DEGRADAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Degradarea mediului este rezultatul exploatării excesive a resurselor naturale, a

practicării unei agriculturi agresive, implantării unor obiective industriale
supradimensionale şi cu tehnologii inadecvate, accidentelor tehnologice, exploziei
demografice, presiunii urbanizării, turismului de masă, pescuitului la vânatului excesiv,
incendiilor, experienţelor militare, conflictelor armate etc.
Sunt mai multe tipuri de degradare, şi anume: despădurirea, aridizarea,
deşertificarea, eroziunea accelerată a terenurilor, poluarea apelor, solului şi subsolului,
modificări ireversibile aduse învelişului biotic, dereglarea peisajelor.
Începând cu sec. al XIX-lea, revoluţia industrială a modificat profund poziţia
omului faţă de mediul său înconjurător, dobândind mijloace tehnice cu care descoperă şi
valorifică noi combustibili şi resurse, îmbunătăţeşte producţia agricolă, creează noi
mijloace de transport.
În sec. al XX-lea activitatea umană s-a amplificat fără precedent, a sporit masiv
cererea de materii prime şi de energie, fapt datorat şi sporirii populaţiei lumii şi în special
a celei urbane. O dată cu dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a crescut speranţa de viaţă şi
implicit populaţia şi presiunea ei asupra mediului. În sec. al XX-lea mediul a fost
exploatat şi şi poluat de către om într-un ritm şi la o scară nemaiîntâlnită până acum:
deşeuri toxice nebiodegradabile, ploi acide etc. Poluarea apărută ca o consecinţă a
activităţii antropice riscă să perturbe echilibrul în natură.
Impactul antropic asupra mediului s-a materializat în:
- modificarea radicală a peisajului geografic prin lucrări de mari proporţii, ca:
lacuri de acumulare, îndiguiri, desecări etc.;
- exploatarea puternică a resurselor materiale, ale solului şi ale subsolului, precum
şi a resurselor energetice;
- modificarea climei, în sensul aridizării ei, prin transformări negative în structura
învelişului vegetal şi în special prin defrişări, formarea unor microclimate;
- schimbarea structurii ecosistemelor peste limitele lor de refacere;
- distrugerea a numeroase specii de plante şi animale prin deteriorarea schimbarea
sau desfiinţarea ecosistemelor în care fuseseră adaptate;
- schimbarea compoziţiei atmosferei, apelor şi solului, prin deversări de diverse
produse;
- alterarea fondului genetic al vieţuitoarelor în sensul scăderii capacităţii de
adaptare, refacere şi reproducere.
În prezent, degradarea principală, în toate domeniile enumerate, o reprezintă
poluarea, impusă sau declanşată de om, la care se adaugă şi dereglări naturale, cunoscute
sub numele de riscuri, hazarde şi dezastre naturale.
Explicaţii: Risc = numărul pierderilor de vieţi umane, răniţi, bunuri materiale şi
activităţi economice care pot fi produse de un fenomen de hazard.
Hazard (natural) = concurs de împrejurări care declanşează un fenomen potenţial
dintr-un loc sau regiune, pe o perioadă limitată de timp: erupţii, furtuni, inundaţii,
alunecări de teren etc.
Dezastru (catastrofă) = o întrerupere gravă a funcţionalităţii unei comunităţi cu
pierderi de oameni, de materiale sau de mediu, pe care societatea nu le poate depăşi cu
resurse proprii.
 Deşeu = resturi care rămân din realizarea unui produs şi care nu mai pot fi folosite
în procesul respectiv.
Reziduu = resturi rămase din prelucrarea unui material brut (ex., cenuşa).

DOMENIILE DEGRADĂRII MEDIULUI

Degradarea mediului înseamnă dereglarea structurii şi funcţionalităţii acestuia ca

sistem local sau global, dereglare realizată pe calea afectării unuia sau a mai multora
dintre elementele, conexiunile sau circuitele sale. Între aceste elemente, un rol deosebit îl
au: aerul, apa, relieful (teritoriul), solul, vegetaţia şi fauna, iar ca domeniu mai complex,
peisajul natural. Toate aceste elemente reprezintă domenii de bază ale degradării
mediului.

Degradarea aerului (şi a climei) constituie un domeniu deosebit al degradării

mediului prin impactul mare pe care îl are asupra biosferei, apei, solului; efectele sale
sunt transnaţionale şi globale. De aceea, statele au emis foarte multe acte normative
naţionale şi internaţionale de limitare a poluării atmosferei.
Poluarea aerului se face pe trei căi: fizică, chimică şi biologică.
Poluarea fizică, la rândul ei, este sonoră (zgomote deranjante), calorică şi radiantă
(cu radiaţii nocive). Pe timp îndelungat foarte importantă este poluarea calorică, prin
efectele sale indirecte, respectiv efectul de seră. Emisiile în surplus de CO 2, metan,
amoniac, freoni (clorofluorocarboni), conduc la reflectarea înapoi spre suprafaţa terestră a
razelor calorice (infraroşii), încălzind-o în surplus; pe această cale se încălzeşte clima.
Urmările, începând cu topirea gheţarilor, deşertificarea ş.a., sunt de acum bine prevăzute.
Emisiile cele mai puternice, care susţin acest efect global, aparţin S.U.A., C.S.I., ţărilor
U.E., Chinei, Braziliei, Indiei ş.a.
Poluarea chimică rezultă din expulzarea în atmosferă a unor gaze şi pulberi care
conduc la schimbarea compoziţiei chimice a aerului. Au loc depăşiri ale nivelurilor
normale, sau de echilibru, ale componenţilor naturali (mai ales prin surplus de CO 2 şi
ozon), sau sunt introduse elemente străine de compoziţia atmosferei. Sursele de poluare
sunt naturale (erupţii vulcanice, descompunerea materialelor organice, incendii de păduri
ş.a.) şi artificiale. Ultima categorie s-a înmulţit foarte mult prin creşterea cantităţilor arse
de combustibili fosili, dezvoltarea metalurgiei, a industriei materialelor de construcţii, a
industriei chimice, transporturilor, activităţilor menajere etc. Între poluanţii principali se
citează: ozonul (extins la baza troposferei la care este foarte toxic), compuşii organici
volatili (hidrocarburi, esteri, fenoli etc.), monoxidul de carbon (CO), oxizii de sulf şi de
azot, amoniacul, hidrogenul sulfurat (H2S), clorul etc. Anual sunt emise în aer cca 200
mdl tone oxizi de carbon, 50 mld tone hidrocarburi, 120 mld tone dioxizi de sulf ş.a.m.d.
Între efectele generale amintim: distrugerea stratului de ozon (situat între 20-55
km în stratosferă), formarea ozonului (O3), care este un oxidant foarte puternic în partea
inferioară a atmosferei, efectul de seră, cu schimbări climatice, ploile acide, etc.
Poluarea biologică se referă cu precădere la viruşi şi bacterii, amestecaţi în praf
sau în vapori de apă.
Fenomenele de risc climatic natural sunt următoarele: ciclonii tropicali şi
tornadele, furtunile de praf, furtunile extratropicale, viscolele, trăsnete şi fulgere care
aprind uneori pădurile (ex. taigaua), îngheţul timpuriu şi târziu, bruma, poleiul,
depunerile de gheaţă pe conductori, ceaţa, secetele, deşertificarea.

Degradarea apei reprezintă înglobarea unor elemente străine (fizice, chimice,

biologice) care o fac improprie folosinţelor sau funcţiilor anterioare. Sunt poluate râurile,
lacurile, apele freatice, mările şi oceanele. Sursele de poluare artificiale s-au înmulţit
foarte mult o dată cu industrializarea, chimizarea agriculturii, dezvoltarea de mari
complexe zootehnice, urbanizarea şi explozia demografică. Gradul de poluare creşte
regional odată cu densitatea populaţiei, volumul şi tipurile industriei, cu intensitatea
agrozootehnică. Este vorba de ape reziduale, menajere, ape meteorice acide sau infectate
prin spălarea solului cu pulberi, microorganisme, dejecţii, resturi de hidrocarburi,
detergenţi, pesticide etc.
Poluarea fizică este de obicei, termică (ape de răcire), precum şi cea cu pulberi
sedimentabile sau detergenţi care care plutesc sub formă de spumă, şi poluarea
radioactivă.
Poluarea chimică este mai deosebită. Ea se realizează prin unele elemente
organice degradabile şi altele organice. Efectele sale sunt atât ecologice, dar şi
economice; sunt afectate biocenozele, inclusiv omul, este blocată autoepurarea, se
înmulţesc microorganismele, este distrusă flora şi fauna sau se înmulţesc unele elemente
dăunătoare (eutrofizarea); apa nu mai este potabilă, nu poate fi folosită în irigaţii sau
menajer.
Poluanţi nocivi des întâlniţi sunt: nitraţii (din îngrăşămintele cu azot), cianurile
(din ape industriale), cadmiul (afectează rinichii şi ficatul), cobaltul (provoacă tulburări
cardiovasculare), fierul (provoacă indigestii), detergenţii, fenolii, pesticidele, reziduurile
petroliere, cele din prelucrarea lemnului etc.
Poluarea biologică se face prin microorganisme patogene provenite de la om sau
animale, sau cu microorganisme existente în mediu, dar cărora alţi poluanţi le oferă
condiţii de proliferare sufocând flora şi fauna normală (eutrofizarea).
O problemă specifică a râurilor este autoepurarea. Aceasta înseamnă inactivarea
sau degradarea poluanţilor printr-o serie de procese fizice, chimice şi biologice petrecute
pe parcursul curgerii. Capacitatea de autoepurare este însă limitată. Fenomenele
hidrologice naturale de risc se adaugă degradărilor anterioare, pe care le pot amplifica
sau diminua. Acestea sunt inundaţiile, excesul de umiditate, valurile puternice şi tsunami,
aisbergurile, fenomenul El Niño).

Degradarea solului se face prin schimbarea compoziţiei şi structurii profilului şi

prin eroziune (datorită apei şi vântului). Aceasta conduce la degradarea metabolismului
plantelor şi animalelor, cu urmările respective, inlcusiv pentru om. Cauzele degradării
sunt: excesul sau lipsa de apă, eroziunea (care îndepărtează orizonturile fertile), pierderea
humusului şi poluarea.
Formele de degradare sunt: eroziunea, sărăturarea, bătătorirea (tasarea), infectarea
cu diferite reziduuri la microorganisme nocive. Rezultatul general este scăderea sau
pierderea fertilităţii, mergându-se până la îndepărtarea totală a stratului de sol.
Cea mai extinsă formă de degradare este eroziunea, declanşată indirect de către
om prin despăduriri, suprapăşunat, arături pe pante şi extinderea deşertificării în brâul
subdeşertic, dar şi în diferite locuri de stepă şi silvostepă. Urmează ca efect, poluarea
solului. Aceasta se realizează prin: reziduuri solide (menajere, îngrăşăminte chimice,
pesticide, reziduuri industriale şi radioactive), lichide (ape menajere, ape reziduale,
zootehnice, industriale, petrol, produse chimice), poluare cu emisii nocive (ca la Copşa
Mică) şi poluare biologică.

Degradarea florei şi faunei a condus la ceea ce se cheamă reducerea

biodiversităţii. Principalele cauze sunt şi aici, despădurirea, păşunatul excesiv, poluarea,
plus vânătoarea exagerată. Distrugerea pădurilor şi a altor tipuri de vegetaţie a deteriorat
biotipurile multor biocenoze, care au început să dispară. Urmarea este o slăbire şi o
reducere a conexiunilor de tip ecosistem (celule ale mediului înconjurător şi ale
organizării naturale echilibrate a teritoriului). În multe cazuri, omul a creat în locul
pădurilor sau a stepelor, ecosisteme noi şi relativ trainice.
Există şi fenomene de risc natural biologic cum ar fi: epidemii, invaziile de
lăcuste şi de alte animale sau plante dăunătoare, înmulţite anormal datorită unor condiţii
de moment, poluarea.

Degradarea terenurilor (reliefului) înseamnă dereglarea sau distrugerea

potenţialului său economic, prin afectarea suprafeţei uscatului de către procese
geomorfologice pe o adâncime care adesea depăşeşte grosimea solului. Acolo unde există
sol însă, degradarea începe cu eroziunea acestuia.
Procesele de degradare sunt provocate de către scurgerea apei de ploaie, de râuri,
de gravitaţie, de vânt, zăpadă şi gheţari, de valurile mării etc. Declanşarea excesivă a
unora dintre ele este cauzată de om prin despăduriri, suprapăşunat, anumite activităţi
(tăieri de drumuri în versant, mine, cariere etc.).
Procesele principale sunt următoarele: pluviodenudarea sau eroziunea în
suprafaţă, ravenarea, torenţii; prăbuşirile de roci, alunecările de teren, curgerile de noroi,
curgerile de grohotişuri fosile descoperite (provocate de despădurirea unor versanţi sau
tăierea în acestea a unor abrupturi); aluvionări de câmpuri la inundaţii, avalanşe de
zăpadă; deflaţia. La acestea se adaugă cutremurele şi procesele vulcanice (strat de cenuşă,
curgeri de lave, de noroi etc.).

Degradarea peisajelor naturale. Peisajul reprezintă partea vizibilă sau imaginea

tipurilor de mediu, extinsă pe un teritoriu care nu depăşeşte o suprafaţă vizibilă în mod
direct. El se evidenţiază prin unul sau îmbinarea câtorva elemente de mediu, care
formează specificul locului. Anumite peisaje constituie chiar caracteristica unei ţări, al
unei regiuni sau aşezări omeneşti. Prin generalizări teoretice se poate vorbi şi de peisaje
mult mai extinse (de munte, de deal etc.), dar acestea sunt complexe de peisaje.

PROTECŢIA MEDIULUI, PROBLEMĂ GLOBALĂ FUNDAMENTALĂ

Ce este protecţia mediului?

Protecţia mediului înseamnă exploatarea mediului de către om astfel încât să se
obţină un profit cât mai mare într-un timp îndelungat, menţinându-se totodată potenţialul
mediului de a satisface nevoile şi a generaţiilor viitoare.
Concret, se urmăreşte exploatarea resurselor naturale de către om astfel încât să
fie menţinută biodiversitatea, incluzând protecţia şi repopularea unor zone cu specii pe
cale de dispariţie, folosirea eficientă şi reciclarea resurselor minerale, folosirea raţională a
resurselor energetice şi folosirea durabilă a solurilor, a vegetaţiei şi a faunei. Folosirea
raţională a mediului include păstrarea anumitor arii şi resurse în condiţii neschimbate
dacă acestea prezintă un interes ştiinţific, estetic sau turistic.
Protecţia mediului a devenit globală după anii 1970 când s-a văzut că poluarea şi
presiunea omului asupra mediului au devenit globale, nu numai locale sau regionale.

CONSERVAREA MEDIULUI: PARCURILE ŞI REZERVAŢIILE

NATURALE

Conservarea mediului este ansamblul de măsuri prin care se asigură ocrotirea,

păstrarea, ameliorarea calităţii mediului şi evitarea degradării elementelor acestuia, în
scopul valorificării raţionale a resurselor prin păstrarea echilibrului natural.
Măsurile generale de conservare a mediului sunt: reducerea efectelor de
poluării, mai ales în zonele populate; urmărirea (monitorizarea) stării
factorilor de mediu; retehnologizarea echipamentelor industriale pentru a
deveni mai puţin poluante; refacerea şi înfiinţarea de noi staţii de epurare a
apelor uzate şi a gazelor nocive; gestionarea deşeurilor industriale la
menajere în sensul reciclării sau depozitării lor cât mai eficiente; lucrări de
apărare împotriva calamităţilor naturale şi combotarea dezastrelor.
Formele de ocrotire şi conservare a mediului cuprind următoarele
categorii:
1. Parcurile naţionale, care sunt spaţii geografice relativ extinse unde
sunt protejate peisaje, specii de plante şi de animale. În parcurile naţionale
este interzisă intervenţia şi instalarea oamenilor, deşi există şi unele excepţii.
Ele au funcţie ştiinţifică, educativă, recreativă şi estetică. Un parc naţional
cuprinde, de obicei, trei zone distincte: a) zona rezervaţiei ştiinţifice propriu-
zisă; b) zona tampon, care are rolul de a asigura protecţia primei zone; c)
zona preparc care are funcţie deosebită în organizarea turistică a întregului
parc.
2. Parcurile naturale sunt forme de conservare a mediului mai
restrânse decât parcurile naţionale, cuprinzând pe suprafaţa lor şi areale cu o
activitate umană moderată (restrânsă, controlată şi pusă de acord cu
necesităţile protecţiei mediului). Rolul esenţial al parcurilor naturale este de
a menţine nealterat peisajul existent împreună cu folosinţele sale actuale. De
ex., în Munţii Apuseni există PARCUL NATURAL APUSENI.
3. Rezervaţiile de conservare a naturii includ suprafeţele de uscat şi
de ape care trebuie păstrate cu toate componentele caracteristice. După
elementul major protejat, rezervaţiile naturale pot fi: geomorfologice,
geologice, speologice, limnologice, marine, botanice, zoologice,
paleontologice, sau mixte, curpinzând mai multe dintre elementele
menţionate. În ţara noastră există cca 600 de rezervaţii de conservare a
naturii.
4. Rezervaţiile ştiinţifice au o mărime diferită în funcţie de obiectivul
protejat. Sunt destinate exclusiv cercetării ştiinţifice şi au scopul de a conserva sau de a
păstra cât mai bine geofondul ecosistemelor naturale. De pildă, asemenea sectoare au
peşterile Meziadului (cel al liliecilor), Peştera Uşilor de la Chişcău etc.
5. Rezervaţiile peisagistice au rolul de a proteja şi păstra formele de relief şi
peisajele naturale de mare valoare estetică, perpetuarea integrală a unor formaţiuni
naturale.
6. Rezervaţiile biosferei reprezintă zonele destinate conservării diversităţii şi
integrităţii comunităţilor biotice vegetale. De ex., Delta Dunării constituie o rezervaţie
mondială a biosferei.
7. Monumentele Naturii sunt arii sau obiective naturale care se impun a fi
ocrotite datorită importanţei ştiinţifice, valorii estetice, rarităţii sau legăturii pe care o au
cu un eveniment istoric (ex., gorunul lui Horea), ori cu o personalitate (ex., teiul lui
Eminescu din parcul Copou Iaşi). În România există cca 180 de monumente ale naturii.
8. Refugiile sunt teritorii protejate temporar pentru ocrotirea unor animale, în
special păsări, în perioada migraţiei, cuibăritului sau a unor plante în perioada înfloritului.

DOMENIILE PROTECŢIEI MEDIULUI

1. Protecţia atmosferei şi a spaţiului extraatmosferic

Efectele negative ale poluării atmosferei sunt: distrugerea progresivă a stratului de
ozon din stratosferă, formarea ozonului troposferic, ploile acide, accentuarea efectului de
seră şi schimbările climatice.

Protecţia atmosferei urmăreşte: prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorării

calităţii acesteia pentru a evita manifestarea efectelor negative asupra mediului şi în
special asupra vieţii. Măsurile de protecţie sunt:
- introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la
sursă şi reducerea emisiei de poluanţi până la cele mai scăzute niveluri:
- menţinerea calităţii aerului la nivelul de asigurare a securităţii sănătăţii umane;
- modernizarea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului;
- stabilirea, perfecţionarea şi aplicarea normelor tehnice, a standardelor şi
regulamentelor privind calitatea aerului, emisiilor de poluanţi, calitatea combustibililor şi
carburanţilor;
- supravegherea agenţilor poluanţi şi declanşarea sistemului de intervenţie în caz
de poluare;
- întreţinerea şi extinderea perdelelor şi aliniamentelor de protecţie, spaţiilor verzi,
parcurilor, gardurilor vii pentru îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei,
protecţia fonică şi eoliană.

Protecţia spaţiului extraatmosferic

Mediul geografic poate fi poluat în urma activităţilor cosmice cu substanţe
extraterestre şi/sau cu unele gaze emise de rachetele purtătoare sau alte mecanisme
spaţiale.
 Efectele greu de anticipat pot avea obiectele lansate în spaţiu şi cele care ies de
sub controlul uman. Protecţia mediului terestru este într-o relaţie de interdependenţă cu
protecţia spaţiului cosmic. Un obiect spaţial lansat pe o orbită circumterestră poate
constitui un pericol pentru spaţiul extraatmosferic.
Procesul prin care aerul îşi recapătă puritatea iniţială fără intervenţia omului se
numeşte autoepurare. Ea depinde de natura substanţelor poluante, starea lor de agregare,
concentraţie, toxicitate şi de factorii geografici şi urbanistici.

Prevenirea şi combaterea poluării aerului

Măsurile preventive sunt mai avantajoase, şi anume:
- o bună întreţinere şi supraveghere a utilajelor în industrie pentru a preveni
pierderile accidentale de substanţe toxice;
- uilizarea tehnologiilor nepoluante;
- folosirea resurselor de energie nepoluante;
- introducerea mijloacelor de transport şi a combustibililor ecologici;
- amplasarea unităţilor economice care poluează atmosfera în afara localităţilor, în
locuri care nu permit transportul prin curenţi de aer a substanţelor emise, şi filtrarea
aerului poluat rezultat din procesele tehnologice, mărind înălţimea coşurilor de evacuare
a gazelor poluante.

Metode şi mijloace de combatere a aerului poluat

Coşurile industriale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie mai înalte de cel puţin 2,5 ori decât denivelările de teren, sau clădirile
existente în apropiere (pentru a evita turbulenţa ce poate provoca o poluare intensă);
- viteza de ieşire a gazelor trebuie să fie de 20-30 m/s pentru a se împrăştia la
distanţă mare;
- înălţimea coşului să fie de 250-300 m pentru a asigura o concentraţie la sol de
doar 0,01-0,1% din concentraţia aerului evacuat; concentraţia maximă de poluant se va
regăsi la sol la o distanţă de 5-10 ori mai mare decât înălţimea coşului.

2. Protecţia apelor
Poluarea naturală se exercită intermitent asupra tuturor surselor de apă.
Apele meteorice (provenite din precipitaţii) se poluează în următoarele trepte:
- poluare în momentul condensării vaporilor de apă din atmosferă (pe „nucleii de
condensare”);
- pe parcursul „spălării atmosferei”, a căderii precipitaţiilor, când apa meteorică
înglobează în compoziţia sa gaze, pulberi, microorganisme (poluându-se);
- înglobarea poluanţilor, întâlniţi după căderea pe suprafaţa Terrei (dejecţii, ape
reziduale, resturi vegetale, îngrăşăminte chimice, pulberi depuse pe sol etc.).
Apele subterane pot fi poluate cu hidrocarburi, săruri, termic, radioactiv etc., prin
intermediul apelor meteorice sau de suprafaţă.

Autoepurarea apelor
Procesul prin care apa din emisar, datorită unui ansamblu de procese autonome de
natură fizică, chimică şi biologică înlătură poluanţii pe care i-a conţinut se numeşte
autoepurare sau autopurificare.
 Autoepurarea fizică se produce prin amestec, diluţie, sedimentare, radiaţii solare
şi temperatura apei.
Viteza de amestecare şi diluare a poluanţilor este direct proporţională cu viteza
apelor curgătoare şi este mai redusă în lacuri.
Radiaţia ultravioletă are efect bactericid; radiaţia infraroşie acţionează prin
creşterea temperaturii apei.
Autoepurarea chimică se produce prin reacţii de oxidare, reducere, precipitare
între poluanţi.
Autoepurarea biochimică şi biologică. În aceste procese rolul principal îl au
bacteriile. Autoepurarea este mai intensă vara şi stagnează iarna.

Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă

Metodele şi mijloacele de protecţie a apei se bazează pe aceleaşi principii ca şi
cele pentru aer şi sol. Apa concentrează poluanţii din aer şi sol, iar protecţia acestora este
esenţială pentru prevenirea poluării surselor de apă.
Poluarea apei se produce cu reziduuri din toate cele trei surse ale nişei umane:
activitatea fiziologică, de confort şi social-economică.

3. Protecţia subsolului
Ansamblul rocilor şi mineralelor aflate sub solul actual şi care sunt accesibile
cercetărilor şi exploatărilor geologice formează subsolul; acesta conţine resursele
minerale, dintre care o parte sunt exploatate. Varietatea resurselor utilizabile depinde de
progresele ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei. Unele resurse sunt reînnoibile, regenerabile,
altele sunt neregenerabile, nereînnoibile, prezentând posibilitatea epuizării pe măsură ce
sunt folosite.
Împuţinarea rezervelor, consumurile energetice sporite, cheltuielile majorate,
creşterea distanţei de transport de la locul de exploatare la locul de prelucrare şi apoi la
cel de consum, necesitatea folosirii unor minereuri din ce în ce mai sărace, acumularea
unor cantităţi mari de deşeuri solide şi creşterea cheltuielilor ocazionate de prevenirea
poluării îngrijorează omenirea.
Protecţia acestor resurse constituie o problemă de o deosebită importanţă
economică şi socială şi se poate realiza prin multiple căi:
- raţionalizarea şi realizarea de economii în folosirea resurselor;
- găsirea unor înlocuitori, acolo unde tehnologiile permit;
- utilizarea resurselor regenerabile în locul celor neregenerabile;
- recuperarea deşeurilor şi reciclarea lor;
- depozitarea minereurilor cu conţinut scăzut de substanţe utile, precum şi a
compuşilor de la termocentrale, în ipoteza găsirii unor tehnologii care să le facă
exploatabile;
- reducerea consumurilor specifice;
- folosirea unor tehnologii şi instalaţii cu randament tehnic mare.

4. Protecţia covorului vegetal şi a faunei

Vegetaţia este constituită din totalitatea plantelor dintr-o regiune, distribuite şi
asociate după anumite condiţii naturale. La nivelul vegetaţiei se realizează cele mai
intense şi complexe schimburi de materie şi de energie, se produc procesele de sinteză şi
de descompunere a materiei organice, pe baza energiei solare captate de plante.
Terenurile acoperite cu vegetaţie compactă sunt protejate împotriva eroziunii, apa
din precipitaţii se infiltrează uşor şi este înmagazinată în sol, asigurându-se un regim
echilibrat al scurgerii.
Activitatea antropică (îndeosebi agricultura) a produs modificări profunde
covorului vegetal: au crescut suprafeţele cultivate în dauna acestuia, cu deosebire în
regiunile de câmpie; au fost defrişate pădurile din regiunile deluroase, pentru a se extinde
locurile de păşunat; incendierile repetate în savană au dus la mărirea suprafeţelor cu stepe
sărăcăcioase, la rărirea vegetaţiei arborescente.
Poluarea a afectat dezvoltarea normală a plantelor, efectele negative fiind în
raport cu cantitatea poluanţilor. Praful de ciment, pulberile industriale, fumul în cantităţi
mari în atmosferă au redus insolaţia şi s-au depus pe frunze şi ramuri, au obturat
stomatele, au împiedicat desfăşurarea normală a fotosintezei şi a respiraţiei. Plantele, sub
impactul poluării se dezvoltă slab, au portul chircit, aspectul clorotic, coroanele se
deformează etc.
Utilizarea agricolă a solului a determinat o biocenoză simplificată, restrângerea
biodiversităţii, deteriorarea ecosistemelor, introducerea unor noi specii.
O categorie specială de resurse vegetale şi un factor pentru protecţia plantei o
reprezintă pădurile. Dacă, înainte de apariţia omului, suprafaţa acoperită de păduri pe
Terra a fost estimată la 7,2 mld ha, azi pădurile propriu-zise mai ocupă cca 4 mld ha şi
adăpostesc peste 10 000 de specii de animale.
Funcţiile pădurii sunt numeroase:
- alături de apă, îndeplineşte funcţia de regulator termic;
- menţine echilibrul biodegradabil;
- păstrează şi ameliorează calitatea mediului, protejând planeta contra poluării
provocate de o multitudine de surse;
- are o funcţie edafică, estetică, antierozională, produce oxigen, menţine
umiditatea şi echilibrul hidrologic, produce lemnul necesar în construcţii pentru mobilă,
celuloză şi hârtie, sau pentru ardere, oferă fructe, ciuperci şi adăpost pentru faună,
precum şi materii prime pentru diferite industrii.

Fauna. Din timpurile foarte îndepărtate, animalele au constituit surse alimentare,

de materii prime şi energie. Contactul omului cu animalele s-a soldat cu dispariţia unui
mare număr de specii (au dispărut complet peste 300 de specii numai în ultimele patru
secole).
Prin domesticire, îngrijire, selecţie şi control genetic s-au adus modificări în
biodinamica numerică a unor animale. Practicarea vânatului şi a pescuitului au condus la
rărirea simţitoare a populaţiilor unor animale sălbatice.
Multe specii de plante şi de animale aflate în stare sălbatică (sau semisălbatică) n-
au fost puse în valoare.

5. Protecţia faţă de poluarea cu radiaţii, fonică, termică şi urbană

 Poluarea cu radiaţii apare datorită emisiei şi propagării în spaţiu a unor radiaţii,
capabile de a produce efecte fizice, chimice şi biologice asupra organismelor vii. Efecte
periculoase produc radiaţiile infraroşii, X şi gamma.
Radiaţiile gamma au o mare putere de penetrare, ionizează substanţele, distrug
celulele organice şi provoacă modificări fizice şi biologice în organismele vii.
Dintre măsurile de protecţie contra iradierii menţionăm: cunoaşterea riscului
impus la locul activităţii de către personalul care lucrează cu surse de radiaţii; respectarea
normelor de securitate, folosirea numai a personalului calificat în domeniu; transportul
materialelor radioactive şi a surselor de radiaţii numai cu respectarea normelor naţionale
şi internaţionale, în containere adecvate şi etichetate.

Poluarea fonică este produsă de surse naturale, dar, mai ales, antropice (utilaje,
mijloace de transport, aparate, oameni). Poluarea fonică sau sonoră, produce stress,
oboseală, diminuarea sau pierderea capacităţii auditive, instabilitate psihică, randament
scăzut, fisurarea clădirilor, spargerea geamurilor etc.
Ultrasunetele sunt produse în industrie sau de aparatura electrocasnică. La om,
ultrasunetele distrug globulele roşii, provoacă migrene, pierderea echilibrului. Zgomotul
reduce atenţia, capacitatea de muncă, lezează aparatul auditiv, produce traumatisme,
nervozitate, tahicardie, tulburări ale somnului, poate provoca deteriorări ale clădirilor etc.
Pentru reducerea poluării fonice se utilizează procedee sau tehnici specifice sursei
de zgomot.
Astfel, în industrie sunt necesare: ecranele fonoizolante, antifoanele,
îmbunătăţirea caracteristicilor tehnice ale utilajelor, etc.
În ceea ce priveşte traficul urban, pentru reducerea zgomotelor, la autoturisem se
utilizează atenuatoare şi filtre la evacuarea gazelor de eşapament; la tramvaie se folosesc
amortizoare de cauciuc pe calea de rulare, amortizoare de vibraţii, inele antizgomot la
roţi, iar la metrou se utilizează grinzi de beton armat, amortizoare, tunelul fiind acoperit
cu material fonoizolant.
Traficul feroviar produce zgomote de 110-115 db la viteze de 110-120 km/h.
La avioanele supersonice, zgomotul sonic afectează clădirile, producând fisurarea
pereţilor, spargerea geamurilor. Pentru protejarea populaţiei s-au creat zone de protecţie
acustice: perdele de vegetaţie sau panouri antifonice.
Zgomotul urban este produs şi de aparatele electrocasnice, activităţile şi
comportamentele oamenilor.
În birouri, zgomotele pot fi atenuate prin: izolarea fonică la uşi, ferestre, tavan,
pereţi laterali folosind polistiren expandat, vată de sticlă, pâslă, geamuri duble, tavan
aparent de mase plastice, mochetă pe podea etc.

Clădirile de locuit se amenajează cu:

- pardoseli fonoizolante din linoleum sau mochete, spaţii de aer între planşee, sau
umplute cu pâslă impregnată, etanşarea ferestrelor şi uşilor cu garnituri;
- pereţi dubli la 5-7 cm distanţă, uşi duble, geamuri duble de 3 mm (la 15 cm
distanţă unul de altul), fixarea conductelor de pereţi cu cauciuc sau mase plastice;
- educaţia locatarilor pentru respectarea liniştii;
- amplasarea clădirilor poate atenua zgomotele;
- clădirile nu se construiesc paralel cu şoseaua;
 - interpunerea între şosea şi blocul de locuinţe a uno blocuri administrative;
- amplasarea clădirilor în denivelări naturale sau special amenajate;
- utilizarea unor ecrane de zgomot naturale (arbori, arbuşti, rambleuri acoperite cu
vegetaţie).

Poluarea termică apare în industriile metalurgică, energetică şi în unele

subramuri ale industriei chimice.
Poluarea termică a aerului are urmări asupra organismului uman la peste 25-30 o
sau când scade sub 17oC. În aceste situaţii apare starea de disconfort, indispoziţie, scade
capacitatea de concentrare, randamentul. La peste 30o organismul se deshidratează şi se
simte epuizarea fizică.
Dintre măsurile de protecţie menţionăm:
- ventilaţia puternică a halei sau a galeriei de mină;
- consumul apei minerale;
- izolaţia termică a instalaţiei;
- sisteme de răcire (aer condiţionat).
La temperaturi scăzute, timp îndelungat, fără măsuri de protecţie, corpul uman se
degradează.
Poluarea termică a apei se manifestă în râuri, lacuri, zone litorale şi este generată
de centrale termo- şi nuclearo-electrice. Aceste ape calde au un conţinut mai mic de
oxigen dizolvat, produc eutrofizare, modifică structura fitoplanctonului, înmulţirea
algelor verzi, regresul unor specii şi distrug zooplanctonul.
Metoda cea mai eficientă este asigurarea unui debit mare de răcire prin care se
evită poluarea termică.

Marele oraş se confruntă cu probleme referitoare la:

- aprovizionarea zilnică cu hrană, apă, combustibil, energie electrică;
- transportul persoanelor şi a mărfurilor;
- necesarul de locuinţe;
- asigurarea cu materiale de construcţie;
- îndepărtarea poluanţilor din mediu.
Măsurile de reducere a poluării urbane cuprind:
- depoluarea industrială;
- extinderea spaţiilor verzi;
- reciclarea deşeurilor;
- construcţia unor motoare cu un grad redus de emisii poluante;
- utilizare în mai mare măsură a vehiculelor electrice;
- utilizarea în mai mare măsură a transportului în comun;
- consum economic de apă;
- staţii de epurare de mare capacitate şi eficienţă;
- depozitarea corespunzătoare a deşeurilor solide, compost sau incinerarea.