Luceafărul, Mihai Eminescu

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Romantismul este o mișcare artistică și literară, aparută la sfârșitul secolului XIX-lea,

caracterizată prin sensibilitate, individualitate creatoare, afirmarea originalității. Romanticii resping
convențiile impuse de clasici, cum ar fi regula celor trei unități: de loc, timp și acțiune, resping
tipologia umană, alegerea personajelor din înalta societate.

Poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, publicat inițial la Viena, apoi în toamna anului 1883 în
„Convorbiri literare” valorifică idei din basmul „Fata din grădina de aur”, dar și surse mitologice și
izvoare filosofice, despre contradicțiile dintre omul de geniu și omul de rând.

Creația poetică eminesciană aparține romantismului prin temă, amestecul genurilor,

suprapunerea terestrului cu cea a cosmicului și prin dezvoltarea problematicii geni ului în raport cu
lumea, iubirea și cunoașterea. Schema epică a poemului este prezentată de elementul narativ preluat
din basm, care devine pretext pentru reflecția filosofică. Caracterul dramatic este conferit de
predominanța dialogului. Substanța lirică provine din faptul că poemul proiectează problematica
geniului în raport cu societatea, dar și din afectivitatea accentuată.

Tema iubirii este evidențiată prin prezența omului de geniu, zborul spre primordial pentru
împlinirea dragostei, dar și prin aspectele feerice ale naturii terestre și cosmice. Motivele romantice de
la începutul poemului – luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda- susțin atmosfera de
contemplație și de vis.

Titlul poemului „Luceafărul” este format dintr-un substantiv propriu articulat hotărât, ce
denotă un astru ceresc. În acest fel, elementul paratextual face trimitere la motivul central al textului
și susține alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară nefericită,
opusă omului comun. De asemenea, titlul unește două mituri: unul românesc, al stelei călăuzătoare,
și altul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura dublă a personajului.

Compozițional, poemul eminescian „Luceafărul” este structurat în patru părți. În prima și în

ultima parte, cele două planuri, terestru și cosmic, interferează, pe când în celelalte două părți, aceste
două planuri se separă. În cel de-al doilea tablou, consacrat planului terestru, ne este prezentată
iubirea dintre Cătălin și Cătălina, iar cel de-al treilea tablou reprezintă planul cosmic în care Hyperion
călătorește spre Demiurg, care îi dezvăluie motivul pentru care nu îi permite să renunțe la nemurire.

Începutul poemului romantic dezvăluie o perspectivă mitică atemporală, prin intermediul unei
formule specifice basmului „A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este
umanizat. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut „O prea frumoasă fată”
evidențiază o autentică unicitate terestră. Această introducere este specific romantică. Izolarea și
singurătatea accentuează predispoziția la vis. În vis fata de împărat se îndrăgostește de Luceafăr, a
cărui prezență o invocă printr-o formulă incantatorie: „Coboară-n jos, Luceafăr blând/Alunecând pe-o
rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează”. Invocația fetei are drept consecință întruparea
astrului într-o ipostază angelică, fiind sinteza contrariilor dintre cer și mare. Fetei i se oferă stăpânirea
mării, dar ea refuză. A doua invocație este urmată de un regres în ipostază denomică, elementele
combinate sunt acum soarele și noaptea, iar de această dată i se oferă fetei stăpânirea cerului, dar ea
refuză și de data aceasta, cerându-i luceafărului să se întrupeze în muritor. Din iubire, acesta acceptă
sacrificiul de a deveni muritor, dovedindu-și astfel superioritatea.

Al doilea tablou, concentrat în plan terestru, dezvoltă tema romantică dintre doi pământeni,
Cătălin și Cătălina. Primind un nume individualizator, fata își pierde unicitatea, iar idila cu un
pământean exprimă incapacitatea fetei de a-și depăși condiția.

Contrar comportamentului feminin, în cel de-al treilea tablou îl surprindem pe luceafăr în

ipostaza de Hyperion în zborul cosmic spre Demiurg, căruia îi cere să-l dezlege de nemurire.
Demiurgul îi explică incompatibilitatea dintre un nemuritor și o pământeancă, trimițând astfel la
opoziția om de geniu – om de rând. Totodată, Demiurgul îi atrage atenția lui Hyperion asupra
acțiunilor fetei de pe pământ.

Un ultim dialog cosmic – terestru are loc în ultimul tablou, în care fetei i se barează invocarea,
pe motiv că nu va reuși nicodată să își depășească condiția umană. Tot aici regăsim cuplul Cătălin –
Cătălina, într-un decor romantic, teiul simbolizând iubirea împlinită, pe când luceafărul rămâne singur
în sfera proprie, dincolo de mărginirea umană, planului cosmic asociindu-se motivul singurătății.