Părpăliță Beatrice-Elena

Clasa a XIIa A
Harap-Alb

Relație Harap-Alb și Spân

Considerat o ,,ființă de hârtie" (în termenii lui Roland Barthes) sau un actant al
comunicării ficționale, personajul își limitează existența la paginile cărții, conturând în mod
indirect viziunea autorului asupra lumii imaginate și, implicit, mesajul operei.

În basm personajele sunt polarizate simbolic, în funcţie de cele două valori morale
care se confruntă, configurând astfel tema operei (lupta dintre bine şi rău) şi asumându-şi,
intradiscursiv, funcţii specifice (protagonistul. antagonistul, adjuvanţii, donatorii).
O asemenea operă este basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb”, scris de Ion Creangă,
publicat în Perioada marilor clasici (pe 1 august 1877) în revista ”Convorbiri literare.
„Oglindire a vieții în moduri fabuloase”, așa cum a numit-o George Călinescu, acestă operă
literară conduce lectorul într-un spațiu imaginar, unde fantasticul este puternic individualizat
și umanizat. Basmul este unul complex, reprezenativ pentru universul creației acestui scriitor
și care este memorabil tocmai prin povestea de viață a personajelor.

Remarcăm că personajele centrale, asupra cărora se focalizează conflictul operei

sunt Harap-Alb și Spânul, şi că relaţia lor este definitorie atât pentru ilustrarea
particularităţilor de construcţie a lor, cât mai ales pentru ilustrarea viziunii scriitorului
asupra temei. Viziunea autorului asupra temei este una realistă, deși este un basm, fiind
reprezentată viața, evoluția și maturizarea personajului principal. El pleacă ”boboc”din casa
părintelui său, dovedind în final, prin depășirea probelor date de Spân( dar și prin cele date de
Împăratul Roș), faptul că este demn de a conduce împărăția unchiului lui, Împăratul Verde,
dar și faptul că este demn de a-și întemeia o familie(?). Așadar, în pofida faptului că fiul de
Crai nu avea puteri fabuloase, prin calitățile sale a reușit să atragă de partea binelui ființe
fantastice, ce l-au ajutat la învingerea forțelor răului (Spânul). Totuși, Spânul nu este văzut
doar ca o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, fiind considerat un rău necesar,
element fundamental în procesul de maturizare.

Personajul principal și eponim al basmului lui Creangă este Harap-Alb, deoarece

acesta apare în toate secvențele cheie ale operei, respectiv în toate momentele subiectului,
celelalte personaje gravitând în jurul său. Harap-Alb este un erou atipic în raport cu basmul
popular, deoarece rămâne în sfera umanului, nefiind înzestrat cu vreo putere fabuloasă.
Totuși, acesta rămâne un personaj de basm, prin prisma faptului că în lupta dusă cu Spânul,
acesta este un reprezentant al binelui, ce întruchipează înaltele principiii morale cultivate de
orice basm (adevărul, curajul, dreptatea). Astfel, eroul ilustrează inițial tipul tânărului ce
parcrge drumul spre maturizare, dar și tipul omului bun (”om de soi bun-George Călinescu”).
Ca personaj rotund, acesta evoluează pe tot parcursul basmului, apărând în mai multe
ipostaze care îi definesc statutul social, dar și profilul psihologic. În ceea ce privește statutul
social al protagonistului, acesta inițial este unul privilegiat, fiind fiu de crai, însă din cauza
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XIIa A
Harap-Alb
naivității sale ajunge în ipostaza de slugă a Spânului, statutul nobil transformându-i-se într-
unul inferior. În final, protagonistul își recuperează statutul social superior, fiind surprins în
ipostaza de împărat, dar și în ipostaza de soț al fiicei Împăratului Roș. În ceea ce privește
statutul moral, observăm că Harap-Alb dă dovadă de calități morale impresionante (”caritate
cosmică față de toată făptura”-Vasile Lovinescu), calități ce compensează lipsa puterilor
fantastice. Astfel, acesta, statutul moral, se definește din perspectiva câtorva trăsături
dominante de caracter, precum: bunătate, generozitate, spirit de tovărășie, onestitate,
loialitate.

Pe de altă parte Spânul este personajul secundar al operei, întrucât nu apare în toate
momentele subiectului, evidențiind prin acțiunile sale personajul principal în ansamblul său. .
Ca personaj de basm, Spânul întruchipează forțele răului (răufăcătorul), îndeplinind prin
raportare la erou funcția de antagonist al operei în timp ce, ca personaj real, el putând
reprezenta tipul omului perfid sau viclean, deprins a obţine avantaje şi bogăţie prin
înşelăciune. Deși Spânul este un personaj plat (comparativ cu Harap-Alb, care este suprins în
evoluție), acesta apare în câteva ipostaze remarcante care îl definesc din punct de vedere
social, dar și moral/psihologic. Din punct de vedere social, Spânul deține un statut social
inferior, fiind un om simplu/obișnuit, care, în inicpit, se arată dornic de a fi slugă de călătorie
crăișorului rătăcit, însă, viclean din fire, reușește să obțină un statut social superior,
asumându-și prin furt statutul de fiul de crai. În ceea ce privește statutul psihologic, acesta se
definește din perspectiva câtorva trăsături dominante de caracter, precum: aroganță, viclenie,
răutate, inteligență instrumentată negativ.

De aceea relația lor este reliefată pe parcursul întregii opere, punând în lumină
evoluția personajelor înseși. Relația dintre cele două personaje este una conflictuală, prin
intermediul căreia se articulează nucleul de semnificații al basmului, având la bază, în
permanență, confruntarea tradițională dintre forțele binelui (Harap-Alb) și forțele răului
(Spânul). Relația dintre Harap-Alb și Spân este urmărită de către narator încă din momentul
în care eroul, povățuit de tatăl său să se ferească de omul spân, părăsește curtea Craiului,
pornind ”într-o altă țară”, pe anevoiosul drum al inițierii. Inițial crăișorul apare în ipostaza de
tânăr ce pornește într-o lungă călătorie spre unchiul său necunoscut până în acel moment, iar
Spânul în ipostaza de slugă credincioasă (poziție aparentă ce are ca scop înșelarea tânărului,
de a cărui naivitate își dăduse seama). Relevantă în acest sens este scena care surprinde cele
trei întâlniri dintre feciorul craiului și Spân. După ce se desparte de tatăl său, care îl supusese
la proba vredniciei, crăișorul pornește la drum spre curtea Împăratului Verde împreună cu
calul său fantastic. În cale le iese un om spân, ce se oferă a le fi slugă de călătorie, dar pe care
fiul craiului îl refuză, amintindu-și de sfatul tatălui său. Continuându-și călătoria, Spânul îi
iese iarăși în față fiului de crai, prefăcut însă în alte ”straie”, și se oferă iar a-i fi slugă;
conștiincios din fire, crăișorul ține cont de sfatul tatălui și dă ”pinteni calului”. Întâmplarea
face ca acesta să se rătăcească în ”pădurea-labirint” și să nu mai găsească drumul spre
împărăția unchiului, însă, în acel moment Spânul își face iarăși apariția încercând să-l
convingă pe crăișor să-l ia cu el în călătorie. Negăsind o cale de ieșire, tânărul se lasă convins
de acesta, îl ”tocmește”, uitând de sfatul tatălui său și pornesc împreună la drum, în direcția
indicată de Spân), nutrind speranța că pe parcursul călătoriei nu va mai întâmpina
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XIIa A
Harap-Alb
neplăceri/dificultăți/ experiențe neplăcute. Însă această părere i se schimbă, în momentul în
care și comportamentul Spânului înregistrează schimbări. Acesta își arată adevărata identitate,
și nu ezistă să pună în aplicare planul său de a căpăta un statut social superior. O secvență
semnificativă în acest sens este cea în care se prezintă coborârea în fântână a tânărului Crai.
Antagonistul (Spânul) convingându-l pe crăișor să coboare în acea fântână răcoritoare, îl
închide și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui (este
momentul în care îl numește Harap-Alb) și să jure ”pe ascuțișul paloșului” că îi va da
ascultare ”până când va muri și iar va învia”. Aceast episod ilustrează izbucnirea conflictului
exterior dintre cei doi, debutul procesului de maturizare al crăișorului, dar și motivul specific
basmului, cel al supunerii prin vicleșug. Cu alte cuvinte, scena conturează și faptul că fiul
craiului este înzestrat cu defecte, lăsându-se manipulat de Spân, dar și faptul că acesta din
urmă se caracterizează printr-o viclenie ieșită din copun și prin forță de manipulare.

Astfel, acesta este punctul de plecare al relației mentor-învățăcel, Spânul contribuind

prin acțiunile sale negative (probele extrem de dificile) la dezvoltarea sprituală a crăișorului,
asumându-și (deși nu avea ca scop acest lucru) rolul de dascăl al tânărului. Relația lor se
încheie în punctul culminant (parte a operei semnificativă în conturarea relației dintre cele
două personaje), moartea celor doi aducând rezolvarea conflictului și ruperea jurământului.
Astfel, odată cu parcurgerea lecturii, aflăm că în timpul întoarcerii la curtea Împăratului
Verde, Harap-Alb se îndrăgostește de farmazoana pe care trebuia să i-o ducă Spânului (fiica
Împăratului Roș), însă, eroul dă dovadă de loialitate față de jurământul făcut acestuia, de
onoare și responsabilitate, asumându-și misiunea pe care o avea de îndeplinit. Ajunși acolo,
fata Împăratului Roș îl demască pe Spân, și deși Harap-Alb nu îi divulgase secretul, acesta îl
ucide . Eroul este readus la viață de către farmazoană cu ajutorul obiectelor magice, iar Spânul
este omorât de calul fantastic. Astfel, consider această scevență relevantă pentru ilustrarea
relației dintre cei doi, deoarece se observă faptul că legăturile dintre ei rămân aceleași din
momentul în care Spânul îi fură identitatea lui Harap-Alb și până la moartea antagonistului
(Harap-Alb îi rămâne loial Spânului până în final, iar Spânul dă dovadă de răutate față de
crăișor pe toată durata acțiunii). Spânul joacă rolul de pedagog (”pedagog negativ”) în
scenariul inițierii mezinului, și simbolizează experiențele nefaste din viața omului, care pot
apărea neașteptat, sub forme pe care nu le conștientizăm inițial, și care ne alterează destinul,
dar sunt vitale pentru maturizarea fiecăruia. Așadar, calul fantastic al lui Harap-Alb îl omoară
pe Spân în momentul în care consideră că stăpânul său a dobândit calitățile necesare unui om
matur: ”și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă
la minte”.

Conflictul basmului lui Creangă este unul complex, ce se desfășoară atât în plan
exterior, cât și interior. Totuși, conflictul exterior este cel care antrenează aceste două
personaje prezentate până acum, fiind evidențiată relația strânsă dintre ele. Conflictul exterior
dintre Harap-Alb și Spân este unul particular, deoarece în cadrul basmului Harap-Alb se
confruntă și cu un alt personaj negativ, și anume Împăratul Roș, care, prin probele date de el,
urmărea sfârșitul protagonistului. Conflictul dintre protagonist și antagonist debutează cu
furtul identității fiului de crai; acesta devine slugă a Spânului și este nevoit să respecte cu
sfințenie toate regulile impuse de el. Evoluția conflictului se bazează pe toate probele la care
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XIIa A
Harap-Alb
Harap-Alb este supus, menite să îl ducă la pierzanie, dar care, de fapt, îl fac mai puternic.
Conflictul se finalizează într-un mod pozitiv, deoarece Harap-Alb, deși decapitat de Spân, și
adus mai apoi la viață de fiica Împăratului Roș, își recuperează drepturile furate de individul
viclean, devenind împărat, antagonistul fiind pedepsit prin moarte. Conflictul interior fixează
drama psihologică a personajului principal, acesta este afectat lăuntric de situația în care a
ajuns din cauza neascultării, însă, cu toate acestea, reușește să îndeplinească probele dificile
date de Spân, încheie conflictul exterior cu acesta, în final devenind un om matur, ce a învățat
din greșeli și din greutăți, împlinind scopul pentru care tatăl său îl trimisese.

Un rol important în construcția personajelor îl are perspectiva narativă adoptată.

Narațiunea la persoana a III-a (”Spânul pune mâna pe..”), este realizată de un narator
omniscient și omniprezent, dar care nu este în totalitate obiectiv, acesta recurgând adesea la
numeroase inserții subiective și reflecții:”Ce-mi pasă mie?”. El adoptă o atitudine ludică:
poziția unui narator auctorial la început: ”dar hai mai bine să nu ne îndepărtăm cu vorba și să
încep a depăna firul poveștii” sau a unui narator invitat la ospăț, în final: și mai fost-au poftiți
încă(...)oameni în seamă băgați(...)ș-un păcat de povestariu/Fără bani în buzunariu”.

Mijloacele de caracterizare utilizate în construcția celor două personaje sunt și

directe (caracterizare realizată din perspectiva naratorului sau a celorlalte personaje), dar și
indirecte (trăsăturile reies din fapte și comportament, gânduri și relația cu celelalte personaje).
Caracterizarea directă realizată de către narator se reduce la o singură trăsătură fizică
atribuită Spânului (”un om spân”), prin care acesta conturează concepția populară potrivit
căreia unei anomalii fizice îi corespunde o deficiență caracterială majoră, și la o singură
trăsătură de caracter atribuită crăișorului (”fiul craiului boboc de felul său la trebi de-aieste” ),
prin care acesta îi conturează, astfel, naivitatea și lipsa de experiență. De asemenea, printr-un
proverb adresat Spânului (”Vița-de-vie, tot în vie,/ Iară vița-de-boz, tot răgoz”), naratorul vrea
să contureze fapul că, deși acum Spânul avea un statut social superior, el rămâne aceeași
persoană rea și vicleană. În ceea ce privește caracterizarea directă realizată de celelalte
personaje, observăm că fiicele împăratului Verde consideră că Harap-Alb, adevăratul lor văr,
are o ”înfățisare mult mai plăcută” decât Spânul,cel care se recomandă a le fi verișor. Mai
mult de atât, Harap-Alb este văzut de celelalte personaje ca fiind o persoană bună și miloasă
(””Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb”,
afirmă Sfânta Duminică și ”fiindcă ești așa de bun”, ”pentru că ești bun și te-ai ostenit”,
afirmă donatorii). Portretul acestora este completat în mod indirect, trăsăturile de caracter ale
celor două personaje fiind diametral opuse: Spânul se arată lingușitor și fățarnic (”Bun
întâlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum?”), încercând să pară altceva decât
este de fapt, încearcă să-l impresioneze pe Împăratul Verde prin puterea cu care își tratează
supușii, însă vorbele sale se dovedesc a fi fără valoare ”Spânului îi mergea gura ca pupăza,
de-a amețit pe împăratul, încât a uitat și de Harap-Alb, și de cerb, și de tot”; în timp ce Harap-
Alb se dovedește a fi loial, bun, milos (vezi eseul de Caracteirizare).
În concluzie, universul uman creat de autor gravitează în jurul celor două personaje,
tipuri umane memorabile, care, prin relaţia lor, definesc viziunea originală a lui Ion Creangă
asupra lumii.