INCHINARE

Aşa e datina :
S’o ‘nchin,
Să ‘nchin această carte.
Cui ?
S’o ‘nchin luminii Soarelui
Sau picăturilor de vin ?
Sau celei ce mi-a dat puţin
Din caldul sufletului ei ?
S’o ‘nchin vreunui misogin,
Sau s’o închin unei femei ?

Ba nu i-o ‘nchin ei într’adins.

De ce să zică, într-o zi,
Că dânsa m’a ‘ndemnat a scrie,
Că dacă n’ar fi fost să fie,
Aşi fi rămas un simplu ins ?

De-aşi socoti cantitativ

Pe câte versuri am lucrat,
Mai mult din toţi m’a inspirit
George Coşbuc. Pe just motiv
Lui nu-i închin acest volum,
Că nu-l pot închina postum.

Şi totuşi să-l închin aş vrea,

Să-l pun sub aripa cuiva,
Ca să-l păzesc de vorba rea
Şi de al criticii venin
…………………………….

Abia acum, acum abia,

Când versul vreau să îl termin,
In gândul meu oscilator
Mi-apare domnul editor
Şi lui volumul i-l închin.

Nu c’ar fi neam cu Dumnezeu,

Dar ca să-l îmbunez niţel,
Atunci când s’o ‘nchina şi el
La raftul plin cu versul meu,
Sub praful gros, sub praful greu.
*
LA PAŞA VINE UN… OLTEAN
La Paşa vine un oltean,
Cu ochi şireţi şi cu suman.
- „ Sunt Paşă, de la Severin,
De şapte zile ’ntr’una vin
Să-ţi vând un cal bălan.
Deunăzi când am citit
Pe El-Zorab m’am şi gândit
Să fac şi eu ca Ben Ardun,
Sperând să iau un preţ mai bun
Pe-un cal de călărit.
Ce prost a fost acel Arab,
Că l-a ’njunghiat pe El-Zorab,
Când tu ai vrut să-l pricopseşti;
I-ai dat un preţ ca din poveşti,
Pe-un cal urât şi slab.
Priveşte la bălanul meu:
Nu te uita că suflă greu;
E obosit de-atâta drum,
Gândeşte c’am sosit acum-
Mă jur pe Dumnezeu!
Pe el, călare, parcă sbori,
Mănâncă foc, mănâncă nori;
Cunosc la neamul cailor,
Că eu am fost sergent major
La patru Roşiori…
Juveţii toţi ieşeau din cort
Să-mi vadă calul cum îl port;
Şi fata domnului factor,
Studentă la conservator,
Făcea cu dânsul sport”.
Dar Paşa-i priceput la cai;
Cu mâna-n şold, îi spune: -„Stai!
Pe mine nu mă păcăleşti;
Acesta-i un cal din Bucureşti,
Rămas de la tramvai
-„De la tramvai? Te’nşeli amar!
E ăl mai prima armăsar!
In sat ca dânsul altul nu-i;
Toţi caii sunt copiii lui,
Plătiţi cu un sutar”…
Stă Paşa pe divan întins,
Olteanul parcă l-a convins.
-„ Cinzeci de poli pe el primeşti”?
-„ Vai, Paşă, ce sgârcit mai eşti!
Dar nu mă dau învins.
Numai atâta-l preţueşti?
Tu vrei cu mine să glumeşti.
Eu am citit în El-Zorab
Că tu ai bani ca un nabab
Şi nu te târgueşti!
Mă crede, am rămas năuc!
Să fi minţit oare Coşbuc?
Spunea de-o mie de ţechini.
Tu-mi dai atâta de puţini,
Că-mi vine să mă duc”.
-„ Nu-ţi pot plăti pe cât ai vrut,
Ţi-am dat atât cât am putut.
Iei banii? Spune! De nu-i iei,
Calu-i al tău, banii-s ai mei;
N’am vreme de pierdut”.
Stătu olteanul, se gândi,
Şi-un gând în minte-i încolţi…
-„ Să fie, Paşă, cum ai spus;
Dă banii ’ncoace că m-am dus.
Acum, ce-o fi, o fi!”
Plăteşte Paşa pân’ la ban…
Olteanul Sare pe bălan…
Un chiot scurt s’a auzit…
Arabii toţi au amuţit,
Privind după oltean.
Un nor de praf s’a răscolit
Şi cal şi om s’au mistuit…
Se uită Paşa cu ochi beţi:
-„ Cât sunt oltenii de şireţi,
Tot turcul a plătit”.
*
VULPEA ŞI CORBUL

Un biet corb cu negre pene,

Ce-şi ducea viaţa din greu,
Intr-o zi, trecând alene
Peste vârful Penteleu
- Care-avea în toată lumea
Un renume colosal-
A furat un sfert de roată
Dintr’un falnic caşcaval.
Şi cu el în cioc, degrabă
In pădure a fugit,
Ca să poată – burta-i slabă –
Să şi-o umple liniştit.

Coana vulpe cea isteaţă,

La culcuşul ei trecând
- Că era spre dimineaţă –
Il zări pe corb mâncând,
Şi gândi: să ’ncerc norocul
Ca şi străbunica mea;
Dacă-l fac să caşte ciocul,
Caşcavalu-i va cădea.
Şi spăşită, şi mieroasă,
Către corb grăi aşa:
- Tu, cu vocea ta frumoasă,
Pentru ce nu cânţi ceva?
An! de când aştept eu clipa
Şi speranţa’n tine-am pus-o,
Să-l ascult pe Tito Schipa
Sau pe marele Carusso!
Azi, când mi-ai ieşit în cale,
N’am decât un singur dor:
S’ascult trilul vocii tale
Şi pe urmă, pot să mor!

Mândru, corbul se ’nfoi,

Dar din ochi şiret clipi
Şi privind spre animalul
Care astfel îi grăise,
Luă ’n ghiară caşcavalul
Şi, umflându-şi guşa, zise:
In zadar îmi faci ispită,
Nu poţi câştiga teren.
Azi, eşti tu cea păcălită:
Am citit pe La Fontaine.
*
CETATEA NEAMŢULUI
Pe o stâncă neagră într-un fost castel,
Unde curge ’n vale un râu mititel,
Intr’o zi cu soare, singur, doar cu mine,
Mă plimbam agale printre-a lui ruine,
Răscolind cu mintea vremi de vitejie,
Când pe-aceste plaiuri fost-a bătălie.
Şi de-odată ’n cale-mi iese un pitic,
Ca o arătare, cât un prunc de mic,
Cu sprânceni stufoase fluturând în vânt
Şi c’o barbă mare până la pământ.
- „Ce vrei tu, străine, care îndrăzneşti
Somnul să mi-l tulburi şi să mă trezeşti?
Află de la mine că pe-această stâncă,
Unde carii vremii zidul îl mănâncă,
Străjuia odată o cetate tare
Când era în ţară Domn, Ştefan cel Mare.
Eu eram atunci un viteaz plăieşi;
Astăzi, cum se vede, doar un biet unchieş,
Peste care anii ’n goana lor cea iute,
S’adunară ’n spate peste patru sute.
Inc’odată spune-mi, ce vânt te-a adus?
Dacă-i doar plimbare, n’am nimic de spus.
Insă vreo legendă de-ai venit să scrii,
Te rog pleacă ’ndată şi să nu mai vii.
Mi-a căzut în mână printr’o întâmplare
Legenda cu mama lui Ştefan cel Mare.
Păi, Bolintineanu tare a greşit,
Când a spus de mamă că l-ar fi gonit!
Dacă vrei, ascultă toată epopeea:
Eu eram de strajă chiar în noapte-aceea,
Când cocoşul miezul nopţii a cântat
- Şi nu orologiul, ce era stricat –
La castel în poartă auzii că bate.
Mă gândeam în mine: Cin’ să fie, frate-
Domniţa e ’n casă şi cu soacra ei,
Ştefan e la luptă cu Turcii mişei.
Poate-o fi factorul, cu vreo telegramă
De la Domnul Ştefan către a sa mamă.
Când acolo, chiar Ştefan. Ce minunăţie!
In puterea nopţii la castel să vie?
La fereastră însăşi Doamna mama-apare:
- „Cine face-acolo sgomot aşa mare?
- Eu sunt, bună mama, fiul tău iubit,
Eu şi de la oaste mă întorc rănit”.
Insă coana mare încă dormita
Şi fiind bătrână nu prea auzea.
Iar când Ştefan zise că era rănit
Dânsa înţelese că este răcit,
Şi-l chemă în casă: - „Nu mai sta o clipă,
Vino, dragul mamei, să nu faci vreo gripă”.
Apoi pân’ la dânsa chemă bucătarul
Ca s’aprindă ’n grabă mare, samovarul
Şi îi spuse ’ndată un plăieş să mâie,
Pân’ la târg de vale, ca să ia lămâie.
Apoi către Domnul, cu ochi lăcrămând,
Zise cu dulceaţă, păru-i mângâind;
- „Ce faci tu, Ştefane, dragul mamei, drag?
Vino de te culcă, vino să te trag,
Cu rachiu de prune, că nu am Diana,
Şi să-ţi pun deasupra plapuma şi blana.
De simţi ameţeală, capul de te doare,
Ia să-ţi facă maica, bae la picioare”.
Cum crezi dumneatale că-i vre-o mamă ’n lume
Care când aude al fiului nume,
In loc să-l primească şi să-l îngrijească
Il trimite ’n luptă să se prăpădească?
Ştefan doarme-o noapte astfel îngrijit
Şi în zori de ziuă e restabilit;
Apoi către duşmani iarăşi s’a ’ndreptat,
Odihnit ca omul ce-a dormit în pat.
Lupta însă fuse scurtă de-astă dată,
Armia turcească iute sfărâmată;
Iar aprodul Purice printre Turci pătruns,
Se ’nvârtea sfârlează şi-i pişca ’ntr’ascuns.
Şi păgâna liftă, când să lupte vrea,
Se oprea de-odată şi se scărpina.
Toate din legendă nu-s decât prostii,
Acesta-i adevărul şi te rog să-l scrii.
Că ’n Bolintineanu faptul se ’nâmpla
Dacă ’n loc de mamă, soacră îi era.
*
BRÂNZĂ LICA

Zarvă mare ’n toată casa Dar deodată a ’ngheţat

La Maiorul Stratulat,
Toţi dau zor să pună masa,
Fiecare-i ocupat.
Ca să-ţi vină dintr’o dată
Zece invitaţi, nu-i şagă;
Maioreasa ’ngrijorată
S’a gândit o noapte ’ntreagă:
- Va să zică: Primo, supă
De găină – că-i de soi –
Crap pe varză acră, după,
Şi pui fripţi cu usturoi.
- E destul? Ce zici, Costică?
Să mai fac şi altceva?
Mie drept să-ţi spun, mi-e frică,
Cum că nu s’or sătura.
Când maiorul l-a chemat.
Parcă-l înlemnise frica,
Când la dânsul s’a sbârlit:
- Unde e, mă brânza Lica?
Ce te uiţi aşa tâmpit?
- Toată piaţa am umblat
Şi de asta n’am aflat.
Apoi tace ca pământul
Şi cu ochii ’ncremeniţi.
- Ce-ai cerut, bătute-ar Sfântul?
- Brânzulică, să trăiţi!
*

Am şi tort de ciocolată,
Am şi pastă de gutui;
Dar deodată disperată;
- Şti ce n’avem? Brânză nu-i!
- Cum se poate? Cum se face?
Tocmai brânză ai uitat!
Chiamă ordonanţa ’ncoace,
S’o trimit imediat.

- Ian ascultă, mă Ilie,

Ţine-un şi fugi la Ghica,
Cel din colţ, cu băcănie,
Şi să-mi cumperi brânză Lica.
Trece-un ceas, ba şi mai bine,
Ordonanţa nu mai vine.
- Unde-o fi umblând nebunul?
Uite că-i aproape unu
Şi ’ncă nu s’a ’napoiat!
Apoi azi, să ştii că-l bat.
Când mi-e zor de ard ca focul,
El se plimbă, - dobitocul!

Ora două. In sfârşit

Şi Ilie a venit
Transpirat, la faţă roş
Ca o creastă de cocoş.
BALADA CHIRIAŞULUI NEGRĂBIT

S’a dus vremea când Topârceanu In fond, să-ţi spun verde, cucoană:
Cu versu-i frumos curgător, De ce altă casă să-mi iau?
In mână-mi punea geamantanul Insamnă să fiu într-o toană,
Şi veşnic eram călător. Când legea-mi dă dreptul să stau.

Trec anii, trec lunile ’n goană Trec, anii, trec lunile ’n goană
Şi ’n zbor săptămânile trec; Şi ’n sbor săptămânile trec;
Desfac geamantanul, cucoană, Să treacă cu bine, cucoană,
Că azi m’am decis: nu mai plec! Că azi m’am decis: nu mai plec!
*
De ce tot aceiaş marotă –
(Că-i bine să stau la central,
Să caut parchet, teracotă,
Electrică tot la canal) –
Când viaţa-i destul de tihnită
Şi fără confortul modern?
Imi place sobiţa cu plită,
Imi place, când fulgii se cern,

Să stau într’o poză banală,

Pe pernele cu monogram,
Primite cu foaie dotală
De când erai jună, madan!
S’admir pe perete păunul,
Ţesut în culori pe covor;
Să ţin în hârtie săpunul
Ş apa s’o ţin în urcior.

De ce să mă mut din cartierul,

In care mă ştiu pe de rost
Factorul, băcanul, frizerul,
Gheorghiţă, sergentul din post
Şi omul ce-mi vinde franzele;
Imi dă bună ziua când trec,
Cismarul ce-mi bate pingele
Şi-mi ia zece lei pentr’un flec.

Imi place vecina: o fată

Cu părul buclat, auriu…
(Păcat că mi-a fost prezentată
Exact nouă luni prea târziu!)
In ziua când vine chenzina,
Acasă mă ’ntorc în taxi:
Să crape de ciudă vecina,
Să aibă de ce mă bârfi.
SONET

Se stinge viaţa falnicei Lucreţii…

Nu o mai vezi la teatre ’n loji sau staluri
Şi nici trecându-şi nopţile prin baluri
Venind acasă ’n faptul dimineţii,

Inveşmântată ’n spaniole şaluri

Cu doi bujori în frăgezimea feţii,
Când împrejuru-i se roteau băieţii
Şoptindu-i la ureche madrigaluri.

Azi, greul anilor îi stă în spate.

Cu riduri convengerte spre pupile,
Sub fardul gros, apare pe ’noptate,

Şi ’nfiripând utopice idile,

Cerşeşte tinereţii ’mbujorate:
- „Un strop din tinereţea ta, copile!”
*
ŞI EL ESTE ORBUL…

Şi el este orbul. Departe-i Brăila, Ci eu într’o seară – era în Septembre –

Brăila spre care îl mână durerea Citit-am poema „Noapte de Decembre”,
Şi calea-i aridă şi-l lasă puterea… In care se spune de bietul emir
De zile plecat-a şi abia-i la Chitila. Pornit în spre Meka şi mort ca martir,

Departe-i Brăila şi el este orbul Şi mintea mea toată nu poate cuprinde,

Pornit în spre vraciul ce stă la Brăila,
Să ’ncerce şi-acela să-i dreagă pupila,
Să vadă lumina, să-i mântue morbul.
Departe-i Brăila şi el este orbul.
Şi merge şi merge cu traista în spate,
Cu foamea în pântec şi buze ’nsetate.
Şi numai ce-aude un car pe şosea
Şi simte cum caii în spate-i nechează.
C’aproape de Meka, emirul bogat,
(Precum Macedonski în versu-i pretinde)
Pornit cu dichisuri, cu-alaiu de ’mpărat,
Cu-atâtea cămile, cu-atâtea merinde,
Să poată-ajunge la locu-i visat…
Să n’ajungă ’n Meka fiinţă regească,
Când orbul Brăila putu s’o găsească?
*

Cu mâna-i uscată un gest el schiţează,

Se ’mbună creştinul, cu dânsul îl ia
Şi merge ’n căruţă – din drum – o bucată,
Truditele-i oase odihnă primesc,
Ridică o rugă spre Tatăl Ceresc,
De mila avută, de soarta schimbată.

Odihna îi fuse de scurtă durată.

Creştinul ajunse la casa din sat
Şi iarăşi biet orbul pe jos a plecat…
Ş merge şi merge cu gura uscată.
Odihna îi fuse de scurtă durată.

Acum-l ajunse di spate-o maşină.

La dânsa se roagă, la dânsa se ’nchină,
Şoferul se ’mbună de-al orbului rău,

Se suie şi orbul la el în maşină

Şi miercuri spre seară sosiră ’n Buzău.
Din nou o porneşte cu vlagă puţină,
Mai trece-o căruţă, mai trece-o maşină,
La toate se roagă, la toate se ’nchină.
Şi ’ncetul cu ’ncetul, din milă cerească,
Putu el Brăila s’o înnemerească.
PĂSĂRICA

Neaua groasă înălbeşte Păsărica fericită

Şesul Bărăganului; De cereasca graţie,
Geru ’ntr’una se ’nteţeşte; Se îndoapă, hămesită,
E sfârşitul anului. Pân’la saturaţie.

Negri, drepţi ca lumânarea, Şi cu ciocu ’n sus, cucernic,

Pe albul cearceafului, Pe albul decorului,
Increstează ritmic zarea Ciripi cu glas puternic
Stâlpii telegrafului. Slavă Creatorului.

Intr’un punct, o păsărică, Iar când vru să mai repete

- Pată neagră-a cerului – Gama teologică,
Sus pe stâlp se strânge mică, O aude un erete…
De tăria gerului. Şi urmarea-i logică.

Stâlp şi nea şi alt.. nimic Când tăcea, neauzită,

Liniştea câmpiilor - Tăcerea sărmanilor –
A cuprins şi păsărica, N’a constituit ispită,
Pradă nostalgiilor. Nici pradă duşmanilor.

Aripile-şi pune cruce Ca MORALĂ:

Din storsul puterilor
Şi flămândă, jalnic duce
Dorul primăverilor.
………………………..
Zvon uşor şi slab de clopot
Spintecă tăcerile,
Apoi, lămurit, un tropot
I-a redat puterile.
mai nimic.
Doar atât, să taci chitic;
Nu-ţi fă glasul să răsune,
Când mănânci ce nu se spune.
*

Şi de-odată, ca trezită
Din urzeala somnului,
Se gândeşte fericită:
„ Mare-i mila Domnului!

„ Poate pică vre-o grăunte

„ Din desaga calului
„ Care-acum se anunţă
„ După cotul malului”.

A trecut un cal – săgeată –

Cu iuţeala vântului,
Lepădând din mers o pată
Pe faţa pământului.
GLOSSA
Vremea trece, vremea vine.
Toate-s vechi şi nouă toate.
Ce e rău şi ce e bine,
Tu te ’ntrebă şi socoate.
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val, ca valul trece.
De te ’ndeamnă, de te chiamă,
Tu rămâi la toate rece.
Pentru ce de la putere,
Vremea trece. Să-şi adune!
Pentru celalt, în durere,
Vor veni şi vremuri bune.
Roata lumii se ’nvârteşte
Pentru el sau pentru tine,
Rând pe rând vă pricopseşte:
Vremea trece, vremea vine.
Sărăcia-ţi dă târcoale
Şi de tine se lipeşte.
Pardesiul rupt în poale
Azi drept blană îţi serveşte.
Pentru nimeni nu-i o taină:
Din surtucul rupt în coate,
Faci copilului o haină.
Toate-s vechi şi nouă toate.
Să-ţi trăeşti intens viaţa,
Sau să-ţi drămueşti plăcerea?
Să-ţi faci seară dimineaţa,
Sau să-ţi cumpăneşti averea?
Singur, viaţa ţi-e pustie:
De te ’nsori, e vai de tine.
Numai dracul poat’să ştie
Ce e rău şi ce e bine.
Dacă soarta, din greşeală,
Te va pune ’n loc de frunte,
Schimbă-ţi starea socială,
Fă-te luntre, fă-te punte;
Nu căta ce ci se cere
Dacă-i drept, ci, de se poate.
Numai cum să faci avere
Tu te ’ntreabă şi socoate.
Criză mare ne doboară,
Imprejuru-ţi se şopteşte;
Va să fie bine ’n ţară,
Alţii spun înţelepţeşte.
Nici tot răul ce se spune,
Nici ce-i bun nu lua în seamă.
Zile rele, zile bune…
Nu spera şi nu ai teamă.
Toate sunt de la natură.
Iarna, val de frig soseşte;
Vara, valul de căldură
Ca să pleci, te ispiteşte.
Cum la munte sau la mare
Ori e cald, ori e prea rece,
Stai acasă, ai răbdare:
Ce e val, ca valul trece.
Când vreo pasăre de noapte
Pe ’nserat îţi iese ’n cale,
La ureche-ţi spune şoapte
(Nu-ţi vorbeşte de parale),
Zici: femee ideală!
Nu te duce, fii cu teamă;
Toate sunt cu socoteală
De te ’ndeamnă, de te chiamă.
Azi când luxul te orbeşte
Şi tu n’ai nici cinci parale,
Cel şiret se ’mbogăţeşte
Şi femei se plimbă goale,
Când un X, un…ov sau…escu
Voiajază şi petrece,
Poţi s’asculţi pe Eminescu
Să rămâi la toate rece?
*
SĂRMAN CISMAR !

Cu fruntea’n mână rezemată, Şi totuşi, câtă bucurie

Pe trepiedul tău barbar, Că mâna-ţi aspră de cismar,
Ai adormit, sărman cismar ! E ’n stare astăzi să deţie
(Topârceanu) Un pic din strictul necesar.
Iar dacă ai văzut vreodată
Sărman cismar, In oameni numai inamici,
Eu nu te-adorm, ca Topârceanu, Ce te-au oprit, mai sus de gheată,
Pe tripiedul tău barbar… Să poţi şi tu să te ridici,
Că eşti puternic, fă-i să simtă.
(Din mână ţi-a luat ciocanul O răzbunare ideală:
Oprind-o ca să mai lucreze; Laşi gheata niţeluş mai strâmtă
Iar mintea ta înflăcărată, Şi ’n vârf un cui, ca din greşeală.
O pune baluri să viseze *
Şi ochi surâzători de fată…)
Nu-ţi pun vre-o haină demodată
Şi nu te-aşez, în seri de Mai,
Pe bancă lâng’o adorată
Cu nasul cârn şi păr bălai.
Eu nu-ţi aprind în suflet dorul
Dar, ca şi el, te plâng amar –
Sortit să nu mai schimbi decorul
Cât vei trăi, sărman cismar!
Să înghiţi tot praful de pe stradă,
Strâns într’o talpă de pantof,
De-o cizmă dusă la paradă,
De gheata vreunui filosof.

Prin mâna ta bătătorită

S’au perindat atâtea ghete
Cu talpa ruptă, găurită,
Sandale prinse cu barete,
Pantofi cu vârf de antilopă
Ori ghete galbene cu cioc
Sau cu elastic, ca de popă,
Cu bot turtit ori fără toc;
Bocanc ori cizmă lăcuită
Purtată de vreun general,
Pantof cu pielea aurită
Sau de mătase, pentru bal.
LA OGLINDĂ
Azi am s’o trântesc de grindă,
Bat’o focul de oglindă!
Nu-mi mai place cum m’arată,
Mă credeam frumoasă fată,
Nici n’am să mai stau în tindă,
Ca odată…
Tata! El e vinovatul,
C’a umplut de veste satul,
Ba a dat şi sfoară ’n ţară
Că’s frumoasă şi sprinţară…
Şi-mi dă zor cu măritatul,
Pân’ la vară.
Eu frumoasă? Asta-i bună!
Şi ’n curând să pun cunună?
Dar azi, cin’ se mai însoară
Cu o copiliţă jună
De la ţară?
Tu te ţii de glume, tată!
N’am să mă mărit vreodată.
Când la târg sunt alte fete,
Mai gătite, mai şirete,
Cine ia o biată fată
Fără ghete?
Ba nu zău, unde-i bărbatul
Să nu-i placă însuratul
Cu o fată mai nurlie,
Cu pantofi şi pălărie?
Mai aştept eu măritatul?
Ce prostie!
Dar… adică… ia stai bine…
Ce? Sunt mai cu moţ ca mine?
Ia să fiu şi eu gătită,
Incălţată şi vopsită,
Zău c’aşi duce pe oricine
In ispită!
Ia să-mi încreţesc cosiţa,
Ia să-mi fac şi eu guriţa
Şi sprâncene mai codate,
Cu cărbune ’ncondeiate,
Să vedeţi atunci fetiţa
Că se poate!
Uite aşa: Să iau foiţă,
Să dau iute pe guriţă,
Puţintel şi obrăjorul…
Ca să semăn cu bujorul…
Ia să văd, nu-i la portiţă
Peţitorul?
Ei! Acum să poftească
Cine vrea să mă peţească!
Uite, pot să pun prinsoare:
Nu-i ca mine altă floare!
Cate ei! N’or să găsească.
Nici în soare!
Zât! Pisică blestemată!
Imi spărseşi oglinda, iată!
N’ai găsit alt loc de joacă?
Ştiu că mamei o să-i placă
De-o vedea-o sfărâmată!
Ce-o să-mi facă!
Praf s’a sfărâmat oglinda
Şi-a umplut de cioburi tinda.
Nu ştiuşi, afurisită?
Şapte ani nu se mărită
Fata care-a spart oglinda.
Ce ursită!
Of! Duce-te-ai pe pustie!
Iar nu pun cununie!
Bat’o focul de năpastă,
Iar rămân o fată proastă…
Mult mai am să ştiu ce ştie
O nevastă.
*
ROMANŢA ROZINEI
Guerlain a botezat parfumul,
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”
Guerlain a botezat parfumul
Extras din cupele de crin…
I. Minulescu
Ce lipsă de curiozitate,
La Minulescu cel puţin.
Cântând în versuri parfumate
Extrasul cupelor de crin,
Să nu se ’ntrebe de-unde vin
Parfumurile botezate
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.
Aşa a botezat parfumul
Capriciosul domn Guerlain,
Spre care curiozitatea
M’a dus în goana unui tren,
Ca să-l întreb, ce-l hotărâse
Să dea parfumului divin
Simbolica lui denumire
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.
Şi-am stat la un pahar de vin;
Am stat cu el o seară ’ntregă
Sub neagra boltă înstelată,
L-am îmbiat cu vişinată
Şi ’ntr’un târziu, mi-a spus misterul
Ce l-a ’ndemnat ca să boteze
Parfumul cu miros divin
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.
- „Şedeam pe rue de Capucines.
Lucram parfumurile mele
Topind tulpini de micşunele,
Topind petalele de crin,
Şi ’ntr’un târziu, se înserase,
Simţii mireasma ’mbălsămată,
Ce n’o simţisem niciodată,
Găsind parfumu’ acela care,
După o viaţă de ’ncercare
Imi reuşise pe deplin.
Ieşisem să mă plimb puţin,
Era tot seară înstelată,
Şi-atunci am cunoscut o fată,
Am cunoscut-o pe Rosine.
Mă urmărea parfumul fin,
Căci după ce mi-am scris reţeta
Am luat cu mine eprubeta.
Şi fiindcă mi-a plăcut Rosine,
I-am dat parfumul nou de crin.
I-am dat parfumul nou de crin,
Pe care nu-l uita Rosina
La fiecare întâlnire.
Ea răspândea ’mprejur parfumul
Imbătător de fericire
Şi o iubea aşa ’n neştire,
Simţind parfumul nou de crin.
Şi-odată, blestemată dată,
Intrai aşa, neanunţat,
In buduarul ei de fată;
Rosine era neparfumată,
De-abia se dase jos din pat.
Oh! Doamne, cât m’a ’ndurerat
Cascada visurilor mele
Pe-o boare de parfum clădite;
A visurilor nimicite
Chiar de fiinţa adorată!
Rosine era neparfumată,
De-abia se dase jos din pat.
Eu m’am retras imediat
Şi ’n minte-mi se făcu lumina
Ce mi-a desvăluit pricina
Iubirii mele în neştire.
Oh! De-ai fi fost lângă Rosina,
In clipa ceea blestemată,
Inţelegeai şi tu, pe dată,
Ce rol avut-a în iubire
Parfumul cupelor de crin.
Acum eşti lămurit deplin?
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.
MONOSILAB DE TOAMNĂ

Toamna sună ’n geam, frunze de metal,

Vânt.
In tăcerea grea, gând şi animal,
Frânt
G.Bacovia
*
Toamna a venit, singur am rămas
Cuc;
Mic şi sgribulit, îmi pică în nas
Muc.

Tremur în zigzag, frigul m’a ’ngheţat

Brr!
Corbii trec şirag, ţipă disperat,
Crrr.

Pureci mă cuprind şi din al meu trup

Ciup;
Când vreau ca să-i prind şi să-i întrerup…
Sdup!

Iele ’n casă joc şi de mine-şi fac

Râs;
Lemnul ud din foc, cântă ’n ritm buimac,
Fâs.

Tac de-o lună ’n şir; cred c’am să devin

Mut;
Beau ca un martir şi de-atâta vin,
Put.

Simt în gât un nod, când beau fac ghio-

gârţ;
Latră un zăvod în gama lui do,
Scârţ!
*
 MAI RAR
Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă.
(Din”RAR” de G.Bacovia)
*
Plouă, plouă, plouă,
Plouă ’n librărie
Poezie nouă,
Ce ciupercărie!
Plouă, plouă, plouă.

Gripa, gripa, gripa,

Cheamă ’n fundul gropii.
A sosit şi clipa
Să câştige popii.
Gripa, gripa, gripa.

Gelu, Mielu, Nelu…

Au murit o droaie,
Ii aşteaptă Bellu
Să-i îngroape ’n ploaie.
Nelu, Mielu, Gelu…

Dricul, dricul, dricul,

Ii aduce mortul.
Popa Stan, calicul,
Incasează ortul,
Dricul, dricul, dricul.

Sapă, sapă, sapă,

Plouă cu găleata,
Sapă cioclul groapa,
Sapă şi lopata,
Sapă, sapă, sapă…

Rumba, rumba, rumba,

Schelete ’nălbite,
Ritmic se dau tumba,
Cu hârci plumbuite.
Rumba, rumba, rumba.

Plouă, plouă, plouă,

Burniţa se cerne,
Babele se ouă
Poezii moderne.
Plouă, plouă, plouă.
*
TREI, DOAMNE ŞI TOŢI TREI !
Avea şi dânsul trei colegi
Pe Mircea, Radu şi Georgică –
Nedespărţiţi mereu, adică
Prieteni buni, de ani întregi,
Cu şpriţuri, ţuică sau mastică,
Prin funduri de bodegi.
De-un timp, i-a abătut un gând:
De-ar face bine să se ’nsoare…
Ş i-a ’ntrebat pe fiecare;
Iar sfatul tuturor, pe rând,
A fost ca pasul acesta mare
„Să-l facă pe curând.
Şi ’ntr’un amurg de Mai,
Se ’ndrăgosti subit de-o fată.
Atunci se hotărî pe dată
Să-şi schimbe felul lui de trai;
Căci era fata minunată,
Căzută ca din rai.
Au dus-o bine şase luni
Şi ’ntr’un amurg noros de toamnă,
Găsi pe tânăra lui doamnă
Cu cel mai bun din cei mai buni…
Cu Mircea o găsi pe doamnă,
Iubindu-se nebuni.
Rămas încremenit pe prag,
Cu pălăria ’n mâna stângă,
Privea şi îi venea să plângă:
Chiar Mircea, Mircea cel mai drag,
Să fie primul om să-i frângă
Al dragostei şirag?
Târziu de tot el s’a trezit
Şi resemnat de trista soartă,
De-o dragoste acum moartă,
- Grăbită către asfinţit –
Porni încet, încet, spre poartă
Şi-aşa…i-a părăsit.
A sihăstrit aproape-un an
Dar, ascultând de-o peţitoare
Ce-i lăuda cu ’ndemânare
O văduvă de căpitan,
Se hotărî la ’nsurătoare
Cu mai puţin elan.
Şi iar trăi înseninat.
Dar dup’o lună, poate două,
Căzu şi doamna lui cea nouă
Cu Radu – acum în păcat..,
Atât le-a spus: „Ruşine vouă!”
Şi iarăşi a plecat.
Pe George doar îl mai avea,
La care să se jeluiască;
La el venea să-i povestească
Destinul crud ce-l urmărea
Şi răutatea omenească –
Iar George-l mângâia.
Dar tristul vieţii lui calvar
Spre culmi amare se ridică,
Căci numai astfel se explică
Cum s’a ’nsurat sărmanul iar.
Şi-a treia doamnă, cu Georgică
L-a înşelat amar.
Privind cu groază către ei,
Cu gestul tremurat se ’nchină
Şi într’a ochilor lumină,
Văzând pe cele trei femei
Şi pe colegii lui, suspină:
Trei, Doamne, şi toţi trei!
*
CÂINELE AZOR

Rănit în războaie soldatul căzuse,

Dar, ca prin minune, dânsul nu muri;
Căci cu îngrijirea ce i se dăduse,
Se tămădui.
Soarta însă vruse să-l lovească iarăşi
Pe acela care fuse luptător,
Că-i muri de boală, cel mai scump tovarăş,
Câinele Azor.

N’o să-l mai audă la străini cum latră,

Ca să-i fie strajă pentru inamici;
Nici n’o să-l mai vadă, stând covrig pe vatră,
Mârâind pisici.
Se culcă să doarmă, ca din gând să-i piară
Azorică, dragul, scumpul de căţel,
Singurul tovarăş de viaţă amară,
Amicul fidel.

Jalea îl cuprinse şi de disperare

Timp de-o zi întreagă nu putu mânca;
Şi simţea în pieptu-i o văpaie mare,
Un foc ce-l ardea.
Se gândea, sărmanul, în ghiara durerii:
„Să-l îngrop, mi-e milă că va putrezi.
„Dacă-l las pe stradă, îl vor lua hingherii
„Spre a-l jupui”.

O străfulgerare îi trecu prin minte

Şi luând în spate amicul de ieri,
O porni ’n tăcere fără de cuvinte,
Tocmai la hingheri.
Scurt îi fuse târgul, fiindcă Azorică
Blană avusese ca puţini căţei.
Şi pe dânsa prinse un preţ bun, adică,
Patruzeci de lei.

Iar când dimineaţa a clipit din geană,

Pe când se deşteaptă omul muncitor,
Biet soldatul nostru, din ce-a luat pe blană,
Incă bea de zor.
Ca învăţătură, se poate desprinde,
Cum că şi la oameni sentiment găseşti
Ca la animale, numai că depinde
Cum îl manifeşti.
*
LA SARMISEGETUZA

La Sarmisegetuza stă mândru Decebal, Dece să ’mpingem ura, aşa, la infinit?

Purtând pe cap o cască de preţios metal. Bătut-am eu odată, azi tu, deci suntem chit!
In juru-i se adună viteazul lui divan, Gândeşte-te, Traiane, urmaşii ce-or să zică,
Ce-a mai scăpat cu viaţă din mâna lui Traian. C’am tot trăit în vrajbă, că ne-am tot luat de chică?

Şi Decebal deodată se scoală de pe tron Mai bine să petrecem! Iar pentru viitor,
Grăind spre cei din sală: - „Avurăm ghinion! Romanii şi cu Dacii să facă – un popor.
E pentru prima oară când Dacul dă ’napoi; Hai de-mi întinde mâna şi vin să te sărut”.
Traian a luat-o rasna şi vine peste noi. Traian stătu o clipă şi zise: - „ S-a făcut!

Se pune întrebarea: Ce face neamul dac? O poartă se deschise, pe dânsa dau năvală
Zamolxis să mă bată de ştiu ce să mă fac! Mândreţe de fecioare, umplând întreaga sală;
De ne predăm cu viaţă, ne-aşteaptă chinuri mari, Sosiră muzicanţii şi cheful a ’nceput;
Pe toţi or să ne pună, la care, telegari, Se-aduse de mâncare, se-aduse de băut.

Iar să murim cu toţii, nu-i faptul cugetat;
Nu că mă tem de moarte, dar cred c’ar fi păcat”.
Atunci al legii preot se ridică pe loc:
- „Nici morţi, dar nici în viaţă; luăm calea de
mijloc!”
Şi cupele de cupe puternic se ciocnesc,
Pe când se zămisleşte poporul românesc.
E-un adevăr istoric. După părerea mea,
Din asta i se trage Românului de bea!
*

Un ordin scurt porneşte spre marele chelar:

„Aduceţi polobocul cu viţă de Cotnar!
O cupă el îşi umple şi’o soarbe pân’la fund;
Apoi, din mână ’n mână, făcând un drum rotund,

A băuturii cupă la fiecare trece…

Le place că e mare şi că e vinul rece.
Doar Decebal rămase pe tronu-i de oţel.
(Istoria nu spune c’ar fi băut şi el).

Iar când legionarii romani intrară ’n casă,

Găsiră pe toţi Dacii, părând că’s morţi, sub masă.
Şi-atunci de bucurie că nu mai au duşman,
Ciocniră şi ei cupa în cinstea lui Traian;

In vreme ce acesta, spre Decebal pornit,

Ii spuse cu mândrie:- Eşti, rege, biruit!
Toţi dacii tăi de-acum’s, cu mâinile pe piept!
-„ Aşa crezi, tu, Traiane, am fost eu mai deştept.

Sunt mai bătrân ca tine, şi nu mă duci cu preşul.

Au morţi îţi trebui ţie? Au ce să faci cu leşul?
Tu vii după avere şi bogăţie vrei,
Pe când legionarii mai vor ceva: femei!
NUNTA ZAMFIREI
E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Pârjoală cel buzat
- Crâşmarul roş din Trichileşti –
Să umbli multul Bucureşti,
Ca el crâşmar n’ai să găseşti,
Aşa bogat.
Iar fata lui, de s’a ’ntâmplat
Să aibă spate cocoşat,
Cu asta ce-i? Pericol nu-i!
El are bani; cu banii lui
Plăcută-i fata ori şi cui
La măritat.
Dar din atâţia candidaţi,
Şi mai aşa şi mai spălaţi,
Ea şi-a ales drept cavaler
Pe Sandu, mândru plotoner.
De ce l-a vrut pe el? Mister…
Nu-l cercetaţi.
Cât timp ar luneca o stea,
Se duse vestea ’n mahala
Şi toată-i numai vorbă rea;
Că lumea multe bănuia,
Că Voicu Niţă zis Curea
Ar şti ceva.
Şi ’ntr’o duminică de Maiu,
Porni al nunţii lor alaiu
In spre altarul lui Cristos,
Cu toţii îmbrăcaţi frumos,
Care pe sus, care pe jos,
Care ’n tramvai.
Cosinziene ce seduc
- Aşa cum le-a descris Coşbuc –
Şi ce mândreţe de feciori
Purtând la chiotoare flori,
Iar tocul de la pantofiori
Cu cauciuc.
Păreau cu aur poleiţi
Colegii lui, mai toţi veniţi
Ori singuri, ori şi cu soţii
Purtând cu toate pălării,
Şi câte doi sau trei copii
La fel gătiţi.
Sclipea biserica ’n culori
Cum s’a văzut arareori.
A fost atât de mult norod
Gătit pe-acelaşi calapod,
Cumetre ’n fuste sau capot
Cu multe flori.
Iar când mireasa a venit,
In cale-i mirele-a ieşit,
Pupându-i mâna dreaptă şi
Mireasa tare se roşi
Indată i-a răspuns: mersi!
Şi i-a zâmbit.
Iar ca să fie la un fel
Inaltă dânsa cât şi el,
I-au pus trei papuri sub picior
Şi-o ’ndoitură de covor;
Păreau: o porumbiţă ’n sbor
Şi-un porumbel.
Şi s’au adus la nunta lor
Cinci preoţi strânşi într’un sobor.
Aşa frumos ce-au mai slujit
- Era doar unul răguşit –
Iar isonul la mârâit
Un dascăl chior.
A fost o nuntă ca de graf,
Ca ’n film de cinematograf.
Iar după ce i-au cununat
S’au fost cu toţii sărutat
Şi după datină-au plecat
La fotograf.
Acasă când sosiră ei,
In calea lor trei nepoţei
Frumoase flori le-au presărat
Şi zile bune le-au urat,
Că mirele, de încântat,
Le-a dat opt lei.
Dar masa, Doamne, ce să spui!
Nici la ’mpăraţi socot că nu-i.
A fost friptură de purcel,
Pe urmă cremă caramel
Şi-a fost atât de mult mezel,
Că’s toţi sătui.
Aproape toţi s’au îmbătat
Cu vin din cel nebotezat
Şi băutură-atât’ a curs,
Că sticlele de tot s’au scurs,
Iar naşul a ţinut discurs
Aplaudat.
De-odată Voicu zis Curea
- Acela ce ştia ceva –
Către al sutălea pahar,
Clipi şiret spre lăutar
Şi sprijinindu-se ’n spătar,
Vorbi aşa:

Şi le-a cântat concomitent „Gătiţi de-acum pantofi şi-opinci.

Fanfara de la regiment „In cântece de caterinci
Şi cu taraful lui Chibrit, „Jucăm botezul oameni buni
Cu douăzeci de poli tocmit „Nu tocmai peste nouă luni
Să cânte pân’ la răsărit, - „Minune mare ’ntre minuni –
Cu sentiment. „Ci peste cinci”.
*
Cântară hora mai întâi,
Apoi: „O, nu pleca, rămâi”!
Şi-o sârbă iute, săltăreţ,
Că vărul Nae Cotârleţ,
Cu ghete noi şi cu bizeţ,
Bătea ’n călcâi.

Ş dup’ atâta joc săltat

Aproape toţi au transpirat.
A fost aşa de cald, încât
Şi-au scos cravata de la gât,
Iar tatăl fetei, hotărât,
S’a desbrăcat.

Iar mamele se ’nduioşau

Privind la fete cum jucau,
Şi cu cântarul minţii lor
Il cântăreau pe dansator
De-i bun băiat, cu viitor,
Şi plănuiau.

A fost şi domnul căpitan,

Gătit la fel ca Don Juan.
Bătrânii au jucat loton
Retraşi, pe-o masă din salon
Şi-au ascultat la pathefon
Pe Iulian.

Atât de mult s’a chefuit,

Că nici în zori nu s’a sfârşit;
Vorbeau cu toţii dintr’odat’
Şi s’au bătut şi s’au pupat
Şi mulţi cu capul aplecat,
S’au răcorit.
EPILOG

Ascultă, Doamnă muză cu părul cârlionţat,

De-o să ne ’njure lumea, eu nu sunt vinovat.
De-am trece la răspunderi, mai mult eşti tu de vină
Că m’ai lăsat, adesea, să-ţi cânt din mandolină;
Că ’n loc să-mi spui: „nu merge”, tu mi-ai zâmbit
discret
Făcându-mă, o clipă, să cred că sunt poet.
Şi’acum când scot volumul, să râzi cu voluptate…
N te-am crezut în stare de-atâta răutate.
De n’ai mustrări de cuget că mi-ai făcut un rău,
Te blestem pe vecie, cu ’ntreg Olimpul tău.

Ascultă, Doamnă muză cu păr cârlionţat,

De-o să ne ’njure lumea, eu nu sunt vinovat.
Că ’n fond eu n’am scris viersul cu aere de geniu,
Şi nici să mă citească urmaşii, un mileniu,
Precum citim noi astăzi pe-Homer sau pe Virgil.
Am vrut s’aduc pe buze un zâmbet de copil,
Să descreţesc o frunte, atât cât am putut,
Cântând pe altă strună un viers de mult ştiut,
S’alung o clipă norii ce’n jurul meu se stâng…

Am vrut să râd mai bine, de teamă să nu plâng.

*