Povestirea este o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul de

vedere al unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la evenimentul
povestit. Povestirea este de obicei de mică întindere, relatează un singur fapt, are personaje
puține, iar interesul cititorului se concentrează asupra situației narate.
Aceasta prezinta următoarele trăsături : este o specie a genului epic in proză şi mai rar in
versuri de mai mare întindere decât schiţa dar mai redusă decât nuvela sau romanul;
numărul de personaje este redus; are un conflict puternic, urmând însă un singur episod
însemnat din viaţa personajului; acţiunea are la bază un sâmbure de adevăr; întâmplările se
petrec într-un timp trecut, chiar mitic; caracteristica de bază a povestirii etse perspectiva
narativă subiectivă sau obiectivă, naratorul fiind omniprezent, respectiv omniscient;ca mod
de expunere, dominantă este naraţiunea în care se creează şi suspansul pentru a trezi
interesul, a capta atenţia împletindu-se cu dialogul şi descrierea.
Povestirea „Stejarul din Borzeşti” ,de Eusebiu Camilar este o povestire istorică în care
se relatează conduita lui Stefan cel Mare faţă de ţară, dezvăluindu-se un puternic
devotament încă din copilărie, dar şi atitudinea neinduratoare faţă de dusmani. Acesta îşi
menţine postura până când ajunge domnitor în locul tatălui său, Moldova ne mai fiind ,,un
pamant al navălirilor”, ci o ţară bine apărată. Este o scriere în proză, având un număr de
personaje redus (Ştefăniţă-Ştefan cel Mare, Gherghiță (Mitruț)-prietenul lui Ştefăniţă
împreună cu ceilalţii tovarăşi, copii ai răzeşilor, Bogdan al II-lea Voievodul-tatăl lui
Ştefăniţă şi hanul-tătar(Menghi Gherai)-duşmanul Moldovei); prezentând un conflict
puternic (răzbunarea lui Mitruţ); acțiunea este adevărată, aceasta determinându-l pe Ştefan
să ridice Biserica din Borzești, cu masa altarului pe locul fostului stejar, locul martiriului lui
Gheorghiță. În anul 1952 s-a săpat sub masa altarului și s-au găsit resturi din trunchiul
stejarului (s-a dat ca fiind din secolul XV) ; perspectiva narativă este obiectivă, naratorul
fiind omniscient, remarcându-se verbele şi pronumele la persoana a III-a („s-a încins”,
„lui”), iar modul de expunere predominant este naraţiunea îmbinată cu dialogul și descrierea
(În copilăria lui Ștefan, la Borzești, s-a întâmplat un episod trist, care l-a marcat pe viitorul
Voievod al Moldovei și care l-a determinat să ridice Biserica din Borzești. Pe când copilul
Ștefan se juca împreună cu copiii răzeși, la umbra unui stejar secular (trei - patru bărbați îi
cuprindeau tulpina), de-a tătarii și moldovenii, împărțiți în două cete, s-au luptat până când:
„ ceata moldoveană în frunte cu Ștefăniță, l-a prins pe hanul tătar“ adică pe Mitruț, prietenul
lui Ștefăniță. Cu chiote și veselie, copii îl ridică în stejar (ca și cum l-ar fi spânzurat pe hanul
tătar pentru faptele făcute când călca hotarele Moldovei) pe Gheorghiță. Bucuria copiilor
este scurtă deoarece acesta zărește venind călări tătarii adevărați înarmați cu săbii, arcuri cu
săgeți otrăvite, steaguri de luptă, iar Gheorghiță striga îngrozit „Dați-mă jos vin tătarii !“.
Copii de frică fug, iar tătarii poposesc la umbra stejarului. Văzându-l, îl ucid, trăgând cu
săgeți în inima copilului. Copii se întorc și văd fapta îngrozitoare, iar Ștefăniță jură că atunci
când va fi mare va face dreptate. Peste 30 de ani Ștefan Voievod îl prinde la Nistru pe fiul
Hanului Tătar și-l judecă la Borzești, pedepsindu-l cu aceeași moarte, „— Acum sa-l
judecam pe han-tatar!… a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce
moarte sa-i dam, razeşi ?”).
În concluzie, „Stejarul din Borzeşti”, este o povestire istorică,cu un puternic impact,
săvârşită de „Eusebiu Camilar e numele unui poet si prozator de puternic talent”(Ion
Caraion).