Părpăliță Beatrice-Elena

Clasa a XII-a A
Neomodernism

Eseu de temă și viziune-Leoaică tânără, iubirea

De Nichita Stănescu

Neomodernismul este un curent literar/poetic care s-a manifestat în perioada

postbelică (în anii 60-70 ai secolului trecut) și care urmărea întoarcerea la formele poeziei
autentice, reprezentată de modelele liricii interbelice, într-o epocă în care literatura devenise
mijloc de propagandă.
Emblematică pentru universul neomodernist românesc este poezia ”Leoaică tânără,
iubirea”, scrisă de Nichita Stănescu, ce face parte din prima etapă lirică a autorului, intitulată
sugestiv ”Lirica sentimentelor”, poezia fiind inclusă în volumul ”O viziune a
sentimentelor”, publicat în anul 1964, acest lucru facând ca poezia să se încadreze în rândul
operelor postbelice.
”Leoiacă tânără, iubirea” este o operă ce aparține curentului neomodernist, aspect
evidențiat atât la nivel formal, cât și la nivelul fondului ideatic și al expresiei poetice. Astfel,
la nivelul formei poeziei constatăm cum poetul încalcă normele prozodiei clasice, strofele
fiind inegale/polimorfe, cu măsura foarte variată (cuprinsă între trei și zece silabe) și în
cuprinsul căreia versurile albe alternează cu rime aleatorii (de exemplu cu rima împerecheată).
De asemenea, la nivel formal observăm utilizată tehnica ingambamentului, ideea poetică
fiind continuată de la un vers la altul fără ca acestea să înceapă obligatoriu cu majusculă. La
nivelul conținutului, noutatea liricii lui Nichita Stănescu stă în faptul că poetul abordează ca
temă a textului, tema cunoașterii prin iubire, dar și în faptul că acesta manifestă o viziune
inedită asupra acestei tematici tratate, dar și asupra iubirii în adevăratul său sens. De
neomodernism ține și prezența limbajului metaforic, ambiguitatea discursului fiind generată
de utilizarea metaforelor insolite (”leoaică tânără”, ”leoaică arămie”, ”deșert în strălucire”,
metafora cercului, a curcubeului), dar și de asocierile neașteptate de cuvinte, transgresarea
limitei abstract și concret devenind o particularitate a liricii autorului (exemplu?)
Lirismul este unul subiectiv, ce se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod
direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile eului liric (verbe și pronume la persoana I,
singular: m-a mușcat”, ”mi-a sărit), textul luând forma unei confesiuni despre propria
aventură în trăirea sentimentului.
Titul poeziei este unul analitic, ce definește prin intermediul unei metafore insolite
(”Leoaică tânără, iubirea”), viziunea originală asupra iubirii. Acesta cuprinde două elemente-
cheie ce contribuie la descifrarea mesajului poetic al textului: asocierea dintre leoaică și
iubire, respectiv dintre leoaică și tinerețe. În sens denotativ, leoaica este un animal de pradă,
feroce, iar în sens metaforic, trăsăturile sale (agresivitate, forță, impulsivitate,
imprevizibilitate) definesc imaginea tânărului îndrăgostit, asocierea cu tinerețea subliniid
complexitatea sentimentului de iubire și lipsa de experiență a individului în raport cu acest
sentiment. În critica literară s-a emis ipoteza că poemul lui Nichita Stănescu reinterpretează

1
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XII-a A
Neomodernism
în cheie modernă mitul Zburătorului, deoarece prezintă efectele primilor fiori pe care îi
resimte sufletul tânărului îndrăgostit.
Așa cum se anticipează încă din titlu, întregul discurs liric se focalizează pe tema
iubirii. În viziunea poetului iubirea capătă materialitate, întrupându-se într-un animal de
pradă, ”leoaica”, fiind un sentiment intens, nobil și înălțător care bulversează și modifică
percepția îndrăgostitului asupra lumii, dar și asupra sinelui. Odată cunoscut și asumat, acest
sentiment te face să înțelegi esența existenței și menirea fundamentală a omului, și anume
aceea să iubească. Structurile poetice relevante pentru această viziune sunt dispuse simetric
în incipitul și finalul poemului, ambele având sens metaforic: ”leoaică tânără”, ”leoaică
arămie”. Prima dintre acestea conturează în manieră sugestivă ideea că iubirea este un fapt
ireversibil, care poate apărea în viața ființei umane în cele mai neașteptate moduri și în oricare
moment al existenței. De asemenea, imaginarea acesteia ca fiind o ”leoaică tânără”
sugerează lipsa experienței, asociată cu naivitatea, inocența, puritatea tânărului îndrăgostit,
care simte pentru întâia oară în mod sincer fiorii iubirii. La fel de pregnantă este și
imaginea simetrică a structurii comentate anterior: ”leoaică arămie”, care evidențiază
ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate, prin această imagine cromatică
sugerându-se evoluția sentimentelor de iubire puerile spre o formă echilibrată, care conferă
stabilitate celui ce iubește, putând atrage atenția și asupra ideii de maturitate a individului,
caracteristică pe care o dobândește în urma actului de cunoaștere a iubirii.
La nivel compozițional, poezia este structurată în trei strofe polimorfe și inegale ca
număr de versuri, respectiv trei secvențe lirice, conținând idei poetice distincte. Prima
secvență lirică conturează în termeni metaforici momentul îndrăgostirii propriu-zise, moment
prezentat ca o întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, deși sentimentul exista în stare
latentă în sufletul omului: ”Mă pândise-n încordare/ mai demult”. Insinuarea iubirii în
existența îndrăgostitului este asociată cu un ritual al vânătorii, sugestive în acest sens fiind
verbele conjugate la modul indicativ: ”m-a mușcat”, ”mi-a sărit”, ”mi i-a înfipt”, care pot
contura certitudinea cunoașterii iubirii, impactul profund pe care această nouă experiență de
viață îl are asupra îndrăgostitului. Epitetul cromatic ”Colții albi”, cuprins între o imagine
vizuală, una dinamică și una tacticlă, sugerează pe de o parte puritatea sentimentului de iubire
și forța cathartică a erosului, iar pe de altă parte, agresivitatea cu care ea năvălește în viața
individului, iubirea putând provoca plăcere, dar și suferință. Puternic sugestivă pentru această
secvență mai este și repetiția substantivului comun ”față”, care poate face referire la efectele
devastatoare ale iubirii asupra identității îndrăgostitului, precum și conștientizarea și asumarea
plenară a acestui sentiment de iubire, ca pe un dat firesc.
Cea de-a doua secvență poetică surprinde în mod sugestiv metamorfozarea lumii
exterioare a îndrăgostitului sub impulsul iubirii și trecerea sa într-o altă stare a existenței.
Natura devine un spațiu al perfecțiunii, în viziunea îndrăgostitutlui, lucru sugerat prin
metafora”natura/se făcu un cerc, de-a dura”, aceasta sugerând transformarea lumii
înconjurătoare sunt influența dinamizatoare a iubirii, imaginea ”cercului” fiind o sugestie a
unui univers care capătă alte nuanțe prin ochii celui ce iubește, a unui spațiu al perfecțiunii.
Motivul apei, cuprins în cadrul comparației: ”când mai aproape,/ca o strângere de ape”,
trimite cu gândul la primordialitate, la procesul genezei, apa fiind un element constitutiv al
cosmosului, sugerând faptul că iubirea recreează universul perfect și absolut din cercuri
concentrice, ordonând haosul și dând existenței sensuri noi. Imaginea vizuală a ”curcubeului
tăiat în două” își construiește semnificația prin cele două elemente pe care le conține:
2
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XII-a A
Neomodernism
curcubeul (simbol al împăcării cu sine, dar și cu universul, instanță ce poate fi asociată cu
starea de euforie/grație în care cineva intră odată cu cunoașterea iubirii) și motivul cifrei doi,
care poate fi o sugestie a ideii de cuplu, iubirea necesitând împărtășire. Imaginea vizual-
auditivă din final ”și auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii”, conturează în mod expresiv
aspirația spre absolut și înălțarea prin iubire a îndrăgostitului, mișcarea ascensională redând
aspirația spre trascendent.
Ultima secvență poetică ilustrează faptul că ființa umană nu se mai recunoaște după
întâlnirea cu iubirea, metamorfoza suferită de eul poetic după trăirea iubirii fiind ireversibilă.
Transformările sufletești resimțite de acesta se reflectă în plan fizic, sugestivă în acest sens
fiind imaginea vizual-dinamică, dar și tactilă: ”Mi-am dus mâna.../dar mâna nu le mai știe”.
Simțurile celui ce iubește sunt alterate, aspect ce poate contura detașarea de ceea ce este
contingent prin materialitatea sa, îndrăgostitul percepându-și diferit propria-i corporalitate.
Cele trei substantive comune, aparținând câmpului semantic al corpului omenesc pot sugera
trei forme distincte de cunoaștere/de percepție a lumii (”sprânceană”-cunoașterea prin
contemplație, ”tâmpla”-gândirea/cunoașterea rațională, ”bărbie”-rostirea), forme înlocuite cu
o formă superioară de cunoaștere, și anume cunoașterea prin iubire. Imaginea vizual-
metaforică: ”deșert în strălucire” își completează sensurile cu epitetul ”mișcările viclene”,
sugerându-se prin acestea faptul că iubirea este suficientă sieși, îndrăgostitul fiind supus unui
joc al seducției. Finalul poeziei evidențiază ideea de maturitate, atribută dobândită de om
după cunoașterea iubirii: ”leoaică arămie”. Puternic sugestivă este și repetiția: ”Încă-o
vreme/și-ncă-o vreme...”, întrucât conține motivul timpului, prin acesta trasmițându-se ideea
de permanentizare a stării de grație dobândite prin iubire, stare ce îl determină pe îndrăgostit
să învingă timpul; punctele de suspensie invitând la meditație asupra momentului îndrăgostirii
și asupra efectelor pe care acest moment nobil al existenței umane îl are asupra oamenilor.
În concluzie, poezia neomodernistă ”Leoaică tânără, iubirea”, scrisă de Nichita
Stănescu ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea, sentimentul
corporalizându-se sub forma unei leoaice, a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit.