1 B v R 58;66) Curtea
a statuat căprincipiul constituţional al proporţionalitâţii prezintă importanţă
nu doar în dispunerea arestului preventiv, ci şi in stabilirea duratei acestuia.
Mai cu seamă în ce priveşte durata sa, arestul preventiv nu trebuie să fie intr-
o relaţie disproporţionată cu pedeapsa previzibilă şi expectabilă. Indiferent
însă de pedeapsa sa, principiul proporţionalitâţii impune duratei arestului
anumite limite. De acest aspect ţine cont art. 121, atunci când stipulează că
înainte de pronunţarea unei sentinţe privitoare la o singură faptă, arestul
preventiv poate fi menţinut pe o perioadă de peste 6 luni doar atunci cind
dificultatea sau volumul deosebit al cercetărilor sau un alt motiv important nu
permit pronunţarea unei sentințe, justificând astfel continuarea arestului.
Această prevedere permite aşadar excepții doar in mod limitat; faptele
exceptate, stipulate in art .121 alin1, trebuie interpretate in mod limitativ, aşa
cum rezultă din litera legii şi după cum o confirmă şi evoluția istorică a
paragrafului. Importanţa acordată de legiuitor deciziei cu privire la
prelungirea arestului preventiv pe o perioadă mai lungă de 6 luni rezidă şi in
faptul că a transferat această decizie in competenţa Curţii de Apel.
Articolul 12. Inviolabilitatea domiciliului
TEXT
(1) Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul
procesului penal, nimeni nu este în drept să pătrundă in domiciliu contrar
voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu in ele, cu excepţia cazurilor
şi modului prevăzute de prezentul cod.
(2) Percheziţiile, cercetările domiciliului, precum şi alte acţiuni de
urmărire penală la domiciliu, pot fi ordonate şi efectuate in baza unui mandat
judiciar, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de prezentul cod. În cazul
efectuării acţiunilor procesuale fără mandat judiciar, organul abilitat să
efectueze aceste acţiuni, imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la
terminarea acţiunii, prezintă instanţei de judecată materialelerespective pentru
controlul legalităţii acestor acţiuni.
 NOTE
Art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează dreptul
vieţii privat şi de familie. Dreptul de inviolabilitate a domiciliului derivă la fel
din art. 8 al convenţiei şi priveşte bunăstarea şi siguranţa persoanei (Gillow c.
Regatului Unit, 24 noiembrie 1986, Par. 55).
Art. 6 din Codul de procedură penală face o explicaţie a termenului de
domiciliu. În sensul Convenţiei Europene şi a Codului de procedură penală,
noţiunea de domiciliu semnifică nu numai locul unde o persoană trăieşte in
mod permanent, dar se extinde şi la locale profesionale, cum ar li biroul unui
avocet (a se vedea cauza Mancevschi c. Moldovei, 7 octombrie 2008, citată
la art. 123.).
Aşadar, inviolabilitatea domiciliului protejază de o ingerinţă
neconformă cu art. 8 din Convenţie. Fiind un drept relativ, acesta poate fi
supus limitărilor cu respectarea anumitor condiţii: 1) Ingerinţa să fie
prevăzută de legea internă care la rândul său trebuie să corespundă
standardului calităţii (accesibilă şi previzibilă); 2) Ingerinţa să îndeplinească
un scop legitim (securitatea naţională, ordinea publică etc.h 3) Ingerinţa să fie
necesară într-o societate democratică (dacă răspunde unei nevoi sociale
imperiuase); 4) Ingerinţa să fie proporţională cu scopul urmărit (luarea in
consideraţie a intereselor individului şi a scopurilor sociale).
Jurisprudenţa asupra diferitor aspect ale dreptului la inviolabilitatea
domiciliului este expusă la art. 125 şi urm.
Articolul 13. Inviolabilitatea proprietăţii
TEXT
(1) Persoana fizică sau juridică nu poate fi lipsită in mod arbitrar de
dreptul de proprietate. Nimeni nu poale fi privat de proprietatea sa decît din
motive de utilitate publică şi in condiţiile prezentului cod şi conform
principiilor generale ale dreptului internaţional.
(2) Bunurile pot fi puse sub sechestru numai in baza hotăririi
judecătoreşti.
(3) Bunurile ridicate in cursul acţiunii procesuale se descriu in
procesul verbal al acţiunii respective, iar persoanei de la care acestea au fost
ridicate i se înmînează copia de pe procesul-verbal al acestei acţiuni.
NOTE
Principiul inviolabilităţii proprietăţii in materie procesual-penală se
manifestă în două aspecte: ridicarea şi sechestrarea bunurilor. Există o
jurisprudenţă consolidată în acest aspect.
În Blumberga c. Letoniei (14 octombrie 2008, nr. 70930/01, Par. 64-67)
Curtea stabileşte principiile aplicabile in cazul anchetelor penale pentru
diferite forme de ingerinţe in dreptul de proprietate.În speţă reclamanta fusese
arestată preventiv intre 19 aprilie şi 19 iunie 1995. În acest interval, cele două
case ale sale fuseseră sparte, hoţii furându-i anumite bunuri. După ce a
constatat că reclamanta era titulara "bunurilor" furate.
Curtea a considerat că in contextul articolul 1 al Protocolului nr. 1 chiar
dacă ingerinţa in drepturile de proprietate ale reclamantei a fost adusă de
către persoane private, atunci când există o asemenea ingerinţă a unui terţ in
exercitarea dreptului de proprietate se naște o obligaţie pozitivă a statului: pe
de o parte, de a asigura în sistemul juridic intern faptul că dreptul de
proprietate este suficient de bine protejat prin lege şi, pe de altă parte, că
există remedii adecvate prin care victima ingerinţei isi poate proteja
drepturile, inclusiv, daca este cazul, solicitând daune pentru orice pierdere
suferita. Mai mult atunci când ingerinţa este de natură penală, aceasta
obligaţie va impune, în plus,că autoritățil să conducă o investigaţie efectivă,
daca este cazul, sa trimită in judecata persoanele responsabile. Această
obligaţie, ca şi obligaţiile asemănătoare din cadrul articolelor 2 şi 3 ale
Convenţiei de a realiza o anchetă efectivă in caz de atingere adusă dreptului
la viaţă sau in caz de rele tratamente, este una de mijloace si nu una de
rezultat... In consecinăţă, obligaţia de a investiga este mai puţin exigentă in
privinţa infracţiunilor mai puţin grave - cum sunt cele implicând dreptul de
proprietate - decât în cazul celor mai grave, cum ar fi infracţiunile comise cu
violenţă, in special cele care intră sub incidența 2 şi 3 ale Convenţiei. De
aceea, a considerat Curtea, in cazuri privind infracţiuni mai puţin grave, se va
putea considera că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă numai în cazul
unor deficienţe flagrante şi serioase ale anchetei.
În Selcuk şi Asker c.Turciei (24 aprilie 1998, nr. 12/1997/796/998-990,
Par. 77-78, 86-87) în speţă reclamantele erau în vârstă de 54 şi 60 ani
respectiv, la epoca faptelor şi au locuit întreaga viaţă în satul Îslamkoy...
Casele lor şi marea parte din proprietate au fost distruse decătre forţele de
securitate, privându-i astfel de orice mijloace de trai şi existenţă si forţându-i
să părăsească localitatea. Este evident faptul că acţiunea a fost premeditată,
realizata cu dispreţ şi fără nici un respect pentru sentimentele reclamanţilor.
Ei au fost surprinşi pe nepregătite, fiind obligaţi să stea şi să se uite cum le
ard casele. Nu au fost luate precauţiile necesare pentru a asigura securitatea
dlui şi dnei Asker; protestele dnei Selcuk au fost ignorate şi nu li s-a acordat
ulterior nici o asistenţă.
Curtea a menţionat că ţinând cont, in special, de maniera in care au fost
distruse casele reclamanţilor... şi de circumstanţele lor personale, este evident
că suferinţa suficientde gravă cauzată de acţiunile forţelor de securitate
trebuie considerată ca tratament inuman şi degradant în sensul articolul 3.......
Nu poate exista nici un dubiu că aceste acte, pe lângă provocarea unor
încălcări ale articolului 3, au constituit ingerinţe in special grave şi
nejustificate in drepturile reclamanților la respectarea vieţii lor private şi de
familie şi inviolabilitatea domiciliului, precum și în dreptul la exercitare
paşnică a posesiunilor. În consecinţă, Curtea constată încălcarea prevederilor
articolului 8 din Convenţie a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Curt. Const. in
Hot. Privind interpretarea art. 46 alin.(3) din Constituţie (20 octombrie 2011,
nr. 21, Par. 21-25) a subliniat că prezumţia caracterului licit al dobândirii
averii, prevăzută de alineatul (3) al articolului 46 din Constituţie, constituie
o garanţie constituţională a dreptului de proprietate privată, fiind in deplina
concordanţă cu alineatul (1) din acelaşi articol. Prevederea care instituie
prezumţia caracterului licit al dobîndirii proprietăţii constituie un element
fundamental al articolului 46 din Constituţie care,în ansamblu cu celelalte
prevederi ale aceluiaşi articol, are menirea de a garanta dreptul la
proprietate privată si la protecţia acesteia. Această prezumţie, asigurând
securitatea juridica si legalitatea proprietăţii persoanei, presupune
responsabilitatea statului, în special a procurorului, de a prezenta probe care
ar demonstra că proprietatea a fost dobindilă ilegal. Această prezumţie se
întemeiază pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este
prezumat licit pînă la proba contrarie, impunînd, in ceea ce priveşte averea
unei persoane, ca dobîndirea ilicită a acesteia să fie dovedită.
Prezumţia constituţională atribuie sarcina probei exclusiv organelor
statului. Curtea reţine legătura indisolubilă a prezumţiei caracterului licit al
proprietăţii cu garanţiile unui proces echitabil, in special prezumţia
nevinovăţiei, dreptul de a nu contribui la propria incriminare, principiul
egalităţii armelor, dreptul la o procedură contradictorie in cazul unei even-
tuale incriminări şi/sau iniţierii unui proces în scopul lipsirii persoanei de
proprietate.
În Hot. Pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul
penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea
ilicită) (16 aprilie 2015, nr. 6, Par. 71-74, 104, 108), Curt. Const.
menţionează că provenienţa infracţională a bunurilor urmează a fi constatată
de instanţa de judecată in baza probelor prezentate. În ceea ce priveşte
aprecierea probelor, Comisia de la Veneţia ...a menţionat: Este important ca
legiuitorul să precizeze nivelul probelor care trebuie respectat de către
autorităţi pentru a obţine confiscarea bunurilor, in scopul de a evita ca această
confiscare să fie echivalentă unei ingerinţe nejustificate faţă de interesat, a
dreptului său la folosirea bunurilor sau atingerii la procesul echitabil sau a
dreptului său la egalitate de tratament. Această precizare este de altfel sursă
de uniformizare, asigură securitatea şi previzibilitatea juridică, fiind o
garanţie că dispoziţiile care reglementează procedura confiscării emană de la
corpul legislativ, şi nu de la puterea judiciară, ceea ce in mod particular, este
indispensabil in statele unde justiţia este mai puţin obişnuită cu proceduri de
confiscare si ameninţată de corupţie. Cu referire la posibilitatea confiscării
bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de o persoană terţă
unui membru de familie, persoanelor juridice asupra cărora persoana
condamnată deţine controlul sau altor persoane care ştiau ori trebuiau să ştie
despre dobândirea ilicită a bunurilor, Curtea menţionează că, potrivit art. 5
alin. (24) al Directivei 2014/42/UE; o astfel de confiscare ar trebui să fie
posibilă cel puţin in cazurile in care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie că
scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor
elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul a
avut loc în mod gratuit sau in schimbul unei sume de bani semnificativ mai
reduse decât valoarea de piaţă abunurilor. Normele privind confiscarea
aplicată terţilor ar trebui să privească atât persoanele fizice, cât şi persoanele
juridice. În orice caz, nu ar trebui să se aducă atingere drepturilor terţilor de
bună credinţă.” Curtea a conchis că norma contestată nu reprezintă o
ingerinţă in dreptul de proprietate privată, conform art. 46 din Constituţie, şi
nu afectează principiul prezumţiei nevinovăţiei, ca parte componentă a
dreptului la un proces echitabil, în măsura in care prezumţia dobândirii licite
a bunurilor este răsturnată prin probe de organele statului. Curtea menţionat
de asemenea că...prezumţia caracterului licit al dobândirii averii constituie o
garanţie constituţională a dreptului la proprietatea privată.
Articolul 14. Secretul corespondenţei
TEXT
(1) Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de
comunicare este asigurat de stat. În cursul procesului penal, nimeni nu poate
fî lipsit sau limitat in acest drept.
(2) L imitarea dreptului prevăzut la alin.(l) se admite numai in
baza unui mandat judiciar emis in condiţiile prezentului cod.
NOTE
Referitor la convorbirile telefonice in Iordachi şi alţii c. Moldovei (10
februarie 2009 nr. 25198/02 Par. 29,37,39), Curtea Europeană a reiterat că
acestea sunt parte integrantă a noţiunilor de „viaţă privată” şi
„corespondenţă" in sensul articolului 8 din Convenție. Expresia „prevăzută de
lege” conform art.8 instituind o măsura de limitare a dreptului, in primul
rând, ar trebui să beneficieze de o bază in dreptul intern, de asemenea se
referă şi la calitatea legii in litigiu, impunând normele să lie compatibile cu
normele de drept şi accesibile pentru persoana in speţă, de altfel, să fie in
măsură să prevadă conseeinţele sale pentru ultimul. Previzibilitatea, in
contextul unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea
comunicărilor, nu ar însemna neapărat că un individ ar trebui să beneficieze
de posibilitatea să prevadă când autorităţile sunt dispuse de interceptare a
comunicărilor acestuia, astfel incit dânsul, in consecinţă, să-şi adapteze
comportamentul său la această măsură.Oricum, in mod special, când
competențele cu care este înzestrat executivul sunt exercitate in secret,
riscurile arbitrariilor sunt evidente. Prin urmare, esenţialmente trebuie să
existe norme clare, detaliate privind interceptarea convorbirilor telefonice,
din momentul in care tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor in continuu
devine din ce in ce mai sofisticată .Legislaţia internă trebuie să fie suficient
de clară in terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor un indiciu adecvat cu
privire la împrejurările şi condiţiile când şi cum autorităţile publice sunt
împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri .Mai mult decât atât, din
momentul ' în care punerea în aplicare practică a măsurilor de urmărire
secrete a comunicărilor nu este deschisă verificării de către persoanele vizate,
ori publicului în general, discreţia legală acordată executivului sau
judecătorului exprimată prin competenţe nelimitate ar fi contrară ordinii de
drept. Respectiv, legea urmează să indice scopul oricărei discreţii conferite
autorităţilor competente şi modul de exercitare a atribuţiilor sale cu o claritate
suficientă pentru a oferi protecţie individuală adecvată împotriva ingerinţelor
arbitrare.
Articolul 15. Inviolabilitatea vieţii private
TEXT
(I) Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la
confidenţialitatea vieţii intime, familiale, la protejarea onoarei şi demnităţii
personale. În cursul procesului penal, nimeni nu este in drept să se implice în
mod arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a persoanei.
(2) La efectuarea acţiunilor procesuale nu poate fi acumulată fără
necesitate informaţie despre viaţa privată şi intimă a persoanei. La cererea
organului de urmărire penala şi a instanţei de judecată, participanţii la
acţiunile procesuale sînt obligaţi să nu divulge asemenea informaţii şi despre
aceasta se ia un angajament in scris. Prelucrarea datelor cu caracter personal
în cadrul procesului penal se efectuează in conformitate cu prevederile legii
nr.133 din 8 iulie 2011 privind protecţia datelor cu caracter personal.
(3) Persoanele de la care organul de urmărire penală cere informaţie
despre viaţa privată şi intimă sînt in drept să se convingă că această
informaţie se administrează intr-o cauză penală concretă. Persoana nu este in
drept să refuze de a prezenta informaţii despre viaţa privată si intimă a sa sau
a altor persoane sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, insă ea este in
drept să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii
obţinerii unei asemenea informaţii, cu includerea explicaţiilor in procesul-
verbal al acţiunii procesuale respective.
(4) Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a
persoanei, la cererea acesteia, se examinează in şedinţă de judecată închisă.
(5)Prejudiciul cauzat persoanei in cursul procesului penal prin violarea
vieţii private şi intime a acesteia se repară in modul stabilit de legislaţia in
vigoare.
NOTE
Potrivit Art .6 din Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la
prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (Strasbourg, 28
iunie 1981, RM 2 iulie 1999), datele cu caracter personal referitoare la
originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase şi alte convingeri,
cât şi datele cu caracter personal referitoare la sănătate sau la viaţa sexuală
pot fi prelucrate in mod automat numai dacă dreptul intern prevede garanţiile
necesare. Aceste prevederi se referă şi la datele cu caracter personal privind
condamnările penale.
Art. 11 din Convenţia Consiliului Europei privind lupta ‘împotriva
traficului de fiinţe umane (Varşovia, 16 mai 2005, RM - 30 martie 2006),
obligă părţile de a adopta măsuri pentru a se asigura că identitatea sau
elementele care permit identificarea unui copil victimă a traficului să nu fie
făcute publice prin mass-media ori prin alte mijloace, in afară de circumstanţe
excepţionale care să permită găsirea membrilor familiei copilului sau a
asigura bunăstarea şi protecţia acestuia. Cu respectarea art. 10 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum este
interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiecare parte va avea
in vedere adoptarea de măsuri pentru a încuraja mass media să apere viaţa
privată şi identitatea victimelor, prin autoreglementare ori prin intermediul
măsurilor de reglementare sau de coreglementare.
În Rotaru c. România (4 mai 2000, nr. 28341/95, Par. 43- 44. 56-62),
Curtea Europeană a reamintit că art. 8 alin. 1 din Convenţie este aplicabil
atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea
datelor privind “viaţa privată" a unei persoane. Respectarea vieţii private
include dreptul individului de a intreţine şi de a dezvolta relații cu semenii
săi, in plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau
comerciale din sfera noţiunii de “viaţa privată”...unele date de natură publică
pot ține de viaţa privată atunci când ele sunt in mod sistematic adunate şi
introduse în fișiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se
referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.
În speță Curtea a constatat că scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990
conţinea diverse informații asupra vieţii reclamantului, in special asupra
studiilor sale, activităţilor politice și cazierului sau judiciar. În opinia Curţii,
astfel de informaţii, sistematic culese și introduse într-un fişier ţinut de agenţi
ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de “viaţa privată”,
în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie. Şi aceasta atît mai mult cu cât unele
informaţii au fost declarate nereale, riscând să aducă atingere reputației
reclamantului. În consecinţă, art. 8 din convenţie este aplicabil. Pentru a se
determina „calitatea" dispoziţiilor legale invocate in cauza, trebuie analizat in
ce măsura dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile in care
S.R.I. poale să arhiveze și să folosească informaţii referitoare la viaţa privată
a reclamantului.
Curtea a constatat că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi
culese, înregistrate și arhivate in dosare secrete informaţii vizând siguranţa
naţională. Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să
fie respectate in exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu
defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane
susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi
arhivarea datelor, nici imprejurările in care pot fi luate aceste măsuri şi nici
procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu
privire la vechimea informaţiilor deţinute si la durata păstrării lor...
Curtea a observat că legea contestată nu includea nici o dispoziţie
explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele,
natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul in care pot fi
utilizate informaţiile astfel obţinute.
Curtea de asemenea, a observat că, deşi legea împuterniceşte
autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare in vederea
prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranța naţională, motivul unor
astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit. Curtea a verificat, de
asemenea, dacă existau garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor,
deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa
națională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o
submina sau chiar de a o distruge.
Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere
secretă trebuie să conțină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când
activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile
de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi
democratice, in special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă in
mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingeriță a
executivului in exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control
eficient, asigurat cel puţin şi in ultimă instanţa de către puterea
judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă,
imparţialitate şi procedura
Potrivit art. 7-8 din Legea privind accesul la informaţie (Nr. 982-XIV,
din 11 mai 2000) exercitarea dreptului de acces la informaţie poate fi supusă
doar restricţiilor reglementate prin lege organică şi care corespund
necesităţilor: respectării drepturilor şi reputaţiei altei persoane; protecţiei
securităţii naţionale, ordinii publice, ocrotirii sănătăţii sau protecţiei moralei
societăţii.
Accesul la informaţiile oficiale nu poate fi îngrădit, cu excepţia:
informaţiilor atribuite la secret de stat, reglementate prin lege organică, a
căror divulgare neautorizată sau pierdere poate aduce atingere intereselor
şi/sau securităţii; informaţiilor confidenţiale din domeniul afacerilor,
prezentate instituţiilor publice cu titlu de confidenţialitate, reglementate de
legislaţia privind secretul comercial, şi care ţin de producţie, tehnologie,
administrare, finanţe, de altă activitate a vieţii economice, a căror divulgare
(transmitere, scurgere) poate atinge interesele întreprinzătorilor; informaţiilor
cu caracter personal, a căror divulgare este considerată drept o imixtiune în
viaţa privată a persoanei, protejată de legislaţia privind protecţia datelor cu
caracter personal; informaţiilor ce ţin de activitatea specială şi de urmărire
penală a organelor de resort, dar numai in cazurile in care divulgarea acestor
informaţii ar putea prejudicia urmărirea penală, interveni in desfăşurarea unui
proces de judecată, lipsi persoana de dreptul la o judecare corectă şi
imparţială a cazului său, ori ar pune in pericol viaţa sau securitatea fizică a
oricărei persoane - aspecte reglementate de legislaţie; informaţiilor ce reflectă
rezultatele finale sau intermediare ale unor investigaţii ştiinţifice şi tehnice şi
a căror divulgare privează autorii investigaţiilor de prioritatea de publicare
sau influenţează negativ exercitarea altor drepturi protejate prin lege.
Dacă accesul la informaţiile, documentele solicitate este parţial limitat,
furnizorii de informaţii sunt obligaţi să prezinte solicitanţilor părţile
documentului, accesul la care nu conţine restricţii contorul legislaţiei,
indicându-se in locurile porţiunilor omise una din următoarele sintagme:
“secret de stat”, “secret comercial”, “informaţie confidenţială despre
persoană”. Informaţia cu caracter personal face parte din categoria
informaţiei oficiale cu accesibilitate limitată şi constă din date referitoare la o
persoană fizică identificată sau identificabilă, a căror dezvăluire ar constitui o
violare a vieţii private, intime şi familiale.
Art. 15. din Legea privind proiecţia dalelor cu caracter personal (Nr.
133, din 8 iulie 2011) prevede că la prelucrea datelor in cadrul acţiunilor de
prevenire şi investigare a infracţiunilor, punerii in executare a sentinţelor de
condamnare şi al altor acţuni din cadrul procedurii penale sau
contravenţionale nu se aplică anumite prevederi generale ce ţin de informarea
subiectului datelor cu caracter personal.
Potrivit art. 8., prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la
condamnări penale, măsuri procesuale de constrîngere sau sancţiuni
contravenţionale poate fi efectuată numai de către sau sub controlul
aulorităţilor publice, in limitele competenţelor acordate şi în condiţiile stabi-
lite prin leggile ce reglementează aceste domenii. Registrul informaţiilor
criminalistice şi criminologice este ţinut de Ministerul Afacerilor Interne.
Conform art. 13 din Legea cu privire la înregistrarea dactiloscopică de
stat (Nr.1549, din 19 decembrie 2002), înregistrării dactiloscopice obligatorii
sunt supuşi cetăţeni Republicii Moldova şi străinii care se află sub urmărire
penală, care sunt învinuiţi sau condamnați pentru infracţiuni ori supuşi
arestului contravenţional. Înregistrării dactiloscopice obligatorii sunt supuse
toate cadavrele neidentificate. Potrivit art. 12 colectarea informaţiei
dactiloscopice privind persoanele aliate sub urmărire penală sau supuse
arestului contravenţional se efectuează de către organele de urmărire penală
sau organele care examinează cazurile contravenţionale iar a condamnaţilor şi
deţinuţilor se efectuează de către Departamentul Instituţiilor Penitenciare al
Ministerului Justiţiei.
Legea comunicaţiilor electronice (Nr. 241- X V I , din 15 noiembrie
2007. art.5) obligă persoanele care activează în domeniul comunicaţiilor
electronice să asigure confidențialitatea, interzicîndu- li-se divulgarea
conţinutului convorbirilor telefonice şi al altor comunicări efectuate prin
reţele de comunicaţii electronice, precum si divulgarea informațiilor privind
serviciile furnizate altor persoane decât expeditorul sau destinatarul. Se
interzice conectarea neautorizată la reţelele de comunicaţii electronice. Se
interzice accesul neautorizat la reţelele şi/sau la serviciile de comunicaţii
electronice ale altor furnizori, cum ar fi: schimbarea originii apelurilor
telefonice; terminaţia neautorizată a traficului telefonic; accesul neautorizat la
elemente ale reţelei, la infrastructura şi la serviciile asociate, care poate
implica conectarea echipamentelor prin mijloace fixe sau mobile, inclusiv
accesul la bucla locală, la infrastructura şi la serviciile necesarefurnizării de
servicii prin bucla locală; furnizarea neautorizată a serviciilor de comunicații
electronice, utilizând reţelele altor furnizori; accesul neautorizat la
infrastructura fizică, inclusiv la clădiri, canalizaţii şi piloni; accesul
neautorizat la sistemele software, inclusiv la sistemele de suport operaţional;
accesul neautorizat la sistemul de conversie a numerelor sau la sistemele care
oferă funcţionalitate echivalentă; accesul neautorizat la rețele fixe şi mobile,
in special pentru roaming; accesul neautorizat la sistemele de acces
condiţionat pentru serviciile de televiziune digitală; accesul neautorizat la
serviciile de reţele virtuale. Se interzice de asemenea utilizarea resurselor
limitate (canalelor, frecvenţelor radio şi resurselor de numerotare) neatribuite
de către autoritatea de reglementare.
Potrivit art. 16 din Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul
poliţistului ( N r . 3 2 0 , d i n 27 decembrie 2012) poliţia are dreptul să
constituie şi să administreze, anumite date cu caracter persoanal printre care
sunt şi date despre persoanele condamnate pe teritoriul Republicii Moldova
şi pe teritoriile altor state; persoanele puse sub învinuire;
 Articolul 7-28
Persoanele eliberate de răspundere penală: ca urmare a unui act de amnistie sau de graţiere, dacă prin
acesta a fost anulată aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită; in legătură cu expirarea termenului de
prescripţie; în caz de deces; in legătură cu schimbarea situaţiei; persoanele care au săvârşit infracţiuni
aflându-se în stare de iresponsabilitate; persoanele anunţate în căutare de către organele de urmărire penală
ale Republicii Moldova sau ale altor state; persoanele reţinute şi arestate pe teritoriul Republicii Moldova in
scop de extrădare; persoanele reţinute şi arestate ca fiind bănuite sau învinuite de săvârşirea unei
infracţiuni...
Curt. Const. a Germaniei, in Hot. Privind stocarea datelor (Nr.11, din 2 martie 2010) menţionează că
stocarea dalelor de trafic din telecomunicaţii, fără o ocazie anume, in scopul utilizării acestora în mod
calificat in activitatea de urmărire penală şi contracarare a pericolelor, precum şi in îndeplinirea atribiţiilor
serviciilor de informaţii, aşa cum prevăd art.113a şi art.113, nu este compatibilă per se cu art.10 din
Constituţie. În cazul in care se acordă suficientă atenţie amplorii deosebite a intervenţiei, stocarea fară o
ocazie anume a datelor de trafic in telecomunicaţii nu face obiectul, ca atare interdicţiei stricte de stocare
preventivă a datelor in sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale federale. Dacă reglementarea legală se va
realiza in mod adecvat, aceasta poate să intrunească cerinţele de proporţionalitate. În orice caz, o astfel de
stocare reprezintă o ingerinţă deosebită, cu o răspândire cum nu a mai cunoscut până acum sistemul juridic.
Chiar dacă stocarea nu se referă la conţinutul comunicării, din aceste date se pot deduce date care
permit obţinerea de concluzii suficiente până la nivelul sferei intime a persoanelor. Datele despre apelat,
data, ora şi locul convorbirii telefonice, urmărite pe parcursul unei perioade mai îndelungate permit, prin
combinare, conturarea unor imagini detaliate asupra apartenenţei sociale sau politice, preferinţelor,
înclinaţiilor şi slăbiciunilor personale. În funcţie de folosinţa telecomunicaţiilor, o astfel de stocare poate,
practic, să facă posibilă întocmirea unor proifile pertinente asupra personalităţii şi traseelor oricărui cetăţean.
Totodată creşte riscul pentru cetăţeni, de a fi expuşi şi altor investigaţii, fără ca ei să fi generat un motiv
pentru astfel de acţiuni.
În plus, posibilităţile de abuz coroborate cu o astfel de culegere de date îşi amplifică efectul apăsător.
Mai ales atunci când stocarea şi utilizarea datelor nu sunt sesizabile, stocarea de date de trafic din
telecomunicaţii permite, dacă nu se realizează pentru o anumită situaţie, apariţia unui sentiment ameninţător
difuz de supraveghere, ceea ce poate afecta percepţia imparţială a drepturilor fundamentale în multe
domenii.Cu toate acestea, o astfel de măsură de stocare poate fi compatibilă cu art. 10 alin. 1 din Constituţie
in anumite condiţii. În primul rînd, trebuie ca stocarea datelor de trafic de telecomunicaţii să nu se realizeze
direct de către stat, ci prin asumarea acestei obligaţii de către operatorii privaţi. Astfel, in momentul stocării,
datele nu sunt consolidate, ci rămân la mai multe societăţi particulare diferite şi nu sunt la dispoziţia statului
in mod direct, în totalitate. Stocarea pe o perioadă de şase luni nu constituie nici aceasta o măsură care să
conducă la stocarea totală a comunicaţiilor sau activităţilor cetăţenilor.
Mai mult, se porneşte, incă in mod limitat, de la importanţa deosebită a telecomunicațiilor în lumea
modernă şi se reacţionează la potenţialul de pericol specific al acestora. De aceea este atît de important
reconstruirea tocmai a legăturilor in activitatea de urmărire penala si contracararea pericolelor in mod
efectiv..
Articolul 16. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret
TEXT
(1) În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat.
(2) Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştință de toate
actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală în instanţa de judecată prin
interpret.
(3) ... Procesul penal se poate, de asemenea, desfăşura in limba acceptată de majoritatea persoanelor
care participă la proces. În acest caz, hotărîrile procesuale se întocmesc in mod obligatoriu şi in limba de
stat.
(4) ... Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecatăse înmînează
bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o
cunoaşte, in modul stabilit de prezentul cod.
NOTE
 Articolul 7-28
În X c. Austriei (29 mai 1975, Par. 1-4), unde reclamantul pretindea că nu a beneficiat de asistența
gratuită a unui interpret pentru a comunica cu apărătotorul care nu vorbea limba maternă a reclamantului.
Comisia Europenă a menţionat că Articolul 6 (3) (e)se aplică in realitate relaţiilor dintre acuzat şi judecător...
in circumstanţele cauzei, Comisia nu a exclus că apărarea a fost pregătită mai greu din cauza neânţelegerilor
dintre reclmant și avocatul său. Cu toate acestea, reclamantul trebuia să fie responsabil pentru această
situaţie. El, desigur, a putut să aleagă un alt avocat care să cunoască bine limba franceză sau să solicite un
interpret pe care l-ar fi remunerat personal. Dacă nu a avut mijloace suficiente pentru a plăti un avocat şi/sau
un interpret în scopul apărării sale, el putea solicita asistenţă juridică gratuită. Comisia menţionează in
această privinţă că,potrivit practicii austriece, la desemnarea apărătorului se iau in considerare cerinţele
lingvistice specifice. În afară de aceasta, asistenţa juridică gratuită poate fi extinsă astfel încît să includă
serviciile unui interpret ...Din articolul 6 (3) al Convenţiei nu poate rezultaI ...un drept general pentru acuzat
de a beneficia de traducerea dosarului instanţei. Comisia a reamintit că drepturile asigurate in baza
articolului 6 (3) sunt cele ale apărării în general şi nu cele ale unui acuzat vizat separat ... Totuşi, trebuie de
menţionat că o parte a dosarului a fost elaborată în germană, astfel încât a putut fi înţeleasă de apărătorul
reclamantului, însă cele mai importante documente erau in franceză şi puteau fi citite de reclamant personal.
Reclamantul trebuia să-şi asume personal responsabilitatea pentru orice dificultate lingvistică cu care s-a
confruntat din motivele expuse mai sus ...
În Suman c. Turciei (5 aprilie 2011, nr. 35292/05, Par. 35-37), Curtea Europeană a reiterat principiile
generale aplicabile art. 6 § 3 lit. e), pe marginea prelinsei încălcări a dreptului reclamantei la asistenţa
gratuită a unui interpret, ea fiind necărturară şi vorbitoare de limbă kurdă. Astfel, chestiunea privind
cunoştinţele lingvistice ale acuzatului sunt de o importanţă vitală pentru procesul penal, fiind necesară
examinarea dacă natura infracţiunii imputabile şi întrebările adresate acuzatului de către instanţele naţionale,
sunt sufeient de complexe pentru a cere o cunoştinţă detaliată a limbii vorbite de autorităţile naţionale.
Asistenţa unui interpret trebuie acordată pe parcursul întregii faze a investigaţiei, in afara situaţiei când
in lumina circumstanţelor concrete ale speţei se demonstrează existenţa unor motive convingătoare de a
restricţiona dreptul acuzatului la asistenţa promovată de interpret.
În Cuscani c. Regatului Unit. (21 septembrie 2002, nr. 32771/96, Par. 38 - 40), Curtea a observat ca
problemele reclamantului privind neînţelegerea limbii engleze şi incapabilitatea de a inţelege procesul au
devenit vitale pentru prima dată la 4 ianuarie 1996 când Judecătorul de fond a fost informat că reclamantul
doreşte să-şi recunoască vinovăţia cu privire la acuzaţiile înaintate împotriva lui. La cererea avocatului
reclamantului, judecătorul de fond a ordonat să fie prezent un interpret la şedinţa de anunţate a sentinţei din
26 ianuarie 1996 ... Astfel, judecătorul a fost Înştiinţat că reclamantul are probleme de înţelegere. Totodată,
in pofida faptului că el mai devreme s-a asigurat ca reclamantul putea participa la procedurile ulterioare, se
pare că judecătorul personal a fost convins de asigurarea avocatului reclamantului privind abilitatea acestuia
de a „face ordine şi a redresa situaţia” ... După cum se ştie, judecătorul de fond i-a oferit reclamantului
posibilitatea de a recurge la ajutorul lingvistic al fratelui acestuia, în caz de necesitate.
Totodată, in opinia Curţii, judecătorul era cel care trebuia să verifice şi să determine necesităţile
reclamantului pentru interpretare, consultându- se cu cel interesat, mai ales, având in vedere că a fost
informat că insuşi avocatul reclamantului se confruntă cu dificultăţi atunci când comunică cu el. Trebuie de
menţionat că reclamantul pleda vinovat de acuzaţii serioase şi era pasibil de o condamnare severă cu
închisoarea. Sarcina, deci, consta în faptul că judecătorul personal trebuia să se reasigure că lipsa unui
interpret la audierile din 26 ianuarie 1996 nu va afecta participarea deplină a reclamantului intr-un proces de
o importanţă cruciala pentru el.
În circumstanţele speţei, Curtea a considerat că nu se poate afirma că această exigenţă a fost satisfăcută
prin faptul că reclamantul a fost lăsat să decidă, fără ca acesta să fie consultat de judecător, asupra
oportunităţii de a recurge la competenţele lingvistice ale fratelui sau, aşadar a avut loc o încălcare a
articolului 6 § 1 din Convenţie combinat cu articolul 6 § 3 (e).
Referitor la achitarea serviciilor unui interpret in Luedicke c Republicii Federale a Germaniei, (28
noiembrie 1978, nr. 6210/73, 6877/75, 7132/75, Par. 46), Curtea a reamintit că dreptul apărat de articolul 6
§ 3 (e)... cuprinde, pentru cineva care nu vorbeşte sau nu înţelege limba utilizata in instanţă, dreptul de a li
asistat gratuit de un interpret,fără a i se prezenta ulterior nota de plată pentru cheltuielile rezultate din această
asistență.
În Ozturk c Republica Federala Germană (21 februarie 1984, Par.49-56), petiţionarul amendat pentru
 Articolul 7-28
încălcarea regulilor de circulaţie s-a plâns de faptul ca el urma să plătească pentru serviciile interpretului sau
in timpul procesului, afirmând că aceasta constituie o încălcare a dreptului sau de a fi asistat in mod gratuit
de un interpret, în baza art.6 alin. 3(e). În legislaţia germană persoana învinuită poate fi supusă plăţii
cheltuielilor de judecată. Curtea a stabilit ca art. 6 alin. 3 (e) este încălcat în cazul în care persoana
condamnata este supusă achitării serviciilor interpretului, art. 6 alin. 3 (e) prevede asistența gratuita a unui
interpret pentru fiecare persoana învinuită de comiterea unei fapte penale, daca el nu vorbeşte sau nu
înţelege limba folosită in instanţă. Condamnarea finala a persoanei nu lipseşte persoana de acest drept.
În ce priveşte informarea cu privire la acuzaţii in Kamasinski c. Austriei (19 decembrie 1989, nr.
9783/82, Par. 74, 79, 83, 85), Curtea a arătat că dreptul garantat de art. 6 parag.3 lit. e) din Convenţie este
unul concret şi efectiv, obligaţia autorităţilor competente nefiind limitată la a desemna un interpret, ci, în
cazurile în care sunt sesizate in acest sens, la a exercita un anumit control cu privire la calitatea interpretării
asigurate, Paragraful 3 lit. a) al art. 6 precizează limitele interpretării ce trebuie dată in acest caz, astfel încît
acuzatul să beneficieze de dreptul de a fi informat, in termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege
şi in mod amănunţii, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. În timp ce această prevedere nu
precizează dacă informaţiile relevante, trebuie să fie oferite in formă scrisă sau traduse in formă scrisă
pentru un acuzat străin, ea precizează însă necesitatea acordării unei atenţii deosebite notificării „acuzației”
către persoana interesată. Actul de acuzare joacă un rol determinant in urmărirea penală, in sensul că de la
momentul prezentării lui inculpatul este oficial anunţat in scris cu privire la elementele de fapt şi de drept ale
acuzaţiei ce i se aduce. Un acuzat care nu estefamiliarizat cu limba folosită în instanţă poate, in practică, să
fie dezavantajat dacă nu i se pune la dispoziţie o traducere a actului de acuzare, intr-o limbă pe care o
înţelege.
Curtea a observat că, in cauza examinată, interpretarea in cursul procesului nu a fost simultană, ci
consecutivă şi sintetică, în special întrebările puse martorilor nefiind interpretate, dar a apreciat că acest
factor nu este suficient, in sine, pentru a constata o încălcare a art. 6 parag. 3 lit. d), fiind însă unul care
trebuie luat în considerare. Procesul- verbal al dezbaterilor, însumînd 17 pagini, semnalează prezenţa
constantă a unuiinterpret oficial, fără a se preciza insă limitele interpretării furnizate. Pe de altă parte,
procesul- verbal rezumă suficient de detaliat conţinutul mărturiilor, ca şi diverse declarații ale reclamantului
sau ale avocatului său. Aceste declaraţii nu au inclus, formal sau informal, niciun fel de obiecţiune cu privire
la calitatea sau limitele interpretării.
Având in vedere întregul dosar, Curtea nu a considerat că reclamantul nu ar fi putut, din cauza
interpretării deficiente, fie să înţeleagă probele acuzării, fie să pună întrebări sau sa determine interogarea
martorilor apărării.Faţă de obiecţiunea reclamantului in ceea ce priveşte faptul că nu a primit o traducere în
limba engleză a hotăririi pronunţate, ci numai dispozitivul, nu şi motivarea, Curtea a precizat că absenţa unei
traduceri scrise a hotărârii judecătoreşti nu reprezintă, in sine o încălcare a art. 6 parag. 3 lit. e), cu atât mai
mult cu cât reclamantului i-au fost prezentate oral acestea şi, in plus, el a introdus un exhaustiv recurs,
atacând hotărârea pronunţată in principalele sale aspecte de fond şi de procedura.
Potrivit Hot. Plen. CSJ (nr: 12 din 09 aprilie 1999,Par 6-7) Cu privire la respectarea legislaţiei despre
utilizarea limbii iu procedura judiciară, in toate instanţele judecătoreşti preşedintele şedinţei, după
deschiderea şedinţei, in mod obligatoriu anunţă limba de procedură, despre ce se face menţiune in procesul-
verbal. După anunţarea limbii de procedură, preşedintele şedinţei constată dacă participanţii la proces
posedă limba în care se desfăşoară şedinţa judiciară. Participarea interpretului este obligatorie nu numai in
cazul in care unul din participanţii la proces nu posedă limba în care se desfăşoară şedinţa, dar şi atunci când
unii din ei solicită să dea explicaţii prin interpret.
Limba de procedură anunţată sau stabilită la examinarea cauzei concrete in şedinţa de judecată
respectivă nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces. În procedura penală, atât pe parcursul, cât si
in şedinţa judiciară, participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor, precum şi martorilor care nu posedă
limba in care se desfăşoară procedura, li se garantează dreptul de a utiliza limba lor maternă ori o altă limbă
pe care o posedă. Concomitent, participanţilor la proces (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii
vătămate, părţii civilmente responsabile) li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele
dosarului prin intermediul interpretului..
În cazul in care hotărârile, sentinţele, deciziile in cauzele examinate au fost date într-o altă limbă decât
cea de stat şi acestea nu au fost anexate la dosar in limba de stat, instanţa ierarhic superioară va remite cauza
instanţei respective pentru înlăturarea încălcărilor comise. Procurorul sau avocaţii depun în instanţa de
 Articolul 7-28
judecată apeluri şi recursuri în limba in care a fost pronunţată hotărârea, asigurând traducerea acestor acte în
limba pe care o posedă participanţii la proces.. Concomitent procurorul sau avocatul au dreptul de a prezenta
in instanţă memorii sau rezumate de concluzii scrise in limba in care s- a desfăşurat procedura judiciară sau
intr-o altă limbă pe care o posedă. în ultimul caz ele trebuie să fie însoţite şi de texte traduse in limba in care
s-a desfăşurat procedura judiciară, semnate de procuror sau avocat. Instanţa de fond asigură traducerea
apelurilor, recursurilor prezentate de ceilalţi participanţi la proces in limba in care au fost întocmite
sentinţele, deciziile sau încheierile atacate.
Nerespectarea limbii de procedură în cauzele civile, penale şi contravenţionale serveşte drept temei din
oficiu pentru instanţele ierarhic superioare de a casa hotărârile judecătoreşti supuse căilor ordinare şi
extraordinare de atac, indiferent de existenţa altor temeiuri Legislaţia interzice ca judecătorul, procurorul,
ofiţerul de urmărire penală,avocatul, grefierul, expertul (specialistul) să exercite concomitent funcţia de
interpret. Necunoaşterea limbii in care se desfăşoară procedura judiciară de către procuror, avocat, expert
(specialist) nu exclude participarea lor la proces, intrucit drepturile lor se garantează prin intermediul
interpretului.
Articolul 17. Asigurarea dreptului la apărare
TEXT
(1) În tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau
de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
(2) Organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească sînt obligate să asigure participanților la
procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale, in condițiile prezentului cod.
(3) Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, invinuitului, inculpatului
dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau a unui avocat care acordă
asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste organe.
(4) La audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este în drept să interzică
prezenţa avocatului invitat de persoana audiată in calitate de reprezentant.
(5) În cazul in care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au mijloace de a plăti apărătorul, ei sînt asistaţi
gratuit de cite un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
NOTE
În Ocalan c. Turciei (12 mai 2005, nr. 46221/99, Par. 133), Marea Cameră a fost de acord cu analiza
Camerii in ceea ce priveşte efectele imposibilităţii reclamantului de a se consulta cu avocatul său în condiţii
de confidenţialitate (“dincolo de auzul unor terțe persoane"). După cum arată Marea Cameră dreptul unui
acuzat de a comunica în condiţii de confidenţialitate (“dincolo de auzul unor terţe persoane") cu avocatul său
reprezintă una din cerinţele elementare ale unui proces echitabil intr-o societate democratică şi rezultă din
art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie. Dacă un avocat nu poate discuta cu clientul său fără o astfel de
supraveghere, pentru a primi, in acest fel, instrucţiuni confidenţiale, asistenţa sa îşi pierde mult din utilitate,
in timp ce scopul Convenţiei este acela de a proteja drepturi concrete şi efective. Importanţa
confidenţialităţii întâlnirilor intre acuzat şi avocaţii săi a fost afirmată in numeroase texte internaţionale,
inclusiv în instrumente europene. Cu toate acestea, dacă există motive serioase, pot fi impuse restricţii cu
privire la accesul acuzatului la avocatul său. Aspectul relevant este dacă, in lumina întregii proceduri,
restricţia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil.
În speţă Curtea a observat că reclamantul şi avocaţii săi nu s-au putut consulta in condiţii de
confidenţialitate faţă de autorităţi (“dincolo de auzul autorităţilor”) in nicio fază a procedurilor. Curtea
consideră că o astfel de restricţie, atât in cadrul urmăririi penale, cât şi in cadrul judecăţii, l-a împiedicat în
mod inevitabil pe reclamant să discute cu avocaţii săi in mod liber şi să le pună întrebări care s-ar fi putut
dovedi importante pentru pregătirea apărării sale. Dreptul apărării a fost, prin urmare, afectat in mod sem-
nificativ.
În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului, potrivit căreia supravegherea întâlnirilor dintre reclamant şi
avocaţii săi era necesară pentru asigurarea securităţii reclamantului, Curtea a constatat că avocaţii fuseseră
aleşi de insuşi reclamant şi că nu exista niciun motiv a se bănui că aceştia ar fi pus in pericol viaţa
reclamantului. De altfel, avocaţii nu puteau să-l vadă pe reclamant in penitenciar decât după ce erau supuşi
 Articolul 7-28
unor serii de controale specifice. O simplă supraveghere vizuală din partea personalului penitenciarului,
acompaniată de alte măsuri, ar fi fost suficientă pentru asigurarea securităţii reclamantului.
În consecinţă, Curtea a apreciat că imposibilitatea pentru reclamant de a discuta cu avocaţii săi în
condiţii de confidenţialitate faţă de agenţii de securitate („dincolo de auzul agenţilor de securitate”) a
determinat o incălcare a drepturilor acestuia la apărare.
În Staroszczyk c. Poloniei (22 martie 2007, nr. 59519/00, Par. 122), Curtea considera că nu este rolul
stalului acela de a obliga un avocat, fie numit din oficiu, fie ales, să efectueze anumite proceduri legale sau
să promoveze căi de atac contrare opiniei sale cu privire la şansele de succes ale acestora. Astfel de puteri
acordate stalului ar fi in detrimentul rolului esenţial pe care il are profesiunea independentă de avocat intr-o
societate democratică, profesie întemeiată pe relaţia de încredere dintre avocat şi client. Curtea a subliniat că
responsabilitatea statului este aceea de a asigura un echilibru intre exercitarea efectivă a accesului la o
instanţă, pe de o parte, şi independenţa profesiei de avocat, de altă parte.
Referitor la obligaţiile avocatului de a acorda asistenţă calificată in Kamasinski c. Austriei, (19
decembrie 1989, nr. 9783/82, Par. 70), Curtea menţionează că statul nu poate fi responsabil pentru orice
eroare comisă de avocatul numit in vederea acordării asistenţei juridice, aceasta rezultă din independenţa ,în
raport cu statul, a profesiunii juridice. Apărarea constituie o legătură particulara între acuzat şi avocatul său
indiferent daca apărătorul a fost numit din oficiu sau remunerat in mod privat. Autorităţile naţionale
competente sunt ţinute să intervină doar în situaţiile când eşecul apărătorului de a promova o reprezentare
efeientă a intereselor individului este evident.
În Magee c. Regatului Unit (6 iunie 2000, nr. 28135/95, Par.44), Curtea a reamintit că refuzul
autorităţilor de a acorda acuzatului acces la serviciile unui avocat pentru o perioadă îndelungată de timp, in
situaţia când drepturile acuzatului ar fi in mod iremediabil prejudiciate, oricare ar fi justificarea acestui
refuz, este incompatibil cu respectarea drepturilor acuzatului în lumina accesului la justiţie.
În Nikolayenko c. Ucrainei (15 noiembrie 2012, nr. 39994/06, Par. 63), Curtea a menționat că lit. c) al
$ 3 art. 6 din Convenţie ataşează dreptului acuzatului la asistenţa judiciară gratuită a unui avocat două
condiţii, şi anume, lipsa mijloacelor financiare necesare remunerării unui apărător, şi interesele justiţiei, care
implică acordareaasistenței juridice fără plată. Curtea a mai subliniat că in situaţia când se stabileşte o
pedeapsă aspră in cadrul procesului penal, lipsa asistenţei juridice gratuite acordate persoaneiîn faţa
instanţelor ierarhic superioare in vederea contestării cuantumului pedepsei stabilite, nu satisface exigenţele
art. 6, încălcând dreptul acuzatului la asistenţa gratuită a unui avocat.
În Zdravko Stanev c. Bulgariei (6 noiembrie 2012, nr. 32238/04, Par. 36-41), Curtea a reiterat
circumstanţele specifce care denotă existenţa si aplicabilitatea celor două condiții privind acordarea
asistenţei juridice gratuite. Astfel, Curtea a specifcat că lipsa mijloacelor financiare sufciente poate fi
probată prin neangajarea acuzatului în cîmpul muncii. Or, şomajul persoanei nu incumbă de o manieră
strictă imposibilitatea acesteia de a retribui serviciile prestate de un apărător din oficiu, insă ţine de obligaţia
guvernului respondent să demonstreze faptul că in pofida neangăjârii, persoana dispunea efectiv de mijloace
financiare să remunereze avocatul. Cu referire la cea de-a doua condiţie, și anume, acordarea asistenţei
juridice gratuite dacă interesele justiţiei o cer, Curtea a stabilit că severitatea pedepsei care poate fi aplicată,
complexitatea cauzei şi situaţia personală a acuzatului (lipsa cunoştinţelor din domeniul dreptului etc.),
constituie circumstanțe relevante în care acordarea asistenţei unui avocat din oficu este crucială pentru
interesele justiţiei intr-un stat democratic. De asemenea, Curtea a subliniat că ori de câte ori speța vizează
privaţiunea de libertate a individului, interesele justiţiei de principiu presupun reprezentarea acuzatului de
către un jurist de carieră, şi dacă acuzatul este în iposibilitate de a remunera serviciile apărătorului, fondurile
publice trebuie să fie disponibile pentru asigurarea valorificării dreptului convenţional la asistenţa juridică
gratuită. Cu privire la problema comunicării persoanei deţinute cu avocatul său, Curtea in mai multe cauze
contra Moldovei a constat afectarea a dreptului la apărare sub mai multe aspecte.
Spre exemplu: în Castraveţ c. Moldovei, (13 martie 2007, nr. 23393/05, Par. 47-51), reclamantul a
pretins, în esenţă, că, datorită peretelui de sticlă din camera pentru intrevederi între avocat si client, el nu a
putut discuta în mod confidenţial cu avocatul său despre chestiuni ce ţin de procedurile legate de dreptul la
libertate. Curtea a considerat că în această cauză a fost încălcat articolul 5 par. 4. De asemenea, Curtea a
constatat că peretele din sticlă din CNA poate trezi suspiciunea că discuţiile între avocat şi client nu sunt
confidenţiale. În Modîrcă c. Moldovei, (10 mai 2007, nr. 14437/05, Par: 88- 99), Curtea a constatat o
violare a Convenţiei, prin împiedicarea comunicării intre reclamant şi avocatul său în condiţii de
 Articolul 7-28
confidenţialitate. Curtea a remarcat că problema lipsei confidenţialităţii a mai fost menţionată, constituind o
îngrijorare serioasă pentru întreaga comunitate a avocaţilor din Republica Moldova. Referirile reclamantului
la probe indirecte in susţinerea afirmaţiilor sale precum că discuţiile sale cu avocatul său au fost ascultate la
CNA, in contextul îngrijorării generale a baroului, pot fi suficiente pentru a mări îngrijorarea observatorului
obiectiv. Situaţia dată a făcut dificil schimbul de documente, fapt ce a îngreunat mult sarcina avocatului.
Curtea a mai constatat că peretele din sticlă a fost instalat ca o măsură generală, fără a se lua in consideraţie
caracterul deţinuţilor, circumstanţele lor personale.
În Leva c. Moldovei, (15 decembrie 2009, nr. 12444/05, Par: 64-71) reclamanţii s-au plâns că nu li s-a
permis să se întâlnească in mod confidenţial cu avocaţii lor, dat fiind faptul că dânşii trebuiau să poarte
discuţiile direct in biroul ofiţerului de urmărire penală in prezenţa acestuia şi a unei persoane de gardă care
era mascată. O.L. s-a întâlnit cu avocatul său intr-o încăpere in care aceştia erau separaţi printr-un paravan
din sticlă şi unde erau nevoiţi să strige pentru a se auzi între ei. Prin urmare, nu a existat confidenţialitate in
comunicarea dintre avocat şi client. Reclamanţii au depus plângerea iniţială in temeiul articolului 6 § 3 din
Convenţie, dar in observaţiile lor ulterioare s-au referit la aceasta in temeiul articolului 5 § 4 din Convenţie.
Potrivit Hot. Plen CSJ Cu privire la practica aplicării legislaţiei pentru asigurarea dreptului la
apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condamnatului in procedură penală (nr.11 din 24
decembrie 2010 Par: 2), dreptul la apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor
de care, potrivit legii, dispun justiţiabilii pentru a-şi apăra interesele. Acest drept este prevăzut expres atât in
art.26 din Constituţia Republicii Moldova, cât şi in art.6 par.3 lit.c) din Convenţie. Astfel, organul de
urmărire penală şi instanţa judecătorească sunt obligate să asigure bănuitului, învinuit ului, inculpatului
dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau a unui avocat care acordă
asistenţă juridică garantată de stat. În cazul in care persoanele respective nu au mijloace de a plăti apărătorul,
ele sunt asistate gratuit de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Articolul 18. Publicitatea şedinţei de judecată
TEXT
(1) În toate instanţele judecătoreşti şedinţele sint publice, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul
cod.
(2) Accesul in sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe
parcursul întregului proces sau al unei părţi din proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau
securităţii naţionale, cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor in proces o cer, sau în
măsura considerată strict necesară de către instanţă cînd, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar
putea să prejudicieze interesele justiţiei.
(21) În procesul in care un minor este victimă sau martor, instanţa de judecată va asculta declaraţiile
acestuia intr-o şedinţă închisa.
(3) Judecarea cauzei in şedinţa închisă a instanţei trebuie argumentată şi efectuată cu respectarea
tuturor regulilor procedurii judiciare.
(4) În toate cazurile, hotărîrile instanţei de judecată se pronunţă in şedinţă publică.
NOTE
În Diennet c. Franţei (26 septembrie 1995, nr. 18160/91, Par. 33), Curtea Europeană reiterează
afirmaţiile sale din juriprudenţa anterioară potrivit cu care aşa-numita publicitate protejează justiţiabilii
contra unei justiţii secrete scăpate de sub controlul publicului. Ea constitie astfel unul din mijloacele care
contribuie la păstrarea încrederii în instanțele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o oferă administrării
justiţiei, ea ,ajută la atingerea scopului articolului 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garantare se află printre
principiile oricărei societăţi democratice in sensul Convenţiei .Este adevărat că, Convenția nu oferă un
caracter absolut acestui principiu: in aceiaşi termeni ai articolului 6 $ 1 accesul in sala de şedinţe poate fi
interzis presei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a acestuia in interesul moralităţii
(...), atunci când (...) protecția vieţii private a părţilor la proces o impun, sau in măsura considerată absolut
necesară de către instanţă atunci când, in împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei.
Referitor la pronunţarea publică in Pretto si alţii c Italiei (8 decembrie 1983, nr.7984/77 Par 28),
Curtea a remarcat- nu înseamnă obligator ca hotărârea să fie citită in incinta instanţei de judecată, dar să
 Articolul 7-28
asigure suficient accesibilitatea publicului. Posibilitatea de a obţine o copie a hotărârii de la grefier sau de a
citi hotărârea intr-o culegere oficială de jurisprudenţă publicată asigură publicitatea fără ca hotărârea să fie
citită cu voce tare.
Cu referire la publicitatea şedinţei de examinare a demersului privind aplicarea arestului, Curtea, în
Bocellari şi Rizza c Italiei (13 noiembrie 2007, nr 399/02, Par. 34-41), a constatat că apliarea măsurilor
preventive în camera de consiliu atât in prima instanţă cît și în instanţa de apel sunt expres prevăzute de lege,
iar părţile nu au posibilitatea de a cere şi a obţine o examinare publică. Interese superioare precum protecţia
vieţii privatesau interese financiare pot fi invocate adesea în acest tip de procedură. De altfel o procedură
vizând în principal controlul financiar şi circulaţia capitalurilor poate prezenta un grad ridicat de tehnicitate.
Totuşi nu trebuie pierdută din vedere miza procedurilor de prevenire şi efectele pe care sunt susceptibile şi le
producă asupra situaţiei personale a celor implicaţi. Acest gen de procedură urmăreşte aplicarea confiscării
bunurilor sau capitalurilor, fapt ce pune direct şi substanţial in discuţie situaţia patrimonială a justițiabilului.
Raportat la o asemenea miză nu s-ar putea afirma că acest control public nu este o condiţie necesară pentru a
garanta respectarea drepturilor celui interesat in esenţă. Curtea a hotărât că justiţiabilii implicaţi intr-o
procedură de aplicare a măsurilor preventive trebuie să aibă cel puţin posibilitatea de a solicita o şedinţă
publică in faţa camerilor specializate ale tribunalelor şi curţilor de apel.
Potrivit Regulamentului CSM privind înregistrarea audio digitală a şedinţelor de judecată (12 aprilie
2013) în scopul protejării confidenţialităţii informaţiei dezvăluite în cadrul şedinţelor de judecată cu caracter
închis, conform art. 23 al Codului de procedură civilă şi art. 18 al Codului de procedură penală, participanţii
la proces au dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal intocmit in scris şi să audieze înregistrările audio ale
şedinţei de judecată respective.
Plen. CSJ în Hot CU privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
Constituţiei Republicii Moldova (30 ianuarie 1996, nr. 2, Par. 13), menţionează că principiul publicităţii în
dezbaterile judiciare, garantat de articolul 117 din Constituţie, asigură cetăţenilor dreptul de a asista la
judecarea cauzelor in orice instanţă judecătorească. Judecarea proceselor în şedinţa închisă se admite numai
in cazul in care dezbaterea publică ar putea aduce atingere ordinii, moralităţii publice sau securităţii părţilor,
ori contravine intereselor păstrării unui secret de stat, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În conformitate cu articolele 28 şi 30 din Constituţie, statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială
şi privată, asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi
al celorlalte mijloace legale de comunicare. Limitarea acestor drepturi este admisă numai în temeiul legii, in
scopul asigurării secretului scrisorilor, al telegramelor şi al altor trimiteri poştale personale ale cetăţenilor
instanţele judecătoreşti pot să le dea citire in şedinţa judiciară numai cu consimţâmintul persoanelor intre
care a avut loc această corespondenţă, în caz contrar această corespondenţă trebuie să fie examinată in
şedinţă închisă.
Dacă judecarea cauzei în şedinţă deschisă contravine intereselor păstrării secretului de stat sau încalcă
drepturile constituţionale ale cetăţenilor de a păstra secretul corespondenţei, de a respecta şi ocroti viaţa
intimă, familială şi privată, precum şi in cazuri prevăzute de lege chestiunea cu privire la judecarea cauzei în
şedinţă închisă poate fi abordată nu numai de către participanţii la proces, dar şi de către instanţa
judecătorească din oficiu. Despre judecarea procesului in şedinţă închisă instanţa judecătorească este
obligată sa adopte o încheiere motivată. Judecarea procesului în şedinţă închisă se efectuează cu respectarea
tuturor cerinţelor procedurii judiciare, însă hotărârea se pronunță public.
Potrivit Hot. Plen. CSJ Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracțiunilor privind viaţa
sexuală (7 noiembrie 2005, nr. 17, Par. 21), judecarea cauzelor din categoria infracţiunilor privind viaţa
sexuală se desfăşoară, de regulă, în şedinţa închisă, cu respectarea prevederilor art. 18 C. proc. pen..
Hotărârea de a judeca cauza închisă trebuie argumentată, fiind respectate normele procedurii judiciare.
Este interzis ca in şedinţa de judecată să se facă abuz de aspectele care nu au legătură cu cauza și care
înjosesc onoarea şi demnitatea părţii vătămate. Preşedintele şedinţei este obligat să reacţioneze şi să curme
cu promptitudine comportamentul netacticos al persoanelor participante in şedinţa de judecată.
Articolul 19. Accesul liber la justiţie
TEXT
(1) Orice persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în
termen rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială, legal constituită, care va acţiona in
 Articolul 7-28
conformitate cu prezentul cod.
(2) Persoana care efectuează urmărirea penală şi judecătorul nu pot participa la examinarea
cauzei in cazul in care ei, direct sau indirect, sint interesaţi in proces.
(3) Organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea
sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atît circumstanţele care
dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cit şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi
circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea.
NOTE
În Ashingdane c. Regatului Unit (28 mai 1985, nr. 8225/78, Par. 55), Curtea a menționat că
principiului liberului acces la justiţie nu este un drept absolut. Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura
sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări sau condiţionări atât timp cât nu este
atinsă însăşi substanţa sa.
În Fontaine şi Bertin c. Franţei (8 iulie2003, nr. 38410/97, Par. 63-65), Curtea a menționat că
obligaţia legală de a fi reprezentat in justiţie de un avocat, o persoană însărcinată legal cu procedura sau de
un consilier, in principiu, este dictată de complexitatea raţionamentului juridic, pe care un profan nu-l poate
duce intodeauna la bun sfirşit. În , consecință, dreptul unei persoane de a fi asistată de un apărător, în special
intr-o afacere complexă, este un element esenţial al procesului echitabil. Acest drept nu poate să dispară in
cauză de casaţie. Curtea estimează astăzi că persoanele care înaintează recurs în anularee, fără să solicite
ajutor jurisdieţional, ceea ce le-ar fi oferit asistenţa unor avocaţi specializaţi, nu pot fi consideraţi că ar fi
renunţai şi la procedura cotradictorie. Respingerea cererii unui deţinut de a-şi contacta avocatul pentru ca
aceasta să intenteze o acţiune in defăimare împotriva unui guardian este echivalentă cu o interdicţie de acces
la justiţie.
În Golder c. Regatului-Unit (21 februarie 1975, nr. 1451/70, Par. 36), Curtea a menţionat la fel, că
vizita unui avocat la clientul său deţinut, care primeşte îngrijiri medicale la spital pentru leziuni suportate in
închisoare şi care doreşte sa urmărească in justiţie administaţia penitenciarului pentru daune şi interese, are
raport cu un litigiu privind drepturi cu caracter civil: dreptul in cauză fiind in speţă determinant pentru
exercitarea dreptului de acces la judecător.
În Hot. Pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova (nr. 225-XV, din 30 mai 2003, nr. 14 din 15.11.2012, Par. 50-59), Curt. Const. menţionează că
principiul accesului liber la justiţie urmează a fi privit nu doar ca o garanţie fundamentală pentru exercitarea
efectivă a drepturilor şi libertăţilor persoanei, ci şi ca o normă imperativă chemată să dea sens noţiunii de
“stat de drept”. Din perspectiva guvernării drepturilor şi libertăţilor, Legea fundamentală fortifică
prevederile art.20 printr-o serie de alte drepturi şi principii instituţionale. Un principiu indispensabil al
principiului accesului liber la justiţie este principiul existenţei unor instanţe independente şi imparţiale.
Acest principiu se materializează prin prevederile art. 114 din Constituţie, conform căruia justiţia se
înfăptuieşte, in numele legii, numai de instanţele judecătoreşti. De asemenea, accesul la justiţie nu poate fi
realizat pe deplin în lipsa garantării dreptului la apărare (art.26 din Constituţie), care constituie o condiţie
necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei. Curtea menţionează că, in contextul sesizării date, toate aceste
articole invocate supra sunt interconexe. Subsidiar normelor constituţionale, accesul liber la justiţie nu este
consacrat ca un drept cetăţenesc fundamental, atît prin art.6 pct.l din Convenţia Europeană, cât şi prin art.10
din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice. Prin limitele permise de art.4 din Constituţie de a aplica şi interpreta
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului in concordanţă cu actele internaţionale la
care Republica Moldova este parte, Curtea reţine că prin prisma art.6 pct.l din Convenţia Europeană, precum
şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul de acces la justiţie nu poate fi absolut, el poate implica
limitări, inclusiv de ordin procedural, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit.
Curtea Europeană a statuat că, dincolo de limitele care circumscriu conţinutului acestui drept, există loc
pentru restrîngeri aduse implicit.
În Hot. Privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 37 din Codul de procedură
penală al Republicii Moldova (nr. 20, din 16 iulie 2013, Par. 30- 32), Curt. Const. a arătat că Legea
fundamentală consacră accesul liber la justiţie nu numai ca un drept fundamental, recunoscut fiecărei
persoane, dar, mai presus de toate, ca un principiu imanent al sistemului de garanţii al drepturilor şi
 Articolul 7-28
libertăţilor cetățenești. Acest aspect este fundamentat de prevederile art.15 din Constituţie, potrivit căruia:
”Cetaţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin constituţie şi prin
alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”. Dreptul de acces la justiție presupune accesul la drepturile
procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Conform art.114 din Constituţia Republicii Moldova, justiţia
se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti. Potrivit art.72 alin.(3) lit.e) din Constituţie,
organizarea, instanţelor judecătoreşti intră in competenţele Parlamentului, pe care acesta le exercită prin
adoptarea legilor organice. În context, si dispoziţiile art.115 alin.(4) din Constituţie statuează că
organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege
organică. Astfel, stabilirea competenţei materiale sau jurisdicţionale constituie prerogativa legiuitorului,
care poate institui, in considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale.
Curtea Constituţională a Germaniei in (hotărârea primei camere ,20 martie 1956, 1 BvR 479:55)
menţionează că regula conform căreia „ Nimeni nu poate fi privat de judecătorul legal,, la fel ca şi asigurarea
independenţei instanţelor, trebuie să prevină intervențiile persoanelor neautorizate in actul de justiţie şi să
protejeze încrederea justiţiabialilor și a opiniei publice în imparţialitatea şi obiectivitatea instanţelor; pentru
a contracara eludarea acestei reguli, se interzic tribunalele extraordinare, motivul pentru această interdicţie
fiind unul de ordin istoric. Deoarece aceste prevederi realizează, în esenţă, principiul statului de drept, la
nivelul organizării instanţelor, acestea au fost incluse în cele mai multe dintre Constituţiile landurilor
germane din sec.XIX-lea, conferindu-li-se astfel statutul de normă constituţionala. Art.105 din Constituţia de
la Weimar a conti- nuat această tradiţie. Pe măsură ce au fost perfecţionate principiile statului de drept şi cel
al separării puterilor in stat, au fost îmbunătăţirile şi dispoziţiile privind judecătorul legal. Legea de
organizare a instanţelor, procedurile şi planurile de repartizare a lucrătorilor de la instanţe au stabilit
competenţă teritorială şi materială a acestora, repartizarea lucrărilor componenţa completelor. Astfel, iniţial
se ştia că “nimeni nu poate fi privat de judecătorul legal”, această regulă fiind îndreptată mai ales spre
exterior, adică împotriva oricărei forme de «justiţie de cabinet»; intre timp, rolul de protecţie al acestei
norme avea să se extindă şi asupra faptului că nimeni nu poate fi privat, prin măsuri organizatorice de la
instanţă, de judecătorul investit conform legii să judece in cauza sa.
Curt. Const. a României, (Dec. nr. 221 din 21 aprilie 2005) menţionează că liberul acees la justiţie
semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că
drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi
supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului in faţa instanţelor
judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse in art 126 alin.
(2). În Dec. nr. 666 din 15 decembrie 2005, Curtea menţionează că articolul 21 din Constituţie garantează
accesul liber la justiţie, cu finalitatea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale reclamantului,
fară a conţine nicio precizare referitoare la modul in care acestea urmează a fi dovedite. Este insă evident că,
pentru a putea fi apărate, ele trebuie să existe, iar existenţa lor trebuie probată în condiţiile prevăzute prin
lege. Aceasta nu îndreptăţeşte însă susţinerea că instituirea anumitor exigenţe in materie ar constitui o
încălcare a accesului liber la justiţie. În Dec. nr. 230 din 15 februarie 2011, Curtea remarcă că legiuitorul
poate să reglementeze termenele de declarare a căilor de atac, forma in care trebuie să fie făcută declaraţia,
conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi
altele de acelaşi gen, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului de acces la justiţie in substanţa sa..
Articolul 20. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil
TEXT
(1) Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale se face in termene rezonabile.
(2) Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale sint:
1) complexitatea cazului;
2) comportamentul participanţilor la proces;
3) conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată;
1
3 ) importanţa procesului pentru cel interesat;
4) virsta de pină la 18 ani a victimei.
(3) Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale in care sint persoane aflate in arest preventiv, precum
şi minori, se fac de urgenţă şi in mod preferenţial.
 Articolul 7-28
(4) Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către procuror, iar la judecarea
cazului - de către instanţa respectivă.
(5) În situaţia in care, la efectuarea urmăririi penale sau la judecarea unei cauze concrete, există
pericolul încălcării termenului rezonabil, participanţii la proces pot adresa judecătorului de instrucţie sau,
după caz, instanţei care judecă in fond cauza o cerere privind accelerarea urmăririi penale sau a procedurii
de judecare a cauzei. Examinarea cererii se face in absenţa părţilor, in termen de 5 zile lucrătoare, de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către un alt judecător sau de un alt complet de judecată decit cel
care examinează cauza.
(6) Judecălorul de instrucţie sau instanţa decide asupra cererii din alin.(5) printr-o încheiere motivată,
prin care fie că obligă organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa care judeca in fond cauza să
întreprindă un act procesual, stabilind, după caz, un anumit termen pentru accelerarea procedurii, fie că
respinge cererea. Încheierea nu se supune nici unei căi de atac.
NOTE
În Tomasi c Franţei, (27 august 1992, nr. 12850/87, Par. 125), Curtea a constatat că din lectura
deciziilor luate in privinţa sa cauza nu prezenta nicio complexitate specifică. În afară de aceasta, reclamantul
nu a contribuit deloc la întârzierea rezultatului procedurii, atacând ordonanţa judecătorului, care nu a dat
curs plângerii in faţa Camerei de acuzare din Bordeaux, astfel invitând-o să decidă o informaţie
suplimentară. Responsabilitatea pentru întârzierile observate o poartă, mai ales autorităţile judiciare. In
special, procurorul Republicii Bastia a sesizat Curtea de Casaţie mai mult de un an pentru a desemna
jurisdicţia de instrucţie competentă. Din partea sa, judecătărul de instrucţie din Bordeaux l -a audiat doar o
singură dată pe Dl Tomasi şi se pare că nu a făcut nici o notă informativă in perioada martie-septembrie
1985, apoi in perioada ianuarie 1986 - ianuarie 1987,fiind constatată o violare a art. 6§1 din Convenţie.
În Calvelli şi Ciglio c Italiei. (17 ianuarie 2002, nr. 32967/96, Par. 65 - 67), in speță procedura in
cauză, potrivit Curţii, capătă o complexitate incontestabila. Ea relevă, prin altele, că dacă prin constituirea in
parte civilă a reclamanţilor, la 7 iulie 1989, unele întârzieri cu certitudine regretabile au afectat cursul
procedurii in primă instanţă în special in perioada când a fost trimis in judecată E.C., la 12 iunie 1991, şi
prima audiere, care a avut loc la 2 iulie 1992, adică peste un an; apoi nu a fost nici o perioadă de inactivitate
semnificativă (in afară de faptul că reamânarea primei audieri a fost provocată de o grevă a avocaţilor . În
aceste împrejurări, Curtea consideră că durata de zece ani, trei luni şi zece zile, a unei proceduri pentru patru
nivele de jurisdicţie nu ar putea fi considerată că fiind nerezonabilă.
În Vachev c Bulgariei, (8 iulie 2004, nr 42987/98, Par 88, 91 - 93, 96), Curtea a fost de acord că
procedurile penale împotriva reclamantului erau complexe. Curtea nu este convinsă de faptul că pretinsul
eşec de a solicita descalificarea experţilor in timp util a fost la originea oricărei întârzieri. Autorităţile
trebuiau să se conformeze regulilor procedurii penale şi de a numi experţii a căror imparţialit nu poate fi
pusă la îndoială. În ceea ce priveşte înlocuirea avocatului reclamantului, acesta nu pare să fie moti principal
pentru care procurorii au decis să intoarcă cauza înapoi pentru investigare. Aceasta a devenit necesar in
special deoarece anumite fapte nu au fost in totalitate elucidate. Investigatorul a comis greşeli in calificarea
legală a infracţiunilor pretinse împotriva reclamantului, iar unul din experţii specialişti care a pregătit raport
trebuia înlocuit. În ceea ce priveşte celelalte întârzieri atribuite reclamantului, care in total au constituit 2
săptămâni, ele nu au un impact semnificativ pe parcursul întregii perioade care trebuie luată în consideraţie,
peste cinci ani şi nouă luni, procedurile rămâneau la nivelul preliminar al investigaţiilor. Chiar dacă luăm in
consideraţie faptul că, această cauză era complexă din punct de vedere legal şi de fapt, o asemenea perioadă
de timp este excesivă. De asemenea in perioade îndelungate de timp nu se desfăşura nicio activitate.
În Sari c. Turciei şi Danemarcei (8 noiembrie 2001, nr 21889/93, Par. 76-78, 79,80, 88). Curtea a
observat că faptele pentru care a fost inculpat reclamantul s-au petrecut in Danemarca, probele fiind strinse
de autorităţile acestui stat. Urmare a fugii reclamantului in Turcia, autorităţile daneze s-au aflat in
imposibilitatea de a efectua interogatoriul, element major al instrucţiei penale. Arestarea reclamantului şi
judecarea sa au avut loc in Turcia, hotârirea definitivă fiind pronunţată de autorităţile acestui stat. In fapt,
cauzele sunt tratate nu numai aspecte de procedură penală, ci şi, într-o primă fază şi pe cele de extrădare,
urmate de procedura de transfer de jurisdicţie între cele două state. Curtea a precizat că aceste proceduri au
prezentat o relativă complexitate, in special din cauza faptului că implicau competenţele a două state: statul
locului unde a fost săvârşită infracţiunea urmărea extrădarea persoanei acuzate, pe cind statul in care se afla
acuzatul urmărea transferul de jurisdicţie; primul stat se afla in imposibilitatea de a aduce acuzatul in faţa
 Articolul 7-28
organelor judiciare, iar cel de al doilea in imposibilitatea de a administra probe. Procedura a devenit
complexă din momentul in care reclamantul a părăsit ilegal Danemarca, in aprecierea duratei totale de 8 ani
a procedurilor ţinindu-se cont de faptul că, mai bine de 2 ani, reclamantul s-a sustras procedurilor,
contribuind, astfel, substanţial, la prelungirea duratei acestora, nefiind încălcat art. 6 din Convenţie.
În Holomiov c. Moldovei (7 noiembrie 2006. nr. 30649/05. Par. 136- 147), la momentul pronunţării
hotărârii Curtea Europeană a notat că procedurile penale împotriva reclamantului care au început la 24
ianuarie 2002 se aflau in continuare pe rolul primei instanţe. Astfel, perioada care urma a fi luată in
consideraţie era de 4 ani, 9 luni şi 14 zile.Curtea a reiterat că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie
evaluată in lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de criteriile stabilite in jurisprudenţa sa, in special,
complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru
reclamant.
În ceea ce priveşte complexitatea cauzei. Curtea a constatat că procedurile in cauză s-au referit la mai
multe fapte de fraudă şi o acuzaţie de complicitate in dare de mită, care au necesitat audierea victimelor şi a
martorilor. Mai mult, in proceduri mai era un co-inculpat, care a fost acuzat împreună cu reclamantul de
complicitate in dare de mită. Totuşi, ea observă că, pe parcursul judecării cauzei, intre 23 mai 2002 şi 11
ianuarie 2006 (data la care Guvernul a trimis Curţii o copie a dosarului penal), au fost audiate doar patru
persoane. De asemenea, trebuie notat faptul că, Curtea Supremă de Justiţie şi Consiliul Superior al
Magistraturii au solicitat instanţei de judecată să grăbească examinarea cauzei.
În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea notează că, in timpul procedurilor in faţa
instanţelor de judecată naţionale, reclamantul a depus mai multe cereri in legătură cu cauza sa, de asemenea,
el şi-a înlocuit avocaţii de cel puţin cinci ori. Procesul s-a desfășurat in mai multe instanţe și a fost amânat
de mai multe ori... Curtea a reamintit că articolul 6 nu cere ca o persoană acuzată de o infracţiune să coo-
pereze activ cu autorităţile judiciare şi că un reclamant nu poate fi criticat pentru că a folosit pe deplin
posibilităţile oferite de legislaţia naţională pentru apărarea intereselor sale. Curtea a concluzionai că, deşi
reclamantul poate li considerat responsabil pentru perioadele semnificative de întârziere pe parcursul primei
părţi a procedurilor (până la 23 iunie 2003), comportamentul său de după acea dată se pare că nu a contribuit
substanțial la durata procedurilor. În ceea ce priveşte conduita autorităţilor naţionale, Curtea a notat că
acţiunile acestora sau mai degrabă inacţiunile lor au contribuit la multe întîrzieri in special, in cea de-a doua
parte a procedurilor. Timp de aproape cinci luni, din cauza unui conllict de competenţă intre Tribunalul
Chişinău şi judecătoria Centru,nu a avut loc nicio şedinţă judecătorească. După soluţionarea acestui conflict,
şedinţele judecătorești au fost amânate de multe ori din cauza absenţei judecătorului sau a procurorului. Mai
mult, şedinţele judecătoreşti erau deseori programate la intervale lungi de timp. Curtea observă că pe tot
parcursul procedurilor, reclamantul care, fară indoială avea probleme de sănătate, a fost ţinut in arest fără
asistenţă medicală corespunzătoare, fapt care cerea o diligenţă specială din partea instanţelor de judecată
care examinează cauza la înfăptuirea cu promptitudine a actului de justiţie. Având in vedere cele de mai sus,
Curtea a considerat ca durata procedurilor nu corespunde cerinţei „termenului rezonabil”. Prin urmare, a
existat o violare a articolului 6 $ 1 al Convenţiei.
În Pantea c. României (3 iunie 2003, nr. 33343/96, Par. 275,276), Curtea reamintește că în materie
penală, „termenul rezonabil” prevăzut de articolul 6 alineat 1 începe curgă de la data la care o persoană este
„acuzată". Aceasta poate fi o dată anterioară trimiterii în judecată a persoanei, putând constitui punct de
plecare data arestării, data punerii în mişcare a acţiunii penale sau a începerii cercetării penale.
Cu privire la durata nejustificat de lungă a investigaţiilor privind maltratarea a se vrdea cauzele c.
Moldovei: Corsacov, Saviţki, Răilean, Pădureţ, Iorga (precit.)
Potrivit art. 2-6 din Legea privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului
la judecarea in termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea in termen rezonabil a hotăririi
judecătoreşti (Nr. 87 din 24 aprilie 2011), repararea prejudiciului se face doar in măsura in care încălcarea
a avut loc din cauze ce nu pot fi imputate exclusiv reclamantului.
După repararea prejudiciului cauzat statul are drept de regres faţă de persoana vinovată. Mărimea
reparaţiei prejudiciului cauzat judecătoreşti se stabileşte de instanţa de judecată in fiecare caz in parte, in
funcţie de circumstanţele cauzei in cadrul căreia a fost comisă încălcarea, precum şi de pretenţiile invocate
de reclamant, de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului, de conduita organului de urmărire
penală, a instanţei de judecată şi a autorităţilor relevante, de durata încălcării şi de importanţa procesului
pentru reclamant. Organul care reprezintă statul in instanţă de judecată pe aceasta categorie de cauze este
 Articolul 7-28
Ministerul Justiţiei..
Cererea de chemare în judecată se depune conform regulilor de competenţă jurisdicţională stabilite la
capitolul IV din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova și se examinează de un alt complet de
judecată decât cel care a examinat (examinează) cauza in care se pretinde incălcarea. În cauzele în care se
pretinde încălcarea dreptului la judecarea in termen rezonabil a cauzei, cererea de chemare in judecată poate
fi depusă in cadrul examinării cauzei in fond sau in decursul a 6 luni de la intrarea in vigoare a ordonanţei
procurorului de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală ori a actului judecătoresc
de dispoziţie. În cauzele in care se pretinde încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii
judecătoreşti, cererea de chemare in judecată poate fi depusă in cadrul executării actului judecătoresc
irevocabil sau in decursul a 6 luni de la încetarea procedurii de executare.
Sarcina probaţiunii lipsei de încălcare a dreptului ii revine Ministerului justiţiei, iar sarcina de a dovedi
suportarea prejudiciului material cauzat prin această încălcare şi suportarea costurilor şi cheltuielilor de
judecată îi revine reclamantului. La constatarea încălcării dreptului instanţa de judecată poate decide că
simpla constatare a încălcării dreptului reprezintă prin sine o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral.
Instanţa de judecată prezintă din oficiu titlul executoriu, emis in baza hotăririi judecătoreşti irevocabile, spre
executare Ministerului justiţiei şi informează părţile despre acest fapt.
Potrivit Hot. Plen.CSJ Cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Nr. 3, din 9 iunie
2014, Par. 13) necesitatea respectării termenelor rezonabile a procesului de judecată nu poate justifica
limitarea altor drepturi, prevăzute in art.6 din Convenţia Europeană (de exemplu, dreptul la egalitatea
procedurală ale părţilor din proces, dreptul inculpatului de a pune o 'întrebare martorului acuzării). Astfel,
instanţa nu ar trebui sub pretextul respectării termenelor rezonabile în cadrul procesului de judecată să
refuze in cercetarea probelor necesare pentru o completă şi corectă soluţionare a cazului, care pe cale de
consecinţă ar încălca principiul egalităţii armelor.Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzei
concrete se va verifica la solicitarea părţilor in condiţiile art.414 alin.(7) Cod de procedură penală de către
instanţa de apel; art.435 alin.(2) Cod de procedură penală de către instanţa de recurs şi, in caz de constatare,
se va argumenta in hotărirea respective.
Recomandarea Plen. CSJ (Nr 2 din 1 noiembrie 2012) Privind termenul de depunere a cererii de
chemare in judecată despre repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen
rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea in termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti menţionează
că termenul de depunere a cererii de chemare in judecată in cauză este stipulat la art.3 al Legii nr.87 din 21
aprilie 2011. În acelaşi timp, pentru cererile restituite de CtEDO, având în vedere restituirea tardivă a
acestora de către Curte, termenul stipulat la art.7 al Legii menţionate, nu poate fi luat in calcul şi toate aceste
cereri urmează să fie examinate de instanţele naţionale, dacă reclamanţii cer examinarea acestora. Instanţele
naţionale urmează să primească spre examinare şi să examineze cererile similare, care n-au fost depuse la
CtEDO, insă se încadrează in termenul stipulate la art. 267 CPC.
Articolul 21. Libertatea de mărturisire împotriva sa
TEXT
(1) Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului,
soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia.
(2) Persoana căreia organul de urmărire penală ii propune să Iacă declaraţii demascatoare împotriva sa
ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea
declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.
NOTE
In Funke c Franţei, (25 februarie 1993. nr 1028/84, Par. 44) Curtea Europeană a constat o încălcare a
art. 6 alin 1 din Convenţie prin faptul că autorităţile vamale au provocat condamnarea reclamantului pentru a
obţine anumite documente, care, după cum credeau ei, ar fi trebuit să existe, dar nu erau siguri. Nefiind
capabili sau nedorind să le obţină prin altă modalitate, ele au încercat să impună reclamantul să le furnizeze
personal dovada infracţiunilor pe care le-a comis. Curtea a remarcat că particularităţile dreptului vamal... nu
pot justifica o atare încălcare a dreptului oricărui individ „acuzat de o infracţiune penală”, in sensul autonom
pe care articolul 6 il acordă acestei expresii..., de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare.
 Articolul 7-28
ÎN Yaremenko c Ucrainei, (12 iunie 2008. nr. 32092/02, Par. 78-81), Curtea menţionează în primul
rând că avocatul reclamantului a fost înlăturat din proces de anchetator după ce acesta îşi sfătuise clientul să
păstreze tăcere şi să nu depună mărturii impotriva sa. Acest motiv a fost clar indicat in decizia
anchetatorului. De asemenea, el a fost dublu repetat in răspunsurile procurorului la reclamaţiile avocatului.
In unul din aceste răspunsuri... de asemenea, a fost menţionat că avocatul a încălcat regulile deontologice ale
profesiei prin faptul că a sfătuit clientul să-şi pretindă inocenţa şi să retragă o parte ni mărturiile anterioare.
In afară de aceasta, Curtea consideră remarcabil faptul că reclamantul şi dl S., chiar peste doi ani, au depus
mărturii foarte detaliate care, in opinia anchetatorului, nu conţineau nicio contradicţie sau discordanţă. Acest
nivel de compatibilitate între declaraţiile reclamantului şi coacuzatului provoacă suspiciuni că acţiunile
ambilor au fost coordonate minuţios. Cu toate acestea, instanţele judiciare naţionale au considerat că
asemenea mărturii detaliate prezintă o dovadă incontestabilă veracităţii lor şi le-au folosit ca temei la
condamnarea reclamantului pentru infracţiunea din 1998, în pofida faptului că mărturiile acestuia au fost
făcute in lipsa avocatului, au fost imediat retrase după ce reclamantului i s-a permis accesul la un avocat ales
de el şi nu au fost susţinute de alte materiale. În aceste circumstanţe, există motive serioase pentru i crede că
declaraţia semnată de reclamant a fost obţinută in pofida voinţei reclamantului. În lumina consideraţiunilor
de mai sus şi, având în vedere lipsa unei investigaţii adecvate cu privire la afirmaţiile reclamantului, potrivit
cărora declaraţia sa a fost obţinută prin metode ilicite.... Curtea a stabilit că utilizarea ei in cadrul procesului
judiciar a atentat la dreptul reclamantului la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării. Prin urmare, în
această privinţă a avut loc o violare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
În decizia Tirado Ortizşi Lozano Martin c Spaniei (22 iunie 1999, nr. 43486/98), potrivit speţei
reclamanţii au pretins că la condamnarea lor pentru delict de nesupunere gravă ordinelor, deoarece au
refuzat să treacă testul la alcool, s-a încălcat dreptul oricărui acuzat de a nu face declaraţii de proprie
incriminare.
Curtea a reiterat că dreptul de a nu se autoincrimina, în primul rând, vizează respectarea voinţei unui
acuzat de a păstra tăcerea ... el nu se extinde asupra utilizării, intr un proces penal, a datelor care puteau fi
obţinute de la acuzat, recurgând la puteri coercitive, dar care există independent de voinţa suspectului, spre
exemplu, documentele obţinute in virtutea unui mandat, prelevarea respiraţiei, sângelui sau urinei, precum şi
a ţesuturilor în vederea unei analize ADN. De asemenea. Curtea a menţionat că poliţiştii au solicitat testul
respiraţiei din cauza că suspectau reclamanţii de comiterea unei infracţiuni. În plus, sunt prevăzute multiple
garanţii împotriva utilizării arbitrare sau neadecvate a testelor, în afară de aceasta, testele de alcoolemie sunt
o măsură obişnuită în Statele membre ale Consiliului Europei in domeniul legislaţiei rutiere.Având în vedere
cele menţionate mai sus, Curtea a considerat că prevederile legislative vizate, după cum au fost aplicate in
cauza reclamanţilor, nu denotă nicio încălcare aparentă a articolului 6 din Convenţie.
În Saunders c. Regatul Unit (17 decembrie 1996, nr. 19187/91, Par. 72-75), Curtea a arătat ca scopul
privilegiilor împotriva autoincriminării este de a-l proteja pe acuzat de acţiunile necorespunzătoare ale
autorităţilor şi, astfel, de a evita erorile judiciare. Dreptul la absenţa autoincriminării vizează, in primul rând,
respectarea voinţei persoanei acuzate de a păstra tăcerea şi a presupune că in cauzele penale, acuzarea să fie
făcută drept dovadă împotriva acuzatului, fără a obţine probe prin metode coercitive sau opresive împotriva
voinţei acuzatului. Curtea reaminteşte că dacă chiar art.6 al Convenţiei nu menţionează in mod expres
dreptul de a păstra tăcerea şi una din componentele lui - dreptul de a nu contribui la propria incriminare,
aceasta se dovedeşte totuşi prin prezenţa lui in normele internaţionale recunoscute, care se află in centrul
noţiunii de proces echitabil, consacrat prin acest articol. Curtea, de asemenea, menţionează că, in acest caz,
motivele din care acest drept există in normele internaţionale ţin, in special, de necesitatea de a proteja
acuzatul împotriva aplicării forţei coercitive abuzive din partea autorităţilor, ceea ce evită erorile judiciare şi
permite să fie atinse scopurile prevăzute de art .6 al Convenţiei. În particular, dreptul de a nu contribui la
propria incriminare presupune, că in cauza penala acuzaţia caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a
recurge la elemente probante, obţinute prin constrângere sau presiuni, in pofida voinţei acuzatului.
În John Murray c. Regatul Unit (8 februarie 1996, nr. 18731/91, Par. 47), Curtea Europeană
menţionează că „dreptul de a păstra tăcerea nu este un drept absolut”. Deşi ele este incompatibil cu
imunitatea de a baza o condamnare in exclusivitate sau în mod esențial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul
lui de a răspunde la intrebari sau de a depune mărturii, este evident că un asemenea privilegiu nu ar trebui să
împiedice de a lua în consideraţie tăcerea acuzatului, in situaţii care in mod vădit cer o explicaţie din partea
lui.
 Articolul 7-28
În Condron c. Regatul Unit (2 mai 2000, nr. 35718/97, Par. 55-68), Curtea a decis că juraţii trebuie să
primească de la judecător instrucţiuni corespunzătoare cu privire la concluziile in defavoarea unui acuzat,
care ar putea reieşi din tăcerea lui. În caz contrar, a face concluzii reieşind din tăcerea celui interesat
constituie o încălcare a art.6 al Convenției. Curtea s- a pronunţat in mai multe cauze si asupra unor cazuri de
utilizare a informatorilor poliţiei. Curtea reţine că dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoîncriminării
au, in primul rând, rolul de protecţie împotriva acţiunilor nccorespunzătoare ale autorităţilor şi împotriva
obţinerii probelor prin metode coercitive sau opresive contrar voinţei acuzatului. Sfera dreptului nu se
limitează la cazurile in care acuzatul a avut de suferit ori in care acesta a fost făcut să sufere in mod direct in
orice fel. Acest drept despre care Curtea a reţinut că, constituie o latură a noţiunii de proces echitabil,
servește în principiu pentru a proteja libertatea unei persoane chemate să aleagă intre a răspunde sau nu la
întrebările poliţiei.
Această libertate de a alege este subminată in cazul în care suspectul, alegând să păstreze tăcerea in
timpul interogatoriilor, autorităţile recurg la subterfugiul obţinerii de mărturii de la suspect, ori de alte
declaraţii incriminatoare, pe care nu au putut sa le obţină in timpul interogatoriilor, iar aceste mărturisiri sau
declarații sunt prezentate ca probe in proces. Aprecierea, in acest caz, a măsurii in care subminarea dreptului
la tăcere constituie o violare a art.6 din Convenţie depinde de împrejurările cazului individual.
În Țurcan şi Țurcan c. Moldovei (23 octombrie 2007, nr. 39835/05, Par. 51), Curtea a fost frapată de
motivele pentru detenţia lui D.T., şi anume că el a refuzat să divulge acuzării numele martorilor care puteau
dovedi nevinovăţia sa in proces. Curtea a indicat că acest lucru nu numai că nu poate constitui un temei
pentru arestarea unei persoane, dar este şi o încălcare a dreptului la tăcere a unui acuzat garantat de art. 6.
În Weh c. Austria (8 aprilie 2004, nr. 38544/97, Par. 46). Curtea a reiterat că dreptul de a păstra
tăcerea nu este unul absolut, deşi el este incompatibil cu imunitatea de a baza o condamnare in exclusivitate
sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la întrebări sau de a depune
mărturii, este evident că un asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua in consideraţie tăcerea
acuzatului în situații care in mod vădit cer o explicaţie din partea lui pentru a stabili dacă esenţa dreptului de
a tăcea şi a privilegiului de a nu se autoincrimina a fost încălcată, instanțatrebuie sa ţină cont de natura şi
gradul de constrângere utilizat pentru a obţine mărturia, existenţa oricăror garanţii de procedură
corespunzătoare, precum și scopul utilizării materialelor dobândite in acest mod.
Curt. Const. in Hot. Pentru controlul constituţionalităţii articolului 234 din Codul contravenţional al
Republicii Moldova (Nr. 28 din 18 noiembrie 2014, Par. 33) afirmă că dreptul la tăcere Constituie un
element al dreptului la apărare ca parte a unui proces echitabil.
Curt.Const a României in (Dec. nr. 331 din 28 iunie 2005) menţionează că dreptul de a nu se
autoincrimina presupune ca, intr-un proces penal, acuzarea să îşi dovedească şi să işi formuleze învinuirea
fără a recurge la probe obţinute prin metode coercitive sau opresive, contrar voinţei acuzatului. Faptul că, in
condiţiile legii, procesele-verbale încheiate de alte organe decât cele de urmărire penală sau instanţa de
judecată pot constitui mijloace de probă nu este de natură să aducă nicio atingere dreptului părţilor la un
proces echitabil, câtă vreme, in vederea aflării adevărului, aceste acte pot ti combătute cu orice alte probe
propuse de părţi.
Articolul 22. Dreptul de a nu li urmărit, judecat sau pedepsit de maimulte ori
TEXT
(1) Nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa
judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.
(2) Scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale împiedică punerea repetată sub
învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cind fapte noi ori recent descoperite
sau un viciu fundamental in cadrul procedurii precedente au afectat hotârirea respectivă.
(3) Hotarîrea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de
încetare a urmăririi penale, precum şi hotârirea judecătorească definitivă, împiedică reluarea urmăririi
penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană
pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cind fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental in
cadrul procedurii precedente au afectat hotârirea pronunţată.
NOTE
 Articolul 7-28
În materia principiului non bis in idem există o jurisprudenţâ bogată a Curţii Europene. Considerăm
oportun a menţiona cauza Sergey Zolotukhin c Rusiei (10 februarie 2009. nr. 14939/03, Par. 70-77), unde
Marea Cameră a Curţii Europene a făcut referinţă la jurisprudenţâ anterioarâ menţionând despre existenţa
mai multor abordări in privința întrebării daca infracţiunile pentru care un reclamant a fost judecat au fost la
fel.
Prima abordare, care se concentrează pe “acelaşi comportament” din partea reclamantului indiferent de
calificarea juridică a acestuia (idem factum), este exemplificat în hotărîrean Gradinger. În acea cauză, dl
Gradinger a fost condamnat penal pentru provocarea morţii din neglijenţă şi, de asemenea, amendat in
procedurile administrative pentru conducerea automobilului fiind în stare de ebrietate. Curtea a constatat ca,
deşi , denumirea, natura şi scopul celor două infracţiuni au fost diferite, a existat o încălcare a articolulu 4 al
Protocolului nr. 7, in măsura în care ambele decizii s-au bazat pe acelaşi comportament al reclamantului.
A doua abordare porneşte, de asemenea, de la premisa că, comportamentul pârâtului care a dus la
pornirea urmăririi penale este acelaşi, dar postulează că acelaşi comportament poate constitui mai multe
infracţiuni (concours ideal d'infractions), care pot fi judecate în cadrul unor proceduri separate. Această
abordare a fost dezvoltată de Curte în cauza Oliveira, in care reclamanta a fost condamnată, în primul rând,
pentru incapacitatea de a controla automobilul şi, in al doilea rând, pentru provocarea leziunile corporale din
neglijenţă. Maşina ei a virat pe partea cealaltă a drumului, lovind un automobil şi apoi s-a ciocnit cu al
doilea automobil, şoferul căruia a suferit leziuni grave. Curtea a constatat că faptele cauzei au fost un
exemplu tipic a unei fapte care constituie infracțiuni diferite, in timp ce articolul 4 al Protocolului nr. 7
interzice doar judecarea persoanelor de două ori pentru aceeaşi infracţiune. În opinia Curţii, deşi ar fi fost
mai în concordanță cu principiul bunei administrări a justiţiei ca sentinţa privind cele două infracțiuni să fi
fost aplicată de aceeaşi instanţă într-un singur set de proceduri, faptul că au existat două seturi de proceduri
in această cauză, nu a fost decisiv. Faptul că infracţiunile destincte au fost judecate de instanţe diferite, chiar
şi în cazul în care au fost parte dintr-un act criminal unic, nu a dus la o încălcare a articolului 4 al
Protocolului nr. 7, în special în cazul in care sancţiunile nu au fost cumulative. În cauza ulterioară Goktan,
Curtea a considerat, de asemenea, că nu a existat o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr.7, deoarece
acelaşi comportament criminal pentru care reclamantul a fost condamnat a constituit două infracţiuni
distincte: o infracţiune privind importul ilegal dedroguri, precum şi o infracţiune vamală privind
incapacitatea de a plăti amenda vamală.
A treia abordare pune accentul pe “elementele esenţiale” ale celor două infracţiuni. În Franz Fischer c.
Austriei, Curtea a confirmat că articolul 4 al Protocolului nr. 7 a tolerat urmărirea penală pentru mai multe
infracţiuni care decurg dintr-un act criminal unic (concours ideal d’infractions). Totuşi, deoarece ar fi
incompatibil cu această dispoziție ca un reclamant să poată fi judecat sau pedepsit din nou pentru
infracţiunile care au fost pur şi simplu “nominal diferite”, Curtea a statuat că trebuie să examineze
suplimentar dacă astfel de infracţiuni au avut sau nu aceleaşi “elemente esenţiale”.
În cazul Fischer, in care contravenţia de conducere a automobilului in stare de ebrietate si infracţiunea
de provocare a morţii din neglijenţă din cauză că “s-a lăsat intoxicat”, au avut aceleaşi “elemente esenţiale”.
Curtea a constatat o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr. 7. De asemenea, ea a subliniat faptul că dacă
cele două infracţiuni pentru care persoana in cauză a fost judecată s-ar fi suprapus doar puţin, nu ar fi existat
vre-un motiv să se considere că inculpatul nu ar fi putut fi urmărit penal pe rând pentru fiecare dintre ele.
Din momentul introducerii conceptului de "elemente esenţiale”, Curtea s-a referit in mod frecvent la acesta
in cauzele sale ulterioare.
În același sens a se vedea jurisprudenţa anterioară a Curţii: Franz Fischer c. Austriei (29 mai 2001)
Schutte c. Austriei (26 iulie2007).Gradinger c. Austriei (23 octombrie 1995), Oliveira c. Elveţiei (30 iulie
1998).
În Hot. Curt. Const. asupra excepţiei de necanstituţionalitate a prevederilor alin. (6) art.63 din Codul
de procedură penală (Nr. 26 din 23 noiembrie 2010, Par. 6), se arată că in procesul de probare a vinovăţiei
de către partea acuzării, suspiciunile organelor de urmărire penală sau ale justiţiei afectează grav onoarea şi
demnitatea persoanei nevinovate. Cu toate acestea, suspiciunile nu pot fi interzise, deoarece ele contribuie la
elucidarea adevărului. Anume din aceste considerente societatea a echilibrat dreptul acuzării de a avea
suspiciuni cu dreptul persoanei de a nu fi urmărită sau judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune.
Sensul acestui drept este, pe de o parte, de a evita suferinţele repetate ale persoanei in cazul când prima dată
suspiciunile nu s au confirmat, iar pe de altă parte, de a exclude hărţuirea persoanei de către organele de
 Articolul 7-28
urmărire penală prin anchetarea aceleiaşi fapte.
Principiul constituţional de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă
impune in linii mari autorităţilor publice competente nu numai interdicţia de a judeca repetat persoana, dar şi
interdicţia de a urmări de mai multe ori persoana pentru aceeaşi faptă. Pentru a nu transforma dreptul de a nu
fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă intr-un drept absolut, ceea ce ar împiedica
descoperirea infracţiunilor şi criminalilor, sistemele de drept, inclusiv Convenţia, au reglementat expres
derogările admisibile. Aceste derogări oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de a relua urmărirea
şi sunt formulate, in termeni aproape identici, in art.22 şi art.287 Cproc.pen., precum si in art. 7 al
Protocolului nr.7 la Convenţie. Conform acestor norme, reluarea urmăririi penale se admite numai dacă
“fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental in cadrul procedurii precedente sunt de natură să
afecteze hotărîrea pronunţată”.
Interpretînd prin prisma Constituţiei dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori,
aşa cum este formulat în art.22 C. proc. pen., Curtea Constituţională consideră ca termenii “judecat" şi
“pedepsit” se dublează, ori, pedeapsa poate surveni numai in cadrul unui proces judiciar, ceea ce echivalează
cu judecarea persoanei. Curtea Constituţională constată că numai o astfel de interpretare a dreptului de a nu
fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă este in concordanţă cu art.21 din Constituţie, care
stipulează obligaţia statului de a asigura toate garanţiile necesare apărării persoanei in cadrul procesului.
În acelaşi sens intr-o altă hotărâre a Curţii Privind excepţia de neconstituționalitate a articolului 287
alin.(l) din Codul de procedură penală (reluarea urmăririi penale) ( nr. 12, din 14 mai 2015, Par. 52-56 )se
menţionează că pronunţarea şi intrarea în vigoare a unei sentinţe judecătoreşti sau emiterea unei hotărâri de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale împiedică reluarea urmăririi penale,
punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi faptă săvârşită de
aceeaşi persoană.
Totodată, acest principiu urmează a fi aplicat numai atunci cînd a fost emis un act cu caracter definitiv,
fie că este vorba de o ordonanţă de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei penale sau de scoatere a
persoanei de sub urmărire penală, fie de o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, principiul non bis
in idem nu se aplică in cadrul căilor ordinare de atac sau al altor proceduri legale de contestare. La fel,
dispoziţiile art. 4 Par.2 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeana sunt inaplicabile in cazurile de revizuire
a unei hotărâri judecătoreşti. În acelaşi timp, Curtea reţine că, potrivit articolului 4 par.2 din Protocolul nr.7
la Convenţia Europeană, principiull non bis in idem nu împiedică reluarea urmăririi penale dacă fapte noi
sau recent descoperite, sau un viciu fundamental in cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze
hotărârea pronunţata.
Potrivit art. 5 din Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională in materie penală (Nr. 371-XVI
din 01 decembrie 2006), asistenţa juridică internaţională nu este admsibila dacă in Republica Moldova sau in
orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărîre judecătorească
definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal; b) pedeapsa aplicată printr-o hotărire
judecătorească definitivă de condamnare a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii in
totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. Dispoziţiile de mai sus nu se aplica dacă asistenţa juridică este
solicitată pentru revizuirea hotărîrii judecătoreşti definitive în unul din motivele care justifică promovarea
unei căi extraordinare de atac.
Articolul 23. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi
erorilor judiciare
TEXT
(1) Legea procesuală penala asigură drepturile victimei in urma infracţiunilor sau abuzurilor de
serviciu, precum şi ale persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în drepturi în alt mod.
(2) Victima unei fapte care constituie componentă de infracţiune este în drept să ceară în condiţiile
prezentului cod, pornirea unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-
i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale.
(3) Persoana achitată sau in privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea
urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă in drepturile personale pierdute, precum şi
să fie despăgubită pentru prejudiciul care ia fost cauzat.
 Articolul 7-28
NOTE
Curtea Europeană referindu- se la coraportul intre dreptul la reparaţii şi prezumţia nevinovăţiei în
Sekanina c. Austriei, (25 august 1993, nr. 13126/87, Par. 28 - 30) a constatat că, potrivit speţei, după
achitarea reclamantului, acestuia i s-a respins cererea de despăgubire. După părerea instanţei, au existat
dovezi capabile să susţină bănuielile împotriva lui; care au fost enumerate pe baza dosarului de la Curtea cu
juraţi. Aceste indicii puteau să continue să pledeze pentru culpabilitatea suspectului. Din raportul
deliberărilor juriului tribunalul a dedus că interesatul a fost achitat pur şi simplu în beneficiul bănuielii.
Curtea de Apel a considerat că potrivit Legii din 1969, pentru a acorda o despăgubire nu este suficient ca
persoana să fie achitată dar, dar persoana trebuie să fie in afara oricărei bănuieli. În această privinţă, ea nu se
considera obligată prin sentinţa de achitare a Curţii cu Juraţi. În schimb, ea s-a referit la propria decizie din
30 aprilie 1986, care autorizează o detenţie provizorie pentru un an. În această decizie ea vedea confirmarea
gravităţii bănuielilor care erau împotriva reclamantului. După ce a alcătuit o amplă listă cu elemente
împotriva dlui Sekanina, care după părerea ei, ar fi fost acce tate in timpul procesului şi după ce a examinat
cu atenţie declaraţiile diferiţilor martori, ea a conchis că „juraţii au considerat bănuielile ca fiind insuficiente
pentru a justifica o sentinţă de vinovăţie, dar nu trebuie să vorbim despre dispariţia acesteia”.
Curtea Europeană a menţionat că astfel de afirmaţii, nefiind coroborate nici prin hotărârea de achitare,
nici prin raportul deliberărilor juriului, permit apariţia unei bănuieli atât în privinţa nevinovăţiei
reclamantului, cât şi a temeiniciei hotărârii Curţii cu juraţi. În pofida existenţei unei hotărâri definitive de
achitare, jurisdicţiile sesizate cu cererea de despăgubire au apreciat vinovăţia Dlui Sekanina pe baza
elementelor dosarului de la Curtea cu Juraţi.
În consecinţă, Curtea a apreciat că raţionamentele tribunalului regional şi Curţii de Apel din Linz sunt
incompatibile cu respectarea prezumţiei de vinovăţie.
În Capeau c Belgiei, (13 ianuarie 2005, nr. 42914/98, Par. 25), Curtea a observat că refuzul unei
comisii de examinare a cererilor de reparaţii se fonda pe faptul că reclamantul nu a prezentat, in sprijinul
cererii de reparaţie, o probă a nevinovăţiei sale. Chiar dacă se baza pe prevederile articolul 28 § 1)b) din
Legea din 13 martie 1973, conform cărora persoana împotriva căreia au fost încetate urmăririle penale
trebuie sa demonstreze nevinovăţia prin justificarea elementelor de fapt şi de drept, o astfel de exigenţă, fară
rezerve, lasă o bănuială asupra nevinovăţiei reclamantului. Ea aruncă o bănuială asupra temeiniciei
deciziilor judecătoreşti de instrucţie in pofida menţionării, in decizia comisiei că prezumţiile împotriva
reclamantului în cazul când a compărut in faţa jurisdicţiilor au fost considerate insuficiente pentru a justifica
retrimiterea in faţa jurisdicţiilor de fond. Este adevărat că bănuială in ceea ce priveşte nevinovăţia unui
acuzat este acceptată atâta timp, cât încetarea urmăririlor penale nu implică o decizie cu privire la temeinicia
acuzaţiilor... şi in dreptul belgian o încetare a urmăririi penale nu împiedică redeschiderea dosarului in cazul
apariţiei elementelor noi sau a unei schimbări. În același timp, nu putem să inversăm în mod întemeiat
sarcina probei in cadrul procedurii de despăgubire introdusă in urma unei decizii definitive de încetare a
urmăririlor. Faptul de a cere unei persoane să prezinte proba nevinovăţiei sale, ceea ce ne facegîndim că
jurisdicţia îl consideră pe interesat ca fiind vinovat, nu este rezonabil şi afectează prezumţia de nevinovăţie.
În Masson şi Van Zon c. Olandei, (28 septembrie 1995, nr. 15346/89 şi 15379/89, Par. 49), Curtea a
menţionat că având in vedere locul pe care îl ocupă Convenţia în sistemul juridic al Olandei, că acest
instrument nu garantează unui “acuzat” achitat ulterior dreptul de a fi despăgubit pentru cheltuielile pe care
le-a avut in procedura penală pornită împotriva lui, oricât de necesare ar fi, nici să perceapă vreo
despăgubire pentru restricțiile impuse in mod legal libertăţii sale. Un astfel de drept nu poate rezulta nici din
art. 6 § 2 nici din orice altă dispoziţie a Convenţiei sau a Protocoalelor sale. Prin urmare, chestiunea de a şti
dacă putem afirma, intr-un caz anume, existenţa unui astfel de drept, ne impune să ne referim doar la dreptul
intern.
A se vedea de asemenea Sakik şi alţii c Turciei (26 noiembrie 1997), Caballero c. Regatului Unit (8
februarie 2000), Citayev şi Chitayev c Rusiei, (18 ianuarie 2007)
Potrivit Hot. Plen. CSJ Cu privire la practica aplicării legislaţiei in cauzele despre traficul de fiinţe
umane şi traficul de copii (precit., Par. 23), instanţele de judecată, în conformitate cu cerinţele art.23 C.
proc. pen., vor întreprinde acţiuni concrete bazate pe lege in asigurarea drepturilor şi protejarea victimei,
ţinându-se cont de specificul examinării dosarelor penale legate de traficul de fiinţe umane, împiedicând
revictimizarea persoanei, acordându-i tacticos sprijinul adecvat, conştientizând necesitatea reabilitării
psiohogice, medicale şi sociale şi revenirii ei din stresul traumatic. Organele de urmărire penală şi instanţele
 Articolul 7-28
urmează să întreprindă măsurile de rigoare pentru asigurarea securității şi protecţiei eficiente a victimei şi
martorilor faţă de represalii şi posibile intimidări, evitând influenţa traficanţilor asupra lor. În caz de
necesitate asistenţa juridică a victimei se asigură de către un avocat din oficiu.
Articolul 24. Principiul contradictorialităţii în procesul penal
TEXT
Urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sînt separate şi se efectuează de diferite organe şi
(1)
persoane.
(2)Instanţa judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a
apărării şi nu exprimă alte interese decît interesele legii.
(3) Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea procesuală penală
cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor lor. Instanţa de judecată pune la baza sentinţei numai acele
probe la cercetarea cărora părţile au avut acces in egală măsură.
(4) Părţile în procesul penal işi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine stătător, fiind
independente de instanţă, de alte organe ori persoane. Instanţa de judecată acordă ajutor oricărei părţi, la
solicitarea acesteia, în condiţiile prezentului cod, pentru administrarea probelor necesare.
NOTE
În Hol. Plen. CSJ Cu privire la practica aplicării legislaţiei pentru asigurarea dreptului la apărare al
bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condamnatului in procedură penală (precit. Par. 3 ) se menţionează
că principiul contradictorialităţii în procesul penal creează condiţii de ordin procesual şi organizaţional
deosebit de favorabile pentru soluţionarea cauzei penale în mod just şi adecvat. Acest principiu prevede un
număr de garanţii pentru un proces echitabil, cum ar fi independenţa şi imparţialitatea instanţei judecătoreşti,
egalitatea de arme, separarea funcţiilor procesuale privind urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzelor,
care trebuie să se efectueze de diferite organe şi persoane, dreptul acuzării şi al apărării de a prezenta cauza
independent la judecarea procesului penal.
Potrivit Hot. Plen.CSJ Cu privire la unele chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea
cauzei penale ( nr. 12 din 24 decembrie 2012, Par 14.) nerespectarea jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi încălcarea prevederilor art.24 şi art.26 din Codul de procedură penală, care obligă pe
acuzatorul de stat, după o hotărâre de achitare pronunţată de prima instanţa, sau tot din aceste motive, în
cazul casării de către instanţa de recurs a unei decizii de condamnare, în care s-a menţionat rejudecarea
cauzei în apel, să solicite audierea inculpatului în instanţa de apel şi să prezinte în şedinţa de judecată
anumite probe în susţinerea acuzaţiilor penale aduse inculpatului, urmează să fie apreciată ca nesusţinere a
acuzaţiilor penale în privinţa inculpatului în cadrul examinării apelului declarat împotriva sentinţei de
achitare.
În (Dec. nr. 1456 din 4 noiembrie 2010) Curtea Curt. Const. a României a arătat că o componentă a
garanţiilor unui proces echitabil este principiul egalităţii armelor, ce semnifică tratarea egală a părţilor pe
toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe de judecată, fără ca una să fie dezavantajată in raport
cu cealaltă. Totodată, principiul contradictorialităţii, o altă componentă a dreptului la un proces echitabil,
presupune, in esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate probele şi
observaţiile prezentate judecătorului, de natură să ii influenţeze decizia şi de a le discuta. Intr-o altă decizie (
nr. 1565 din 7 decembrie 201) Curtea menţionează că principiul contradictorialităţii este una dintre regulile
de bază ale desfăşurării procesului şi presupune ca orice aspect legat de soluţionarea pricinii să fie supus
dezbaterii părţilor.
Articolul 25. Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătorești
TEXT
(1) Justiţia in cauzele penale se înfăptuieşte in numele legii numai de către instanţele judecătorești.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă.
(2) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvirşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse
penale, decît in baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată, adoptată in condiţiile prezentului cod.
(3) Competenţa instanţei de judecată şi limitele jurisdicţiei ei, modul de desfăşurare a procesului penal
nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze persoane, precum şi pentru o anumită
 Articolul 7-28
situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp.
(4) Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecată cauza de acea instanţă şi de acel judecător in
competenţa cărora ea este dată prin lege.
(5) Sentinţele şi alte hotăriri judecătoreşti in cauza penală pot fi verificate numai de către instanţele
judecătoreşti respective în condiţiile prezentului cod.
(6) Sentinţele şi alte hotăriri judecătoreşti ale instanţelor nelegitime nu au putere juridică şi nu pot li
executate.
NOTE
În Nortier c Olandei, (24 august 1993, NR: 13324/88, Par. 33-37), Curtea Europeană a reamintit că
îngrijorările subiective ale suspectului, oricât de înţelese n-ar fi, nu constituie elementul determinant, dar ar
trebui de stabilit dacă ele pot fi considerate obiectiv justificate în circumstanţele cauzei. Simplul fapt că
judecătorul pentru minori, de asemenea, a luat decizii prejudiciabile cu privire la detenţia preventivă, nu
poate justifica în sine bănuielile privind imparţialitatea sa. În acest caz, contează doar limitele și natura
acestor decizii. În afară de deciziile privind detenţia preventivă a reclamantului, judecătorul pentru minori nu
a luat alte decizii prejudecătoreşti, decât una de acceptare a cererii acuzării de a supune reclamantul unei
examinări psihiatrice, care nu fost contestată de ultimul. El nu şi-a mai utilizat puterile sale ca judecător de
instrucție. Cât priveşte deciziile cu privire la detenţia preventivă a reclamantului, ele puteau justifica
bănuielile referitoare la imparţialitatea judecătorului doar in circumstanţe speciale ... in cauza dată nu au
existat asemenea circumstanţe ...problemele la care a trebuit să răspundă judecătorul pentru minori atunci
când a luat aceste decizii nu erau similare cu cele pe care el trebuia să le examineze pentru a se pronunţa
asupra fondului.. Stabilind că au existat „indicii serioase” împotriva reclamantului, sarcina sa s-a redus la
verificarea dacă, la prima vedere, acuzaţia înaintată de Procuratură se întemeia pe date valabile...
Reclamantul a acceptat acuzaţia şi deja era la etapa de a confirma şi alte probe...- În aceste circumstanţe,
teama reclamantului, precum că judecătorul pentru minori nu ar fi fost imparțial, nu pot fi considerata ca
justificată in mod obiectiv.
Într-o altă cauză Ferrantelli şi Santangelo c Italiei, (7august 1996, nr. 19874/92, Par. 59-60), temerile
privind lipsa de imparţialitate a derivat dintr-o dublă circumstanţă. Pe primul plan se află hotărârea din 2
iulie 1988 a Curţii de Apel cu juraţi... care conţinea numeroase referinţe la reclamanţi şi rolul lor respectiv in
timpul acţiunii criminale, in plus, s-au menţionat „coautorii" acestei duble crime şi „declaraţia exactă a lui
G.V., conform căreia G.G. împreună cu Santangelo au fost responsabili pentru executarea fizică a
omorurilor”, şi s-a afirmat că dl Ferrantelli a fost ajutat să caute cazărmile şi să transporte materialul care
aparţinea carabinierilor. În al doilea rând hotărârea secţiunii pentru minori a Curţii de Apel din Caltanisetta
din 6 aprilie 1991 ... de condamnare a reclamanţilor cita numeroase extrase din decizia Curţii de Apel cu
juraţi referitoare la GG. În sancţiunea pentru minori era prezent judecătorul S.P. care a prezidat şi a fost
chiar judecătorul raportor. Aceste circumstanţe sunt suficiente pentru a considera că temerile reclamanţilor
faţă de imparţialitatea secţiunii pentru minori a Curţii de Apel din Caltanisetta sunt justificate în mod
obiectiv.
A se vedea art. 33.
Articolul 26. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii
TEXT
(1) La înfăptuirea justiţiei in cauzele penale, judecătorii sint independenţi şi se supun numai legii.
Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi in condiţii care exclud orice presiune asupra lor.
(2) Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe
probele cercetate în procedura judiciară respectivă.
(3) Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în
defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune ce
constituie obiectul învinuirii. Sarcina prezentării probelor învinuirii ii revine procurorului.
(4) Justiţia penală se înfăptuieşte fără careva imixtiune. Judecătorul este obligat să se opună oricărei
'încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de presiune asupra judecătorului la judecarea cauzelor
penale cu scopul de a influenţa emiterea hotărîrii judecătoreşti atrage răspundere conform legii.
 Articolul 7-28
(5) Judecătorul de instrucţie este independent in relaţiile cu celelalte organe de drept şi instanţe
judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile numai in temeiul legii şi in cadrul acesteia.
NOTE
În mai multe hotărâri Curtea Europeană a menţionat că dreptul de a fi judecat nu poate fi conceput
decât in măsura in care judecătorul prezintă un anumit număr de garanții, cea mai importantă fiind
independenţa. Judecătorul trebuie să hotărască indrumat de conştiinţă, stând la o parte de orice presiuni
susceptibile de a avea un oarecare asupra deciziei sale. Judecătorul trebuie deci să fie independent faţă de
părţile în proces, precum şi faţă de alte autorităţi publice, putere executivă sau legislativă.
Prin urmare, principiul de independenţă se va dezvolta în jurul a două axe principale - independenţa
personală şi independenţa funcţională. Referitor la independenţa personală s-a arătat că un organ, intr-o
societate democratică, nu poate să primească calificativul de independent dacă este susceptibil de a primi
orice presiune ar fi şi de orice provenienţă ar fi ea. Legea care instituie o jurisdicţie trebuie să garanteze
această independență. În mod cert, judecătorii pot fi desemnaţi de către autoritatea publică, însă
independenţa lor in această privinţă trebuie să fie garantată.
Modalitatea de desemnare a magistraţilor reţine in mod deosebit atenţia Curţii: acessta nu trebuie lăsat
exclusiv la discreţia puterii legislative.
În ce priveşte cea funcţională s-a remarcat că independenţa unui tribunal trebuie de asemenea sa fie
reală şi efectivă in raport cu executivul: astfel, se poate lua in considerați ,”modul de desemnare şi durata
mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor externe. Criteriul independenţei
efective nu exclude de altfel ca organele administrative, ai căror membri nu au calitatea de „magistrat,, să
corespundă totuși definiţiei de tribunal: este suficient ca statutul organului şi al membrilor săi să le permita
sa judece aplicînd o regulă de drept, fără a fi obligaţi să aplice vreo instrucţie a puterii politice, fie ea
executivă sau legislativă.
Urmând acelaş principiu, Curtea este exigentă faţă de legile de validare legislativă care, în virtutea
caracterului lor retroactiv, aducind atingere independenţei judecătorului, lipsind decizia acestuia de orice
efect.
În Salov c Ucrainei (6 septembrie 2005, nr. 65618/01. Par. 80, 82, 86), Curtea reamintește că pentru a
decide că o instanţă poate fi considerată “independentă” in sensul art. 6 $ 1, trebuie ţinut cont inter alia de
modalitatea de desemnare şi mandatul membrilor acesteia, existenţa unei protecţii împotriva presiunii din
exterior şi de problema de a şti dacă ea prezintă o aparenţă de independenţă... în speţă reclamantul a
prezentat aceleași consideraţiuni factuale privind independenţa şi imparţialitatea instanţei. Curtea a
considerat că sunt justificate in mod obiectiv bănuielile reclamantului privind posibilele presiuni din partea
Preşedintelui Curţii Reginale, caracterul coercitiv al instituţiilor emise de Prezidiul Curţii regionale şi
formarea deciziilor intermediare cu privire la cauză.
În Hot. Curt. Const. Pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la imunitatea
judecătorului (Nr. 22, din 05 septembrie 2015, Par. 89), Curtea conchide că principiul constituţional al
independenţei judecătorilor implică principiul responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi
nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică in calea angajării răspunderii
sale penale, contravenţionale sau disciplinare in condiţiile legii.
În Hotărărea (nr. 20. din 16 iulie 2013, Par. 37) Privind controlul constituţionalităţii unor prevederi
ale articolului 37 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Curt. Const. remarcă că din punct
de vedere organic, independenţa judecătorilor se verifică după modul de numire a judecătorilor si durata
mandatului acestora. Din punct de vedere funcţional, independenţa se verifică in raport cu alte organe ale
sta tului şi faţă de părţi. Independenţa judecătorilor - indiferent dacă este funcţională sau organică priveşte
întreaga activitate jurisdicţională, în întregul său. Ea nu are efecte numai asupra procedurii publice, ci şi
asupra activităţilor anterioare (ex: stabilirea termenului de judecată) sau posterioare acestei faze (ex:
deliberarea şi redactarea hotărîrii).
Potrivit art. 7 şi 10 din Legea privind aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat
(poligraf) (Nr. 269-XVI din 12 decembrie 2008), se supun testării obligatorii persoanele care participă la
concursul pentru numirea in funcţia de judecător sau de procuror, persoanele care se angajează sau care
îndeplinesc serviciul in cadrul organelor Ministerului Afacerilor Interne, Centrului Naţional Anticorupţie,
Serviciului de Informaţii şi Securitate şi Serviciului Vamal. Refuzul persoanelor respective a fi supuse
 Articolul 7-28
testării obligatorii nu va constitui unicul temei pentru neangajarea lor in serviciu sau pentru neadmiterea
exercitării atribuţiilor de serviciu.
Curt. Const. a României ( Dec. nr. 872, din 25 iunie 2010 ) arată că principiul independenţei
judecătorului prezintă două aspecte, şi anume independenţa funcţională şi independenţa personală.
Independenţa funcţională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să nu aparţină executivului
sau legislativului, iar, pe de altă parte, ca instanţele judecătoreşti să fie independente, să nu fie supuse
ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justiţiabililor.
Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure prin lege judecătorului. În principal,
criteriile de apreciere a independenţei personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata numirii;
inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului judecătorilor prin lege; libertatea de expresie a
judecătorilor şi a dreptului de a forma organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale;
incompatibilităţile; interdicţiile; pregătirea continuă; motivarea hotărârilor; răspunderea judecătorilor.
Aşa fiind, principiul independenţei instanţelor judecătoreşti nu poate fi legat doar de cuantumul
remuneraţiei judecătorilor stabilit prin legislaţie. Este necesară o evaluare complexă şi sistemică în ceea ce
priveşte conformitatea cu acest principiu. Există mai mulţi factori care concură in acelaşi timp şi in proporţii
diferite la realizarea independenței justiţiei şi a magistraţilor şi niciunul dintre aceştia nu trebuie nici
nesocotit, nici absolutizat.
Într-o altă soluţie ( Dec. nr. 873, din 25 iunie 2010), Curtea menţionează că atât independeța justiţiei-
componenta instituţională, cât şi independenţa judecătorului componenta individuală - implică existenţa
unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că
niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege,
existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existența
unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de
numire şi promovare in funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de
muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum
de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare
proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au
ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc.
Este indubitabil faptul că principiul independenţei justiţiei nu poate fi restrâns numai la cuantumul
remuneraţiei (cuprinzând atât salariul, cât şi pensia) magistraţilor, acest principiu implicând o serie de
garanţii, cum ar fi: statutul magistraţilor (condiții de acces, procedura de numire, garanţii solide care să
asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul, suspendarea şi
încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare, independența
administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti față de celelalte puteri in stat. Pe
de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea financiară a magistraţilor, care presupune şi
asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu.

Articolul 27. Libera apreciere a probelor

TEXT
( 1) Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele in conformitate cu
propria lor convingere, formată in urma cercetării tuturor probelor administrate.
(3) Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită.
NOTE
Principiul liberei aprecieri a probelor va fi analizat şi in compartimentul ce vizează instituția probelor.
Referitor la unele probleme privind administrarea şi aprecierea probelor, considerăm necesar a menţiona
cauza Beraru c României (18 martie 2014, nr. 40107/04. Par. 72 -84), unde Curtea reiterează că, în temeiul
art. 19 din Convenţie, are datoria de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante ale
Convenției. În special, aceasta nu are misiunea de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de
o instanţă naţională decât în cazul in care şi în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi şi
libertăţi protejate prin Convenţie.
 Articolul 7-28
Deşi art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă
privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat in principal prin legislaţia
naţională.
Prin urmare, Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă - de
exemplu, probe obţinute nelegal - pot ti admisibile. Întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă
procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a fost echitabil. Iar la stabilirea
caracterului echitabil al procesului in ansamblu, trebuie să se ţină seama dacă s-a respectat dreptul la
apărare. Trebuie să se examineze in special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta
autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se ţină seama de calitatea probelor,
inclusiv dacă circumstanţele in care au fost obţinute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora. În
speţa data Curtea observă ,că înregistrările au jucat un rol important in seria de probe apreciate de instanţe.
Astfel, la începutul procedurii, instanţa de primul nivel a considerat că era absolut necesar un raport de
expertiză tehnică privind înregistrările şi a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanţa de
prim nivel şi-a întemeiat raţionamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea „nu lasă loc
de prea multe îndoieli” in ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, deşi admitea totodată că declaraţiile date
de inculpaţi nu erau pe deplin fiabile deoarece se putea considera că au o doză de subiectivitate. În ciuda
importanţei înregistrărilor in aprecierea probelor, instanţa şi-a schimbat poziţia iniţială privind necesitatea
întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor.
La sfârşitul procesului, a considerat că raportul era inutil şi şi-a revizuit decizia privind propunerea
acestei probe.Curtea a subliniat că instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu
o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost
prezentate transcrierile şi, prin urmare, nu le cunoştea conţinutul. În concluzie, Curtea a reţinut că niciuna
dintre neregularităţile constatate în fâza de urmărire penală şi cea de judecată in primă instanţă nu a fost
remediată ulterior de către instanţa de apel. Deşi avea competenţă să verifice toate aspectele cauzei atât în
fapt, cât şi în drept, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a efectuat o nouă cercetare judecătorească asupra
probelor disponibile si a argumentelor de fapt şi de drept formulate de părţi. Atât Curtea de Apel Bucureşti,
cât şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului şi nu au cer-
cetat plângerile formulate in mod repetat de către pârâţi în legătură cu neregularităţile din cursul procesului.
Având in vedere constatările de mai sus, Curtea a considerat că procesul in litigiu, in ansamblu, nu a
respectat cerinţele unui proces echitabil, fiind încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. b), c) şi d) din
Convenţie.

Articolul 28 Oficialitatea procesului penal

TEXT
(1) Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, in limitele competenţei lor, de a porni
urmărirea penală in cazul in care sint sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a săvîrşit o
infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare in vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate.
(2) Instanța de judecată efectuează acţiunile procesuale din oficiu, in limitele competenței sale, in
afară de cazul cînd prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părților.
NOTE
Oficialitatea procesului penal presupune, in primul rând, respectarea obligaţiilor pozitive ale statului în
investigarea infracţiunilor.Potrivit art. 11 din Convenţia împotriva criminalităţii transnaţionale organizate
(New York, 15 noiembrie 2000, R.M., 17 februaire 2005), statele trebuie să facă ca săvârşirea unei
infracţiuni prevăzute de Convenție să fie pasibilă de sancţiuni care ţin seama de gravitatea acestei
infracţiuni. Acestea trebuie facă in aşa fel incât orice putere judiciară discreţionară conferită de dreptul său
intern şi aferentă urmăririlor judiciare pornite împotriva indivizilor pentru infracțiunile p'revăzute de
Convenţie să fie exercitată in scopul optimizării eficacităţii măsurilor de descoperire şi de reprimare a
acestor infracţiuni, ţinând seama în modul cuvenit de necesitatea de a exercita un efect de descurajare in
ceea ce priveşte săvârşirea lor.
Art. 15 din Convenţia Europeană pentru prevenirea terorismului (Varşovia 16 mai 2005 R.M., 7
martie 2008) menţionează că ,dacă are informaţii că este posibil ca autorul sau persoana presupusă a fi
 Articolul 7-28
săvârşit infracţiunile prevăzute de convenţie se află pe teritoriul său, respectiva parte ia măsurile necesare,
conform dreptului său intern, în vederea cercetării faptelor cu privire la care a fost informată.
În N.A. c Moldovei (24 septembrie2013, nr. 13424/06, Par. 64, 68) in speţă fiind vorba de victima unei
infracţiuni de viol, Curtea Europeană a menţionat că autorităţile trebuie să întreprindă măsurile rezonabile de
care dispun pentru a obţine probe cu priire la faptele in cauză, inclusiv declaraţia victimei, depoziţiile
martorilor, expertizele şi certificatele medicale adecvate care să ofere o determinare completă şi exactă a
vătămărilor şi să efectueze o analiză obiectivă a constatărilor medicale. Orice deficienţă a investigării care
subminează capacitatea acesteia de a stabili responsabilii riscă să nu corespundă exigenţelor articolului 3 din
Convenţie.
În plus, pentru ca o investigare să fie considerată efectivă este necesar ca aceasta să efectuată cu o
celeritate şi o diligenţă rezonabilă. În speţă, Curtea notează că urmare a deciziei Curţii de Apel Chişinău,
ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1998 a dobândit forţa lucrului judecat. Curtea
consideră că această ordonanţă a fost pronunţată in lipsa măsurilor de investigaţii consecvente. În particular,
Curtea consideră că era necesar să fie în măsură să îşi formeze o opinie cu privire la credibilitatea fiecărei
părţi, având in vedere că problema principală a fost de a determina care persoane dintre cei prezenţi la faţa
locului, au săvârşit violul. Curtea consideră că acest lucru ar fi putut să fie rezolvat, in primul rând prin
interogarea persoanelor care o cunoşteau pe reclamantă şi suspecţi, şi anume prietenii lor, vecinii, profesorii
şi orice persoană in măsură sa furnizeze indicii in privinţa credibilităţii depoziţiilor părţilor.
Curtea a notat că, după pronunţarea ordonanţei de încetare a procesului penal din 28 aprilie 1998,
procurorul responsabil de cauză a continuat, în conformitate cu instrucţiunile superiorului său, investigaţiile
împotriva tuturor bănuiţilor. Totuşi, acesta a omis să anuleze ordonanţa de încetare a urmăririi penale.
Curtea relevă că această omisiune a constituit un temei pentru Curtea de Apel Chişinău să înceteze procesul
penal in privinţa celor cinci inculpaţi şi un impediment de a se pronunţa pe fondul cauzei. Omisiunea in
cauză constituie, în opinia Curţii, o gravă lipsă de diligenţă din partea organelor de urmărire penală, greu
conciliabilă cu ideea că organul de urmărire penală a efectuat o investigare efectivă.
În Ceachir c. Moldovei (10. decembrie 2013, nr. 50115/06. Par. 44 -46) in speţă fiind vorba de
aplicarea violenţei de către o persoană particulară, Curtea a reamintit ca articolul 3 din Convenţie obligă
statele să pună în aplicare dispoziţii eficiente de drept penal pentru a descuraja comiterea infracţiunilor
contra persoanei care să se bazeze pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, suprima şi a
pedepsi încălcările.
În acelaşi timp Curtea reaminteşte faptul că este de la sine înţeles că obligaţia statului conform
articolului I din Convenţie nu poate fi interpretat ca necesitând să se asigure, prin sistemul său juridic ca un
tratament inuman sau degradant să nu fie aplicat de către un individ asupra altuia, sau, dacă este cazul,
procedurile penale să conducă în mod necesar la o anumită sancţiune.
Pentru ca un stat să fie ţinut responsabil trebuie, in opinia Curţii, să fie stabilit că sistemul său de drept,
inclusiv dreptul penal aplicabil circumstanţelor cauzei, nu a oferit o protecţie reală şi eficace a drepturilor
omului prevăzute de articolul 3 din Convenţie. În ceea ce priveşte eficacitatea, standardele minime, acestea
impun, de asemenea, că autorităţile competente să dea dovadă de o diligenţă şi o promptitudine deosebită.
Astfel, autorităţile au obligaţia de a acţiona atunci cînd o plângere oficială este depusă, Reacţia rapidă a
autorităţilor atunci când trebuie de investigat plângerile despre maltratare, poate fi, in general, considerată
esenţială pentru a păstra încrederea justiţiabililor in principiul legalităţii şi pentru a preveni orice aparenţă de
complicitate sau toleranţă cu privire la actele ilegale.
Într-adevăr, toleranţa autorităţilor faţă de astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea
publicului in principiul legalităţii şi apartenenţa sa la statul de drept. În cele din urmă, Curtea a reamintit că
cerinţele procedurale prevăzute la articolul 3 din Convenție se extind dincolo de stadiul de investigaţie
preliminarii, atunci când, la fel ca şi în speță, aceasta a dus la intentarea urmăririi penale de către autorităţile
naţionale: anume întreaga procedură inclusiv şi faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerinţele acestei
dispoziții.
Astfel instanţele naţionale nu trebuie in nici un caz să tolereze ca atingerile aduse integrității fizice şi
morale a persoanelor să rămînă nepedepsite.
În Grădinar c Moldovei, (8 aprilie 2008, nr. 7170/02, Par. 109-116), circumstanţele speciale ale cauzei
vizează o cerere depusă de reclamant in calitate de rudă a persoanei decedate şi de reprezentant legal privind
 Articolul 7-28
continuarea procedurilor pentru a dovedi nevinovăția acesteia. Mai multe constatări ale instanţelor naţionale
inferioare nu au fost contrazise de constatările instanţelor judecătoreşti superioare şi, prin urmare, ele trebuie
considerate ca fapte stabilite...
Acestea au inclus faptul că G. şi ceilalţi acuzaţi au fost reţinuţi şi deţinuţi in baza unei contaveenţii
fabricate, perioadă de detenţie in cursul căreia ei au fost interogaţi şi au dat declaraţii autoincriminatorii în
lipsa oricăror garanţii procedurale... Nu a existat u răspuns la constatarea că lui G. i s-a arătat, în mod ilegal,
înregistrarea video a declarației luiDC. dată la locul crimei...pentru a obţine declaraţii consecvente de la toţi
acuzații. Curtea a notat că instanţele judecătoreşti superioare nu au examinat constatarea instanței inferioare
că G. şi celălalt coacuzat au avut un alibi pentru presupusul timp al crimei şi că mai multe încălcări
procedurale grave au tăcut majoritatea rapoartelor de expertiză necredibile...
De asemenea, în cazul lui G. instanţele judecătoreşti superioare s-au bazat pe multe declarații ale
martorilor. Totuşi, Curtea observă că nu a fost comentată constatarea instanței inferioare că unele declaraţii
au fost fabricate de poliţie...
Curtea a conchis că deşi au admis ca probă decisivă declaraţiile autoincriminării făcute de acuzaţi,
instanţele judecătoreşti naţionale au ales, pur şi simplu, să păstreze tăcerea in ceea ce priveşte mai multe
încălcări grave ale legii notate de către instanţele inferioare şi unele chestiuni inferioare şi unele chestiuni
fundamentale cum ar fi faptul că uzaţii au avut un alibi pentru presupusul timp al omorului. Curtea nu a
putut găsi vreo explicaţie unei astfel de omisiuni din hotărârile instanţelor judecătoreşti şi a considerat că
instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus motive suficiente pentru condamna lui G. şi, astfel, nu au
respectat cerinţele cu privire la echitate, după cum prevede articolul 6 din Convenţie.
Cu privire la obligaţiile pozitive de a investiga infracţiunile contra proprietăţii a se vedea art. 13
cauza Blumberga c Letoniei.