U u„UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„JUSTINIAN PATRIARHUL”

REFERAT

OMILIILE LA HEXAIMERON
ALE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
(ANALIZĂ OMILETICĂ)

DISCIPLINA: OMILETICĂ

PROFESOR COORDONATOR:
PR.PROF.UNIV.DR. VASILE GORDON

MASTERAND:
CIUBUC-BRATU CĂTĂLIN-MARIUS
ANUL II, PASTORAŢIE ŞI
VIAŢĂ LITURGICĂ

Bucureşti,
decembrie, 2019
 1. Introducere

Etimologia cuvântului ”Hexaimeron” (Ἡ Ἑξαήμερος) își are originea în cuvintele din limba
greacă (veche): ἑξα (hexa), care înseamnă ”șase”, și ημέρα (imera), care înseamnă ”zi”. Termenul se
referă la cele șase zile ale Creației.
Cele nouă omilii la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare au fost propovăduite în Cezareea,
când acesta era preot, înainte de anul 370, într-o săptămână din postul mare, predicând în unele zile
de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. În aceste omilii, Sfântul Vasile comentează versetele 1–26
(Facerea lumii și a omului) din capitolul întâi al Cărţii Facerii, adică cele şase zile ale Creaţiei.
La sfârșitul omiliei a noua, Sfântul Vasile vorbește sumar şi despre facerea omului și își exprimă
dorința de a le rosti credincioşilor o cuvântare mai amplă, ceea ce, din păcate, nu se va mai întâmpla.

Facerea lumii și a omului

1. Întru-nceput (la început) a făcut Dumnezeu cerul și pământul.
2. Dar pământul era nedeslușit și ne-mplinit; Și întuneric era deasupra genunii; Și Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
3. Și a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" și a fost lumină.
4. Și a văzut Dumnezeu lumina că e frumoasă (bună); Și a despărțit Dumnezeu lumina de
întuneric.
5. Și Dumnezeu a numit lumina "ziuă", iar întunericul l-a numit "noapte". Și a fost seară și a
fost dimineață: ziua întâi.
6. Și a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă apele de ape!" Și a
fost așa:
7. Dumnezeu a făcut tăria și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de
deasupra tăriei.
8. Și Dumnezeu a numit tăria "cer". Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a
fost dimineață: ziua a doua.
9. Și a zis Dumnezeu: "Apele de sub cer să se adune într-o singură adunare și să se arate
uscatul!" Și a fost așa: apele de sub cer s-au adunat în adunările lor și s-a arătat uscatul.
10. Și Dumnezeu a numit uscatul "pământ", iar adunările apelor le-a numit "mări". Și a văzut
Dumnezeu că este bine.
11. Și a zis Dumnezeu: "Pământul să odrăslească verdeață: iarbă purtătoare de sămânță, după
felul și asemănarea ei, și pom roditor care după felu-i să dea rod cu sămânța-n sine pe pământ!" și a
fost asa:
12. Pământul a odrăslit verdeața: iarba purtatoare de sămânța după felul și asemănarea ei, și
pomi roditori care după felu-i să dea rod cu sămânța-n sine pe pământ. Și a văzut Dumnezeu că este
bine.
13. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia.
14. Și a zis Dumnezeu: "Să fie întru tăria cerului luminători care să lumineze pământul, să
despartă ziua de noapte și să fie ei spre semne și spre anotimpuri și spre zile și spre ani,
15. Și să fie ei întru tăria cerului luminători să lumineze pământul!" și a fost asa:
16. Dumnezeu i-a făcut pe cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare spre stăpânirea
zilei și luminătorul cel mai mic spre stăpânirea nopții, și stelele.
17. Și le-a pus Dumnezeu întru tăria cerului, ca să lumineze pământul,
18. Să stăpânească ziua și noaptea și să despartă lumina de întuneric. Și a văzut Dumnezeu
că este bine.
19. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a patra.

2
 20. Și a zis Dumnezeu: "Să mișune apele de vietăți; Și păsări să zboare peste pământ în
largul tăriei cerului!" și a fost așa:
21. A făcut Dumnezeu înotătoarele cele mari și toate ființele vii care mișună în ape, unde ele
se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine.
22. Și le-a binecuvântat Dumnezeu și le-a zis: "Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți apele
mărilor!; Și păsările să se înmulțească pe pământ!"
23. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a cincea.
24. Și a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul ființe vii după felul lor: dobitoace, târâtoare și
fiare sălbatice după felul lor". Și a fost așa:
25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, și dobitoacele după felul lor, și toate
târâtoarele pământului după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine.
26. Și a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească
peste peștii mării și peste păsările cerului și peste dobitoace și peste tot pământul și peste toate
vietățile ce se târăsc pe pământ!"

Omiliile aparțin genului de omilie exegetică și cuprind minunate descrieri ale puterii
creatoare a lui Dumnezeu şi ale frumuseţilor naturii. Citind acest minunat comentariu al zilelor
creaţiei nu ştii ce să admiri mai mult: cunoştintele multiple ale Marelui Vasile, care cuprind întreaga
filosofie a antichităţii cu toate teoriile ei despre Facerea lumii, temeinicia argumentelor scripturistice
şi raţionale cu care surpă aceste teorii şi prezintă concepţia creştină despre creaţie, sau dragostea lui
Dumnezeu de Creator, pe Care-L preamăreşte pentru frumuseţile create de El în lumea aceasta.
Astfel, Sfântul Vasile împleteşte frumuseţile creaţiei cu frumuseţea gândirii şi cuvintelor sale.
Omilile la Hexaimeron i-au impresionat pe contemporani. Sfântul Ambrozie îl imită în
Hexaimeronul său, iar Sfântul Grigore din Nazianz exclamă cu admiraţie: ”Când pun mâna pe
Hexaimeronul lui Vasile şi citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creator şi încep să pricep
temeiurile creaţiunii, admir pe Creator mai mult decât mai înainte” (La pr. prof. N. Donos, în: ”Sf.
Grigore de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de
preoție și Elogiul Sf. Vasile”, Huși, 1931, p.187)1.
La numai 20 de ani după trecerea Sfântului Vasile la cele veşnice, în anul 400, Eustaţie
traduce în limba latină Hexaimeronul.
În limba română a fost tradus de: «ieromonahul şi didascalul Ilarion, în sfânta Mănăstire
Neamțul» (BAR, Ms.3094, f.1-279 v, anul 1782); de «Rafail smeritul monah din soborul starețului
Paisie» (BAR, Ms.1458, f.1-230, anul 1805); de Samuil Micu Clain (BARC, Ms.415, f.23-24); de
mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, care a revizuit traducerea lui Ilarion Dascălul (CGD,
f.1-46 v.); de arhimandritul Sofronie Garboschi (BMN, Ms.198, f.1-197, anul 1847); de Pr. I.
Avramescu. Fragmente din Hexaimeron a publicat Arhimandritul Benedict Ghiuş (MO, 9,1957); un
fragment din Omilia a doua este publicat în volumul I din Efrem Sirul (Cuvinte și învățături,
Mănăstirea Neamțului, 1818), iar Prof. Iuliu Valaori a publicat un fragment grec din Omilia a IV-a
şi alt fragment din Omilia a V-a2.
În anul 1986, Omilile la Hexaimeron sunt publicate în întregime în colecția ”Părinți și
Scriitori Bisericești”, 17, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, E.I.B.M.B.O.R., București.

1
P.S.B., vol. 17, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1986, p.35
2
idem.
3
 2. Prezentarea generală a celor nouă Omilii la Hexaimeron

“Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre
Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe
din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate,
simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decât argumentele logice.”3

În prima Omilie (11 capitole), Sfântul Vasile cel Mare opune sistemelor efemere ale
filosofilor, contrazise sau distruse unul de celălalt, autoritatea cuvintelor care imprimă în sufletul
ascultătorilor, ca un sigiliu de neșters, numele lui Dumnezeu. Vorbind despre crearea lumii, Sfântul
Vasile pune la începutul primei omilii, citatul din Facerea 1,1: “La început a făcut Dumnezeu cerul
și pământul”, înscriind numele lui Dumnezeu pe frontispiciul operei sale și-l prezintă pe Moise drept
referentul vrednic de credință al Creației lumii.
Din Revelația divină aflăm că universul nu este din veșnicie, ci are un început, este o creație
în care se reflectă Autorul său. Astfel, pentru ca nimeni să nu creadă că universul este din veșnicie,
Sfânta Scriptură vorbește mai întâi despre începutul său.
Expresia biblică “la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. De asemenea,
trebuie precizat că această expresie indică momentul când se produce actul creator și apare creația,
prima unire a veșniciei lui Dumnezeu cu timpul. “La început” înseamnă atât începutul coborârii în
timp a lui Dumnezeu, cât și începutul timpului, care ia ființă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare arată că: “... facerea cerului și a pământului s-a făcut într-o clipită și
în afară de timp, deoarece «începutul» este ceva indivizibil și fără dimensiune. Căci precum
începutul drumului nu e încă drum și începutul casei nu e deja casă, așa și începutul timpului încă nu
e timp, ba nici măcar partea lui cea mai mică. Iar dacă ar susține cineva că începutul e deja timp, să
știe că ar trebui să-l fracționeze în părțile timpului. Iar acestea sunt: un început, un mijloc, un sfârșit.
Dar a vorbi de un început al începutului, e cu totul caraghios. Și cine taie începutul în două face în
loc de unul, două (începuturi) mai bine zis multe și nenumărate, pentru că părțile tăiate se împart
mereu în altele”4. Deci, pentru ca să învățăm că lumea a luat ființă în mod netemporal deodată cu
voința lui Dumnezeu, s-a spus ”la început a făcut”.
În început se întâlnește deodată consimțirea voii divine celei mai presus de timp cu apariția
primei clipe a timpului, a existenței create, în așa fel că se poate spune numai celei dintâi «început».
Prin singura consimțire a voii a adus la existență toată măreția celor văzute.
Crearea lumii, după Sfânta Scriptură, este o preamărire a numelui lui Dumnezeu fiind
expresia atotputerniciei, a desăvârșirii Sale și a purtării Sale de grijă. Expresia “a făcut” înseamnă
pentru Sfântul Vasile că universul nu exprimă decât o infimă parte a atotputerniciei divine, căci
puterea lui Dumnezeu nu poate fi măsurată doar prin crearea unei singure lumi.
Înțelepții antici nu credeau că lumea este opera lui Dumnezeu, spunând că ea a fost prezentă
spontan, că ea a luat ființă dintr-o dată, ca umbră a puterii Sale, socotindu-L astfel numai o cauză
involuntară a lumii.
Explicând cuvintele: “La început a făcut Dumnezeu...”, Sfântul Vasile arată că nu din vreo
necesitate este Dumnezeu cauza existenței, ci El a creat ”ca bun, această operă folositoare, ca
înțelept, această operă prea frumoasă, ca puternic, această operă foarte mare”5.
Lumea este astfel, expresia voinței divine dinainte de crearea ei, când numai Dumnezeu
exista. Autorul Hexaimeronului observă că Sfânta Scriptură nu vorbește despre o simplă facere a
3
Omilia I la Hexaimeron, cap. 10, în P.S.B., vol. 17, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 1986, p.81.
4
idem, cap. 6, op. cit., p. 77.
5
ibidem, cap. 7, op. cit., p. 78.
4
lumii, ci despre o operă de artă, despre creația în care se revelează înțelepciunea Creatorului:
“Frumusețea lucrurilor văzute ne dă o imagine despre Cel ce este mai presus de toată frumusețea;
mareția corpurilor a căror frumusețe și margini le percepem cu simțurile, ne îngăduie să deducem
prin analogie ce este Ființa infinită care în plinătatea puterii Sale întrece orice cugetare. Căci deși nu
cunoaștem firea lucrurilor, totuși ceea ce ne cade sub simțiri este atât de minunat încât spiritul cel
mai priceput se arată incapabil în fața celei mai mici creaturi, fie de a studia cum se cuvine, fie de a
preamări după cuviință pe Creator“6.
Lumea nevăzută sau spirituală își datorează existența lui Dumnezeu, iar singurele cauze ale
originii ei sunt în Dumnezeu și în puterea sau voința Sa. Crearea lumii nevăzute a avut loc într-un
moment necunoscut și de neînțeles pentru mintea și rațiunea noastră, deoarece, în timp ce istoricul
cosmogoniei ne-a descoperit numai creația lucrurilor care se percep cu simțurile, modul de creație a
puterilor cerești e trecut sub tăcere. ”Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor
celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare; în ea, Ziditorul și
Creatorul tuturor a făcut creaturi... Acestea umplu lumea cea nevăzută...” 7 Natura lor este foc
nematerial. Faptul că uneori îngerii apar sub o infățișare corporală și devin vizibili, îl determină pe
Sfântul Vasile să precizeze că această formă corporală este cu totul diferită de cea omenească.

În Omilia a II-a (8 capitole), Sfântul Vasile cel Mare explică ce înseamnă ”și pământul era
netocmit și gol” și atacă atât sofiștii care susțineau eternitatea materiei, cât și ereziile care
personificau răul și întunericul, considerându-l principiul rău opus lui Dumnezeu.
Pământul încă nu primise porunca germinării și, deși avea puterea de a germina, nu
dobândise nici frumusețea vieții, nici jocul de umbre și lumini pe care abia crearea aștrilor îl va
realiza. Faptul că pământul era nevăzut înseamnă că apele, semnificând “adâncul” îl acopereau în
întregime. Forma, culoarea și densitatea nu-i fuseseră date încă pământului, el fiind ca o existență
latentă. Părăsind pentru o clipă textul scripturistic și încercând să explice rațional afirmația lui
Moise, Sfântul Vasile socotește că aspectul de “netocmit” și “nevăzut”, se poate referi, fie la faptul
că nu exista nicio ființă care să fi perceput lumea, fie că tot pământul era acoperit de o masă
impenetrabilă de apă, care-l făcea invizibil.
Sfântul Vasile susține că nu poate fi vorba de materia necreată, fără calități pe care i le-ar fi
adăugat ulterior un demiurg, așa cum susțineau unii eretici. Pentru ierarhul capadocian nu poate
exista materie necreată, căci ea ar avea atunci aceeași demnitate ca și divinitatea. Apoi, materia fără
calități nu există, căci tot ceea ce există în materie contribuie la existența ei, completându-i esența,
iar dacă îndepărtăm calitățile materiei ajungem la neant.
Combătând ereziile dualiste, marcionită, valentiniană și maniheistă care susțineau că
expresia “întuneric era deasupra adâncului” semnifică dominația forțelor răului care au creat
materia, Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra interpretarii literale a Genezei, lucru evidențiat de
toți comentatorii Hexaimeronului. Sfântul Vasile caută să explice crearea lumii sprijinindu-se pe
textul Facerii, text pe care îl ia în sensul lui literal, condamnând explicațiile alegorice.
Pornind de la afirmația maniheilor că forțele răului au creat materia, marele ierarh
argumentează că răul în lume nu este creat, căci nimic nu poate ieși din contrariul său, nici boala nu
este cauza sănătății, nici întunericul izvor al luminii, nici Dumnezeu cel bun sursă a răului. Nefiind
creația lui Dumnezeu, răul nici nu are existență, nici nu este un principiu, ci doar lipsa binelui.
Prin crearea luminii, Dumnezeu a despărțit încă înainte de crearea luminătorilor ziua de
noapte: “Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost
dimineață: ziua întâi.” (Fac. 1, 5). Din ansamblul zi – noapte ca unitate de timp, Sfânta Scriptură
numește mai întâi limita zilei (seara) și apoi a nopții, dând întâietate zilei, căci ziua este cea care se
6
ibidem, cap. 11, op. cit., p. 83.
7
ibidem, cap. 5, op. cit., p. 75.
5
deosebește de întunericul ce exista înainte de crearea luminii primare, pe când noaptea se deosebește
de zi. Sfânta Scriptură denumește “ziuă” (“Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă”..., Fac. 1, 5) prima
succesiune zi–noapte, căci Dumnezeu a dat timpului ziua ca masură pe durata unei săptămâni, când
El poruncește aceleiași zile să revină asupra ei însăși de șapte ori ca într-o continuă circumferință.
Fiind “aceeași zi” care se repetă păstrându-și caracterul ei unic, Sfânta Scriptură nu o numește
“prima zi”, ci”ziuă” ca să arate astfel înrudirea dintre timp și veșnicie.

În Omilia a III-a (10 capitole) Sfântul Vasile analizează cea de-a doua zi a Creației când
apele de sus au fost despărțite de cele de jos, creându-se astfel cerul văzut. Și în această omilie
combate explicațiile alegorice ale Sfintei Scripturi.
Moise a folosit cuvântul “cer” și la începutul cărții Genezei și îl folosește și acum. În primul
verset, spune el, este vorba de crearea lumii nevăzute, a lumii cerești, pe când în versetul al cincilea
este vorba de cerul văzut, adică de firmament.
Unii cred că Moise, după ce afirmase crearea cerului, arată cum a fost creat. Dar, Sfânta
Scriptură îi dă tăriei un nume și o funcțiune proprie, deci nu este cazul să confundam tăria cu cerul,
care exista înaintea acesteia. Deci, Sfântul Vasile face distincție între cerul nevăzut și tărie sau cerul
văzut, arătând, spre deosebire de gânditorii antici, ca în atotputernicia Sa, Dumnezeu a creat nu un
singur cer, ci mai multe.
El combate apoi concepția filosofică, după care universul se va consuma prin foc, dar va
renaște mereu datorită rațiunilor seminale existente în cenușa sa, urmând astfel un numar infinit de
distrugeri și renașteri ale lumii. Acest lucru s-ar datora dezechilibrului dintre apa care ar scădea
treptat și foc.
Dumnezeu însă, după cum arată Sfântul Vasile, a creat elementele din natură într-un
echilibru desăvârșit, căci fără el, focul ar putea consuma universul înainte de epuizarea apei. Acesta
este și motivul pentru care apa este atât de abundentă și de necesară. Socotind apa ca un element de
mare circulație și de maximă abundență în lume autorul “Hexaimeronului” face o serie de
considerații de ordin geografic asupra mărilor, fluviilor și oceanelor, fapt care ne da prilejul să
cunoaștem exact stadiul dezvoltării științei geografiei în epoca respectivă. Privitor la substanța
constitutivă a cerului, marele ierarh își însușește părerea generală a epocii sale care credea că cerul
este constituit dintr-o substanță transparentă cu o anumită consistență și duritate care îl susține spre a
nu se prăbuși (acum se știe că aerul este un gaz care înconjoară Pămânul și este susținut de
gravitația acestuia).
Omilia a IV-a (7 capitole), în care ne este prezentată opera celei de-a treia zi a Creației, se
deschide cu un exordiu în care Sfântul Vasile critică orașele a căror populație a uitat de toate, de
comerț, de îndatoririle familiale, pentru jocuri de circ și spectacole teatrale. Cetățile antice nu
puneau mare preț pe trăirea unei vieți spirituale și de înălțare sufletească, ci pe viața de petrecere, pe
cruzimile jocurilor de arenă, mod de viața care prindea pe mulți în mrejele lui. Sfântul Vasile cel
Mare îndeamnă pe ascultătorii săi să contemple o altă opera mult mai grandioasă și mai nobilă,
opera creației divine în acest imens univers care se oferă privirilor noastre.
Ziua a treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru planeta noastră.
Prin separarea uscatului de apă, Pământul capătă o individualitate proprie, un echilibru al
elementelor solide și lichide, căci porunca divină a separării apei de uscat a dat celor două stări de
agregare caracterele lor specifice până la sfârșitul lumii, și al pământului: fermitate și stabilitate, iar
apei fluiditate, coeziune și circuit continuu în natură.
Sfântul Vasile este convins că Pământul e compus din patru elemente, fiecare având o
însușire specifică, de exemplu pământul – uscăciunea, aerul – umiditatea, apa – răceala, iar focul –
căldura, în virtutea cărora aceste elemente se pot distinge. Dar, în același timp, aceste însușiri
specifice, datorită unei afinități care există între ele, reunesc elementele diferite, producând astfel
materialul variat și corpurile compuse.
6
 Sfântul Vasile explică în mod aristotelic că pământul fiind în același timp și uscat și rece,
gasește în răceală o legătura cu apa, iar prin mijlocirea apei se reunește cu aerul. Apa, având o dublă
însușire se aliază cu pământul și cu aerul prin umiditate. Aerul se reunește cu apa prin umiditate și
prin căldură cu focul, în timp ce focul uscat și cald se reunește prin căldură cu aerul și prin umiditate
cu pământul. Rezultatul acestui acord material este un ciclu și un joc armonios.
Frumusețea mării despre care se vorbește în aceste versete nu ține numai de farmecul aparent
al mării, ci și de utilitatea ei, deoarece este izvorul comun al umidității globului pământesc. Ea este
bună și, în măsura în care leagă părțile cele mai depărtate ale Pământului și înlesnește navigația
marinarilor, procură negustorilor bogății și, prin exportul și importul care se fac pe ea, asigură
popoarelor bunuri și provizii.
Autorul profită de această ocazie pentru a face o largă incursiune în geografia vremii,
insistând îndeosebi asupra hidrografiei eurasiatice care ne apare surprinzător de apropiată de felul în
care ne-o înfățișează geografia modernă astăzi.
Dacă pentru vremurile noastre aceste considerații ne par depășite, pentru epoca respectivă,
ele reprezentau ultimele cuceriri ale cercetătorilor și fără îndoială, Sfântul Vasile cel Mare a făcut un
imens serviciu auditorilor săi punându-le la dispoziție informații la care foarte puțini oameni ai
vremii, chiar între cei cultivați, aveau acces, cu atât mai mult cu cât autorul nu face numai o simplă
operă de informare sau de exegeză, ci o adâncă investigație în psihologia umană a credinței cu toate
implicațiile ei morale și teologice.
În Omilia a V-a (10 capitole) ni se prezintă tot ziua a treia a Creației. Apariția plantelor este
socotită de autor ca o consecință normală pentru pământul fertilizat de ape și eliberat, prin retragere,
de greutatea lor. Peste acest pământ gata de rodire, vine porunca divină, care îl scoate din inerție,
implantându-i pentru totdeauna principiul fertilității, așa cum îl vedem manifestându-se și astăzi:
iarba crește, înflorește, rodește, se usucă și moare.
Dar Sfântul Vasile precizează că porunca germinării a fost dată de Dumnezeu înainte de a fi
creat soarele, deci nu soarele este creatorul vieții, ci numai susținătorul ei. Prin aceasta, el combate
cultul soarelui care era atât de raspândit în antichitate, mai ales în Orient (se combat astfel și teoriile
moderne, așa-zise științifice, care, într-un mod aparent logic, susțin că soarele este creatorul și
susținătorul vieții, prin rolul pe care l-a avut și-l are în sistemul solar).
Pentru auditoriul neavizat din epoca Sfântului Vasile, textul biblic: “Să dea pământul din
sine verdeața: iarba cu sămânța în ea, după felul și asemănarea ei și pomi roditori care să dea rod cu
sămânța în sine, după fel, pe pământ” (Fac. 1, 12), putea crea nedumeriri, deoarece observația
comună constă în faptul că pe pământ sunt plante fără flori și fără rod. El precizează că accentul
poruncii divine cade nu atât pe “sămânța” cât pe cuvintele “dupa felul și asemănarea ei” și că pentru
plantele fără flori, puterea germinativă stă în tulpina sau în rădăcina sau chiar în coada frunzelor.
Este evident că botanica epocii încă nu descoperise înmulțirea prin spori a plantelor, astfel că
Sfântul Vasile n-a putut face analogia, spor – sămânță pentru a întări și mai mult adevărul Sfintei
Scripturi, dar el era pe deplin conștient că fiecare viețuitoare își avea o specificitate proprie și
transmisibilă la urmași, ceea ce numim noi astăzi genetica. Frumusețea florilor și efemeritatea lor
dau prilejul Sfântului Vasile să facă unele considerații asupra vieții omenești care este atât de scurtă.
Ele îl învață pe om despre deșertăciunea vieții și firea omenească muritoare.

În Omilia a VI-a (11 capitole) ni se descrie crearea corpurilor cerești. Sfântul Vasile cel
Mare dă expunerii o turnură deosebită de frază și idei. El spune că spectatorii la luptele de gladiatori
sunt obligați să stea descoperiți pe durata luptei, arătând prin aceasta că și ei participă la efortul
luptătorilor. La fel credincioșii care-l ascultă nu trebuie să se considere simpli spectatori, ci, uniți cu
el, să facă efortul unei înălțări și să se straduiască ei înșiși să contemple imensitatea universului din
care, împreună cu el, să înțeleagă grandoarea operei lui Dumnezeu și nesfârșita lui înțelepciune.

7
 Problema referitoare la lumină fiind deja soluționată încă din prima omilie, Sfântul Vasile nu
mai revine asupra ei, dar precizează că din acest moment lumina devine element vehiculat de
luminători, între aceștia și lumină fiind exact același raport ca între lampă și lumină. Una este
lumina ca esență în sine și alta este lumina ca emanație a unei lămpi. Funcția luminătorilor este de a
separa ziua de noapte, servind în același timp și la întreținerea vieții, după cum a hotărât Dumnezeu,
fiind totodată și semne ale diviziunii timpului.
Sfântul Vasile cel Mare aseamănă lumea cu o cetate ordonată, care atrăgându-ne atenția și
admirația ne conduce să ne imaginăm frumusețea și măreția primei noastre cetăți din rai, din care am
căzut datorită păcatului.
El combate, de asemenea, în mod energic pe cei care prin răstălmăcirea Scripturii, schimbă
destinația aștrilor stăpânitori ai timpului în stăpânitori ai destinului oamenilor. Schimbările soarelui
și ale fazelor lunii au legătură cu o serie de fenomene meteorologice pe care Sfântul Vasile le
enumeră doar în treacăt. Luminătorii mari vor anunța și sfârșitul lumii când “soarele se va întuneca
și se va schimba în sânge, iar luna își va pierde strălucirea”.
Toate aceste semnificații sunt stabilite de Dumnezeu prin corelația elementelor și a legilor
universului. Fatalismul astrologic robește voința noastră liberă unor influențe străine, astrale,
preocupare pusă de Sfântul Vasile atât pe seama neștiinței cât și a impietății, deoarece dacă răul ar
veni de la astre, ar însemna că vine și de la Creatorul lor.
Cuvintele sunt de folos și pentru combaterea horoscopului din zilele noastre.

În Omilia a VII-a (6 capitole) marele ierarh explică versetul: “Apoi a zis Dumnezeu: Să
mișune apele de vietăți, ființe cu viața în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului”
(Fac. 1, 20). Se observă că Dumnezeu n-a părăsit lumea, ci prin providența Sa o păstrează până la
sfârșitul ei. Activitatea providențială a lui Dumnezeu cuprinde întreaga creație și se extinde chiar și
la cele mai mărunte ființe iraționale, căci Dumnezeu a prevăzut toate și nu neglijează nimic.
Apele se umplu cu pești, care găsesc aici un mediu favorabil vieții lor și se deosebesc prin
specia lor, prin modul lor de reproducere și prin hrana lor. Apar și târâtoarele care-și poartă trupul
prin apă, firea lor fiind adaptată la apă, fără de care nu pot trăi. Sfântul Vasile intră într-o serie de
probleme de biologie, care în limitele lor cele mai generale erau cunoscute de auditorii săi.
În plus, el aduce și multiple cunoștințe privind obiceiurile animalelor pe care le folosește în
diverse asemănări morale. Se poate afirma că în ciuda unor erori explicabile, “Hexaimeronul”
uimește prin cunoștințele de biologie, de-a dreptul uluitoare pentru un nespecialist, la care se adaugă
o lungă serie de detalii privind viața peștilor, detalii de o precizie care încântă, iar referirile morale
dau expunerii un sens adânc pe care comentatorii l-au menționat neîncetat.
Iată câteva din acestea: șiretenia crabului care aruncă în cochilia deschisă a scoicii o piatră
pentru a nu se mai putea închide ca s-o poată mânca, este asemănata cu omul rău care se bucură de
nenorocirea aproapelui, mimetismul polipului care ia culoarea stâncii de care s-a fixat pentru a
prinde mai ușor peștii care trec prin apropiere, este asemănat cu lingușitorii care își schimbă
comportamentul după cum își schimbă stăpânii. Sfântul Vasile remarcă înțelepciunea peștilor care
își repartizează diferitele regiuni ale existenței lor, migrația lor, ca și prevestirea ariciului de mare și
chiar asocierea viperei cu mreana, toate fiind îndemnuri la virtute, mai ales pentru soți.
De altfel, puterea lui Dumnezeu nu se manifestă mai puțin în peștii cei mai mici, ca în cei
mai mari. Toate cele spuse aici au în vedere numai edificarea comunității.

Omilia a VIII-a (8 capitole) este mai puțin sistematică, în sensul ca autorul tratează, la
început, ziua a șasea a Creației divine pentru a reveni apoi la ziua a cincea. Sfântul Vasile cel Mare
precizează că textul biblic: “Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: dobitoace (animale),
târâtoare și fiare săbatice după felul lor” (Fac. 1, 24) nu vrea să semnifice că aceste viețuitoare
existau ca germeni în pământ, cum încercau să susțină maniheii (sau cum susține teoria
8
evoluționistă), ci că animalele au fost create tot prin cuvântul lui Dumnezeu. Expresia biblică are
însă drept scop să putem face deosebirea între ființa umană și ființa animalelor, omul fiind creat de
Dumnezeu printr-o acțiune specială.
Revenind la ziua a cincea, autorul face ample considerații asupra împărțirii păsărilor în specii
și familii, cu aceeași meticulozitate cu care a făcut și diviziunea peștilor, realizând din nou o serie de
comparații morale cu oamenii.
”Dumnezeul nostru n-a creat nimic de prisos şi nici n-a lăsat vreo lipsă din cele de neapărată
trebuinţă”8.
Omilia a IX-a (6 capitole) a Hexaimeronului descrie crearea animalelor terestre. Sfântul
Vasile, deși cunoaște legile interpretării alegorice, ia lucrurile așa cum sunt spuse și știe ca în Sfânta
Scriptură nu s-a spus totul. Aserțiunile ei cu privire la Creație trebuie înțelese în sens literal nu
alegoric. Seria apariției ființelor se succede, iar pământul își păstrează mereu aceeași vigoare. Toate
animalele se orientează după legile puse în ele la Creație și arată o adaptare minunată la scopul voit
de Creator. Dumnezeu le-a dat animalelor toate cele necesare susținerii existenței lor: leului dinții
ascutiți, rumegătoarelor trei stomacuri, iar elefantului trompa. Toate animalele, chiar și cele mai
mari, sunt supuse omului, iar animalele dăunatoare au fost create pentru disciplinarea oamenilor.
În privința faptului că Sfânta Scriptură nu precizează o serie de amănunte în legătură cu
Pământul și cu Cosmosul, forma Pământului și distanța dintre astre, Sfântul Vasile cel Mare
menționează că nu trebuie să uităm că Scriptura nu este un tratat de cosmologie, ipotezele privind
aceste lucruri fiind făcute de diferiți înțelepți ai antichității care au emis numeroase teorii și care, de
cele mai multe ori, se anulau între ele.
Toate aceste lucruri nu erau necesare pentru mântuirea noastră și, de aceea, Sfânta Scriptură
nu le menționează. Ele au fost lăsate puterii noastre de cunoaștere, căci Dumnezeu creând omul i-a
dat și darul progresării în cunoașterea lumii, cunoaștere care sporește odată cu timpul.
Unii autori au crezut ca Sfântul Vasile a scris încă două omilii în care s-a ocupat de crearea
omului, ceea ce logic pare justificat. Cei mai mulți cred însă ca marele ierarh capadocian n-a mai
apucat să scrie a zecea omilie, probabil, din cauza bolii care l-a chinuit ani de zile.
Trecerea la problema antropologică este făcută abrupt de către Sfântul Vasile: “Simt, însă,
iarăși că-mi cereți să vorbesc de facerea omului... Trebuie, dar, să vorbesc neapărat și despre om, cu
toate că mă reține o sfială...”9 El arată că prin actul special al creației omului, se demonstrează
iubirea lui Dumnezeu față de om și prețuirea arătată lui: ”Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după
chipul și asemănarea Noastră».” (Fac. 1, 26). Sfântul Vasile combate concepția iudeilor care
considerau că omul ar fi fost făcut după chipul îngerilor, subliniind că Domnul Hristos este Chipul
Dumnezeului Celui nevăzut, Cel care l-a creat pe om.
Omiliile la Hexaimeron subliniază faptul că textul biblic trebuie citit și înțeles ca atare, adică
literal, fără interpretări alegorice. De asemenea sunt făcute corelații între diverse stări sau
comportamente ale elementelor creației și cele ale oamenilor.

3. Stilul omiletic al Sfântului Vasile cel Mare în Omiliile la Hexaimeron

8
Omilia a VIII-a la Hexaimeron, cap. 7, op. cit., p. 167.
9
Omilia a IX-a la Hexaimeron, cap. 6, op. cit., p. 178.
9
 La alcătuirea acestor omilii, Sfântul Vasile a folosit texte din Sfânta Scriptură, dar și
cunoştintele multiple, care cuprind întreaga filosofie a antichităţii. Metodele folosite pentru
întocmirea omiliilor sunt: cea istorico-gramaticală, comparația, metafora, alegoria.

Sfântul Vasile vorbea le orice oră, în fața unor categorii diverse de oameni, folosind un
limbaj natural, savant, elegant și în același timp, simplu și cu putere de convingere. Își folosea cu
înțelepciune cunoștințele generale și de retorică dobândite înainte, în școlile ateniene. În discursurile
sale se îmbină armonios stilul antic elin cu cel creștin. Acestea sunt însă discursuri improvizate,
aspect care se poate observa în familiaritatea stilului, în digresiunile în care vorbitorul se lasă dus,
revinind brusc la subiectul său, în concizia cu care își încheie discursul, dacă percepe că a trecut
timpul adecvat. Iată un bun exemplu de predicator!

Gândirea oratorului este întotdeauna înaltă, în timp ce, prin simplitatea limbajului, prin
multitudinea de comparații, metafore, anecdote, se face înțeles de către ascultători. Între discursul de
dimineață și cel de seară, li se lăsa timp să-și facă treburile cotidiene. Totuși, într-o dimineață,
Sfântul Vasile a vorbit prea mult. ”Dar simt că spusele mele au depăşit măsura cuvenită. Când mă
uit la mulţimea celor spuse, văd că a fost prea lungă cuvântarea mea;... N-a fost fără de folos că v-
am ţinut atâta vreme. Ce aţi fi putut face până la venirea serii? Nu vă silesc cei care vă invită la
masă! Ospeţele nu vă aşteaptă! De aceea, dacă vreţi, să ne folosim de acest post trupesc spre veselia
sufletelor... Dacă vă dau drumul şi pun capăt adunării, unii vor alerga să joace zaruri; iar acolo,
jurăminte, discuţii înfocate şi supărări pentru cei ce iubesc banii. Diavolul stă de faţă prin zarurile
însemnate cu puncte şi aprinde nebunia în jucători… Care e folosul că posteşti cu trupul, dar iţi
încarci sufletul cu mii și mii de păcate? … Că timpul petrecut fără frica de Dumnezeu, este dascăl de
păcate pentru cei care nu ştiu să folosească timpul. Poate veţi găsi şi ceva folositor in cele ce spun
eu. Dacă nu găsiţi, atunci statul vostru aici v-a făcut cel puţin să nu păcătuiţi. Deci cu cât vă ţin mai
mult, cu atât mai mult vă depărtez de la păcat.”10

Publicul căruia i se adresează, în acest limbaj îndrăzneț și familiar, nu era format doar
din bărbați, ci și din femei și copii, care, înainte sau după predică, își uneau vocile în rugăciune sau
în cântări liturgice.
Uneori captează atenția credincioșilor printr-un scurt exordiu, parcă grăbit să ajungă la
subiect, alteori, continuă cu mai multe detalii, însă în niciun moment oratorul nu pierde din vedere
mințile simple cărora se adresează.
Încheierea fiecărei omilii se face cu preamărirea Sfintei Treimi: a ”Creatorului, Căruia se
cuvine toată slava, cinstea și puterea, în vecii vecilor, amin” 11 a lui Dumnezeu Tatăl, ori a Fiului,
”Căruia slava și puterea în vecii vecilor, amin” sau ”Căruia toată slava și închinăciunea, acum și
pururea și în vecii vecilor, amin”12 sau: ”Să vă hrănească Dumnezeu totdeauna pe măsura credinței
voastre, dăriundu-vă arătarea Duhului, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava și puterea în
vecii vecilor, Amin.”13

10
Omilia a VIII-a la Hexaimeron, cap. 8, op. cit., pp. 168-169.
11
Omilia I la Hexaimeron, cap. 11, op. cit., p. 83.
12
Omilia a III-a la Hexaimeron, cap. 10, op. cit., p. 109.
13
Omilia a VI-a la Hexaimeron, cap. 11, op. cit., p. 146.
10
 Bibliografie selectivă

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1993.
”Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Ciudin, Pr. prof. dr., Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
Giet, Stanislas, Prof., Basile de Césarée, Homélies sur l'Hexaéméron, Les Editions du Cerf,
Paris, 1949.
Gordon, Pr. lect. dr., Vasile, Predica ocazională, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
http://nouvl.evangelisation.free.fr/basile_de_cesaree_vie_3.htm#LES_HOM
%C3%89LIES_SUR_L_
https://ziarullumina.ro/documentar/hexaimeronul-iubirea-lui-dumnezeu-si-fizica-moderna-
26809.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Hexameron

11