Părpăliță Beatrice-Elena

Clasa a XIIa A
Nuvelă realist-psihologică

Eseu de temă și viziune-Moara cu noroc

De Ioan Slavici
Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cuprinse
între schiță și roman , cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat, în care
relativ puține personaje sunt antrenate în derularea unor evenimente, cu intrigă riguros
construită, accentul fiind pus complexitatea personajului principal.

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții
realismului clasic, fiind atras de voluptatea concretului. Totodată, acesta extrage și judecăți
morale, în virtutea cărora literatura capătă o funcție moralizatoare, mai ales în scrierile sale
nuvelistice. Publicată în perioada marilor clasici (în anul 1881) în volumul de debut ”Novele
din popor”, nuvela realistă, de factură psihologică ”Moara cu noroc” devine una dintre
scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții rurale.

”Moara cu noroc” este o nuvelă prin faptul că are caracter epic (autorul își exprimă în
mod indirect viziunea), este scrisă în proză, acțiunea se desfășoară pe un singur fir narativ
(viața lui Ghiță și a familiei lui), conflictul prezentat este unul puternic/major (între Ghiță și
Lică și între Ghiță și propria conștiință), iar accentul cade pe complexitatea personajului
principal (Ghiță este personajul cel mai bine individualizat), celelalte personaje punând în
lumină evoluția acestuia. Perspectiva narativă a operei este obiectivă, întâmplările fiind
relatate la persoana aIII-a de către un narator detașat, omniscient și omniprezent. Pe lângă
perspectiva obiectivă a naratorului, apare tehnica punctului de vedere în intervențiile
simetrice ale bătrânei, din incipitul și finalul nuvelei, autorul mascându-și opiniile în spatele
acestui personaj. Așadar, în incipit aceasta afirmă: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci,
dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, iar în final: ”așa le-a fost
data!..”, punând întâmplările tragice pe seama destinului necruțător. De asemenea, din punct
de vedere narativ și retoric, Slavici folosește strategii realiste, precum stilul liber indirect,
prin intermediul căruia realizează interferența dintre planul naratorului și cel al personajelor:
”Ana își călcă pe inimă și se dete la joc. La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce
avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace?”.

Nuvela lui Slavici este o operă încadrabilă în curentul realist, întrucât cuprinde
aspecte tematice de factură socială (tema banului și a parvenitismului, tema familiei, viața
socială a satului ardelenesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar tema iubirii,
care deși nu este o temă specifică realismului, viziunea asupra ei este una realistă, fiind
conturată ideea că fără iubire viața este inutilă), iar personajele evoluează în strânsă relație cu
mediul din care fac parte și sunt construite în manieră tipologică, ele reprezentând categorii
sociale (cizmarul, cârciumarul), dar și umane (Ghiță este tipul omului lacom ce lunecă pe
panta parvenitismului, Ana este tipul femeii supuse bărbatului, iar bătrâna, adică soacra lui

1
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XIIa A
Nuvelă realist-psihologică
Ghiță, este tipul omului înțelept), acestea ilustrând de fapt viziunea autorului asupra vieții
sociale a satului transilvănean și a comunității rurale imaginate. Tot de realism ține și faptul
autorul își ansumă principiul veridicității întâmplărilor, folosind toponime reale (Ineu, Arad,
Oradea, Fundureni), prin intermediul cărora generează impresia de adevăr. Mai mult de atât,
tehnica detaliului semnificativ este o tehnică specifică curentului realist, fiind folosită de autor
în descrierea drumului care duce la Moara cu noroc (”De la Ineu drumul de țară o ia printre
păduri și peste țarini /.../, iară mai departe locurile sunt rele.”), prin intermediul acesteia
dorind să anticipeze destinul tragic al personajelor ce au pășit pe acest drum în căutarea unui
trai mai bun; în descrierea hanului (”cu lopețile rupte și cu acoperământul ciuruit de vremurile
ce trecuseră peste dânsul”, ”Cinci cruci stau înaintea morii”), fiind conturată ideea că aici își
vor găsi sfârșitul noii proprietari; dar și în portretizarea lui Lică Sămădăul (”Lică, un om ca de
treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv, și supt la față /.../Lică era porcar, însă dintre cei care
poartă cămașă subțire și albă”), prin intermediul acesteia vrând să se atragă atenția asupra
faptului că Lică este un personaj ce contribuie la degradarea morală a lui Ghiță, dar și la
sfârșitul tragic al familiei acestuia.

Nuvela ”Moara cu noroc” este și o operă de factură psihologică, întrucât sunt

înfățișate frământările de conștiință ale personajului principal, ce se transformă sufletește,
accentul deplasându-se de pe conflictul exterior (cel dintre Lică și Ghiță) pe cel interior
(dintre cele două dorințe puternice și contradictorii ale lui Ghiță (rațiune-pasiune), și anume:
dorința de a rămâne un om cinstit și împăcat cu sine și cea de a se îmbogăți alături de
Sămădău). Analiza psihologică se realizează prin intermediul unor tehnici de investigare
psihologică (autorul intră în intimitatea personajelor), și anume: monologul interior (”Ei! Ce
să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu”... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât
voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare”, scene dialogate (”-
Ano! Nu vorbi așa cu mine, tocmai acum nu vorbi așa”, ”Iartă-mă, Ano”), dar și prin
focalizarea unor detalii semnificative de tipul gesturilor (”Ghiță se cutremură”, ”dete tulburat
din umeri”) și a mimicii (”rămase câtva timp încremenit și cu ochii țintiți la dânsul”).

Titlul operei este unul analitic, construit dintr-o sintagmă nominală ce permite o dublă
decodificare. În sens denotativ, acesta indică locul acțiunilor, prin conținutul unui element de
spațialitate, moara. În sens conotativ, titlul comportă o cheie ironică, deoarece în locul morii
care macină alimente se ascunde o cârciumă, iar prin introducerea elementului de destin,
”noroc”, vrea să se anticipeze de fapt ghinionul pe care îl aduce acel loc și faptul că ”Moara”
se va dovedi fatală pentru destinul familiei lui Ghiță. El este construit cu scopul de a scoate în
evidență conotațiile antonimice ale termenilor. De asemenea, titlul face trimitere către un
topos simbolic al măcinării destinelor, care înșeală așteptările de ascensiune socială a
personajelor.

La nivel tematic, opera surprinde în manieră sugestivă problematica banului, efectele

dezumanizante ale acestuia și consecințele nefaste ale îmbogățirii pe căi necinstite, acestei
teme asociindu-i-se în plan secundar tema familiei. Deși este un om cinstit inițial, ce își
prețuiește familia și dorește să îi asigure acesteia un trai îndestulat, Ghiță își pierde treptat
valorile, încrederea în familie și cade pradă propriilor slăbiciuni, devenind un om lacom și
parvenit, dornic de prosperitate economică. Viziunea despre lume a autorului se dovedește
2
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XIIa A
Nuvelă realist-psihologică
clasică și moralizatoare, astfel, ca în majoritatea operelor lui Ioan Slavici, și în aceasta sunt
susținute valorile morale (familia, cinstea, sinceritatea, cumpătarea și adevărul), autorul
conturând ideea că este foarte important ca omul să fie fericit alături de familia sa, indiferent
de situația materială pe care o are, prin intervenția bătrânei din incipitul nuvelei” nu bogăția,
ci liniștea colibei tale te face fericit”. Totodată, autorul condamnă viciile, lipsa scrupulelor și
a moralității (lăcomia lui Ghiță, hoția Sămădăului, nelegiuirea Anei), în final pedepsind aspru
acele personaje care încalcă principiile (morale ale) satului tradițional. O scenă relevantă
care susține viziunea autorului asupra operei este scena în care Ghiță împreună cu familia sa
(cu Ana și cu soacra lui) numără banii câștigați în acea saptămână la han, această numărare a
banilor la final de saptămână reprezentând un ritual al familiei ”de care Ghiță nu s-ar fi putut
lepăda niciodată”. Această scenă pune în lumină un Ghiță familist, care are încredere deplină
în cele două femei din viața sa, nesfiiindu-se să le facă cunoscută acestora suma de bani
agonisită, deși era conștient că de această dată suma era mult mai mare decât de obicei și ar fi
putut atras atenția asupra prieteniei sale cu Lică. Astfel, Ana înțelese că hârtiile ”nou-nouțe au
venit de la unul și același om”, în timp ce bătrâna nevinovată se bucură de faptul că
”săptămâna aceasta a fost așa de bună”. O altă scenă relevantă care susține viziunea
autorului asupra operei este scena din finalul nuvelei, în care Ghiță o omoară pe Ana. În timp
ce încerca să îl prindă pe Lică împreună cu jandarmii și cu Pintea, Ghiță își dă seama că
trebuie să se întoarcă la han pentru a vorbi cu nevasta lui: ”Voi mergeți mai departe, eu mă
întorc acasă să-mi închei socoteala cu dânsa”. Ajuns la han, cuprins de remușcări că o
aruncase pe soție în brațele dușmanului, discutară câteva clipe cu aceasta, timp în care Ana îl
implora să nu o omoare (”Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî”), apoi îi mărturisește
dragostea (”tu știi că-mi ești dragă ca lumina ochilor”) și faptul că o omoară pentru că nu o
poate lăsa vie în urma sa (”te omor cum mi-aș omorî copilul când ar trebui să-l scap de
chinurile călăului”). Auzul unor pași de afară accelerează actul uciderii, astfel, după ce îi ceru
nevestei sale să își facă cruce, Ghiță îi înfipse cuțitul în piept și o ținuse sub genunchi pentru a
apăsa arma”tot mai adânc spre inima ei”. Acest episod pune în lumină efectele copleșitoare
ale îmbogățirii pe căi necinstite, faptul că Ghiță și-a pierdut orice urmă de umanitate și
moralitate, până și dragostea pentru familie și soție, dar și faptul că acesta era instabil
sufletește și psihologic (fiind conturat conflictul interior al personajului). Astfel, el recurge la
acest gest, și pentru a se răzbuna pe nelegiuirea soției (pentru a o elibera de păcat), dar și
pentru că, disperat ca un om care nu are nimic de pierdut, încearcă să reducă la tăcere ”glasul”
propriei conștiințe dominată de sentimentul de vinovăție.

Din punct de vedere compozițional, nuvela este alcătuită din 17 capitole fără titluri,
un subiect centrat, în primul capitol fiind conținut un prolog (discuția purtată de cizmarul
Ghiță cu bătrâna lui soacră pe tema eventualei mutări a familiei la Moara cu noroc), iar în
ultimul capitol un scurt fragment cu rol de epilog (fiind sublinată ideea principală a operei, și
anume că tot răul făcut va fi pedepsit în final). Structura operei este circulară, aspect
conferit de simetria ce se stabilește între incipit și final. Această simetrie incipit-final este de
fapt o strategia narativă care reflectă viziunea realist-clasică a lui Slavici asupra existenței, și
anume că încălcarea normei este o provocare la adresa destinului necruțător. Opera se
deschide cu monologul soacrei lui Ghiță, pe tema fericirii, aceasta invitând, ca purtător de
cuvânt al autorului, la modestie, la echilibru și la prețuirea lucrurilor mărunte (”liniștea

3
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XIIa A
Nuvelă realist-psihologică
colibei”), deoarece nu bucuriile materiale asigură fericirea omului. Bătrâna este adeptă a
păstrării tradiției, preceptul său moral având rolul unui dramatic advertisment: ”Omul să fie
fericit cu sărăcia lui”. Finalul este marcat în aceeași tonalitate, același personaj fiind invitat să
reflecteze pe tema destinului (”Se vede că au lăsat ferestrele deschise, simțeam eu că nu are să
iasă bine; dar așa le-a fost dat.”), sugerându-se astfel că atâta timp cât omul alege să-și
abandoneze valorile sufletești, el trebuie să își asume consecințele, care uneori pot fi tragice.
Opera are, așadar, un mesaj profund moralizator, motiv pentru care deznodământul forțează în
mod evident barierele realismului.

Acțiunea nuvelei este una simplă și lineară, ce se desfășoară cronologic, elementele

ce o compun fiind redate pe momente ale subiectului cu ajutorul procedeului narativ al
înlănțuirii. În expozițiune se observă prezentarea familiei cizmarului Ghiță și discuția sa cu
soacra, precum și luarea în arendă a morii, prezentarea acesteia și scurta perioadă de liniște și
prosperitate economică a familie. Intriga se constituie în apariția lui Lică Sămădăul la han,
distrugerea echilibrului familiei și oferirea rolului de ”informator” lui Ghiță. Desfășurarea
acțiunii surprinde apăsarea exercitată de Lică asupra lui Ghiță, măsurile luate de acesta
împotriva Sămădăului (slugă, câini, pistoale), decizia lui de a rămâne cu familia la han,
moartea văduvei și a copilului ce trec pe la han, afacerile necurate săvârșite împreună cu Lică
(jefuirea arendașului), procesul și mărturia strâmbă a lui Ghiță, destrămarea familiei, dar și
momentul în care Ana i se oferă lui Lică. Punctul culminant al nuvelei suprinde momentul în
care Ana este omorâtă de Ghiță, momentul în care Răuț îl omoară pe Ghiță din ordinul lui
Lică, dar și sinuciderea lui Lică pentru a nu fi prins viu de Pintea și cu dovezile asupra lui.
Deznodământul este unul tragic; faptele sunt atât de cumplite, încât nu merită să fie
înregistrate de memoria publică, acesta fiind motivul pentru care hanul de la Moara cu noroc
arde din temelii, bătrâna gândind cu nevinovăție că incendiul a fost provocat de întâmplare
nefericită, ”au lăsat ferestrele deschise”. Intenția moralizatoare a scriitorului este foarte bine
evidențiată, finalul fiind, în mod ostentativ, justițiar. De asemenea, observăm că singurele
personaje din operă care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, ființe morale, virtuoase și
inocente, care, comparativ cu restul familiei, nu au încălcat principiile omenești, și deci nu au
fost sancționate de destin.

(Opțional) Stilul narativ este sobru și concis, limbajul caracterizându-se prin oralitate
și valorificarea diferitelor registre. Astfel, la nivel stilistic, autorul îmbină regionalismele
ardelenești (”sămădăul”, ”arendaș”) cu elemente populare (”muiere”, ”dacă e vorba...”). De
asemenea, știm despre Ioan Slavici că ” introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea
lui Ion Creangă” (Tudor Vianu), lipsindu-i însă verva și jovialitatea humuleșteanului, el
folosind oralitatea populară ca instrument de zugrăvire al mediului rural (”din culmea dealului
pleșuv”, ”prin păduri și prin țarini”, ”vine apoi un pripor”).

Locul și timpul acțiunii sunt clar precizate în text, majoritatea întâmplărilor având loc
la cârciuma aflată la ”răscruce de drumuri”, într-un spațiu geografic real, din Ardeal, fapt
indicat de secvențele descriptive de la începutul capitolului al II-lea: ”De la Ineu drumul de
țară o ia printre păduri și peste țarini”, ”Aici în vale e Moara cu noroc”. Întreaga acțiune se
desfășoară în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moment al apariției și dezvoltării
relațiilor capitaliste, însă din perspectiva momentului concret, aceasta se desfășoară pe
4
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XIIa A
Nuvelă realist-psihologică
parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă (de la sărbătoarea
Sfântului Gheorghe până la Paștele din anul următor), scriitorul anticipând prin intermediul
acestora caracterul educativ al operei.

Conflictul operei este unul complex, ce se desfășoară atât în plan exterior, cât și
interior. Un prim conflict exterior poate fi cel din incipit, dintre Ghiță și soacra lui, bătrâna
fiind adeptă a valorilor tradiționale, iar Ghiță, aparținând unei alte generații, dorind
schimbarea cu fervoarea tipică tinereții. Un alt conflict exterior este conflictul puternic dintre
Ghiță și Lică, cârciumarul încercând să trăiască cinstit, după legi scrise, însă Lică acționează
asupra lui ca o forță malefică a destinului, căreia nu îi poate ține piept. Apropierea lui Ghiță
de Lică marchează distanțarea de familie și, implicit, apariția unui conflict cu Ana, aceasta
neînțelegând ce se întâmplă cu soțul ei, dorindu-și doar revenirea la normalitate. Conflictele
exterioare din nuvelă au rol de pretext pentru adevăratul conflict, cel interior al lui Ghiță,
acesta înfruntând permanent dorința de a se îmbogăți și aspirația de a rămâne în ochii
celorlalți un om cinstit și onest, prăbușirea morală având loc după o neîncetată luptă între
bucuria îmbogățirii și chinul remușcării.

În concluzie, Moara cu noroc de Ioan Slavici este o veritabilă nuvelă realistă și

pishologică, ce se remarcă prin conflictul său unic, prin faptele verosimile și personajele
prezentate, a căror complexitate este accentuată de evidențierea acelui ”amestec dintre bine și
rău ce se află între oamenii adevărați” (G. Călinescu).