Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mezul Iernii de Vasile Alecsandri Structurat Pentru Bacalaureat
Mezul Iernii de Vasile Alecsandri Structurat Pentru Bacalaureat
Poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, publicat inițial la Viena, apoi în toamna anului 1883 în
„Convorbiri literare” valorifică idei din basmul „Fata din grădina de aur”, dar și surse mitologice și
izvoare filosofice, despre contradicțiile dintre omul de geniu și omul de rând.
Tema iubirii este evidențiată prin prezența omului de geniu, zborul spre primordial pentru
împlinirea dragostei, dar și prin aspectele feerice ale naturii terestre și cosmice. Motivele romantice de
la începutul poemului – luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda- susțin atmosfera de
contemplație și de vis.
Titlul poemului „Luceafărul” este format dintr-un substantiv propriu articulat hotărât, ce
denotă un astru ceresc. În acest fel, elementul paratextual face trimitere la motivul central al textului
și susține alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară nefericită,
opusă omului comun. De asemenea, titlul unește două mituri: unul românesc, al stelei călăuzătoare,
și altul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura dublă a personajului.
Începutul poemului romantic dezvăluie o perspectivă mitică atemporală, prin intermediul unei
formule specifice basmului „A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este
umanizat. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut „O prea frumoasă fată”
evidențiază o autentică unicitate terestră. Această introducere este specific romantică. Izolarea și
singurătatea accentuează predispoziția la vis. În vis fata de împărat se îndrăgostește de Luceafăr, a
cărui prezență o invocă printr-o formulă incantatorie: „Coboară-n jos, Luceafăr blând/Alunecând pe-o
rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează”. Invocația fetei are drept consecință întruparea
astrului într-o ipostază angelică, fiind sinteza contrariilor dintre cer și mare. Fetei i se oferă stăpânirea
mării, dar ea refuză. A doua invocație este urmată de un regres în ipostază denomică, elementele
combinate sunt acum soarele și noaptea, iar de această dată i se oferă fetei stăpânirea cerului, dar ea
refuză și de data aceasta, cerându-i luceafărului să se întrupeze în muritor. Din iubire, acesta acceptă
sacrificiul de a deveni muritor, dovedindu-și astfel superioritatea.
Al doilea tablou, concentrat în plan terestru, dezvoltă tema romantică dintre doi pământeni,
Cătălin și Cătălina. Primind un nume individualizator, fata își pierde unicitatea, iar idila cu un
pământean exprimă incapacitatea fetei de a-și depăși condiția.
Un ultim dialog cosmic – terestru are loc în ultimul tablou, în care fetei i se barează invocarea,
pe motiv că nu va reuși nicodată să își depășească condiția umană. Tot aici regăsim cuplul Cătălin –
Cătălina, într-un decor romantic, teiul simbolizând iubirea împlinită, pe când luceafărul rămâne singur
în sfera proprie, dincolo de mărginirea umană, planului cosmic asociindu-se motivul singurătății.