Dupa cum iti poate spune orice parinte, adolescentii - si chiar adolescentii Twitter – resimt efectele stresului in numar

record.
Ceea ce multi parinti poate nu realizeaza este cat de puternic propriul lor stres ii afecteaza pe copiii lor: parintii care spun ca
parintii lor par intotdeauna stresati au o probabilitate de opt ori mai mare de a fi supusi stresului ei insusi decat copii care
spun ca parintii lor nu par niciodata stresati, conform unui chestionar national realizat de catre Asociatia Psihologica
Americana. O crestere a anumitor comportamente ale parintilor - precum tipatul, cearta si plangerile reprezinta un indiciu
pentru copii ca parintii se simt ingrijorati sau stresati.

Deci, in afara parintilor, ce altceva specific ii streseaza pe copii? In varful listei se afla presiunea academica, in special printre
elevii care spera sa mearga la colegiu; presiunile sociale (gandul la prieteni, idile si intimidare) si grijile legate de viitor.
Adolescentii care declara ca se simt supusi stresului resimt adesea simptome fizice precum dureri de cap, tulburari stomacale
si tulburari de somn. Depresia, anxietatea, o crestere a comportamentului violent (precum atacarea fizica a altora) si chiar si
sinuciderea sunt, de asemenea, posibile consecinte.

Intocmai precum adultii, adolescentii isi pot gestiona stresul intr-o varietate de moduri. In acest stadiu al vietii, aptitudinile
lor de a face fata nu sunt in mod necesar pozitive. Primele trei strategii raportate de catre APA sunt ascultarea muzicii (66%),
privitul la televizor (34%) si jocurile video (30%). Desi acest lucru pare destul de benign, acestea sunt activitati sedentare cu
implicatii slabe pentru sanatatea generala. Abuzul de substante, hiperfagia sau lipsa alimentarii si taierea cu lame de ras sau
cu alte obiecte ascutite sunt unele alegeri mai ingrijoratoare facute de unii adolescenti ce cauta sa scape de stres.

Marilyn Wilcher, autoarea cartii Grab a Tiger by the Toe: Stress-Proof Your Child, conduce Initiativa pentru Educatie din
cadrul Institutului de Medicina Minte Corp Benson-Henry, care lucreaza cu scoli in cadrul unor programe de gestiune a
stresului pentru copii de toate varstele. „Sa ii inveti pe copii tehnici pentru reactia de relaxare si alte instrumente de gestionare
a stresului le consolideaza rezistenta si simtul controlului”, spune ea. „Invatarea acestor aptitudini acum le ofera strategii
pozitive de a face fata lucrurilor din viata”.

Un studiu de la Institutul Benson-Henry a testat fezabilitatea unui curriculum de patru saptamani, opt sesiuni pentru elevii de
licei care sa combine relaxarea, exercitiile, principii de psihologie pozitiva si abilitati pentru a recunoaste si a reincadra
gandurile negative. Prezentand raportul in Journal of Adolescence din 2011, cercetatorii au notat ca acest curriculum a
declansat modificari pozitive in stresul perceput, anxietate si comportamentele de promovare a sanatatii, in special printre
adolescente.

Sfaturi pentru reducerea stresului adolescentilor

Daca esti adolescent:
 Poti invata cu usurinta tehnici pentru reactia de relaxare. Cei doi pasi simpli indicati in
acea sectiune functioneaza bine atunci cand ramai asezat in liniste si confortabil sau in
timp ce alergi, inoti sau mergi, din moment ce activitatile repetitive te ajuta sa intri
intr-o stare relaxata.
Daca esti parinte:
 Aminteste-ti ca modul in care te comporti cand esti stresat il afecteaza pe copilul tau
adolescent. Gestionarea propriului tau stres poate chiar scadea stresul pe care
adolescentul tau il resimte si oferi un model excelent de urmat.
 Mini-relaxarile dureaza intre 15 si 60 de secunde
 Lucreaza impreuna cu copilul tau pentru a invata instrumentele necesare pentru a te
opri, a respira, a reflecta si a alege (a se vedea pagina 34) atunci cand gandurile
negative fac ca stresul sa atinga niveluri maxime („Sunt ingrozitor la mate, sigur o sa
pic testul asta”; „Cea mai bun prietena a mea nu imi raspunde la mesaje; trebuie sa fie
furioasa pe mine"). Practicarea lor impreuna poate fi utila pentru amandoi,
 De indata ce incepi sa te simti stresat, incearca sa respiri profund, din abdomen de
cateva ori
 La cina, mergeti in jurul mesei cerandu-le tuturor sa impartaseasca un lucru bun care
s-a intamplat in timpul zilei. Placerile simple, faptele bune si victoriile personale sunt
toate eligibile: „Am trei noi urmaritori pe Instagram,” „Am uitat sa imi iau pranzul si
 prietenul meu l-a impartit pe al lui cu mine” sau „Am luat un 10 la proiectul bio”.
Acest lucru intareste sentimentele pozitive.

Principalele surse de stres pentru adolescenti

Adolescentii, ca si adultii, pot experimenta stresul de zi cu zi si pot beneficia de

pe urma invatarii abilitatilor de management al stresului. Cei mai multi
adolescenti resimt mai mult stres atunci cand percep o situatie ca fiind
periculoasa, dificila sau dureroasa si nu-si identifica resursele necesare pentru a
face fata. Unele surse de stres pentru adolescenti ar putea include:

 cerinte si frustrari la scoala;

 ganduri si sentimente negative despre ei insisi;
 modificari ale propriului corp;
 probleme cu prietenii sau colegii la scoala;
 mediu de viata nesigur acasa sau in vecinatate;
 separarea sau divortul parintilor;
 boli cronice sau probleme grave in familie;
 moartea unei persoane dragi;
 mutarea sau schimbarea scolii;
 inplicarea in prea multe activitati sau a avea asteptari prea mari;
 probleme financiare in familie.

Cum pot ajuta parintii

Unii adolescenti devin supraincarcati sau stresati. Atunci cand se intampla acest
lucru, stresul poate duce la anxietate, izolare, agresivitate, boala fizica sau slabe
abilitati de adaptare, cum ar fi cosumul de droguri si/sau alcool.

Cand noi percepem o situatie ca fiind dificila sau dureroasa, apar modificari in
mintea si corpul nostru pentru a fi pregatiti de a raspunde la pericol. Acest
"lupta, fugi sau ingheta" este o forma de raspuns ce include cele mai rapide
batai ale inimii si cel mai mare ritm de respiratie; cresterea aportului de
sange in muschii bratelor si picioarelor; mainile si picioarele devin reci sau
umede; stomacul este deranjat si, perceptia unui sentiment de groaza.

Acest mecanism care se dezvolta si se numeste stres se poate opri. De indata ce

ne vom hotari ca o situatie nu mai este periculoasa, apar modificari in mintea si
corpul nostru pentru a ne ajuta sa ne relaxam si sa ne calmam. Acest "raspuns de
relaxare" include scaderea ritmului cardiac si a respiratiei si aparitia unui
sentiment de bine. Adolescentii care dezvolta un "raspuns de relaxare" si au alte
abilitati de management al stresului se simt mai putin neajutorati si au mai multe
optiuni de raspuns la stres.

Parintii isi pot ajuta adolescentii in aceste moduri:

 Monitorizeaza stresul pentru a observa daca afecteaza sanatatea

adolescentului lor, comportamentul, gandurile sau sentimentele acestuia;
 Asculta cu atentie adolescentul si observa daca se supraincarca;
 Il invata abilitati de management al stresului;
 Il implica si ii ofera sprijin in activitati sportive si pro-sociale.

Tehnici pentru reducerea stresului

Adolescentii isi pot reduce stresul cu urmatoarele comportamente sau tehnici:

 Exerciti si alimentatie regulata;

 Evitarea consumului de cafeina in exces, fiindca aceasta poate creste
senzatia de anxietate si agitatie;
 Evitarea droguri ilegale, a alcoolului si a tutunului;
 Invatarea de exercitii de relaxare (respiratie abdominala si tehnici de
relaxare musculara);
 Dezvoltarea abilitatilor asertive. De exemplu, sentimente publice
politicoase si un mod de comunicare nu prea agresiv sau pasiv: (“Simt
furie cand tipi la mine", "Te rog sa nu mai tipi");
 Repetarea si practicarea situatiilor care provoaca stres. Un exemplu este
de a tine un discurs in fata clasei in cazul in care a vorbi in fata colegilor
trezeste neliniste;
 Invatarea de abilitati practice de adaptare. De exemplu, sparge o sarcina
mare in sarcini mai mici si mai usor de realizat;
 Diminuarea vorbirii de sine negativa: inlocuieste gandurile negative
despre tine cu ganduri alternative neutre sau pozitive. "Viata mea nu va
merge mai bine" poate fi transformat in "Ma simt fara speranta acum, dar
viața mea va ajunge probabil mai buna daca as interveni in ea si asi cere
ajutor"
 Dezvoltarea abilitatii de a se simti bine mai degraba prin a face un lucru
"suficient de bine" la scoala sau la munca, decat cerand perfectiune de la
sine si de la altii.
  Luarea de pauze de la situatiile stresante. Activitatile placute, a asculta
muzica, a vorbi cu un prieten, a desena, a scrie sau a petrece timpul cu un
animal de companie poate reduce stresul.
 Construirea unei retele de prieteni care sa te ajute sa faci fata situatiilor
intr-un mod pozitiv.

Prin utilizarea acestora si a altor tehnici, adolescentii pot incepe sa-si gestioneze
stresul. In cazul in care un adolescent vorbeste despre stres sau prezinta semne
de a fi prea stresat, o consultatie la un specialist in psihoterapie ar putea fi de
ajutor.
Suicidul in randul adolescentilor este un fenomen tragic si constituie a doua cauza a mortalitatii tinerilor cu varste
cuprinse intre 15 si 19 ani, tinand cont numai de sinuciderile declarate oficial si excluzandu-le pe acelea deghizate in
accidente. De ce unii tineri care au toata viata inainte devin atat de disperati, ajungand pana la decizia de a-si lua viata?
Suicidul in randul adolescentilor denota prezenta unei nelinisti importante, este un strigat de suferinta, de disperare si de
cerere de ajutor. Explicatia acestui fenomen nu se poate gasi intr-un factor precipitant, ci in istoria tanarului, intr-o viata
problematica, in conflicte anterioare.

Cu siguranta, in viata unui tanar care ajunge sa se sinucida a avut loc o escaladare a problemelor care au inceput cand
acesta era foarte mic, problemele au crescut si s-au acumulat odata cu trecerea anilor, iar apoi au atins un punct
culminant in perioada de adolescenta.

Ca o ultima problema ce se adauga este cea a crizei suicidare, precizand ca o criza nu este intotdeauna suicidara si ca
poate fi o ocazie de dezvoltare progresiva la fel cum poate degenera intr-o criza suicidara.
Comportamentul suicidar
Sus

Adolescenta este o perioada de varsta susceptibila de a provoca un comportament suicidar. Este necesar sa intelegem
ca vorbim despre o perioada in care au loc schimbari intense in plan social, familial, fizic si afectiv. Copilaria securizanta
trebuie sa fie abandonata inainte ca tanarul sa-si castige un loc in lumea adultilor.

Adolescentul vrea sa fie autonom, desi inca este dependent de adulti, de parinti. Are loc o schimbare majora in perceptia
de sine ce se produce din cauza modificarilor corporale, tanarul se simte dezorganizat, neatractiv. La nivelul sexualitatii,
tanarul trebuie sa-si defineasca identitatea pentru a putea stabili o relatie de iubire cu cineva, lucru care il face sa traiasca
o anxietate ridicata.
In plan social, el parcurge un du-te vino intre copilarie si viata de adult, vrem ca el sa se poarte ca un adult in timp ce noi
ii acordam permisiuni si responsabilitati ca si cum ar fi tot copil.

Aceasta miscare are un efect reasigurator, reintoarcerea la o baza securizanta ii ofera un ragaz pentru a-si reface fortele
necesare pentru a infrunta o lume noua si necunoscuta, care este cea a adultilor.

Inainte de a face si el parte din aceasta lume, va evalua, va judeca, va critica viata adultilor. Maturizarea sa intelectuala
ii va permite sa filozofeze, sa-si puna intrebari despre sensul vietii si despre locul sau in aceasta lume.

Cotele emotionale ating un varf, totul este dat peste cap: corpul, relatiile, exigentele in legatura cu propria persoana.
Toate aceste schimbari sunt dificile pentru tanar.

In plan psihologic, el este impulsiv, hipersensibil, suspicios, emotiv, nerabdator, este intr-un dezechilibru constant, intr-o
stare de conflict si traieste sentimentul de a fi singur.

Grupul de prieteni, colegi este foarte important la aceasta varsta. Grupul ii permite sa se confrunte si sa se confirme.
Grupul ii da un sentiment de apartenenta si de a nu mai fi singur. Adolescentul cauta popularitatea, originalitatea, dar
are nevoie si de aprobarea grupului.

Astfel, putem vedea ca adolescenta este o perioada de schimbari mari, schimbari care sunt normale, dar care
genereaza angoasa si anxietate in grade variate. Daca exista si alti factori de stres, acestia pot determina tanarul sa
apeleze la comportamente suicidare.
Comportamentul suicidar este ales numai dupa ce o serie de alte comportamente au fost incercate, dar au esuat si
atunci sinuciderea este perceputa ca singura varianta posibila.
Tentativa arata dorinta de schimbare, de a pune capat unei situatii in care se afla. Suicidul este o constrangere si o
revansa impotriva sentimentului de neputinta de a schimba o situatie problematica. Obiectivul este deseori de a-si
schimba viata si nu de a-i pune capat.

Tanarul suicidar se percepe adeseori ca rau, pasiv, vinovat. El are o stima de sine scazuta, se simte nedorit, nu a
descoperit inca valoarea sa in raport cu normele sociale stabilite si cu presiunile exercitate asupra sa.
El nu isi gaseste locul, nu are un scop, nu se implica in activitati, are frecvent slabe rezultate scolare, este impulsiv, nu
are loc in comunitatea sa, ceea ce produce un sentiment de alienare si, in consecinta, el nu va mai fi atras de societate,
nu-si va mai dori sa-si continue viata.

Factorii de risc
Sus

Desi multi factori sunt asociati cu suicidul adolescentilor, problemele familiale sunt de cele mai multe ori invocate de
adolescentii suicidari. Climatul familial este perturbat, chiar daca exista sau nu un divort al parintilor.
In familiile acestor adolescenti gasim trasaturi comune, ca: prezenta conflictelor parentale si conjugale, abuzuri fizice
sau psihice, un climat de violenta, alcoolismul unuia sau al ambilor parinti, indiferenta fata de tanar, lipsa de maturitate a
mamei, dificultati de comunicare sau chiar lipsa acesteia, neintelegerea, lipsa sustinerii, nerecunoasterea individualitatii
tanarului, atitudini negative sau neglijente ale parintilor, lipsa implicarii emotionale, abandonul sau rejectia tanarului etc.
La nivelul controlului parental, un control excesiv poate descuraja independenta si realizarea de sine. Adolescentul
dominat poate sa se simta neputincios in a schimba ceea ce nu poate tolera. La polul opus, inconsistenta sau lipsa
controlului se traduc pin indiferenta parintilor fata de tanar, cu consecinta unui sentiment de neglijare, cu aparitia
carentelor afective si educative, care sunt deseori specifice tinerilor suicidari.

Adolescentul poate suferi si o influenta a celor din anturajul sau care au avut tentative de suicid sau chiar s-au sinucis,
astfel producandu-se o scadere a nivelului de inhibitie in fata gestului suicidar.

Pierderea unei persoane iubite este unul dintre evenimentele cel mai dificil de suportat, indiferent de varsta. Majoritatea
adolescentilor traiesc la un moment dat un moment dificil in relatia lor de iubire.

Putem observa ca tinerii suicidari se angajeaza foarte intens in relatia lor de dragoste, iar ruptura, despartirea lasa urme
foarte profunde. Durerea este intensa si devine insuportabila, iar tanarul are impresia ca nu-si va mai reveni,
ca suferinta sa nu se va mai sfarsi.
Izolarea sociala
Sus

Unii adolescenti suicidari sunt singuri, traiesc sentimentul ca sunt rejectati de grup, dar nu toti adolescentii suicidari sunt
in mod necesar izolati de social. Multi dintre ei au un grup de prieteni chiar daca uneori traiesc dificultati relationale cu
acestia. Totodata, ei nu sunt receptivi la sustinerea pe care le-o poate oferi anturajul si uneori prefera sa-si petreaca
timpul singuri.

Ei cred ca nimeni nu le poate oferi ajutorul de care au nevoie. In concluzie, adolescentul suicidar traieste o izolare
asociata cu mari dezavantaje afective.

Caracteristici si factori care predispun la riscul suicidar:

- Functionare familiala perturbata;
- Trairea unor experiente emotionale dificile, cum ar fi pierderea unei persoane apropiate sau experimentarea unor
evenimente traumatizante;
- Trairea unui suicid in cadrul familiei sale sau in randul cercului de prieteni;
- Identificarea cu o persoana pe care a pierdut-o si in care vede un model;
- Dificultati de identificare sexuala, homosexualitate;
- Adoptarea unor comportamente deviante: delincventa, prostitutie etc.;
Disconfortul devine din ce in ce mai greu de suportat si dorinta de a scapa de aceasta situatie se intensifica.
Incapacitatea de rezolvare a crizei si sentimentul de a fi epuizat toate posibilitatile de solutionare provoaca o angoasa
foarte mare. Ideea sinuciderii revine constant, generand framantari si anxietate, insotite de suferinta si durere.
Persoana este coplesita de disperare. Suicidul devine solutia pentru toata suferinta sa. In acest stadiu se elaboreaza un
plan precis ce contine data, ora, modul si locul. Putem uneori sa observam o remisie spontana a crizei suicidare, dintr-
odata problemele par sa fi disparut.

Adolescentul se poate simti usurat, alinat si da semne ca se simte mai bine in clipa in care suicidul reprezinta solutia
definitiva, pentru ca are acum un mod care ii este la indemana de a-si opri suferinta.

In aceasta etapa a procesului suicidar sunt prezente adeseori o ruptura emotionala si un sentiment de izolare.

Suicidul reprezinta ultima tentativa de a recapata controlul. Un eveniment precipitant urmeaza, o problema se adauga si
determina trecerea la act.
Este important de stiut ca nu este niciodata prea tarziu sa intervenim. Ambivalenta si teama legate de trecerea la act
sunt prezente pana in ultimul moment, iar procesul poate fi oprit oricand.
Pentru adolescent, procesul suicidar poate fi scurt, uneori dureaza doar cateva ore.
Din punct de vedere psihologic, adolescenta se caracterizeaza prin impulsivitate, instabilitate si emotivitate. Adolescentul
se afla mereu in dezechilibru, intr-o stare de conflict. Este dornic sa experimenteze inainte de a reflecta.
Din aceste motive, perioada de varsta a adolescentei este susceptibila de a angaja comportamente suicidare. Procesul
este mai rapid la a doua tentativa, mesajele sunt mai voalate, iar metoda utilizata este mai violenta.

Chiar daca unui parinte nu ii face placere sa recunoasca, copiii si adolescentii de azi sunt foarte stresati. Si factorii sunt variatii.
Unii sunt sub controlul parintilor, altii sunt sub controlul copiilor si adolescentilor. Altii depind de profesorii lor sau de alte
persoane implicate in educatia lor. Totusi, mai sunt destui factori de stres pe care  nu ii poate controla nimeni. Vom incerca sa
dezbatem putin fiecare categorie de factori. Asa incat sa vedem ce are de facut un parinte care vrea sa faca viata mai usoara
unui copil.

Factori de stres sub controlul parintilor

Factorii de stres care se afla sub controlul parintilor sunt cei care sunt inclusi in disciplina si in educatia raportata la concret. Un
copil sau un adolescent bine educat, cu incredere in parintii sai, va intelege carui lucru sa dea o importanta mai mare si carui sa
nu ii dea decat o importanta foarte mica. Va invata sa se raporteze in mod concret la toate lucrurile pe care le intalneste. In
acest fel nu va exista riscul unei exagerari. Desigur ca si la el va ajunge stresul dar intr-o forma estompata, mai usor de tolerat.

Factori de stres sub controlul copiilor si adolescentilor

Cei mai multi copii si adolescenti nu au repere la care sa se raporteze. De asta au obiceiul sa exagereze situatiile. De exemplu,
o nota mica poate parea o catastrofa in ochii lui fara sa fie cu adevarat asa. El ar putea avea urmatoarea atitudine: da, am luat o
nota mica dar pot sa o corectez daca invat mai mult data viitoare.  
Avand aceasta atitudine copilul sau adolescentul nu se mai streseaza. Nu mai pune pe sine o presiune pe care nu o poate
duce. Insa aceasta atitudine este una  invatata in familie. Ea se poate rasfrange pozitiv asupra grupului de prieteni si de colegi.
De asemenea, copiii si adolescentii trebuie sa inteleaga ca privitul excesiv la televizor, prezenta pe platformele de socializare si
jocurile pe calculator reprezinta factori de stres pentru ei. Sunt lucruri care ii obosesc. Le strica somnul si programul de studiu,
ba chiar si programul de joaca si de iesit afara cu prietenii.

Factori de stres sub controlul invatatorilor si profesorilor

Profesorii si invatatorii sunt relativ limitati atunci cand vine vorba de controlul factorilor de stres la care sunt supusi copiii si
adolescentii. Ei trebuie sa se raporteze la un plan de invatamant, la un numar de teme in fiecare zi la fiecare materie. La un
program pe care nu au cum sa-l schimbe. Ei pot cel mult sa faca mici ajustari si modificari in favoarea copiilor. In afara de
aceste lucruri ei pot avea o atitudine mai ingaduitoare fata de copii. Si pot stabili relatii de comunicare mai bune.  Astfel copiii se
vor simti intelesi si ajutati. Nu vor mai merge la scoala simtindu-se sub presiune.

Factori de stres sub controlul altor adulti

Atunci cand copiii si adolescentii sunt lasati peste zi sau o anumita perioada din an in grija bunicilor sau a altor rude, acestea se
pot implica in educarea lor. Ele pot oferi repere, le pot explica lucruri mai complicate care necesita timp si rabdare. Pot gasi cai
atractive de a afla raspunsul la lucruri care pe copii ii preocupa. Pot fi de mare ajutor atat parintilor care au timp putin pentru
copii in fiecare zi. Pot fi de mare ajutor si pentru copiii, pentru ca prin comunicare calma si lejera le scade nivelul stresului. 

Factori de stres pe care nimeni nu ii poate controla

Din pacate sunt si factori de stres pe care nimeni nu ii poate controla. De cate ori ne uitam la stiri si aflam de razboaie,
cutremure, inundatii, alunecari de teren si alte lucruri asemenea, ele se rasfrang asupra felului in care noi si copiii nostri
percepem lumea inconjuratoare. Poate ca noi, ca adulti, ne-am format un mecanism de combatere a stresului, intr-o oarecare
masura. Dar copiii si adolescentii abia de acum inainte isi formeaza acest mecanism. Sa nu fim surprisi daca ii vedem marcati
de un anumit eveniment…
Asadar sunt lucruri pe care le putem face pentru copiii nostri dar si pentru noi asa incat stresul sa fie redus la doze digerabile.
Copiii ne vor privi ca modele si vor reactiona si ei asa cum vad ca reactionam noi.

Ți se întâmplă să îți surprinzi copilul stresat? Începi să îți faci griji în privința lui și îți doresti să îl ajuți să își
recapete echilibrul emoțional?

Adolescența este o perioadă guvernată de vulnerabilitate și schimbare, tinerii încercând să își contureze

o noua identitate.

Toate aceste schimbări produc un stres emoțional ridicat, care, de cele mai multe ori, generează numeroase
dezechilibre fiziologice și emoționale.

Adolescenții ajung să se confrunte cu perioade de stres major datorită presiunii uriașe venite din partea
societății, a părinților și a schimbărilor de identitate personală.
 

Cum îi afectează stresul pe adolescenți

Stresul determină o serie de schimbări biologice care se manifestă în primă fază ca un disconfort fiziologic.

Lipsa spijinului familial, precum și prezența unui stimul stresor continuu, pot agrava profund starea
psihică și echilibrul interior al adolescentului.

Aceste lucruri conduc la agresivitate, insomnii, senzații de panică, izolare socială sau stări de epuizare. În
situații mai grave, apar dependența de droguri și/sau alcool, slăbirea sistemului imunitar, boli cardiace precum și
reducerea activității cerebrale.

Cauzele stresului în rândul adolescenților

Schimbările majore de natură fiziologică și emoțională la care adolescenții sunt supuși, precum și dorința
acestora de a-și câștiga independența și statutul social, reprezintă surse de stres major.

Aceste stări sunt cauzate în principal de o teamă puternică survenită în urma unor evenimente neplăcute
ce pot avea legătură cu primele relații intime, examenele din timpul școlii, activitățile extrașcolare, frica
de eșec, așteptările ridicate ale părinților sau finalizarea studiilor.

Metode de combatere a factorilor de stres

În această perioadă adolescentul se poate simți copleșit datorită numărului mare de schimbări pe care le
resimte.

Există numeroase căi prin care îți poți ajuta copilul să ducă o viață echilibrată iar un prim pas ar fi să-l ajuți să
înțeleagă importanța schimbărilor pe care le resimte, precum și… de ce simte ceea ce simte.

Sportul poate fi utilizat ca o metodă distractivă pentru eliminarea stresului si pentru îmbunătățirea
relațiilor sociale. Acesta îi va îmbunătăți tonusul fizic, dar și starea mentală. Cercetările dovedesc în
nenumărate rânduri influența benefică a sportului.

Muzica relaxează și are efect cathartic: elimină emotiile negative. Așadar, în loc să îi critici sau analizezi
gusturile muzicale, permite-i să acceseze nestingherit acest ajutor în controlul tensiunilor, stresului, anxietății.

Gândirea pozitivă reprezintă poarta spre o viață fericită si de succes, știm asta. Iar despre gândirea
pozitivă este bine să vorbim cât mai timpuriu, preferabil înainte de perioada adolescenței.

Nu uitați, că cei mici învață prin exemplul părinților. Deci dacă vreți un copil care să știe să gândească pozitiv,
va trebui voi înșivă să gândiți așa.

Somnul este un element esențial care contribuie la combaterea schimbărilor de dispoziție și a lipsei de
energie din timpul zilei.

Adolescentul, fiind în creștere, are nevoie de odihnă. Dar, totodată, seara se pare că găsește diverse activități
mult mai interesante decât somnul. Dacă în cursul săptămânii nu reușește să se odihnească suficient, permiteți-i
acest lucru în weekend-uri.

 
Sfaturi pentru părinți
Este recomandat să acordăm suficientă atenție copiilor încât să recunoaștem și să eliminăm factori stresori,
încă din faza incipientă.

Putem să îl ajutăm pe tânărul adolescent să depășescă mai rapid perioadele de stres ascultându-l atent,
petrecând timp împreună și făcând lucruri care îl relaxează și îi sunt pe plac.

În același timp, poți educa adolescentul să controleze singur stresul punând

accent pe un stil de viață sănătos și pe gândirea pozitivă.

Un alt element important este o comunicare deschisă cu el, încurajându-l să

îți vorbească despre așteptările și visurile lui, despre ce își dorește cu
adevărat și despre cum se simte.

Adolescenții au nevoie de iubire necondiționată, suport și acceptare. Asigura-te

că ei înțeleg faptul că se pot baza permanent pe susținerea ta, comunică și
demonstrează frecvent acest lucru.

Interacțiunea socială zilnică cu clienții și familiile lor m-a ajutat să

păstrez o parte din rutină în perioada în care pandemia a preluat
controlul. Stresul și-a făcut, inevitabil, simțită prezența și în viața
mea. În tot acest timp m-am gândit la micii mei clienți, dacă reușesc
ei să păstreze dintre activitățile preferate și ce vor alege să facă
împreună cu părinții pentru a face față schimbărilor. Pe măsură ce
vremea trecea, m-am gândit tot la copii, la adolescenți și,
bineînțeles, la părinții responsabili să îi ajute pe cei mici, în timp ce
au nevoie să se ajute și pe ei.

Cum putem să-i ajutăm pe copii și adolescenți să-și gestioneze stresul?

Este o întrebare pe care o aud frecvent de la părinții cu care lucrez.
Așadar, am ales să notez câteva idei care pot să fie folositoare atât
în vreme de pandemie, cât și dincolo de ea. 

Stresul este reacția corpului la evenimente și situații care reprezintă

o provocare pentru noi. Este o parte normală din viața noastră, care
ne ajută să ne mobilizăm, atâta timp cât el rămâne la un nivel
optim. Iar pentru asta avem nevoie de anumite strategii de
gestionare. 
Stresul este de doua tipuri: 

Eu-stres, acest tip de stres ne ajută și ne motivează să facem

activități, spre exemplu pe un copil eu-stresul îl poate determina să
exerseze mai mult la pian înainte de competiție, ori pe un
adolescent îl poate determina să studieze mai mult pentru
următorul test la școală în loc să facă alegerea de a ieși cu prietenii.
Eu-stresul ne poate ține concentrați și motivați să finalizăm o
sarcină dificilă.

Distresul este o componentă diferită, iar acest tip de stres este ceea
ce simțim atunci când nu ne putem opri din a ne îngrijora pentru
ceva, motiv pentru care ne simțim copleșiți în mare parte din timp.

Care sunt sursele de stres la copii și adolescenți?

Pentru copii, tensiunea din familie poate fi o sursă de stres. Acest

stres se resimte chiar și atunci când există o schimbare pozitivă în
familie, spre exemplu o nouă rutină în care sunt implicați toți
membrii familiei. Cu atât mai mult, copiilor cu siguranță nu le este
ușor să înțeleagă că nu pot părăsi locuința și nu pot merge la
grădiniță sau la școală să își întâlnească prietenii și colegii, deoarece
există un virus care le poate face rău. Este necesar să le explicăm de
ce trecem prin această perioadă, de ce izolarea ne ajută, este
nevoie să le explicăm de ce nu e potrivit sa meargă în locurile
aglomerate de joacă și, totodată, să le transmitem că prin igiena
corectă și prin evitarea parcurilor sau altor spații de joacă, atât ei
cât și cei din jurul lor vor rămâne în siguranță.

Un exemplu general este școala care constituie o altă sursă

frecventă de îngrijorare pentru ei. Copiii pot fi stresați, deoarece
încearcă cu foarte multe resurse să construiască prietenii și să se
adapteze noului mediu de la grădiniță sau școală. Pentru
adolescenți stresul apare atunci când intervine presiunea de a lua
note mari sau pentru a reuși să țină pasul concurenței din clasă, cu
ceilalți colegi. Bineînțeles, în perioada vacanțelor stresul legat de
performanța școlară va scădea, dar este nevoie sa fim atenți când
școala va începe la felul în care reacționează copilul sau
adolescentul.

Pe măsură ce copiii cresc, sursele de stres se extind. Adolescenții,

mai mult decât copiii, tind să fie stresați de evenimente și situații
sociale. Chiar dacă în această perioada de pandemie multe dintre
interacțiuni se desfășoară online (întâlnirile cu colegii, vizionarea
filmelor cu prietenii, etc), acestea nu pot înlocui în totalitate
experiența față în față. Este important să discutăm cu copiii și să îi
ajutăm să facă față noilor provocări.

Relațiile sociale sunt extrem de importante pentru adolescenți, iar

mulți dintre ei pun presiune pentru a se integra sau a rămâne într-
un grup social. 

Cum recunoaștem semnele stresului?

Semnele stresului pot să apară în diferite moduri.

 Comportamente de furie. Copiii nu reușesc întotdeauna să

descrie modul în care se simt, iar drept consecință tensiunea
pe care o resimt, uneori, va sfârși într-o dispoziție de furie.
Copiii și adolescenții stresați pot fi mai furioși și mai
temperamentali decât în mod normal.
 Schimbări de comportament. Spre exemplu dacă avem un
copil care în general răspundea într-un mod pozitiv la
interacțiunea cu părintele, iar la un moment dat comunicarea
capătă note negative, stresul poate să fie un factor; ori un
adolescent activ care, deodată, prefera sa nu iasă din casă.
Schimbările de comportament pot fi un semn că există un
nivel ridicat de stres.
 Probleme legate de somn. Un copil sau un adolescent ar putea
să se plângă că este obosit în mare parte a timpului, să
doarmă mai mult ca de obicei sau să nu reușească să
adoarmă seara.
  Neglijarea responsabilităților. Dacă uită de teme, preferă jocul
și neglijează conștient responsabilitățile mai mult decât de
obicei, stresul poate să fie un factor.
 Schimbări în consumul alimentar. Mâncatul prea mult sau
prea puțin, ambele pot indica reacții la stres.
 Dacă se îmbolnăvește mai mult decât de obicei. Stresul uneori
apare sub forma de simptome fiziologice. Copiii care resimt
stres, adesea se plâng de dureri de cap, de stomac și au
nevoie de mai multe îngrijiri medicale.

Managementul stresului pentru copii și adolescenți

A ne confrunta cu stresul este un factor real pe care îl resimțim cu

toții. Următoarele strategii pot fi folositoare pentru a menține
stresul sub control.

1.  Somnul este esențial pentru bunăstarea fizică și emoțională.

Sunt recomandate până la 12  ore de somn pe noapte copiilor
cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani. Adolescenții au nevoie de 8
până la 10 ore de somn. Limitați utilizarea ecranului pe timp
de seară și evitați să păstrați dispozitive digitale în dormitorul
copiilor. 
2. Activitatea fizică este un factor de eliminare a stresului pentru
persoanele de toate vârstele. Este recomandat atât pentru
copii cât și pentru adolescenți, între 30 și 60 minute de
activitate fizică pe zi.
3. Discuțiile cu un adult de încredere despre situațiile stresante
pot ajuta copiii și adolescenții să gândească în perspectivă și
să găsească noi soluții. Încercați să nu le spuneți cum să facă
și să nu îi obligați să se comporte într-un anume fel. Pentru
părinte, se recomandă mai degrabă ghidarea unor
comportamente decât impunerea lor. Astfel copilul se va
întoarce să vă povestească despre experiențele sale, pentru că
se simte ascultat și înțeles.
 4. Timp pentru distracție și relaxare. Atât copiii cât și adolescenții
au nevoie de timp liber pentru a face ceea ce le place. Găsiți
un echilibru optim între activități preferate, timpul liber și
activitățile structurate, obligatorii.
5. Plimbări în aer liber. Petrecerea timpului în natură este un
mod eficient de a reduce stresul și de a ne îmbunătăți starea
generală. 
6. Scrieți într-un jurnal. Cercetările au descoperit că scrisul ne
ajută la reducerea stresului. Chiar și un exercițiu în care
scriem despre lucrurile pozitive și despre ce suntem
recunoscători la sfârșitul unei zile, ne ajută la diminuarea
stresului zilnic.
7. Învățați tehnici de relaxare. Tehnicile de relaxare pot fi foarte
utile în lupta cu stresul.

Cum pot ajuta părinții?

Părinții au un rol important în viața copiilor prin exemplul pe care îl

oferă celor mici, adoptând propriile obiceiuri sănătoase și ajutând
copiii și adolescenții să găsească strategii de gestionare a stresului.

1. Prin a le oferi un model sănătos, părinții pot discuta cu copiii

despre modul în care ei au reușit să gestioneze funcțional
situațiile stresante.
2. Lăsați copiii și adolescenții să-și rezolve problemele. Este firesc
să vă doriți să interveniți imediat în problema cu care se
confruntă copilul, dar dacă părintele intervine și rezolvă
problemele, copiii nu au șansa să învețe și să dezvolte strategii
sănătoase de a face față problemelor. Permiteți-le copiilor să-
și rezolve micile situații dificile și, astfel, vor învăța că pot face
față stresorilor și vor avea încredere în ei.
3. Promovați rețele media sănătoase. Copiii și adolescenții petrec
mult timp online. Cyber bullying-ul este prezent în online, iar
părinții pot ajuta copiii și îi pot proteja, în a le ghida cum
anume să-și consume timpul de stat la calculator, adică ce activități
online să aleagă, și timpul efectiv pe calculator/ telefon, limitându-l.
 4. Ajutați copilul în gestionarea gândurilor negative de genul -sunt foarte
slab la matematică-, -îmi urăsc corpul-, -nu voi reuși niciodată, de ce să
încerc?-. Ajutați copiii să exerseze gândirea realistă și amintiți-le că
atunci când au muncit au avut rezultate satisfăcătoare. Gândirea realistă
este un antidot la stres.

Este important să cunoști si să conștientizezi, ca părinte, dacă copilul tău trece

printr-o perioadă stresantă. Să nu uităm că o doză de eu-stres ne ajută să ne
mobilizăm, dar atunci când se instalează distresul corpul simte si reacționează.
Rămâi alături de copilul tău prezent și conștient!

1. Fă tot posibilul să dormi bine. Este greu să te odihneşti mai ales în

preajma examenelor, dar există câteva lucruri pe care le poţi face pentru a
avea un somn odihnitor. Nu învăţa şi nu face nimic din ce te-ar putea
stresa cu o oră înainte de a te băga în pat. Renunţă la telefon, televizor sau
calculator şi foloseşte o lumină apropiată de lumina zilei. Nu te panica
dacă nu adormi, ci imaginează-ţi că eşti în vacanţă şi că te bucuri de soare
şi prieteni.
2. Nu sări peste mese. Creierul are nevoie de mâncare, pentru a funcţiona în
parametrii doriţi. Între mese poţi consuma nuci, alune, fructe sau brânză.
3. Închide-ţi telefonul pentru câteva momente în fiecare zi. Reţelele
sociale te ajută să te simţi parte din grup, dar în acelaşi timp te împiedică
să te relaxezi.
4. Nu renunţa la lectura de plăcere. Asta te va ajuta să te relaxezi şi să uiţi
de griji. În plus, vei adormi mai uşor.
5. Găseşte-ţi un hobby. Chiar dacă ai foarte mult de învăţat şi crezi că nu-ţi
mai rămâne timp pentru nimic, nu uita că şi creierul are nevoie de pauze.
Iar hobby-urile te ajută să uiţi de griji şi să te destresezi.
6. Cere ajutor atunci când simţi că nu poţi gestiona problemele pe care
le ai. Întotdeauna vei găsi un adult dispus să te asculte şi să te ajute.

Adolescentii si stressul
Adolescentii, ca si adultii, pot fi stressati zilnic. Cei mai multi adolescenti
percep stressul atunci cand apare o situatie periculoasa, dificila sau dureroasa cu
care nu au resursele sa se descurce.
Surse de stress la adolescent
Printre sursele de stress la adolescent se numara:
–          cerintele scolare si frustrarile
–          gandurile negative si sentimentele negative legate de sine
–          schimbarile de corporalitate
–          probleme cu colegii sau prietenii la scoala
–          mediul nesigur
–          separarea sau divortul parintilor
–          moartea cuiva apropiat
–          problemele sau bolile cronice in familie
–          schimbarea scolii sau mutatul
–          prea multe activitati sau prea multe asteptari
–          probleme financiare familiale
Unii adolescenti sunt coplesiti de stress. Stressul prost controlat poate duce la
anxietate, retragere, agresivitate, boli fizice, abuz de substante, etc.
Parintii isi pot ajuta copiii astfel:
–          monitorizati daca stressul afecteaza sanatatea, comportamentul,
gandurile sau sentimentele adolescentului
–          ascultati-va copilul cu atentie
–          invatati tehnici de management a stressului
–          implicati-va in sporturile sau alte activitati care ii plac copilului dvs.
Adolescentii pot sa isi scada stressul prin urmatoarele tehnici si
comportamente:
 Sportul si mancatul regulat
 Evitarea excesului de cafeina, care poate creste anxietatea si agitatia
 Evitarea drogurilor, alcoolului si tutunului
 Invatarea exercitiilor de relaxare
 Dezvoltarea asertivitatii
 Repetarea si practicarea situatiilor producatoare de stress
 Invatarea mecanismelor de adaptare
 Scaderea gandurilor negative despre sine
 Formarea de noi prietenii.
 Stresul a ajuns să fie considerat o problemă din ce în ce mai importantă în zilele
noastre, iar stresul la copii este un factor de îngrijorare. Deși stresul reprezintă o
reacție normala a organismului la situații noi, nefirești, sau amenințătoare, când
frecvența sau nivelul normal al acestuia sunt depășite, pot apărea o serie de
consecințe negative.
  Ce e stresul?

 Stresul reprezintă o stare determinată de răspunsul organismului la situațiile

amenințătoare, noi, sau dăunătoare. Când o schimbare, sau o posibilă amenințare
este percepută, sistemul nervos răspunde prin eliberarea hormonilor
stresului (precum adrenalină și cortizol). Astfel, apar reacții fiziologice precum:
creșterea ritmului cardiac, tensiune musculară, hiperventilare, senzitivitate tactilă.
Corpul reacționează astfel, pentru a deveni vigilent și pentru a-și pregăti resursele
necesare pentru a face față noii situații. Acest tip de reacții, sunt cele optime, stresul
este astfel depășit, organismul asigurându-se că noi putem face față acestuia.
 Însă în unele situații, fie pentru că resursele noastre sunt insuficiente, fie stimulii sunt
prea puternici, stresul devine un stimul dăunător. Acestor situații, dacă nu li se oferă
atenția necesară, pot deveni predictorii diverselor tulburări psihologice sau
comportamentale. Deși am spune că stresul intens se întâlnește doar la adulți, acesta
poate să apară chiar de la cele mai fragede vârste, având repercursiuni pe termen
lung.
 Ce este ”coping-ul”?

 Copingul sau mecanismele de coping sunt
strategiile cognitive sau comportamentale care ajută la parcurgerea unui episod
stresant. Când stresul este perceput, oamenii încearcă să facă ceva în privința lui,
astfel apar diferite mecanisme de coping. Acestea pot fi benefice pentru buna
funcționare,  însă unele, deși eficiente pe termen scurt, sunt dăunătoare
organismului. Printre comportamentele dăunătoare putem aminti consumul de alcool
sau tutun. Din păcate, vârsta la care debutează aceste comportamente este din ce în
ce mai scăzută. Însă, mecanismele de coping pozitiv, cum sunt: discutarea
problemelor, exprimarea emoțională și relaxarea, s-au dovedit că nu corelează cu
stresul perceput și reduc riscul apariției problemelor pe termen lung.
 Factorii de stres pot fi multipli, printre cei mai frecvenți, putem enumera următorii:

         1.În context familial:

 – apariția unui nou membru în familie

 – separarea sau divorţul

 – decesul în familie/persone apropiate

 – boala copilului sau a unui membru al familiei

 – migrația

 – abuzul fizic sau psihic

 2. La nivel şcolar:

– evaluarea în diferite forme

– temele și sarcinile pentru acasă

– modul de lucru al copiilor diferit de al celorlalți colegi (lent, dezordonat, zgomotos)

– bullyingul

– comportamentul agresiv al cadrelor didactice, angajaților școlii sau a altor elevi

       3. La nivel social:

– dezastrele naturale sau alte contexte socio-culturale negative

– comparația socială (mai ales în contextul social-media)

– statutul socio-economic scăzut

– relațiile sociale (familie/prieteni/colegi)

Cum se manifestă stresul la copii?

Cel mai frecvent, în cazul copiilor care trec prin perioade stresante poți observa modificări
ale comportamentelor obișnuite, sau lipsa interesului pentru activități care înainte le
făceau plăcere. În cazuri extreme de stres acut, pot apărea somatizări sau pot să
reapară comportamente caracteristice stadiilor timpurii ale dezvoltării lor cum ar fi suptul
degetului sau chiar tulburări de control sfincterian.
Reacţiile la stres diferă în funcţie de vârstă, dacă la cei mici întâlnim preponderent reacții de
somatizare sau modificări comportamentale, către adolescență reacțiile se manifestă la
nivel cognitiv, având consecințe emoționale și comportamentale.
Preşcolarii

La preșcolari, după cum am menționat, modificările apar mai ales în comportamentul lor.
Aceștia devin impulsivi, adesea încep să se opună solicitărilor părinților lor. Se pot observa
modificări în ceea ce privește comportamentul alimentar și igiena somnului.
Devin hipersensibili, pot regresa la comportamente infantile și recurg la plâns foarte des.
Copilăria mijlocie
Odată cu începerea școlii, apar o serie de factori de stres, care, în funcție de intensitatea și
frecvența lor, pot influența negativ conduida micului școlar. Pe lângă cerințele de la școală,
acesta mai are o serie de activități care aduc cu sine responsabilități multiple. Participarea la
prea multe activități extracuriculare, poate deveni un factor foarte stresant pentru micul
școlar. Toate aceste evenimente care constituie situații stresante, pot dăuna celui mic. Ceea
ce putem observa la micul școlar care trece prin perioade stresante, este o toleranță
scăzută la frustrare, manifestată prin comportamente agresive și de împotrivire. De
asemenea, încep să apară probleme de atenție și concentrare, tulburări de
somn, pierderea interesului pentru activități sociale și devin mai sensibili din punct de
vedere emoțional. Pe lângă acestea, se mai adaugă somnolența, dureri de cap sau burtă,
modificarea comportamentului alimentar.
Adolescenţii

Odată cu apropierea de vârsta adultă, cresc și responsabilitățile. După cum am menționat,

stresul la adolescenți are efect preponderent asupra modului lor de gândire și asupra stării
emoționale. Aceștia încep să își facă griji și ruminează foarte mult asupra unor idei care îi
preocupă. Apar probleme legate de stima de sine, se simt dezamăgiți și frustrați. Se
îndreaptă către comportamente de risc: consum de substanțe, absenteism, furt ș.a. Aceste
comportamente, precum și reacțiile emoționale extreme, pot fi semnalul că aceștia ar avea
nevoie de suport, pentru a trece mai ușor peste perioadele stresante.

Care sunt riscurile stresului acut?

După cum am menționat, stresul, crește riscul consumului de substanțe la adolescenți. Într-

un studiu în care participanții aveau 12-15 ani, s-a arătat că frecvența consumului de
substanță a fost direct proporțională cu nivelul de stres resimțit de adolescenți în perioada
respectivă. Mai mult, cei care și-au intensificat consumul de tutun de la o evaluare la alta, au
introdus și consumul de alcool în comportamentul lor.
Creșterea frecvențelor comportamentelor nesănătoase cum este consumul de alcool sau
fumatul, este datorată și lipsei unor strategii eficiente de gestionare a situațiilor stresante.
Astfel, aceste persone încearcă să compenseze, folosind diverse comportamente care oferă
plăcere imediată, ignorând aspectul nesănătos și riscurile la care se expun prin acestea.

Un alt aspect intens studiat, ca situație stresantă este divorțul și efectele acestuia.

S-a arătat că, copiii din familiile trecute printr-un divorț, alcătuite din părinții tineri, sau cu
resursele financiare limitate și provenite dintr-un mediu nefavorabil au înregistrat cele mai
înalte niveluri de stres și cele mai scăzute scoruri la evaluarea strategiilor de coping.
Copiii din aceste familii au manifestat mai târziu, agresivitate, probleme de
concentrare, împotrivire în fața părinților.
Când vine vorba de gen, rezultatele sunt împărțite. Un studiu din 2014, a arătat
că adolescenții băieți au un nivel de stres mai ridicat decât cel al fetelor și strategii de coping
deficitare. Însă, studiul lui Östberg, din 2015 a arătat că fetele adolescente experiențiază mai
mult stres decât băieții.  Diferența pe care o regăsim între cele două studii privind genul, se
poate justifica pe baza mecanismelor de coping alese, în cazul băieților accestea fiind
deficitare.
Studiile lui Felitti au arătat că expunerea la situații stresante încă din copilărie, influențează
dezvoltarea cerebrală a viitorilor adulți. Amigdala, reprezentând acel componentă din creier
care se activează atunci când simțim frică, este hiperactivă atunci când stresul este
permanent, ceea ce determină dezechilibre la nivel hormonal. Pe termen lung, crește
riscul de apariție a depresiei, riscul de suicid, abuzul de alcool, problemele
de externalizare, dificultăți în concentrare, consumul de substanțe halucinogene ș.a.

Cum înfruntăm stresul?

După cum am menționat, stresul este firesc, fiind o reacție normală a organismului la
anumite situații externe. Însă situațiile de stres acut pot fi prevenite sau modificate în așa fel
încât copilul să fie protejat și să se dezvolte optim. Ce poți face pentru a te asigura că al tău
copil trece mai ușor peste aceste situații:

 Discută cu al tău copil despre evenimentele de peste zi, simplul fapt că îl vei asculta
va fi de ajutor.
  Oferă-i prin asta siguranța și încrederea că ești acolo, lucru care îl va ajuta să își
reducă nivelul de îngrijorare.

 Observă comportamentele acestuia, emoțiile lui și solicită detalii legate de

evenimentele pe care el le descrie ca fiind negative.

 Solicită ajutor specializat în cazul în care observi că siguranța copilului tău este pusă
în pericol.

 Discută cu educatorii/învățătorii/profesorii cu care copilul ia contact, ascultă și

perspectiva lor despre evenimentele posibil stresante pe care copilul le trăiește.

 Fii atent la toate semnalele pe care copilul le transmite atunci când traversează o
perioadă dificilă.

 Ajută-l să vadă în tine mereu un sprijin, cineva pe care poate conta și la care poate
apela ori de câte ori are nevoie.

Situațiile stresante sunt evenimente obișnuite de-a lungul vieții, iar organismul nostru este
echipat cu resursele necesare pentru a trece cu bine peste ele. Stresul intens însă necesită
mai multă atenție din partea noastră. Noi, Echipa Copil Creativ, pregătim o serie de materiale
care pot fi de folos copiilor, dar și adulților, în traversarea unei perioade stresante.
Urmăriți pagina noastră de facebook pentru a fi la curent cu evenimentele pe care le
organizăm și materialele pe care le oferim, ca suport al unei vieți sănătoase și lipsite de
stres.

 ADHD
Sindromul hiperkinetic cu deficit de atentie (ADHD) este tulburarea de
comportament cel mai frevcvent intalnita in copilarie. Aceasta afecteaza
intre 8-10% dintre copiii de varsta scolara si adolescenti. De obicei,
diagnosticata in copilarie, conditia continua sa se manifeste si in timpul
adolescentei.
Multi dintre parintii copiilor care sufera de ADHD au constatat inrautatirea
comportamentului copiilor lor in timpul pubertatii. Pentru acest aspect pot
fi vinovati si hormonii, intrucat modificarea homonilor de progesteron si
estrogen intalnita in timpul adolescentei poate agrava ADHD.
Simptomele ADHD la adolescenti
Sus

Manifestarile bolii la adolescenti sunt similare cu cele ale copiilor diagnosticati

cu aceasta boala. Ele includ:
 iritabilitate
 dificultate de concentrare
 hiperactivitate
 implusivitate
 neatentie.
In timpul adolescentei, cand apar modificarile hormonale, simptomele ADHD se
pot accentua.
- La baieti - ca si in cazul fetelor, acestia doresc sa isi castige independenta si sa
faca parte din grupurile care se formeaza in clasa de elevi, la scoala. Baietii pot
simti ca fac nota discordanta cu ceilalti colegi ai lor, atunci cand inainte de masa
de pranz trebuie sa utilizeze medicamente.
Parintii se pot confrunta, brusc cu refuzul adolescentului de a lua medicamente.
Totusi, medicatia este foarte importanta, intrucat s-a demonstrat ca utilizarea
medicamentelor, pe termen lung poate fi utila. In cazul in care adolescentul
refuza urmarea tratamentului, discutati cu medicul despre implicatiile acestui
fapt. Pentru unii dintre adolescenti, intreruperea tratamentului ii poate ajuta sa
inteleaga cum functioneaza si cat de benefic poate fi efectul acestuia, atat la
scoala, cat si in situatiile sociale.
Maturitatea emotionala poate fi o problema. Adolescentii cu ADHD pot fi cu
pana la 30% mai putin maturi decat colegii lor care nu sufera de aceasta boala.
Un adolescent care are varsta cronologica de 13-14 ani, diagnosticat cu ADHD
poate avea maturitatea emotionala a unui copil de 9-10 ani. Modificarile formei
corpului unui adolescent pot fi dificl de acceptat si inteles, din cauza acestei
diferente de maturitate.
In plus, copilul bolnav se poate simti depasit din punct de vedere social. In timp
ce colegii lui sunt interesati de fete si intalniri si isi schimba modul de raportare
la ceilalti, adolescentul cu ADHD nu este emotional pregatit pentru aceste
aspecte. Combinatia dintre senzatia de marginalizare si implusivitate poate duce
la comportamente riscante, inclusiv abuz de substante. Uneori, adolescentii isi
vor face prieteni pe cei care au comportamente deviante, intrucat acestia sunt cei
care ii accepta, mai ales daca adolescentul este dipsus sa
experimenteze consumul de droguri si alcool.
- La fete - Atat fetele, cat si baietii experimenteaza schimbarile care au loc la
nivelul corpului in timpul pubertatii. Ca si baietii, fetele care sufera de ADHD
pot inregistra o mare diferenta intre varsta cronologica si maturitatea
emotionala. Toate modificarile corpului pot fi pentru acestea coplesitoare si
confuze. Ca urmare a modificarilor hormonale, fetele diagnosticate cu ADHD
care excelau la scoala, in perioada adolescentei pot obtine rezultate scolare
slabe. Nivelurile fluctuante de estrogen si progesteron sunt principala cauza
pentru acest aspect.
In timpul menstruatiei unei femei, nivelurile de estrogen sunt mai ridicate in
primele doua saptamani si apoi scad pe masura ce valorile progesteronului cresc,
pe parcursul ultimelor doua saptamani, inainte de aparitia menstruatiei. Cand
estrogenul inregistreaza valori reduse apar dificultati de memorie si dificultati
cognitive si poate sa apara depresia. Simptomele ADHD pot fi mai accentuate in
aceasta perioada.
In cazul unora dintre fete, medicamentele pentru tratarea bolii, posibil sa nu mai
fie la fel de eficiente in ultimele doua saptamani ale ciclului menstrual. Parintii
pot ajuta copiii prin pastrarea evidentei ciclurilor lunare si constientizarea
periodelor in care manifestarile bolii devin mai severe. Acest lucru poate ajuta
adolescenta sa stie la ce sa se astepte. In cazul in care fata se confrunta cu
simptome neplacute ale sindromului premenstrual, consultati medicul pentru a
va face cunoscute optiunile de tratament. La fel de importanta este intelegerea
corecta a situatiei si colaborarea cu adolescenta.
Este important de stiut ca unele dintre simptomele bolii pot influenta in mod
negativ performanta scolara, abilitatile sportive, dar si relatiile cu ceilalti
adolescenti care sufera de ADHD. Consecintele sunt rezultate scolare slabe,
respingerea din echipele sportive si activitati extracurriculare, precum si
marginalizarea sau chiar neacceptarea in anumite grupuri ale colegilor de scoala.

Tratament
- Medicatia si dieta sunt importante pentru mentinerea sub control a
manifestarilor ADHD. In cazul in care adolescentul nu doreste sa afle colegii,
ca urmeaza tratament medicamentos, pentru a nu fi vazut cand isi ia
medicamentele, trebuie sa se discute cu medicul legat de medicamentele care au
o eliberare prelungita, astfel incat medicamentele sa nu fie luate in timpul orelor,
la scoala.
- Exista mai multe tehnici de management a comportamentului copiilor cu
ADHD, care insa nu sunt la fel de eficiente in cazul adolescentilor. De aceea,
parintii trebuie sa gaseasca de cele mai multe ori solutii de compromis. Este
important ca acestia sa puna accentul pe lucrurile si comportamentele pozitive
ale adolescentului, sa-si pastreze simtul umorului in relatia cu adolescentul, sa se
axeze asupra lucrurilor importante, sa abordeze problemele cu mult calm si sa
faca tot posibilul sa mentina in cote normale comunicarea cu adolescentul.
Este recomandat sa nu se impuna adolescentului o lista vasta cu reguli, intrucat
acestia se pot revolta. Mult mai util ar fi ca parintii sa incerce sa negocieze
respectarea normelor. In acest mod adolescentul isi va aminti cu mai multa
usurinta care sunt regulile pe care trebuie sa le urmeze si vor exista mai putine
probabilitati sa le incalce.
Asteptarile parintilor nu trebuie sa fie peste masura si nici nu ar trebui ca acestia
sa presupuna faptul ca adolescentul cu ADHD va avea comportamente negative.
Indicat ar fi ca parintii sa gaseasca solutii, dar nu extreme si, indiferent de
situatie sa incerce sa isi pastreze calmul. Este important ca atat parintele, cat si
adolescentul, sa solicite ajutorul medicului daca apar probleme legate de
gestionarea furiei.
Ce este ADHD (Tulburarea Hiperchinetică cu Deficit de Atenție)?
Tulburarea hiperchinetică cu deficit de atenție (Attention Deficit Hyperactivity Disorder- ADHD) reprezintă o
tulburare de neurodezvoltare frecvent diagnosticată în randul pacienților pediatrici. Această tulburare rămâne în
continuare subdiagnosticată la vârsta adultă, fiind în prezent necesară aprofundarea cercetărilor legate de modul
în care simptomatologia de la vârsta copilăriei se manifestă și la maturitate.

Definiție
Din punct de vedere medical, sindromul ADHD este inclus pe lista tulburărilor comportamentale și emoționale cu
debut din copilărie sau adolescență și recunoscut ca atare de către Organizația Mondială a Sănătății. ADHD este
una dintre tulburările cel mai frecvent diagnosticate greșit.

Conform statisticilor, între 2,5% și 5% din populația globală suferă de tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție,
sau ADHD. În cazul în care hiperactivitatea lipsește ca simptom, vorbim de ADS. Forma și gravitatea sindromului
diferă de la om la om. Unii oameni cu ADHD pot duce vieți complet normale și plăcute, în timp ce pentru alții,
fiecare zi poate reprezenta o nouă provocare.

Simptome
Sindromul ADHD se caracterizează în general prin apariția a patru simptome cu grade diferite de intensitate:

 lipsa puterii de concentrare,

 impulsivitate,

 lipsa capacității de autoreglare

 hiperactivitate

Cauze
ADHD apare atunci când anumite funcții ale unor neurotransmițători sunt afectate și îngreunează transmiterea
impulsurilor nervoase. Deseori, sindromul se moștenește și apare independent de influențe externe, însă există de
asemenea multe cazuri în care părinții nu prezintă niciodată simptome de ADHD. Pe lângă toate acestea, intervin
adesea și factori externi care nu declanșează propriu zis sindromul, însă care pot influența evoluția și intensitatea
lui.

Diagnostic
Diagnosticul de ADHD este pus de medicul psihiatru sau neurolog. În timpul diagnosticului clinic, accentul cade pe
anamneză și pe mediul în care trăiește pacientul, acordându-se însă o mare atenție și simptomelor vizibile, pentru
a obține o imagine cât mai clară. Medicul stabilește apoi în mod individual dacă este nevoie de tratament și care
formă de terapie este cea potrivită, în funcție de forma și gravitatea afecțiunii. ADHD nu este vindecabil, dar
datorită metodelor moderne de tratament, simptomele pot fi ținute sub control.
Tratament
Tratamentul ADHD vizează scăderea comportamentelor neadecvate, îmbunătățirea relațiilor sociale, a
performanțelor școlare, creșterea independenței și stimei de sine și constă în terapie comportamentală, terapie de
reeducare cognitivă a abiltiăților de învățare, tratament medicamentos, regim alimentar adecvat.

Deși psihoterapia este eficientă prin însăși natura ei, s-a demonstrat că efectele benefice cresc atunci când este
acompaniată de alte forme de tratament.

ADHD la copil
ADHD este caracterizată printr-un debut precoce, înainte de vârsta de 7 ani, şi printr-o combinaţie între
hiperactivitate, comportament dezordonat şi lipsă de atenţie, incapacitate de utilizare corectă a deprinderilor,
nelinişte, impulsivitate şi un mare grad de distractibilitate. Aceste particularităţi sunt persistente în timp.

Fiind una dintre cele mai diagnosticate tulburări de sănătate mintală din perioada copilariei, ADHD este raportată
ca afectând 3% până la 10% dintre copiii de vârstă școlară și 2- 6% dintre adolescenți.

ADHD este diagnosticat mai frecvent în rândul băieților decât al fetelor, proporția raportată fiind de 2:1.

Prezența uneia sau a mai multor tulburări de sănătate mintală este de cele mai multe ori regula și nu excepția
pentru copiii/adolescenții cu ADHD.

Principalele afecțiuni psihiatrice ce pot coexista la vârsta copilăriei cu

Tulburarea Hiperchinetică cu Deficit de Atenție (ADHD)

Tulburările de neurodezvoltare care pot împărtăși simptome sau pot fi comorbide cu ADHD
cuprind:
 tulburările de învățare,
 tulburările de limbaj

 tulburările de spectru autist (TSA)

Tulburare de opoziție și Tulburare de conduită

Copiii cu cele mai severe comportamente disruptive prezintă în general co-existența ADHD și Tulburare de
opoziție/ Tulburare de conduită. Aceștia prezintă instalarea simptomelor la o vârsta mult mai mica, se antrenează
în comportamente agresive mult mai accentuate și desfășoară acte delicvente mult mai grave, ceea ce determină
o disfuncționalitate mult mai mare la vârsta adultă.
Tulburări anxioase
Aceste asocieri prezente la vârsta școlară prezic severitatea, disfuncționalitatea la vârstă adultă și necesitatea
instituirii tratamentului.

Tulburări de somn
Încă de la vârste mici, părinții raportează la copiii cu ADHD dificultăți de adormire, durată a somnului scăzută,
treziri frecvente nocturne sau somnolență diurnă și dificultăți de a rămâne alerți în timpul activităților școlare.

Tulburări de dispoziție
Depresia apare la adolescenții cu ADHD într-o rată mult mai mare.

Abuzul de substanțe psihoactive

Adolescenții cu ADHD tind să consume abuziv mai frecvent droguri decât alcool.

ADHD la adult
Potrivit DSM-IV, diagnosticarea ADHD la adulţi presupune determinarea prezenţei simptomelor ADHD atât în
timpul copilăriei, cât şi la maturitate. Cerinţele principale pentru diagnosticare sunt următoarele: începutul
simptomelor ADHD să se petreacă în timpul copilăriei şi ca acestea să fie urmate de o persistenţă pe viaţă a
simptomelor caracteristice. Simptomele trebuie asociate tulburărilor clinice sau psihosociale semnificative care
afectează individul în două sau mai multe situaţii de viaţă.

Dat fiind faptul că ADHD la adulţi este o afecţiune pe viaţă care începe în copilărie, trebuie determinate
simptomele, cursul şi nivelul disfunctiei asociate în copilărie, prin folosirea unui interviu retrospectiv pentru
comportamente din copilărie. Când este posibil, informaţiile de la pacient trebuie completate cu informaţii de la
surse care au cunoscut persoana în copilărie (de regulă părinţi sau rude apropiate).

Deficitele asociate în mod obișnuit simptomelor apar în cinci dimensiuni ale vieţii de zi cu zi: muncă şi educaţie,
relaţii şi viaţă de familie, relaţii sociale, timp liber şi hobby-uri, încredere de sine şi imagine de sine.

Comorbiditatile sunt adesea întâlnite atât la copiii, cât şi la adulţii cu ADHD, în aproximativ 75% dintre cazuri. Din
acest motiv, este importantă realizarea unei evaluări psihiatrice generale pentru a investiga simptomele,
sindroamele şi tulburările frecvent comorbide. Cele mai comune probleme psihice care însoţesc ADHD
sunt anxietatea, depresia, tulburarea bipolară, abucul si dependenta de substante, problemele de somn şi
tulburările de personalitate, şi toate acestea trebuie investigate. Acest lucru este necesar pentru o bună
înțelegere a gamei complete de simptome trăite de persoana afectată de ADHD şi pentru diagnosticul diferenţial
al ADHD la vârsta maturității, pentru a exclude alte tulburări psihiatrice majore ca posibile cauze principale ale
simptomelor de ADHD la adulţi.

În general acești pacienți nu “pierd simptomele” o dată cu trecerea timpului, ci învață să trăiască cu ele,
dezvoltând anumite strategii de „coping”. Deficitele de auto-reglare emoționlă și la nivelul funcțiilor executive,
devin exacerbate la vârsta adultă.

Este crucială conștientizarea la scară largă a diagnosticului de ADHD la vârsta adultă, familiarizarea specialiștilor în
domeniul sănătății mintale cu transferul și transformarea simptomelor acestei tulburări din perioada copilăriei și
adolescenței în viața de adult, identificarea metodelor și instrumentelor de diagnostic disponibile precum și a
comorbidităților cu care se poate asocia.

Tablou clinic
Deficitul de atenție
La vârsta adultă se mențin dificultățile de concentrare, de rezolvare a sarcinilor “plictisitoare” care nu sunt variate și
interactive, de menținere a atenției la ședintele de lucru. Adultul cu ADHD nu poate respecta termenele limită
pentru anumite proiecte, este tipul ce “visează cu ochii deschiși”, este uituc, pierde ușor diverse obiecte, este tot
timpul în întârziere

Hiperactivitatea
La adult, o dată cu trecerea timpului, simptomele hiperkinetice se ameliorează, mai ales după vârsta de 12-15 ani.
La vârsta adultă rămâne mai degrabă o hiperactivitate motorie fină, o neliniște permanentă.

Impulsivitatea
Este componenta care de obicei se accentuează cu trecerea timpului.

Diagnostic diferențial
Adulții cu ADHD care au asociat un istoric de** abuz/dependență de psihostimulante. Pacienții cu ADHD
**fumează de două ori mult decât cei fără ADHD, încep mai devreme să fumeze, fumează mai mult și au
dificultăți să renunțe la fumat. Severitatea ADHD poate estima numărul de țigarete pe zi.

Adulții cu ADHD prezintă mai frecvent mobilitate hiperactivă în timpul nopții, întârzierea fazei de somn,
somnolență din timpul zilei.

Depresia și episoadele distimice sunt frecvent întâlnite în rândul

pacienților adulți cu ADHD.

ulburarea de tip deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD)

         Tulburările de tip deficit de atenţie şi hiperactivitate sunt manifestări la fel

de frecvente ca în trecut, însă această problemă nu era remarcată şi dezbătută
atât de stringent ca astăzi. Oricare dintre noi, ocazional, poate avea dificultăți în
concentrarea și menținerea atenției. Pentru unele persoane, însă, aceste
dificultăți sunt foarte persistente și interferează zilnic cu munca, cu relațiile
sociale, cu viața de familie, astfel încât sunt privite ca o tulburare psihiatrică. 
            Definiţia şi criteriile de diagnostic ale deficitului de atenţie şi
hiperactivităţii au suferit numeroase modificări de-a lungul timpului, datorită
schimbărilor apărute în conceptualizarea acestei tulburări, însă fundamentul este
reprezentat de un pattern persistent de neatenţie şi/sau hiperactivitate-
impulsivitate.
            Copiii cu ADHD sunt distrași ușor, nu finalizează ceea ce încep și nu
sunt interesați de greșelile pe care le fac. Ei trec cu ușurință de la o activitate la
alta și sunt instabili emoțional. Pe de altă parte, dispun de inteligență normală, în
multe situații reușind să treacă peste momente dificile, ajutați de suportul
mental. Mulți dintre acești copii sunt impulsivi. Ei par iritabili și neliniștiți,
incapabili să tolereze frustrarea și sunt instabili emoțional. In general, acționează
înainte de a gândi și nu își așteaptă rândul în timpul desfășurării unei activități.
În conversație întrerup, vorbesc prea mult, prea repede și prea tare, spunând tot
ce le trece prin minte.
 
            Există 3 tipuri de ADHD:
1. Tipul predominant neatent: cu probleme de atenţie, distractibilitate, afectarea
memoriei pe termen scurt şi a procesului de învăţare;
2. Tipul predominant hiperactiv: comportament impulsiv, autocontrol slab; 
3. Tipul combinat: majoritatea copiilor cu ADHD intră în această categorie;
 
Deficitul de atenție se caracterizează prin:
•           lipsa atenției la detalii sau greșeli inutile la serviciu ori în alte activități;
•           dificultăți în menținerea atenției în timpul activităților desfășurate, cum
ar fi cititul sau lectura de lungă durată;
•           persoanele afectate nu par a asculta atunci când vorbiți direct cu ei;
•           nu respectă instrucțiunile și nu reușesc să termine treburile la locul de
muncă;
•           au dificultăți în organizarea sarcinilor și a activităților- de exemplu,
persoana poate fi împrăștiată și nu este capabilă să își gestioneze corespunzător
timpul;
•           evită sau resping sarcinile care necesită un efort mental susținut;
•           pierd lucruri necesare realizării sarcinilor sau activităților, precum chei,
portofele sau telefoane mobile;
•           sunt ușor de distras de gânduri sau stimuli care nu au legătură cu
activitatea pe care o fac;
•           sunt uituci în activitățile zilnice, precum plătitul facturilor, respectarea
întâlnirilor sau returnarea telefoanelor.
 
O persoană cu hiperactivitate - impulsivitate are următoarele manifestări:
•           nervozitate, mișcatul mâinilor sau picioarelor, fâțâitul chiar și când stau
pe scaun;
•           se ridică de pe scaun în situații când ar trebui să stea jos;
•           este neliniștit sau incapabil să stea locului pentru perioade mai lungi de
timp;
•           este incapabil să desfășoare activități de relaxare în liniște;
•           vorbește excesiv;
•           se grăbește cu răspunsul înainte ca întrebarea să fie terminată;
•           are dificultăți în a-și aștepta rândul, de exemplu când stă la o
coadă întrerupe sau deranjează alte persoane.
 
Simptome ADHD la preșcolar:
•           Parcă este condus de un motor;
•           Curiozitate exagerată;
•           Joc gălăgios, distructiv;
•           Solicită atenție exagerată din partea părintelui;
•           Crize de furie frecvente, cooperare dificilă.
 
Simptome ADHD la școlar:
•           Neliniștit, agitat, în continuă mișcare;
•           Dificultăți în efectuarea sarcinilor școlare, performanță școlară scăzută;
•           Nu se poate concentra sau este distras cu ușurință de stimuli;
•           Dezorganizat, își pierde lucrurile, nu poate estima timpul;
•           Dificultăți de a respecta regulile unui grup sau ale unui joc (dorește sa fie
lider);
•           Impulsiv, vorbește neîntrebat, nu-și așteaptă rândul îi întrerupe pe
ceilalți
•           Nu observă pericolele, frecvent suferă diverse accidente;
•           Poate asocia tulburări de învățare, ticuri, enurezis.
 
Simptome ADHD la adolescent:
•           Impulsiv, mai puțin hiperactiv;
•           Neatent, plictisit, ușor de distras la stimuli;
•           Comportament inadecvat la școală, refuz școlar, amânarea sarcinilor
școlare;
•           Probleme de disciplină în familie și la școală;
•           Accese de furie, toleranță scăzută la frustrare;
•           Nu recunoaște autoritatea și are relații tensionate cu cei de aceeași
vârstă;
•           Stimă de sine scăzută, risc de depresie;
•           Risc de consum de substanțe, delicvență juvenilă.
            Se estimează că incidența ADHD la copiii de vârstă școlară este de 3-
7%, fiind mai frecvent întâlnită la băieţi. ADHD este o afecţiune cu incidenţă
familială şi transmitere genetică: 15 - 25% dintre membrii familiilor (părinţi,
fraţi) copiilor cu ADHD au această afecţiune şi până la 50% dintre copiii ai
căror părinţi au ADHD pot prezenta la rândul lor afecţiunea. 
            Deficitul în sfera atenţiei şi hiperactivităţii şi alte manifestări ca
impulsivitatea sau funcţiile executive deficitare, îi expun pe elevi riscului
performanţei şcolare scăzute. Elevii cu deficit de atenţie şi hiperactivitate îşi
însuşesc mai greu deprinderile de organizare, planificare, management al
timpului, în comparaţie cu colegii lor, care nu prezintă astfel de tulburări. 
            Ceea ce diferențiază elevii cu deficit de atenţie şi hiperactivitate de cei cu
o dezvoltare normală este frecvenţa şi intensitatea cu care apar tulburările
comportamentale, elementele predominante la şcolarul mic fiind neastâmpărul şi
neliniştea excesivă. Neatenţia şi impulsivitatea pot contribui la rezolvarea
neadecvată a sarcinilor şi instrucţiunilor trasate sau efectuarea neglijentă a
activităţii repartizate. 
             Prof. Dr. Thomas Zentall (1985) argumenta că hiperactivitatea se
produce de la niveluri joase de excitațieși servește la menținerea unui nivel
optim. Cercetări mult mai recente, teoretizând pe marginea sindromului
deficitului de atenție, au localizat inhibiția comportamentală ca un deficit central
al tulburării. 
            ADHD include un deficit in inhibiția comportamentului. In acest sens s-a
construit un model teoretic care leagă inhibiția comportamentală de patru funcții
neurologice care apar și depind de execuția lor efectivă: 
a. Memoria de lucru; 
b. Autoreglarea arousal-ului emoțional; 
c. Internalizarea vorbirii; 
d. Reconstituirea.
            ADHD ar putea fi asociat cu deteriorarea secundară a acestor patru
abilități executive. Inhibiția comportamentală este specifică, ca deficiență
centrală în ADHD. Se propune un model care să realizeze o legătură între
inhibiția răspunsului și cele patru funcții executive care depind de această
inhibiție pentru performanța lor efectivă. Aceste patru funcții servesc la
aducerea comportamentului sub controlul informațiilor reprezentate intern și a
acțiunilor auto- direcționate. Astfel, cele patru funcții, permit acțiuni direcționate
mai bine și sarcini mai persistente.
           Funcțiile executive au o influențădecisivă asupra modului în care noi ne
comportăm în viața de zi cu zi. Ele sunt responsabile de modul nostru particular
în care reacționăm. Acțiunea lor face posibil ca date provenind de la procese
cognitive diferite să fie inter-relaționate și să sprijine coerența unui
comportament orientat către scop. Funcțiile executive sunt răspunzătoare de
controlul cognitiv din creier, de comportamentul de auto-reglare. 
             Thomas Brown (2005) folosește metafora orchestrei fără dirijor pentru a
conceptualiza rolul funcțiilor executive. "Imaginați-vă o orchestră simfonică în
care fiecare muzician cântă foarte bine la instrumentul sau, dar pentru că nu
există un dirijor care să coordoneze ordinea în care instrumentele interpretează,
acestea încep toate în același timp și sunetele se suprapun producând zgomot, nu
muzică." Succesul acestor copii în anumite activități indică faptul că ei nu sunt
în totalitate incapabili să-și folosească atenția. Principală dificultate fiind
inabilitatea cronică de a activa și gestiona anumite funcții în diverse moduri și
perioade de timp.  
             Diagnosticul ADHD este stabilit doar de către medicul specialist
psihiatru de copii și adolescenți, în colaborare cu psihologul clinician, dar cei
care observă primii manifestările copilului sunt părinții, bunicii, educatorii,
învățătorii sau alte persoane implicate în îngrijirea și educația acestuia. Pentru
stabilirea diagnosticului, medicul specialist face o evaluare complexă, bazată pe
observația clinică și pe informațiile obținute direct de la copil, părinți și
educatori, iar psihologul clinician evaluează funcțiile executive cu ajutorul
unor teste psihologice specifice.
             Intensitatea simptomelor ADHD este influențată de o serie de factori
contextuali și de particularitățile sarciniilor pe care copilul le realizează. De
exemplu, comportamentul copiilor cu ADHD este mult mai problematic pe
parcursul activităților prelungite (de ex. efectuare temelor) sau în contexte care
implică respectarea unor reguli, mai ales dacă este implicată evaluarea și critica
 publică (biserică, restaurant), decât în situațiile de joc liber (ex. pauze, excursii).
În acest sens, orice modificare comportamentală trebuie să înceapă cu o analiză
funcțională a acelei manifestări.
            Dr. Frederic Kochman, pedo-psihiatru, autorul volumului „Cum să trăim
mai bine cu un copil hiperactiv”, afirmă că „părinţii trebuie să devină experţi în
această afecţiune”. Ei trebuie să îşi adapteze comportamentul şi metodele
educative în funcţie de situaţia copilului. Este bine să înveţe tehnici de
comunicare în situaţii de criză, exerciţii de relaxare, ca să nu mai vorbim
de cunoaşterea posibilităţilor terapeutice în ceea ce priveşte controlul ADHD.

Despre Autism

Apraxia verbală: cauze, simptome și tratament
Apraxia verbală la copil este o tulburare neurologică a vorbirii, ceea ce înseamnă, mai pe înțelesul tuturor, că nu se
realizează conexiunea dintre nervii ce pleacă din creier și nervii ce stimulează mușchii feței. Descoperiți cum afectează
această tulburare copiii și cum se face intervenția terapeutică de la Andreea Stoia
Călătorii cu nevoi speciale
Ce apare în mintea ta când spui cuvântul călătorie? Cel mai probabil ai deja o hartă mentală cu toate definițiile și
evenimentele care îl reprezintă. La auzul acestui cuvânt, gândurile tale te duc deja în sertărașul memoriei, unde ai
păstrat cele mai frumoase și importante experiențe din timpul călătoriilor. Pe mine, deja mă cuprinde un sentiment de
nostalgie față de plajele însorite, muzica bună și relaxare. Dar până să ajung din nou acolo, aș vrea să povestim de ce
sunt așa de importante călătoriile. De ce ne plac atât de mult? Care sunt beneficiile lor? Un articol scris de colegele
noastre Andreea Camelia Șerban, psiholog clinician – terapeut și Elena Alexandra Nicolae, psihoterapeut –
coordonator terapie ABA.

ADHD (Attention Deficit / Hiperactivity Disorder) insemnand tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie

(THDA), este un termen ce provine din clasificarea Americana DSM IV - TR.
Notiunea de hiperkinezie este similara cu cea de hiperactivitate, si este caracterizata prin exces de
activitate, lipsa de odihna, nervozitate, alergare, catarat, vorbit in exces.

ADHD-ul se caracterizeaza prin debutul precoce, inainte de varsta de 7 ani, a unei combinatii intre
hiperactivitate, comportament dezordonat si inatentie (lipsa de atentie). Durata acestei tulburari trebuie sa
fie de minim 6 luni, iar simptomele sunt grupate in cele de inatentie si cele de hiperactivitate / impulsivitate.

Inatentia (lipsa de atentie) - copilul afectat de ADHD :

 nu poate da atentia cuvenita detaliilor, sau face greseli din neglijenta la efectuarea temelor scolare,
la serviciu sau acasa
 nu poate sa isi mentina atentia suficient de mult timp
 uneori pare a nu asculta pe cel care ii vorbeste
 nu respecta instructiunile sau regulile si nu este in stare sa isi termine temele, sarcinile casnice sau
obligatiile de la locul de munca, desi intelege instructiunile si nu este opozitionist
 nu poate organiza sarcini sau activitati
 adesea evita sau nu este dispus sa efectueze sarcini care necesita un efort mintal sustinut
 foarte des isi pierde lucrurile (jucarii, teme pentru acasa, rechizite )
 este usor de distras de stimuli fara importanta
 uita frecvent

Hiperactivitatea - copilul afectat de ADHD :

 se foieste pe loc, se joaca cu mainile sau picioarele

 se ridica de pe scaun atunci cand ar trebui sa fie asezat
 alearga in jur sau se catara excesiv de mult, atunci cand acest lucru nu este potrivit, sau, in cazul
adolescentilor, manifesta neliniste
 are dificultati in a se juca sau a efectua activitati distractive in liniste
 actioneaza ca si cum ar fi impins de un motor
 vorbeste excesiv de mult

Impulsivitatea - copilul afectat de ADHD :

 "tranteste" des raspunsuri inainte ca intrebarile sa fie complet formulate

 nu isi asteapta randul
 intrerupe sau deranjeaza pe altii, intervenind in discutiile sau jocul altora

Aceste simptome trebuie sa fie prezente in doua sau mai multe situatii (de exemplu : scoala sau serviciu si
acasa).

Epidemiologia ADHD

ADHD-ul este o afectiune des intalnita in cabinetele medicilor pedopsihiatri, frecventa crescand de la an la
an, mai mult de jumatate ramanand nediagnosticati.
Raportul baieti : fete este de 2,5 - 12 : 1, la baieti predominand la varsta scolara iar la fete fiind constanta
pe grupe de varsta.
Tipul de ADHD predominant cu inatentie reprezinta 10 - 15 %, cel cu hiperactivitate 5 % iar cel combinat
circa 80 % din totalul cazurilor.

Cauzele ADHD :

 genetice - aproximativ 80 % din cazuri

 afectarea cerebrala (leziuni dobandite) - are o pondere de 20 %
 ambele cauze
 factorii familiali si sociali, precum absenta mamei si plasarea in orfelinate, mediul haotic de
crestere, pot duce la aparitia ADHD

In marea majoritate a cazurilor, tulburarile sunt mostenite, dar pot fi si dobandite.

Aproximativ 1/3 din parintii copiilor cu ADHD sunt afectati de aceasta boala.

S-a constatat ca exista si o afectare a functiei unor neurotransmitatori (dopamina, serotonina,

noradrenalina) precum si micsorarea unor structuri cerebrale (volumului cerebral total, lobului frontal,
ganglionilor bazali, cerebelului, corpului calos).

Tulburari asociate cu ADHD : cele de limbaj, de invatare, intarzierile mintale, tulburarile de somn sau apetit
alimentar, de comportament, de coordonare motorie, epilepsia, abuzul de alcool si droguri, frici, simptome
asemanatoare autismului, suicidul sau criminalitatea la varste mari.

Tratamentul ADHD

Tratamentul ADHD vizeaza scaderea comportamentelor neadecvate, imbunatatirea relatiilor sociale, a

performantelor scolare, cresterea independentei si stimei de sine si consta in terapie comportamentala,
tratament medicamentos, regim alimentar adecvat.
Terapia comportamentala se face de catre parinti acasa si de catre profesori la scoala. Trebuie sa existe o
colaborare permanenta intre cadrele didactice, parinti si terapeut. Se vor inlatura toti factorii din mediu care
pot distrage atentia, se vor da instructiuni clare, sarcinile vor fi simple, fractionate in mai multi pasi iar
termenul de executie va fi precis stabilit. Fiecare reusita se va recompense pozitiv (metoda jetoanelor).
Tratamentul medicamentos este indelungat, ADHD-ul fiind o boala cu evolutie cronica, desi hiperkinetismul
se amelioreaza cu timpul. Se face cu medicamente din clasa antidepresivelor, antipsihoticelor,
anticonvulsivantelor, amfetaminelor.
 Regimul alimentar in cazul ADHD trebuie sa excluda salicilatii, colorantii, conservantii si aromele artificiale,
cofeina, bauturile racoritoare cu continut ridicat de zahar sau cofeina, bauturile energizante, studiile recente
aratand ca acesti produsi alimentari ar accentua hiperkinetismul.

ADHD a devenit în ultimii ani un diagnostic foarte controversat. Unii spun că nici nu există, alții că
frecvența sa crește la o rată alarmantă. Dar dincolo de opiniile neavizate, ce ne spune știința actuală despre
ADHD? În acest articol voi sintetiza ce știm până acum despre cauzele acestui sindrom, cum se manifestă
și cum se recunoaște, ce variante de tratament există și cum evoluează.

Descriere
Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție (ADHD) este, așa cum îi spune și numele, de fapt un grup de
dificultăți care privesc atenția, memoria, comportamentul. Este încadrată în grupul tulburărilor
neurodevelopmentale, însemnând că cercetările actuale sugerează că probleme discrete, care se
acumulează, apar în cursul dezvoltării creierului.  

Sindromul devine evident în jurul vârstei de 7-8 ani, dar semnele sunt prezente încă din perioada de
copil mic (2-3 ani). Deși toți copiii au un grad de “neastâmpărare”, copiii cu ADHD par a nu putea sta
locului deloc, nu își mențin atenția pe un lucru nici câteva minute, nu răspund când sunt strigați, par uituci
sau visători. Mai târziu, dificultățile de concentrare le pot afecta performanța școlară și sunt deseori
încadrați în categoria copiilor “leneși”, personalul școlar concluzionând că “ar putea, dar nu vor să învețe”.
De fapt, copiii cu ADHD realmente nu pot să își mențină atenția suficient timp și/ sau simt în permanență
nevoia să se miște.

Deși educația specifică poate remedia o parte din probleme, ADHD nu este cauzat de “răsfăț”.

Cauze pentru ADHD

Până în acest moment, nu s-a descoperit o cauză unitară pentru tulburarea kiperkinetica cu deficit
atențional. Teoria cea mai plauzibilă este că manifestările ADHD sunt rezultatul interacțiunii dintre factori
genetici (moșteniți de la părinți) și factori de mediu.

Cele mai grăitoare studii pentru rolul geneticii în apariția sindromului îl constituie cercetările pe familii,
gemeni și copii în familii adoptive. Utilizând aceste metode, factorii genetici au fost estimați la 70-90%,
copii tinzând să “moștenească” predispoziția pentru ADHD de la părinți. Conform unui studiu de la
Institutul Național de Sănătate (NIH) din SUA, peste 1/3 din tații care au avut ADHD în tinerețe vor avea
un copil cu ADHD. Cu toate că genetica este o cauză evidentă de ADHD, nu s-au putut identifica gene
specifice implicate în apariția sindromului.

Factorii de mediu care pot crește riscul de apariție a tulburării includ:

 Fumatul în timpul sarcinii

 Probleme la naștere (greutate mică la naștere, prematuri, alte complicații ale nașterii care lezează
creierul)
 Insuficient iod în dietă, intoxicații cu plumb sau fier
 Neglijență severă în copilăria mică

Rezultatul pare a fi acumularea unor anomalii de comunicare între celulele din creier numite neuroni și
maturizarea mai târzie a anumitor regiuni din creier. Ariile din creier implicate (cortexul prefrontal fiind
principala) sunt responsabile de atenție, concentrare, memorie, organizare și planificare, control emoțional
și al impulsurilor. 
 Este important de știut că stilul de parenting, într-o familie obișnuită, iubitoare, nu este cauză
de ADHD. Părinții care au copii cu ADHD sau suspectează că ar putea fi cazul trebuie să scape de
vinovăție sau căutarea unui “motiv”. Nu au greșit și nu ei au cauzat dificultățile copilului – atenția trebuie
în acest punct îndreptată către soluții, care includ deoseori și însușirea unor noi abilități ca și părinte.

Simptome și diagnostic
Există trei tipuri de ADHD:

 Tipul predominant inatent: copilul pare visător, uituc, nu pare a acorda atenție sarcinilor care i se
dau, uneori nu răspunde când este strigat, este “zăpăcit” și își pierde lucrurile. Tipic, acest subtip apare mai
frecvent la fete.
 Tipul hiperkinetic/ hiperactiv: copilul pare în continuă mișcare, ca fiind “condus de un motor”,
deseori trece de la o activitate la alta fără a finaliza sarcina, nu poate sta așezat, aleargă și se cațără în
situații nepotrivite; pare a nu avea răbdare și acționează impulsiv, fără a avea un plan. Băieții prezină mai
frecvent subtipul hiperactiv.
 Tipul mixt: simptomele de tip inatenție se împletesc cu cele ale hiperactivității într-un grad în care
niciunele nu predomină

Așadar deficitul de atenție, hiperactivitatea și impulsivitatea sunt cele 3 semne esențiale ale ADHD. Este
important de știut că persoanele cu ADHD au deseori și alte dificulăți asociate. Dintre acestea, problemele
emoționale sunt foarte frecvente, copiii fiind mai slabi la a-și recunoaște și gestiona emoțiile, făcându-i
incapabili să își liniștească o stare emoțională negativă, cum ar fi furia. În aceste situații, copiii pot plânge
din motive puțin evidente, se pot înfuria rapid și prezintă o “criză” de furie sub nivelul vârstei lor.

Diagnosticul de ADHD se realizează în cabinetul medicului de psihiatrie pediatrică. Se țin cont de semne
și simptome, probleme asociate, contextul familial, social și școlar, gradul în care tulburarea afectează
performanța copilului. În plus, trebuie excluse un număr de alte probleme psihiatrice și pediatrice care pot
da simptome asemănătoare cu ADHD. Pentru aceasta, pot fi solicitate investigații suplimentare, urmărirea
comportamentului în mai multe medii timp de o perioadă până la stabilirea unui diagnostic cert. Fiind o
problemă de lungă durată care poate impacta funcționarea, este important să i se acorde timpul cuvenit
pentru o evaluare corectă.

Diagnosticul de ADHD se poate stabili începând cu vârsta de 4 ani, conform ultimelor recomandări ale
Academiei Americane de Pediatrie. Cel mai frecvent, însă, el se stabilește la 6-8 ani, când copilul a intrat în
sistemul de școlarizare și problemele specifice de atenție, memorie și comportament devin evidente și
influențează activitatea școlară.

Orice evaluare de psihiatrie psihiatrică va include și o evaluare mai generală, cu atenție sporită asupra altor
tulburări posibile, cunoscute ca fiind asociate cu ADHD. În acest caz, specialistul poate căuta, în funcție de
caz, dificultăți de învățare (citit, scris, calcul matematic), simptome de depresie sau anxietate și altele.

Semne pentru părinți

Nu orice copil mai “zvăpăiat” are ADHD; unii copii au un temperament mai energic și acest lucru nu le
influențează activitatea mai târziu. De asemenea, o perioadă de hiperactivitate sau probleme cu atenția,
apărute brusc la o anumită vârstă, sugerează alte dificultăți, care pot fi pediatrice (de exemplu, paraziți
intenstinali, probleme cu auzul după numeroase otite) sau de mediu (cum ar fi divorțul părinților). În plus,
în funcție de perioada de viață, așteptările vor fi diferite: nu putem cere unui copil de 4-5 ani să stea așezat
30 de minute pe scaun și să fie atent, așa cum am face-o la 7-8 ani.
Dacă observați însă la copilul dvs. un tipar de hiperactivitate și impulsivitate și/ sau lipsă de atenție,
care se manifestă în mai multe medii (acasă, la gradiniță, în parc, etc. ) este recomandat un consult de
psihiatrie pediatrică.

Tratamentul ADHD
Tratamentul în ADHD include diferite linii, care se utilizează de obicei în combinație. Acesta este
recomandat, monitorizat și ajustat de către psihiatrul de copii. Dacă doriți o consultație de psihiatrie
pediatrică în Cluj-Napoca, realizați o programare. 

Prima abordare specifică o constituie aproape întotdeauna terapia comportamentală. Aceasta se

realizează la îndrumarea medicului psihiatru de copii, cu un psihoterapeut specializat în lucrul cu copiii. În
cadrul terapiei, copilul învață un mai bun control al activității și impulsivității – el învață să își adapteze
mai bine comportamentul în funcție de situație, să amâne unele acțiuni și imbolduri pentru când este mai
potrivit. Se lucrează și cu atenția și concentrarea, capacitatea de organizare și planificare, reunoasterea,
exprimarea și reglarea emoțiilor (răspunsul la situații dificile emoțional). Părinții sunt și ei implicați, atât
pentru a învăța noi moduri de comportament mai utile pentru copil, cât și pentru a primi informații despre
provocările și punctele forte ale copilului lor. În terapie, învățarea se produce prin joc și recompense,
gradat, astfel încât copilul să fie motivat și să meargă cu plăcere. Tot ce se acumulează în terapie trebuie
exersat și implementat de părinți acasă, pentru a determina o schimbare de durată.

Atunci când psihoterapia comportamentală nu determină suficiente schimbări sau nu este posibilă
efectuarea ei, se recomandă medicația. În funcție de severitatea problemelor și impactului lor asupra
dezvoltării copilului, aceasta  poate fi începută înainte sau după inițierea psihoterapiei. Cele două
medicamente utilizate în România pentru tratamentul ADHD sunt metilfenidat si atomoxetină, prescrise
de către psihiatrul pediatric. Copiii peste 6 ani pot beneficia de pe urma acestor tratamente, care sunt
monitorizate îndeaproape de către medicul psihiatru pediatric. După o perioadă de evaluare a eficienței,
tratamentul se continuă pe termen lung, cu reevaluări periodice. Există diferite modalități de tratament, cu
întreruperi în vacanțe, întreruperi “de încercare” și altele, pe care merită să le discutați cu medicul psihiatru
de copii.

Alte tratamente suportive pot include: vitamine și minerale care susțin dezvoltarea creierului în perioada de
creștere, terapii suplimentare. Printre acestea, terapia de integrare senzorială este benefică unor copii care
au și probleme cu echilibrul și coordonarea, dificultăți frecvent prezente odată cu ADHD.

Este esențial de menționat și rolul școlii, locul unde copilul își petrece cel puțin 1/3 din timpul zilnic și
unde apar problemele de concentrare și hiperactivitate cel mai evident. Adaptarea cadrelor didactice la un
copil cu ADHD poate maximiza rezultatele acestuia, evitând totodată stigmatizarea sa. Copiii cu ADHD
sunt adesea foarte inteligenți și se plictisesc ușor. Din acest motiv, este necesar ca profesorii să îî stimuleze
în permanență, cu sarcini suficient de mici, dar frecvente. Energia și nevoia de a se mișca pot fi acceptabile
în clasă, rugând copilul să șteargă tabla, să distribuie materiale, etc. Așezarea în prima banca reduce
stimulii care distrag atenția copilului.

Evoluție
Evoluția ADHD este variabilă în funcție de severitatea simptomelor, mediul în care este copilul (familial,
școlar, grupul de prieteni), tratamentele abordate. În general, sub tratament corespunzător (când este
necesar), evoluția este favorabilă și copilul își atinge potențialul. Pentru majoritatea tinerilor, simptomele
sunt minime sau absente odată intrați în perioada de adult tânăr (19-21 ani). Există însă și un număr de
persoane adulte care suferă de ADHD.
 Hiperactivitatea scade în intensitate pe măsură ce copilul progresează către adolescență, dar problemele de
concentrare, lipsa de planificare și impulsivitatea se mențin. Din acest motiv, adolescenții cu ADHD pot fi
mai predispuși la accidentări, alegeri “necugetate” (consum de substanțe, acte antisociale cu prietenii). În
plus, dacă deficitul de atenție a afectat capacitatea copilulului de a învăța timp de mai mulți ani, stima de
sine poate scădea, adolescentul ajungând la concluzia că “nu se descurcă la școală” în ciuda capacității
intelectuale bune.

Tulburarea hiperactivă cu deficit de atenție (ADHD) este o tulburare mintală de tip neurologic.[1][2] Se caracterizează
prin dificultăți în a fi atent, activitate excesivă și moduri de comportament fără a se ține cont de consecințe care nu sunt
specifice vârstei.[3][4] Sunt de asemenea probleme cu reglarea emoțiilor.[5][6][7] Simptomele apar înainte ca persoana să
împlinească doisprezece ani, sunt prezente mai mult de șase luni și cauzează probleme în cel puțin două medii (precum școala,
casa sau activitățile recreaționale).[8][9] În cazul copiilor, problemele legate de atenție pot avea ca rezultat slabe performanțe
școlare.[3] În plus, există o asociere între ADHD, pe de o parte, și alte tulburări mintale și abuzul de substanțe. [10] Deși cauzează
probleme, mai ales în societatea modernă, mulți oameni cu ADHD pot să aibă atenție constantă când e vorba de sarcini pe care
le consideră interesante sau profitabile (fenomenul hiperfocus).[11][12]
Deși este cea mai studiată și diagnosticată tulburare mintală în rândul copiilor și adolescenților, cauza exactă este necunoscută
în majoritatea cazurilor.[13] Afectează în jur de 5-7% din copii dacă sunt diagnosticați potrivit criteriului DSM-IV[4][14] și 1–2% dacă
sunt diagnosticați potrivit criteriului ICD-10.[15] În 2015 s-a estimat că afectează în jur de 51.1 milioane la nivel global.[16] Ratele
sunt asemănătoare de la o țară la alta și depind în special de modul de diagnosticare. [17] Numărul băieților diagnosticați cu
ADHD este de aproximativ două ori mai mare decât al fetelor,[4] deși tulburarea este adesea trecută cu vederea când e vorba de
fete întrucât simptomele lor diferă de cele ale băieților.[18][19][20] În jur de 30–50% din populația diagnosticată în copilărie continuă
să aibă simptome la maturitate și între 2–5% din adulți se află în această condiție.[21][22][23] La adulți, poate avea loc mai degrabă
o agitație interioară mai degrabă decât hiperactivitate. [24] Ei dezvoltă adesea abilități de a face față situației care aplanează o
parte sau toate problemele legate de tulburare. [25] Condiția poate fi dificil de deosebit de alte condiții, precum și de distins de
niveluri înalte de activitate care fac parte din gama de comportamente normative.[9]
Recomandările de management ale ADHD-ului variază de la țară la țară și de obicei implică o combinație între consiliere,
schimbări ale stilului de viață și medicație.[3] Instrucțiunile britanice doar recomandă medicație ca tratament de primă linie pentru
copiii cu simptome severe și medicație pentru cei cu simptome moderate care refuză sau eșuează să evolueze prin consiliere,
deși pentru adulți medicația este tratament de primă linie.[26] Îndrumările canadiene și americane recomandă ca medicația și
terapia comportamentală să fie folosite împreună ca terapie de primă linie, cu excepția copiilor de vârstă preșcolară. [27]
[28]
 Terapia prin medicație stimulatoare nu este recomandată ca terapie de primă linie pentru copiii de vârstă preșcolară în
ambele tipuri de instrucțiuni. [26][28] Tratamentul cu stimulanți este eficient doar pentru cel puțin 14 luni; în orice caz, efectul lor pe
termen lung este neclar și sunt potențiale efecte adverse serioase.[29][30][31][32][33][34][35] În România, medicația disponibilă include
stimulante și non-stimulante care pot fi prescrise de la vârsta de 6 ani. Întotdeauna când este posibil, se recomandă asocierea
cu psihoterapia. [36]
Literatura medicală a descris simptome similare celor ale ale ADHD începând cu secolul 18. [37] ADHD, diagnosticarea și
tratamentul său au fost considerate controversate începând cu anii 1970.[38] Controversele au implicat clinicieni, profesori, factori
de decizie politică, părinți și mass-media. Printre subiecte sunt cauzele ADHD-ului și folosirea de medicație stimulativă în
tratament.[39] Cei mai mulți furnizori de servicii medicale acceptă ADHD ca o tulburare autentică printre copii și adulți, iar
dezbaterea din comunitatea științifică se concentrează în principal pe cum este diagnosticată și tratată.[40][41][42] Condiția a fost
cunoscută oficial ca tulburare de deficit de atenție (ADD) din 1980 până în 1987, pe când înainte de aceasta a fost cunoscută
ca reacție hiperkinetică a copilăriei.[43][44]

Cuprins

 1Semne și simptome
o 1.1Subtipuri

o 1.2Tulburări asociate

 2Cauze

o 2.1Genetică

o 2.2Mediul

o 2.3Societatea

 3Patopsihologie

o 3.1Structura creierului

o 3.2Căile neurotransmițătoare

o 3.3Motivația și funcția executivă

 4Diagnostic

o 4.1Manualul de Diagnostic și Statistică

o 4.2Clasificarea Internațională a Bolilor

o 4.3Adulți

o 4.4Diagnostice distinctive

o 4.5Cercetarea biomarker

 5Management

o 5.1Terapii comportamentale

o 5.2Medicație

o 5.3Dietă

 6Prognoză

 7Epidemiologie

 8Istorie

 9Controverse

 10Referințe

 11Legături externe

Semne și simptome[modificare | modificare sursă]

Simptomele ADHD[45]

Neatenție Hiperactivitate-impulsivitate

 incapabil să stea locului

 dificultăți în a fi foarte atent la detalii
 se fâțâite, se agită pe scaun
 probleme în a fi atent la sarcini
 părăsește scaunul în situații nepotrivite
 probleme în organizarea sarcinilor și activităților
 își asumă riscuri gândindu-se puțin la
 pierde lucruri necesare pentru îndeplinirea sarcinilor consecințe

 se manifestă uituc în activitățile zilnice  „pe fugă” sau „condus de un motor”

 are o perioadă de atenție mai scurtă și este distras ușor  vorbește mai mult decât alții

 dificultăți cu lucrul structurat pentru școală  adesea răspunde rapid

 are probleme în a-și aștepta rândul

 dificultăți în îndeplinirea sarcinilor care sunt plictisitoare sau
consumă timp
 întrerupe sau se bagă în conversații

Neatenția, hiperactivitatea (neliniștea la adulți), comportamentul perturbativ și impulsivitatea sunt manifestări obișnuite ale
ADHD.[46][47] Dificultățile academice sunt frecvente după cum sunt și problemele cu relațiile. [46] Simptomele pot fi greu de definit,
după cum este greu de tras o linie care să arate unde nivelurile normale de neatenție, hiperactivitate și impulsivitate se termină
și încep nivelurile semnificative care necesită intervenții.[48]
Potrivit celei de-a cincea ediții a Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale (DSM-5), simptomele trebuie să fie
prezente timp de șase luni sau mai mult la un grad mult mai mare decât îl au alții de aceeași vârstă[4] și trebuie să cauzeze
probleme semnificative de activitate în cel puțin două domenii (e.g., social, școală/serviciu sau casă). [4] Criteriile trebuie să fie
întâlnite înainte de vârsta de doisprezece ani pentru a primi diagnosticul de ADHD.[4] Sunt cerute mai mult de 5 simptome de
neatenție sau hiperactivitate/impulsivitate pentru cei mai mici de 17 ani și mai mult de 4 pentru cei care au peste 16 ani. [4]

Subtipuri[modificare | modificare sursă]
ADHD se împarte în trei subtipuri: predominant neatent (ADHD-PI sau ADHD-I), predominant hiperactiv-impulsiv (ADHD-PH or
ADHD-HI) și tipul combinat (ADHD-C).[4][48]
O persoană cu ADHD tipul neatent are cele mai multe sau toate dintre următoarele simptome, cu excepția situațiilor în care
aceste simptome se explică mai bine prin alte condiții psihiatrice sau medicale:[4][49]

 A fi ușor distras, a scăpa detaliile, a uita lucruri, a trece frecvent de la o activitate la alta
 A avea dificultăți în a se concentra pe o sarcină

 A deveni plictisit de o sarcină după câteva minute, dacă acțiunea respectivă nu este văzută drept agreabilă

 A avea dificultăți în a-și concentra atenția în organizarea sau îndeplinirea unei sarcini

 A avea probleme în a îndeplini sau începe temele pentru acasă, pierderea deasă a lucrurilor necesare pentru
îndeplinirea sarcinilor sau activităților

 A da impresia că nu ascultă când I se vorbește

 Visare cu ochii deschiși, a deveni ușor confuz și a se mișca încet

 A avea dificultăți în procesarea informației la fel de rapid sau exact ca alții

 A se zbate să urmeze instrucțiunile

 A avea probleme în a înțelege detaliile; omite detaliile

O persoană cu ADHD tipul hiperactiv-impulsiv are cele mai multe sau toate din următoarele simptome, exceptând situațiile în
care aceste simptome se explică mai bine prin alte condiții psihiatrice sau medicale:[4][49]

 A se foi sau agita mult

 A vorbi nonstop

 A se mișca în jur, atingând sau jucându-se cu nimic sau cu totul la vedere

 A avea probleme în a sta locului în timpul mesei, școlii și facerii temelor

 A fi în mod constant în mișcare

 A avea dificultăți în efectuarea de sarcini sau activități liniștite

 A fi nerăbdător

 A lăsa să-i scape comentarii nepotrivite, a-și arăta emoțiile fără reținere și a acționa fără a se gândi la consecințe

 A avea dificultăți în a aștepta pentru a obține ceea ce dorește sau în a-și aștepta rândul la jocuri

 A întrerupe adesea conversațiile sau activitățile altora

Fetele cu ADHD tind să manifeste mai puține simptome de hiperactivitate și impulsivitate, dar mai multe simptome ce țin de
neatenție și distragere. [50] Simptomele de hiperactivitate tind să dispară odată cu înaintarea în vârstă și se preschimbă în
„neliniște interioară” la adolescenții și adulții cu ADHD.[21]
Oamenii cu ADHD de toate vârstele sunt mai predispuși să aibă probleme cu abilitățile sociale, precum interacțiunea socială și
facerea și păstrarea de prietenii. Aceasta e adevărat pentru toate subtipurile. În jur de jumătate din copiii și adolescenții cu
ADHD experimentează respingere socială din partea celor de aceeași vârstă în comparație cu 10–15% din copiii și adolescenții
non-ADHD. Oamenii cu deficit de atenție sunt înclinați să aibă dificultăți în procesarea limbajului verbal și non-verbal, ceea ce
poate afecta negativ interacțiunea social. De asemenea, pot devia în timpul conversațiilor, le pot lipsi repere sociale și pot avea
probleme în a învăța abilități sociale.[51]
Dificultăți în controlarea furiei sunt mai obișnuite în rândul copiilor cu ADHD[52], aceștia pot avea probleme ce țin de scrisul de
mână[53] și au întârzieri în dezvoltare ce țin de vorbire, limbaj și mișcare. [54][55] Deși cauzează dificultăți semnificative, mulți copii
cu ADHD au un răstimp de atenție egal sau mai bun decât al altor copii în privința unor sarcini și subiecte pe care le consideră
interesante. [12]
Tulburări asociate[modificare | modificare sursă]
La copii, ADHD se manifestă alături de alte tulburări în două treimi din cazuri. [12] Printre condițiile asociate sunt:

 Epilepsie[56]
 Sindromul Tourette[56]

 Tulburarea de spectru autist (ASD): această tulburare afectează abilitățile sociale, abilitatea de a comunica,
comportamentul și interesele.[56]

 Tulburările de anxietate – s-a constatat că au loc mai des în rândul populației ADHD.[57]

 Tulburarea explozivă intermitentă[4]

 Tulburări de învățare – s-a constatat că au loc la în jur de 20–30% din copiii cu ADHD. Dizabilitățile de învățare pot
ține de tulburările legate de dezvoltare vorbirii și a limbajului și de tulburările legate de abilitățile academice.[58] ADHD, în
orice caz, nu este considerat o dizabilitate de învățare, dar foarte frecvent cauzează dificultăți academice.[58]

 Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) poate să se co-manifeste cu ADHD și îi împărtășește multe din caracteristici.[59]

 Dizabilități intelectuale[4]

 Tulburarea reactivă de atașament[4]

 Tulburarea de utilizare a substanțelor. Adolescenții și adulții cu ADHD au un risc mai mare de abuz de substanțe..
 Aceasta se observă cel mai bine când e vorba de alcool sau marijuana.[21] Motivul pentru aceasta ar putea fi o alterare a
[21]

afecțiunii ce aduce mulțumire în creierele indivizilor cu ADHD.[21] Aceasta face evaluarea și tratamentul ADHD mai dificil,
problemele serioase ce țin de abuzul de substanțe fiind tratate inițial din cauza riscurilor mai mari pe care le aduc. [60][61]

 Tulburările de somn și ADHD-ul de obicei co-există. Ele pot avea loc și ca efect advers al medicației utilizate pentru
tratarea ADHD. La copiii cu ADHD, insomnia este cea mai obișnuită tulburare de somn în cazul în care terapia
comportamentală este tratamentul ales.[62][63] Problemele cu inițierea somnului sunt obișnuite printre indivizii cu ADHD, dar
adesea vor dormi profund și vor avea dificultăți semnificative în a se trezi dimineața. [64] Melatonina este uneori folosită la
copiii care au început de insomnie.[65]

 Tulburarea de opoziție sfidătoare (ODD) și tulburarea de conduită (CD), care se co-manifestă cu ADHD-ul în

aproximativ 50% și 20% din cazuri, respectiv.[66] Ei sunt caracterizați de comportamente antisociale precum încăpățânare,
agresivitate, frecvente accese de furie, falsitate, minciună și furt.[59] În jur de jumătate din cei cu hiperactivitate și ODD sau
CD dezvoltă tulburare de personalitate antisocială la maturitate.[67] Analizele creierului arată că tulburarea de conduită și
ADHD sunt condiții separate. [68]

 Tulburare legată de vigilență, care e caracterizează prin atenție și concentrare slabă, precum și dificultăți în a sta
treaz. Acești copii tind să se foiască, să caște și să se întindă și se manifestă hiperactiv pentru a rămâne atenți și activi.[69]

 Tempo cognitive lent (SCT) este un grup de simptome care e posibil să cuprindă o altă tulburare de atenție. Se poate
manifesta la 30-50% din cazurile de ADHD, indiferent de subtip. [70]

 Tulburare de mișcare stereotipică[4]

 Tulburări de dispoziție (în special tulburarea bipolară și tulburarea depresivă majoră). Băieții diagnosticați cu subtipul
ADHD combinat sunt mai înclinați să aibă o tulburare de dispoziție.[57] Adulții cu ADHD au uneori de asemenea tulburare
bipolară, care necesită evaluare atentă pentru a fi diagnosticată exact și a trata ambele condiții. [71]

 Sindromul picioarelor neliniștite s-a constatat că este mai întâlnit în rândul celor cu ADHD și este cauzat adesea
de anemie feriptivă.[72][73] În orice caz, picioarele neliniștite pot fi pur și simplu o parte a ADHD-ului și este nevoie de o
apreciere atentă pentru a se face diferența între cele două tulburări.[74]

 Oamenii cu ADHD au un risc crescut de udare constantă a patului.[75]

 Potrivit unei analize sistematice din 2016, există o asociere bine recunoscută între ADHD și obezitate, astm și
tulburări de personalitate și există semne de probă care asociază ADHD-ul cu celiachia și migrena,[76] pe când o altă
analiză sistematică din 2016 n-a fost de acord că există o legătură clară între celiachie și ADHD.[77]

Cauze[modificare | modificare sursă]
Cele mai multe cazuri de ADHD au cauze necunoscute.[78][79] Se crede că sunt implicate interacțiuni dintre genetică, mediu și
factori sociali.[78][79][80] Anumite cazuri sunt asociate cu precedente infecții sau traume ale creierului.[78]
Genetică[modificare | modificare sursă]
Studiile făcute asupra gemenilor indică faptul că tulburarea este adesea moștenită de la unul din părinți, genetica determinând
în jur de 75% din cazuri. [31][81][82] Frații copiilor cu ADHD sunt de trei până la patru ori mai predispuși să dezvolte tulburarea decât
frații copiilor care nu au această tulburare. [83] Se crede că factorii genetici sunt implicați în a determina dacă ADHD persistă la
maturitate. [84]
În mod tipic, un număr de gene sunt implicate, multe dintre care afectează direct neurotransmisia de dopamină.[85][86] Printre cele
care afectează dopamina sunt DAT, DRD4, DRD5, TAAR1, MAOA, COMT și DBH.[86][87][88] Alte gene asociate cu ADHD
sunt SERT, HTR1B, SNAP25, GRIN2A, ADRA2A, TPH2 și BDNF.[85][86] Se estimează că o variantă standard a unei gene
numite Latrophilin 3 este responsabilă pentru în jur de 9% din cazuri și când această variantă este prezentă, oamenii sunt mai
simțitori la medicația stimulatoare.[89] Gena DRD4–7R cauzează efecte inhibitoare crescute induse de dopamină și asociate cu
ADHD. Receptorul DRD4 este un receptor cuplat cu proteina G care oprește adenilil-ciclaza. Mutația DRD4–7R rezultă într-o
gamă largă de fenotipuri comportamentale, inclusiv simptomele ADHD care se manifestă prin sciziunea atenției.[90]
Este posibil ca evoluția să fi jucat în rol în privința ratelor înalte de ADHD, mai ales în ce privește trăsăturile hiperactive și
impulsive ale bărbaților. [91] Unii au emis ipoteza că unele femei pot fi mai atrase de bărbații care preferă riscurile, aceasta
ducând la creșterea frecvenței genelor care predispun la hiperactivitate și impulsivitate în fondul genetic. [92] Alții au susținut că
aceste trăsături ar putea fi o adaptare care îi ajută pe bărbați să facă față mediilor stresante sau periculoase prin, de exemplu,
impulsivitate crescută și comportament explorativ.[91][92] În anumite situații, trăsăturile ADHD pot fi foarte benefice pentru
societate ca întreg în timp ce pot fi dăunătoare pentru individ.[91][92][93] Ratele înalte și eterogenitatea ADHD ar fi putut crește
capacitatea reproductivă și face bine societății adăugând diversitate la genofond deși este dăunător pentru individ.[93] În anumite
medii, unele trăsături ADHD ar fi putut oferi avantaje personale individului, precum răspunsuri mai rapide în fața prădătorilor sau
abilități de vânat superioare.[94]
Oamenii cu sindromul Down sunt mai predispuși să aibă ADHD.[95]

Mediul[modificare | modificare sursă]
Pe lângă genetică, anumiți factori de mediu ar putea juca un rol în apariția ADHD. [96] Consumul de alcool în perioada sarcinii
poate cauza tulburări de spectru alcoolic fetal, care poate include ADHD sau simptome ale acestuia.[97] Copiii expuși la anumite
substanțe toxice, precum plumbul sau bifenilul policlorurat, pot dezvolta probleme care se aseamănă cu ADHD.[13][98] Expunerea
la insecticizii organofosfați clorpifos și posfat dialkil este asociată cu un risc crescut, însă nu există dovezi concludente în acest
sens. [99] Expunerea la fumul de tutun în timpul sarcinii poate cauza probleme cu dezvoltarea sistemului nervos central și poate
crește riscul de ADHD.[13][100]
Nașterea prematură extremă, greutatea foarte mică la naștere și neglijarea extremă, abuzul sau deprivarea socială cresc de
asemenea riscul,[13][101] la fel și anumite infecții în timpul sarcinii, la naștere și în copilăria timpurie. Aceste infecții pot avea
legătură cu diferiți viruși (rujeola, varicella zoster encefalita, rubeola, enterovirus 71).[102] Există o asociere între uzul pe termen
lung (dar nu și pe termen scurt) al paracetamolului în timpul nașterii și ADHD.[103][104] Cel puțin 30% din copiii cu traume ale
creierului dezvoltă mai târziu ADHD[105] și aproximativ 5% din cazuri sunt cauzate de avarii ale creierului.[106]
Unele studii sugerează că în cazul unui număr mic de copii, conservanții sau coloranții alimentari artificiali pot fi asociați cu
răspândirea ADHD-ului sau a simptomelor asemănătoare ADHD-ului, [13][107] dar evidența în această privință este slabă și poate
fi aplicată doar în cazul copiilor cu sensibilități la mâncare.[107][108][109] Regatul Unit și Uniunea Europeană au impus măsuri
regulatorii în legătură cu aceste preocupări.[110] În cazul unei minorități de copii, intoleranța sau alergia la anumite mâncăruri pot
înrăutăți simptomele de ADHD. [111]
Cercetările nu susțin credințele populare că ADHD e cauzat de consumul excesiv de zahăr rafinat, statul prea mult în fața
televizorului, educația pe care o dau părinții, sărăcie sau haosul familial; în orice caz, acestea pot înrăutăți simptomele de
ADHD la anumiți oameni. [47]

Societatea[modificare | modificare sursă]
S-a constatat că cei mai mici copii dintr-o clasă sunt mai predispuși să fie diagnosticați cu ADHD, poate pentru că sunt ca
dezvoltare a ființei în urma colegilor lor.[112][113][114] Acest efect a fost observat în mai multe țări.[114] De asemenea, aceștia folosesc
medicație pentru ADHD de aproape de două ori mai mult decât rata celorlalți de aceeași vârstă. [115]
În unele cazuri, diagnosticul de ADHD poate oglindi o familie disfuncțională sau un sistem educațional slab, mai degrabă decât
probleme cu înșiși indivizii. [116] În alte cazuri, se poate explica prin creșterea așteptărilor academice, diagnosticul fiind pentru
părinții din anumite țări o metodă de a primi susținere extra financiară și educațională pentru copiii lor. [106] Comportamente tipice
ADHD-ului au loc mai adesea în rândul copiilor care au experimentat violență sau abuz emoțional. [31]
Teoria constructului social al ADHD sugerează că întrucât limitele dintre comportamentul „normal” și cel „anormal” sunt ridicate
socialmente, (i.e. create și validate în comun de toți membrii societății, și îndeosebi de medici, părinți, profesori și alții) sunt
așadar urmate evaluări și judecăți subiective care să determine care criterii de diagnostic sunt folosite și, așadar, numărul de
persoane afectate.[117] Aceasta poate duce la situația în care DSM-IV prezintă niveluri de trei până la patru ori mai mari de
ADHD decât cele prezentate de ICD-10.[20] Thomas Szasz, un susținător al acestei teorii, a susținut că ADHD a fost „ ... inventat
și apoi a primit un nume”.[118]

Patopsihologie[modificare | modificare sursă]
Actualele modele de ADHD sugerează că este asociat cu deteriorări funcționale în unele dintre sistemele neurotransmițătoare
ale creierului, mai ales cele care implică dopamina și noradrenalina.[119][120] Căile dopaminergice și ale noradrenalinei care își au
originea în zona tegmentală ventral și locus coeruleus se lansează spre diverse regiuni ale creierului și guvernează o varietate
de procese cognitive.[119][121] Căile dopaminergice și căile nonadrenalinei care lansează hormonii respectivi către cortexul
prefrontal și striatul sunt direct responsabile de ajustarea funcției executive (controlul cognitiv al comportamentului), motivației,
percepției recompensei și funcției de mișcare;[119][120][121] aceste căi se știe că joacă un rol central în patopsihologia ADHD-ului.[119]
[121][122][123]
 Exemple mai largi de ADHD cu căi suplimentare au fost propuse. [120][122][123]

Structura creierului[modificare | modificare sursă]

Cortexul prefrontal stâng este adesea afectat în caz de ADHD.

La copiii cu ADHD, există o reducere generală a volumului la anumite structuri ale creierului, cu scădere proporțională tot mai
mare a volumului la cortexului prefrontal situat la stânga.[120][124] Cortexul parietal posterior prezintă de asemenea o subțiere la
indivizii cu ADHD.[120] În privința altor structuri ale creierului din circuitele prefrontal-striatal-cerebelar și prefrontal-striatal-talamic
s-a descoperit că există diferențe între oamenii care au și cei care n-au ADHD.[120][122][123]
Conținuturile subcorticale ale accumbens, amigdala, caudat, hipocamp și putamen sunt mai mici la indivizii cu ADHD.
[125]
 Asimetriile inter-emisferice din sistemele organice cu substanță albă au fost de asemenea observate la tinerii cu ADHD,
sugerând că perturbările din integrarea temporală pot fi puse în relație cu caracteristicile comportamentale ale ADHD.[126]

Căile neurotransmițătoare[modificare | modificare sursă]

Anterior se credea că numărul ridicat de transportatori de dopamină la oamenii cu ADHD este parte a patopsihologiei, dar se
pare că numărul mare este cauzat de adaptarea la expunerea la stimulanți.[127] Actualele modele implică calea dopaminergică
mezocroticolimbică și sistemul noradrenergic-locus-coeruleus. [119][120][121] Psihostimulanții ADHD au eficiență în tratament întrucât
cresc activitatea de neurotransmisie în aceste sisteme.[120][121][128] Pot fi anomalii suplimentare în căile serotoninergică,
glutamatergică și colinergică.[128][129][130]

Motivația și funcția executivă[modificare | modificare sursă]

Simptomele de ADHD apar în urma unei deficiențe ale unor anumite funcții (e.g., controlul atenției, controlul inhibitor și memoria
de lucru).[64][120][121][131] Funcțiile executive sunt un set de procese cognitive care sunt necesare pentru a selecta și monitoriza cu
succes comportamentele care facilitează realizarea scopurilor pe care și le-a pus cineva. [64][121][131] Deteriorările funcției
executive care au loc la indivizii cu ADHD au ca rezultat probleme în a fi organizat, stăpânirea timpului, procrastinare excesivă,
păstrarea concentrării, a fi atent, ignorarea lucrurilor care te distrag, reglarea emoțiilor și ținerea de minte a detaliilor.[64][120]
[121]
 Oamenii cu ADHD se pare că au memorie pe termen lung intactă, iar problemele legate de amintirile pe termen lung sunt
atribuite deteriorărilor din memoria de lucru.[64][132] Criteriul pentru deficitul funcției executive este întâlnit la 30–50% din copiii și
adolescenții cu ADHD.[133] Un studiu a descoperit că 80% din indivizii cu ADHD au probleme cu cel puțin o sarcină cerută de la
funcțiile executive, comparativ cu 50% pentru indivizii fără ADHD.[134] Din cauza ratelor de maturizare a creierului și a sporirii
cererilor de la funcțiile executive pe măsura ce persoana înaintează în vârstă, deteriorările ADHD pot să nu se manifeste pe
deplin până în adolescență sau chiar maturitatea timpurie.[64]
ADHD a fost de asemenea asociat cu deficite motivaționale la copii.[135] Copiii cu ADHD adesea găsesc dificil să se concentreze
pe obținerea unor recompense pe termen lung, dar nu și a celor pe termen scurt și manifestă comportament impulsive în ce
privește recompensele pe termen scurt. [135]

Diagnostic[modificare | modificare sursă]
ADHD este diagnosticat printr-o evaluare a dezvoltării comportamentale și mintale a copilului, fiind excluse efectele drogurilor,
medicației și altor probleme medicale sau psihiatrice ca explicații ale simptomelor. [60] Adesea este luată în considerare părerea
părinților și profesorilor,[9] cele mai multe diagnostice fiind puse după ce profesorul manifestă preocupări în acest sens.[106] Faptul
că cineva are reacții la medicație nu confirmă, nici nu infirmă diagnosticul. Întrucât studiile imagistice ale creierului nu dau
rezultate consistente, ele sunt utilizate numai în scopuri de cercetare, dar nu de diagnostic. [136]
În America de Nord, criteriile DSM-5 sunt utilizate pentru diagnostic, în timp ce țările europene folosesc de obicei ICD-10. Cu
criteriile DSM-IV un diagnostic de ADHD este de 3-4 ori mai probabil decât în situația în care sunt utilizate criteriile ICD-10.
[20]
 Este clasificat ca tulburare psihiatrică de neurodezvoltare.[2][21] În plus, este clasificată ca tulburare de comportament disruptiv
alături de ODD, tulburarea de conduită și tulburarea de personalitate antisocială.[137] Diagnosticul nu sugerează o tulburare
neurologică.[31]
Condițiile asociate care trebuie verificate sunt anxietatea, depresia, ODD; tulburarea de conduită și tulburările de învățare și
limbaj. Alte condiții care trebuie luate în considerare sunt alte tulburări de neurodezvoltare, ticurile și apnea de somn.[138]
Diagnosticarea ADHD-ului folosind encefalografia cantitativă (QEEG) este un domeniu de investigație în desfășurare, deși
însemnătatea QEEG în ADHD este în prezent neclară.[139][140] În Statele Unite, Food and Drug Administration a aprobat utilizarea
QEEG pentru evaluarea ADHD-ului.[141] Testul aprobat utilizează raportul al activității teta și beta EEG pentru dirijarea
diagnosticului; oricum, cel puțin cinci studii au eșuat în a reproduce constatările.[142][143]
Scalele auto-ratei, precum scala de rating ADHD și scala de rating de Vanderbilt ADHD sunt utilizate pentru ecranizarea și
evaluarea ADHD-ului.[144]

Manualul de Diagnostic și Statistică[modificare | modificare sursă]

La fel ca în cazul multor alte tulburări psihiatrice, diagnosticul trebuie făcut de un profesionist calificat pe baza unui set de
criterii. În Statele Unite, aceste criterii sunt definite de Asociația Psihiatrică Americană în DSM. Având la bază criteriile DSM,
sunt trei sub-tipuri de ADHD:[4][45]
 1. tipul ADHD predominant neatent (ADHD-PI) prezintă simptome precum a fi ușor distras, uituc, visător cu ochii
deschiși, dezorganizare, slabă concentrare și dificultăți în îndeplinirea sarcinilor.[8][4]
2. ADHD, tipul predominant hiperactiv-impulsiv prezintă simptome precum agitație și neliniște excesivă, hiperactivitate,
dificultăți în a aștepta și a sta locului, comportament imatur; comportamente distructive de asemenea pot fi prezente.
[8][4]

3. ADHD, tipul combinat este o combinație a primelor două subtipuri. [8][4]

Această subdiviziune are la bază prezența timp de cel puțin șase luni dintr-un termen de nouă a simptomelor de neatenție,
hiperactivitate-impulsivitate sau a ambelor tipuri.[145] Pentru a fi luate în considerare, simptomele trebuie să apară în perioada
dintre vârsta de șase și doisprezece ani și să se manifeste în mai mult de un mediu (e.g. acasă și la școală sau la serviciu).
[8]
 Simptomele trebuie să fie nepotrivite pentru un copil de vârsta respectivă[8][146] și trebuie să fie o dovadă clară că ele cauzează
probleme legate de școală, lucru sau de ordin social.[145]

Clasificarea Internațională a Bolilor[modificare | modificare sursă]

În a zecea revizie a Clasificării statistice internaționale a bolilor și a problemelor de sănătate înrudite (ICD-10) a Organizației
Mondiale a Sănătății, simptomele de „tulburare hiperkinetică” sunt analoage celor ale ADHD din DSM-5. Când o tulburare de
conduită (după cum este definită de ICD-10)[54] este prezentă, condiția mai este numită „tulburare de conduită hiperkinetică”. În
caz contrar, tulburarea este clasificată ca „tulburare de activitate și atenție”, „alte tulburări hiperkinetice” sau „tulburări
hiperkinetice, nespecificat”. Cele din urmă mai sunt numite uneori „sindrom hiperkinetic”.[54]
În versiunea ICD-11 pusă în implementare, tulburarea este clasificată sub 6A05 (tulburare hiperactivă cu deficit de atenție), iar
tulburarea hiperkinetică nu mai există.[147]

Adulți[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Tulburarea hiperchinetică cu deficit de atenție la adulți.
Adulții cu ADHD sunt diagnosticați potrivit acelorași criterii, inclusiv a celui că semnele trebuie să fi apărut între vârstele de șase
și doisprezece ani. A-i întreba pe părinți sau pe tutori despre cum persoana s-a comportat și dezvoltat ca copil poate constitui
parte a evaluării; un istoric familial cu ADHD adaugă de asemenea greutate diagnosticului.[21] În timp ce simptomele principale
ale ADHD sunt similare la copii și adulți, ele adesea se manifestă la adulți în mod diferit față de copii; de exemplu, activitatea
fizică excesivă văzută la copii se poate manifesta prin simțăminte de agitație și activitate mintală constantă la adulți.[21]
Se estimează că între 2–5% din adulți au ADHD.[21] În jur de 25–50% din copii continuă să experimentele simptomele ADHD-ului
la maturitate, pe când restul experimentează mai puține simptome sau nici una.[4][21] În prezent, cei mai mulți adulți rămân
netratați. [148] Mulți adulți cu ADHD care nu se diagnostichează și nu se tratează au o viață dezorganizată și unii utilizează
droguri neautorizate sau alcool ca metodă de a face față situației.[25] Alte probleme pot consta în dificultăți legate de relații și
serviciu și un risc crescut de activități criminale.[21] Printre problemele de sănătate mintală asociată sunt: depresia, tulburarea de
anxietate și dizabilități de învățare.[25]
Unele simptome ale ADHD la adulți diferă de cele văzute la copii. În timp ce copiii cu ADHD se pot cățăra și alerga în exces,
adulții pot experimenta o inabilitate în a se relaxa sau vorbesc excesiv în situații sociale. Adulții cu ADHD pot să înceapă relații
în mod impulsiv, pot afișa comportament căutător de senzații și pot fi irascibili. Comportamente dependente precum abuzul de
substanțe și jocurile de noroc sunt obișnuite. Criteriile DSM-V se preocupă în mod specific de adulți, spre deosebire de DSM-IV,
care au fost criticate pe motiv că ar fi nepotrivite pentru adulți; aceasta i-ar putea face pe unii să pretindă că au devenit prea
mari pentru diagnostic.[21]

Diagnostice distinctive[modificare | modificare sursă]

Simptome de ADHD care sunt legate de alte tulburări[149]

Depresie Tulburare de anxietate Tulburare bipolară

 simțăminte de disperare, stimă de sine

 simțăminte constant de în stare maniacală
anxietate
scăzută sau nefericire
 fericire excesivă
 pierderea interesului pentru hobby-uri
 iritabilitate
 hiperactivitate
sau activități obișnuite
 simțăminte ocazionale
de panică sau frică  gânduri rapide
 oboseală

 a fi hiperalertat  agresivitate
 probleme cu somnul

 incapacitate de a fi atent  gândire excesivă

 dificultăți în păstrarea atenției

 a deveni obosit ușor  deluzii de grandoare

 schimbări în apetit

 slabă toleranță la stres  nevoie scăzută de a dormi

 iritabilitate sau ostilitate
 comportament social
 toleranță slabă la stres  dificultăți în a neadecvat
menține atenția
  dificultăți în păstrarea atenției

 gânduri legate de moarte

în stare depresivă

 suferință inexplicabilă
 aceleași simptome ca în
secțiunea depresie

Simptomele ADHD-ului, precum dispoziția scăzută și slaba imagine de sine, oscilările de dispoziție și iritabilitatea, pot fi
confundate cu distimia, ciclotimia sau tulburarea bipolară precum și cu tulburarea de personalitate borderline.[21] Unele
simptome care sunt cauzate de tulburări de anxietate, tulburare de personalitate antisocială, dizabilități de dezvoltare sau
retardare mintală sau efecte ale abuzului de substanțe precum intoxicarea și retragerea pot coincide cu cele ale ADHD. Aceste
tulburări se pot manifesta uneori alături de ADHD. Condiții medicale care pot cauza simptome de tip ADHD sunt:
hipertiroidismul, tulburări epileptice, saturnism, deficiențe auditive, boala hepatică, apneea de somn, influența
drogurilor, celiachia netratată și traumele la cap.[25][77]
Tulburările de somn pot afecta atenția și comportamentul, iar simptomele ADHD-ului pot afecta somnul.[150] Este așadar
recomandat ca copiilor cu ADHD să le fie evaluate în mod regulat problemele de somn.[151] Somnolența la copii poate duce la
simptome de la cele clasice precum căscatul și frecarea ochilor la hiperactivitate și neatenție.[152] Apneea obstructivă de somn
poate de asemenea cauza simptome de tip ADHD.[152] Tumori rare numite feocromocitomul și paragangliomas pot cauza
simptome asemănătoare ADHD.[153]

Cercetarea biomarker[modificare | modificare sursă]

Analizele biomarkerilor ADHD susțin că nivelele expresia monoaminooxidazei din
trombocite, noradrenalina urinară, MHPG urinar și feniletilamină diferă în mod consistent la indivizii ADHD de celelalte
persoane.[154][155] Aceste măsurători ar putea servi în mod potențial ca biomarkeri de diagnostic pentru ADHD, dar este nevoie de
mai multă cercetare pentru a stabili utilitatea lor pentru diagnostic.[155] Concentrările de feniletilamină în plasma sanguină și urină
sunt mai mici la indivizii cu ADHD, iar drogurile cele mai prescrise în mod obișnuit pentru ADHD, amfetamina și metilfenidatul,
cresc biosinteza de fenitelamină la indivizii cu ADHD care reacționează la tratament.[87][154][155] Concentărările mai slabe de
fenitelamină urinară sunt de asemenea asociate cu simptome de neatenție la indivizii cu ADHD.[155] Electroencefalografia (EEG)
nu este suficient de precisă pentru a se pune diagnosticul.[156]

Management[modificare | modificare sursă]
Management ADHD-ului implică consiliere sau medicație sau ambele. În timp ce tratamentul poate aduce rezultate pozitive, nu
elimină în întregime efectele negative.[157] Medicația utilizată include stimulanți, atomoxetină, agoniștii receptorului adrenergic
alfa-2 și uneori antidepresivele.[57][128] În privința celor care au probleme în a se concentra pe recompense pe termen lung, o
cantitate mare de reîntărire pozitivă dezvoltă eficiența îndeplinirii sarcinilor.[135] Stimulanții pentru ADHD dezvoltă de asemenea
persistența și eficiența în îndeplinirea sarcinilor la copiii cu ADHD.[120][135]

Terapii comportamentale[modificare | modificare sursă]

Există semne bune favorabile terapiilor comportamentale în caz de ADHD și acestea sunt recomandate ca tratament de primă
linie pentru cei care au simptome moderate sau sunt de vârstă preșcolară.[158][159] Terapiile psihologice utilizate sunt: inițierea
psihoeducațională, terapia comportamentală, terapia cognitiv comportamentală (TCC), terapia interpersonală, terapia
personală, intervențiile ce au la bază școala, antrenamentul abilităților sociale, intervenția comportamentală între egali,
antrenamentul în organizație,[160] antrenamentul managementului parental,[31] și neurofeedbackul.[161] Antrenamentul parental
poate ameliora un număr probleme comportamentale inclusiv comportamente sfidătoare și împotriva regulilor.[162] Nu este clar
dacă neurofeedbackul este util.[163]
Există puține cercetări de mare calitate a eficienței terapiei de familie pentru ADHD, dar semnele care există arată că este
similară grijii comunității și mai bună decât un placebo.[164] Grupurile de susținere pentru ADHD pot furniza informații și pot ajuta
familiile care se confruntă cu ADHD.[165]
Antrenarea abilităților sociale, schimbarea comportamentală și medicația pot avea anumite efecte benefice limitate. Cel mai
important factor în reducerea problemelor psihologice târzii, precum depresia majoră, criminalitatea, eșecul școlar și tulburările
de abuz de substanțe este formarea de prietenii cu oameni care nu sunt implicați în activități delicvente.[166]
Exercițiile fizice făcute regulat, mai ales exercițiul aerob, este un eficace tratament add-on pentru ADHD la copii și adulți, mai
ales când este combinat cu medicație stimulantă, deși cea mai bună intensitate și tip de exercițiu aerob necesar pentru astfel de
simptome nu sunt cunoscute în prezent.[167][168][169] Mai ales, printre efectele pe termen lung ale exercițiului aerob la indivizii cu
ADHD sunt mai bune abilități comportamentale și de mișcare, funcțiile executive dezvoltate (inclusive atenție, controlul inhibitor
și planificarea, printre alte domenii cognitive),o viteză mai rapidă de procesare a informației și memorie mai bună.[167][168]
[169]
 Ratele părinte-profesor ale efectelor comportamentale și socio-emoționale ale exercițiilor aerobe regulate sunt: activități
generale mai bune, simptome ADHD reduse, stimă de sine mai mare, niveluri reduse de anxietate și depresie, mai puține boli
somatice, comportament academic și de clasă mai bun și comportament social mai dezvoltat.[167] Facerea de exerciții în timpul
consumului de medicație stimulatoare sporește efectul medicației stimulatoare asupra funcției executive.[167] Se crede că aceste
efecte pe termen scurt ale exercițiilor sunt înlesnite de o abundență crescută a noradrenalinei și dopaminei sinaptice în creier.
[167]

Medicație[modificare | modificare sursă]
Medicamentele stimulante sunt tratament farmaceutic la alegere.[35][170] Au cel puțin un efect asupra simptomelor, pe termen
scut, la aproximativ 80% din oameni[39][34][170] Metilfenidatul pare să amelioreze simtpomele după cum mărturisesc profesorii și
părinții.[34][39][171] Stimulanții pot de asemenea reduce riscul de leziuni neintenționate la copiii cu ADHD.[172]
Există un număr de medicamente non-stimulante, precum atomoxetina, bupopriona, guanfacina și clonidina, care pot fi utilizate
ca alternative, sau adăugate la terapia stimulantă.[35][173] Nu există studii bune care să compare diferitele tipuri de medicamente;
în orice caz, par să fie mai mult sau mai puțin egale în privința efectelor adverse.[174] Stimulanții par să dezvolte performanța
academică, pe când atomexetina nu.[175] Atomoxetina, din cauza lipsei înclinației spre creare de dependență, poate fi preferabilă
pentru cei care au risc de uz de stimulanți în mod recreațional sau compulsiv.[21] Evidența este slabă în privința efectelor
medicației asupra comportamentelor sociale.[174] La data de iunie 2015, efectele pe termen lung ale medicației pentru ADHD nu
erau pe deplin evaluate.[176][177] Studiile de imagistică prin rezonanță magnetică sugerează că tratamentul pe termen lung cu
amfetamină și metilfenidat diminuează anomaliile din structura și funcția creierului găsite la subiecții cu ADHD.[178][179][180] O
analiză din 2018 a găsit cel mai mare beneficiu pe termen scurt în utilizarea metilfenidatului de către copii și a amfetaminei de
către adulți.[181]
Instrucțiunile cu privire la utilizarea medicației variază în funție de țară. National Institute for Health and Care Excellence din
Regatul Unit recomandă utilizarea pentru copii doar în cazuri severe, deși pentru adulți medicația este un tratament de primă
linie. În orice caz, cele mai multe instrucțiuni americane recomandă medicamentele pentru aproape toate grupele de vârstă.
[27]
 Medicamentele nu sunt recomandate pentru copiii preșcolari.[31][182] Subdozajul de stimulanți poate avea loc și poate cauza
lipsa reacției și eficienței.[183] Acest lucru este obișnuit mai ales la adolescenți și adulți în situația în care doza aprobată este cea
pentru preșcolari.[184][185][186]
În România, medicația utilizată include două molecule: atomoxetina (sub formă de capsule și soluție orală) și metilfenidat.
Utilizarea altor medicamente în tratamentul ADHD se realizează off-label.[36]
În timp ce stimulanții și atomoxetina sunt de obicei sigure, există efecte adverse și contraindicații în legătură cu utilizarea
acestora.[35] Există o evidență de slabă calitate a asocierii dintre metilfenidat și efecte adverse serioase și mai puțin serioase ale
utilizării acestora de către copii și adolescenți.[29] Monitorizarea atentă a copiilor care iau această medicație este recomandată.
[29]
 Supradoza de stimulanți pentru ADHD este asociată în mod obișnuit cu simptome ca psihoza cauzată de stimulanți și mania.
[187]
 Deși sunt foarte rare, aceste evenimente par să aibă loc în urma dozelor terapeutice la aproximativ 0.1% din indivizi în
timpul primelor câteva săptămâni după începutul terapiei cu amfetamină.[187][188][189] S-a constat că administrarea unei
medicații antipsihotice rezolvă eficient simptomele psihozei acute cauzată de amfetamină.[187] Monitorizarea regulată este
recomandată pentru cei cu tratament pe termen lung.[190] Terapia stimulantă trebuie oprită periodic pentru a se evalua nevoia de
medicație, a se reducere posibila întârziere a creșterii și a se reduce toleranța.[191][192] Întebuințarea greșită pe termen lung a
medicației stimulante la doze peste limita terapeutică pentru tratarea ADHD este asociată cu dependența.[193][194] ADHD-ul
netratat, în orice caz, este de asemenea asociat cu riscul crescut de tulburări de utilizare a substanțelor și tulburări de conduită.
[193]
 Utilizarea de stimulanți pare fie să reducă riscul, fie să nu aibă efect asupra lui.[21][176][193] Este neclar dacă aceste
medicamente sunt sigure în timpul sarcinii.[195] Antipsihoticele pot fi de asemenea utilizate pentru tratarea agresivității în cazurile
de ADHD.[196]

Dietă[modificare | modificare sursă]
Schimbările în regimul alimentar pot fi benefice pentru o mică proporție din copiii cu ADHD.[197] O meta-analiză din 2013 a găsit
că mai puțin de o treime din copiii cu ADHD prezintă o anumită ameliorare a simptomelor în urma adăugării de acizi grași sau
diminuării de consum de mâncare artificială cu coloranți.[108] Aceste beneficii se pot fi limitate la copiii cu sensibilități alimentare
sau cei care sunt tratatați simultan cu medicamente pentru ADHD.[108] Această analiză de asemenea a constatat că evidența nu
susține eliminarea altor alimente din dietă pentru tratarea ADHD.[108] O analiză din 2014 a găsit că dieta de eliminare duce la
mici beneficii per ansamblu.[111] O analiză din 2015 a susținut că utilizarea dietei fără gluten ca tratament standard pentru ADHD
nu este recomandată.[77] O analiză din 2017 a arătat că dieta de eliminare a câtorva alimente îi poate ajuta pe copiii prea mici
pentru medicație sau care nu reacționează la medicație, pe când adaosul de acizi grași liberi sau diminuarea consumului de
mâncare artificială cu coloranți nu sunt recomandate ca tratament standard pentru ADHD.[198] Deficiențele cronice de fier,
magneziu și iod pot avea impact negativ aspra simptomelor de ADHD.[199] Există o mică cantitate de evidență că nivelurile mai
mici de zinc pot fi asociate cu ADHD.[200] În absența unei deficiențe demonstrate de zinc (care este rară în afara țărilor în curs de
dezvoltare), adaosul de zinc nu este recomandat ca tratament pentru ADHD.[201] Oricum, adaosul de zinc poate reduce
minimumul de doză eficace de amfetamină atunci când este utilizat alături de amfetamină pentru tratarea ADHD.[202] Există
evidență a unui beneficiu modest al suplimentelor de acizi grași omega 3, dar nu se recomandă în locul medicației tradiționale.
[203][204]

Prognoză[modificare | modificare sursă]
ADHD persistă la maturitate la în jur de 30–50% din cazuri.[22] Cei afectați sunt înclinați să dezvolte metode de a face față
situației pe măsură ce se maturizează, echilibrând așadar până la un anumite punct simptomele lor precedente.[25] Copiii cu
ADHD au un mai mare risc de răni neintenționate.[172] Efectele medicației asupra deficiențelor funcționale și a calității vieții (e.g.
risc redus de accidente) au fost descoperite de-a lungul diferitor domenii. Dar tulburările de învățare și deficiențele funcției
executive nu par să reacționeze la medicația pentru ADHD.[205]

Epidemiologie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Epidemiologia tulburării hiperactive cu deficit de atenție.
Se estimează că ADHD afectează 6-7% din persoanele în vârstă de 18 ani și mai mici dacă sunt diagnosticați potrivit criteriilor
DSM-IV.[14] Când sunt diagnosticați potrivit criteriilor ICD-10, procentul lor este estimat a fi de 1–2%.[15] Copiii din America de
Nord se pare că au o rată mai mare de ADHD decât copiii din Africa și Orientul Mijlociu; se crede că acest fapt se datorează
diferențelor între metodele de diagnostic mai degrabă decât diferenței de frecvență.[206] Dacă sunt folosite aceleași metode de
diagnostic, ratele ar fi aproximativ aceleași în diferite țări.[17] Tulburarea este diagnosticată de aproximativ trei ori mai des la
 băieți decât la fete.[19][20] Această diferență între sexe poate oglindi fie o diferență de predispoziție, fie faptul că femeile cu ADHD
sunt mai puțin diagnosticate decât bărbații.[207]
Ratele de diagnostic și tratament au crescut atât în Regatul Unit cât și în Statele Unite începând cu anii 1970.[208] Până în 1970,
copiii erau diagnosticați rar cu ADHD pe când ratele din anii 1970 erau de aproximativ 1%.[209] Se crede că așa a fost în primul
rând din cauza schimbărilor modului în care condiția este diagnosticată[208] și a cât de gata sunt oamenii în a voi să se trateze cu
medicație mai degrabă decât din cauza unei schimbări reale în privința procentului de populație care are această condiție.[15] Se
crede că schimbările în criteriile de diagnostic din 2013 odată cu lansarea DSM-5 va crește procentul persoanelor diagnosticate
cu ADHD, în special printre adulți.[210]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Cronologia criteriilor de diagnostic, răspânidrii și tratamentului ADHD-ului

Articol principal: Istoria tulburării hiperactive cu deficit de atenție.

Hiperactivitatea este demult parte a condiției umane. Sir Alexander Crichton descrie „agitația mintală” în cartea sa An inquiry
into the nature and origin of mental derangement scrisă în 1798.[211][212][necesită pagina] Acesta a făcut constatări despre copiii care dau
semne că sunt neatenți sau se agită. Prima descriere clară a ADHD-ului este atribuită lui George Still și a apărut în 1902 în
timpul unei serii de cuvântări de la Colegiul Regal de Fizicieni din Londra.[213][208] El a menționat că atât natura cât și alimentația
pot influența această tulburare.[214]
Tredgold a propus o asociere între vătămările creierului și problemele comportamentale și de învățare, asociere ce a putut fi
confirmată de epidemia letargică de encefalită (1917-1928).[214][215][216]
Terminologia utilizată pentru a descrie condiția s-a schimbat de-a lungul timpului și s-a manifestat în felul următor: în DSM-I
(1952) „disfuncție minimală a creierului”, în DSM-II (1968) „reacție hiperkinetică a copilăriei” și în DSM-III (1980) „tulburare de
deficit de atenție (ADD) cu sau fără hiperactivitate”.[208] În 1987, acesta fost schimbat în ADHD în DSM-III-R, iar în 1994, DSM-IV
a împărțit diagnosticul în trei subtipuri, ADHD tipul neatent, ADHD tipul hiperactiv-impulsiv și ADHD tipul combinat. [217] Acești
termini au fost preluați de DSM-5 în 2013.[4] Alți termeni folosiți în trecut au fost „avarie minimală a creierului” utilizat în anii 1930.
[218]

În 1934, Benzedrina a devenit prima medicație cu amfetamină aprobată pentru utilizare în Statele Unite.[219] Metilfenidatul a fost
introdus în anii 1950, iar dextroamfetamina enantiomer – în anii 1970.[208] Utilizarea de stimulanți pentru tratarea ADHD-ului a
fost descrisă pentru prima dată în 1937.[220] Charles Bradley a dat copiilor cu tulburări comportamentale benzedrină și a observat
că aceasta a dezvoltat performanța academică și comportamentul.[221][222]
Până în anii 1990, multe studii „au sugerat că rețeaua prefrontală-striatală ca fiind mai mică la copiii cu ADHD”.[223] În aceeași
perioadă, o componentă genetică a fost identificată, iar ADHD a fost recunoscută ca fiind o tulburare persistentă, pe termen
lung, care durează din copilărie până în timpul maturității.[224] ADHD a fost împărțit în trei subtipuri ca urmare a unor cercetări ale
lui Lahey și ale colegilor săi.[4][225]

Controverse[modificare | modificare sursă]
Într-un volum numit „ADHD nu există”[226] tipărit la editura HarperCollins citat de versiunea electronica a The Times[227],
neurologul american Richard Saul susține că ADHD nu este de natură neurologică fiind în fapt o suma de simptome dar nu o
boală.
În același sens, încă din anul 2011, Dr. Russell A. Barkley, profesor de psihiatrie la Medical University of South Carolina, a
afirmat că ADHD constă în tulburare de comportament și impulsivitate etichetate în mod curent ca boala ADHD, deși, în fapt,
această simptomatologie trebuie analizată printr-o anamneză completă a pacientului și o buna cunoaștere a antecedentelor
familiale și a istoricului pacientului, neexistând teste de natură medicală sau neurologică care ar putea indica prezența ADHD.

Caracteristicile copilului cu autism

You are here:

1. Home
2. despre autism
3. Caracteristicile copilului cu autism
Simptome principale

Severitatea simptomelor variaza semnificativ de la o persoana la alta. Totusi, toate persoanele cu autism au
anumite simptome principale in urmatoarele domenii:
Interactiuni sociale si relatii interpersonale.
Simptomele pot fi:
– probleme semnificative in dezvoltarea abilitatilor de comunicare nonverbala, cum ar fi privirea ochi-in-ochi,
expresii faciale si posturi ale corpului
– incapacitatea de a stabili relatii de prietenie cu copiii de aceeasi varsta
– lipsa interesului in a impartasi bucuria, preocuparile sau realizarile cu alte persoane
– lipsa empatiei. Persoanele cu autism pot avea dificultati in intelegerea sentimentelor altor persoane, cum ar fi
durerea sau tristetea.
Comunicarea verbala si nonverbala
Simptomele pot fi:
– intarziere in vorbire sau lipsa acesteia. Aproximativ 50% din persoanele cu autism nu vor vorbi niciodata.
– probleme in initierea unei conversatii. De asemenea, persoanele cu autism au dificultati in mentinerea
continuitatii unei conversatii incepute.
– limbaj sterotip si folosirea repetitiva a unor cuvinte. Persoanele cu autism repeta o propozitie sau o fraza pe
care au auzit-o de curand (ecolalie).
– dificultate in intelegerea punctului de vedere al persoanei cu care are conversatia. De exemplu, o persoana cu
autism ar putea sa nu inteleaga ca cineva glumeste.
– pot interpreta comunicarea cuvant cu cuvant si nu au capacitatea de a intelege mesajul, sensul transmis.
Interes diminiuat in diverse activitati sau in joc
Simptomele pot fi:
– o atentie neobisnuita asupra jucariilor. Copiii mai mici cu autism se concentreaza adesea pe anumite parti ale
jucariilor, cum ar fi rotile unei masinute si nu se joaca cu intreaga jucarie.
– preocupare fata de anumite subiecte. Copiii mai mari si adultii sunt adeseori fascinati de programul trenurilor
sau de buletinele meteo.
– nevoie de uniformitate/simetrie si de rutina. De exemplu, un copil cu autism poate avea intotdeauna nevoie sa
manance paine inainte de salata si insista sa mearga in fiecare zi pe acelasi drum spre scoala.
– comportament stereotip. Acesta consta in batai din palme sau in leganarea corpului.
Simptome din perioada copilariei
Simptomele autismului sunt, de obicei, observate mai intai de catre parinti sau de alte persoane in primii 3 ani de
viata ai copilului. Desi autismul este prezent de la nastere (e congenital), semnele acestei tulburari pot fi dificil de
identificat sau de diagnosticat in timpul copilariei timpurii.
Adesea parintii devin ingrijorati atunci cand copilul lor nu vrea sa fie tinut in brate, cand nu pare sa fie interesat de
anumite jocuri si cand nu incepe sa vorbeasca.
De asemenea, parintii sunt nedumeriti in legatura cu capacitatea copilului de a auzi. Adeseori, pare ca un copil cu
autism nu aude; totusi in alte momente el sau ea pare ca aude zgomote de fond aflate la distanta, cum ar fi
suierul unui tren.
Cu ajutorul unui tratament administrat precoce si intensiv, majoritatea copiilor isi imbunatatesc capacitatea de a
relationa cu altii, de a comunica si de a se autoingriji pe masura ce cresc.
In contrast cu credintele populare legate de copiii cu autism, foarte putini sunt complet izolati din punct de
vedere social sau „traiesc intr-o lume a lor, proprie”.
Simptome din perioada adolescentei
In perioada adolescentei, comportamentul se modifica. Multi adolescenti castiga abilitati, dar raman totusi cu un
deficit in capacitatea de a relationa si de a-i intelege pe ceilalti.
Pubertatea si sexualizarea se pot face cu mai multa dificultate la adolescentii cu autism decat la copiii de aceasi
varsta.
Adolescentii au un risc usor crescut de a dezvolta tulburari depresive, anxietate sau epilepsie.
Simptome la varsta adulta
Unii adulti cu autism pot fi capabili sa aiba o profesie si o viata independenta. Gradul in care un adult cu autism
poate duce o viata autonoma depinde de inteligenta si de abilitatea de a comunica. Aproximativ 33% sunt capabili
sa aiba cel putin o independenta partiala.
Unii adulti cu autism au o mare nevoie de a fi ajutati, in special cei cu inteligenta scazuta care nu pot vorbi.
Supervizarea partiala (part-time) sau totala (full-time) poate fi asigurata prin programe terapeutice la domiciliu.
La celalalt capat al spectrului tulburarii autiste, adultii cu autism inalt functional au adeseori succes in profesia lor
si pot trai independent, desi in mod tipic ei continua sa aiba unele dificultati in relationarea cu ceilalti oameni.
Aceste persoane au, de obicei, o inteligenta medie sau peste medie.
Alte simptome
Aproximativ 10% din persoanele cu autism au anumite forme de abilitati savante, talente deosebite, speciale, dar
limitate, cum ar fi memorizarea unor liste, calcularea datelor calendaristice, desenul sau talent muzical.
Multe persoane cu autism au perceptii senzoriale neobisnuite. De exemplu, ei pot descrie o atingere usoara ca
fiind dureroasa sau apasarea profunda o pot percepe ca fiind o senzatie linistitoare. Altii pot sa nu simta
deloc durerea. Unii pot avea preferinte sau din contra repulsii puternice fata de unele alimente si preocupari
nefiresti.
Alte afectiuni
Autismul este unul din cele cateva tipuri de tulburari pervazive de dezvoltare , denumite si tulburari de spectru
autist. Nu este un fapt neobisnuit ca autismul sa fie confundat cu alte tulburari pervazive de dezvoltare, cum ar fi
tulburarea sau sindromul Asperger sau sa aiba simptome din celelalte tulburari.
O afectiune similara este denumita tulburarea pervaziva de dezvoltare – fara alta specificare. Aceasta se
diagnosticheaza in cazul in care copiii au comportamente asemanatoare, dar nu indeplinesc criteriile pentru
autism. In plus, alte afectiuni cu simptome similare pot sa se asocieze cu autismu
Autismul la adolescenti ii poate face pe acestia sa fie considerați:

 „înalt funcționali” (deseori diagnosticați cu sindromul Asperger sau cu autism cu funcționare înaltă)

 pot intra pe partea inferioară a spectrului funcțional (deseori diagnosticați cu tulburări de autism).
Tulburările mai puțin frecvente de autism includ sindromul Rett și tulburarea dezintegrativă din copilărie.
Tulburarea de dezvoltare, care nu este specificată în alt mod, este diagnosticul pus copiilor care nu îndeplinesc criteriile
specifice pentru alte tulburări de spectru autism.
 

Asperger vs. Autism

Sindromul Asperger este o formă mai eficientă de autism. Adolescenții cu Asperger pot prezenta caracteristici diferite față
de adolescenții cu alte tulburări din spectrul autist:

 sunt de obicei inteligenți peste medie, cu întârzieri mai puțin severe în dezvoltarea cognitivă și abilitățile
lingvistice.

 au o capacitate mai mare de imaginație și gândire simbolică.

Cauzele tulburărilor de spectru autist:

 Cauza genetică
 Anumite tipuri de infecții
 Probleme la naștere
 Anomaliile structurii creierului
 

Autismul la adolescenti – Simptome

 Dificultatea interpretării indicațiilor sociale, cum ar fi limbajul corpului, expresiile faciale și tonul vocii

 Dificultatea de empatie și înțelegere a perspectivelor altor persoane

 Comportamente sau interese repetitive (de exemplu lovirea capului)

 Răspunsuri neobișnuite la experiențele senzoriale (inclusiv lumini, sunete și texturi)

 Dificultățile care reglează emoțiile. (Care pot duce la plâns, la auto-vătămare, la izbucnirile verbale și la
comportamentele perturbatoare și agresive din punct de vedere fizic)

 Incapacitatea de a-și face prieteni sau de a se angaja în conversații normale

 Deficit în comunicarea verbală și limbajul de înțelegere

 Preocupări intense și persistente pentru anumite subiecte (cum ar fi trenurile sau numerele)

 Nevoie riguroasă pentru structură și rutină

Autismul la adolescenti – Tratament

 Servicii de învățământ special conform Legii privind educația persoanelor cu dizabilități, inclusiv un program
individualizat de educație

 Medicație

 Psihoterapie
 Ergoterapie

 Fizioterapie

 Logopedie
 Activitate fizică și exerciții menite să îmbunătățească abilitățile motorii și coordonarea
 Terapie experimentală

 Terapie recreațională

 Intervenții dietetice

Viitorul copiilor cu autism depinde de ceea ce sunt învățați astăzi să facă! Copiii cresc, e legea minunată a naturii. Părinții

copiilor cu autism se pomenesc într-o zi că trebuie să facă față unui adolescent. Pentru ei, confruntarea cu această realitate

este foarte dureroasă.

”Dacă atunci când sunt mici, copiii noștri sunt foarte simpatici, iar celor din jur le face plăcere să îi ajute fară să le para

ciudat faptul că mama le leagă șireturile, situația se schimbă când aceștea ajung la vârsta adolescenței. Un adolescent care

nu este capabil să-și facă singur toaleta de dimineață nu mai pare drăguț și acest fapt devine frustrant atât pentru părinte,

cât și pentru însuși adolescentul cu autism . „Pe la vârsta de 7-9 ani, părinții pun accent pe programele care îi învață

abilități de viață și mai puțin pe programele academice”, afirmă Viorica Ciolac, psiholog la AO SOS Autism.

De ce sunt importante abilitățile de viață

Este foarte important ca un adolescent cu autism să posede abilități de viață deoarece:

1. Abilitățile de viață îi conferă un plus de securitate.

Adolescenții care nu-și pot purta singuri de grijă sunt supuși unui risc sporit de abuz sau neglijare din partea celo care îi

îngrijesc.

2. Stima de sine.

Adolescenții care pot face anumite lucruri, pentru a se ajuta singuri, sunt mai responsabili și mai fericiți. Oamenii

independenți nu trebuie să aștepte ca alții să facă ceva pentru ei.

3. Sănătatea.

Copiii care se pot hrăni, au grijă de igiena lor, pot să se îmbrace și să aibă grijă de propriile nevoi de bază vor trăi o viață

mai sănătoasă.

4. Independența.

O mai mare independență conduce la mai multe opțiuni de viață și de muncă, pe lângă plasamentele care acordă îngrijire

maximă. Adolescentii care au mai multe abilități, au mai multe opțiuni pentru locuințe și locuri de muncă. De exemplu, în

cazul în care adolescentul nu este antrenat să meargă independent la toaletă va exista doar un singur tip de locuințe în care

el poate merge. Nu există nici o garanție că destinația de plasare va fi una bună, dar adolescentul nu va avea de ales.

5. Autoreprezentarea.

Adolescenții care își pot comunica nevoile și preferințele se pot autoapăra, dețin un control mai mare asupra propriilor vieți.

6. Autocontrolul.

Capacitatea de a-ți stăpîni și controla furia, stresul, anxietatea este o abilitate foarte importantă de viață, fără de care

adolescentul nu ar putea face față provocărilor de zi cu zi.

Majoritatea dintre noi nu stă mult să se gândească asupra lucrurilor enumerate mai sus. Le-am învățat prin imitare cândva în

copilărie (luând eventual exemplu de la părinții noștri) și multe dintre ele au devenit un reflex.

Or, copiii cu autism nu au capacitatea de a imita alte persoane, ei trebuie să învețe abilitățile de viață în sala de terapie,

apoi să li se arate cum și când să le utilizeze în viață. Deaceea, viitorul și calitatea vieții lor depinde în totalitate de adulți:

părinți, terapeuți, educatori, comunitate, factori de decizie, societate.

Care sunt abilitățile de viață?

Abilitățile de viață de bază sunt: spălatul, gătitul, menajul,

îmbrăcatul desinestătător, berbieritul, mersul la cumpărături,
achitarea facturilor, serviciul, să nu uiți să-ți iei pastilele, să faci
alegeri sănătoase, sport, să te autoreprezinți, să te orientezi în
comunitate, să-ți faci prieteni. Unele deprinderi de viață se
suprapun cu abilități sociale, și ambele sunt necesare pentru a trăi
o viață în condiții de siguranță, o viață calitativă și decentă.
”Este mai înaltă decât mine, dar mi-e frică s-o las de una singură la
școală. Ea nu știe ce e bine și ce e rău, nu știe cum să răspundă la
provocările colegilor, care pot fi uneori destul de răutăcioase. Se
poate bloca în toaletă și nu știe să strige după ajutor”, povestește
mama unei fete de 11 ani, care suferă de autism.
„Îmi dau seama că este destul de frustrant să mergi la școală cu
mama, în special când ești în clasa 6-a. Și pentru mine este
complicat din cauza ca nu pot să mă angajez la un serviciu, sunt
mereu în preajma ei. Dar nu văd o altă posibilitate deocamdată.
Încerc s-o învăț cum pot mai bine, dar totuși nu sunt specialist…”
ne relatează Irina, mama Mădălinei.
Lipsa abilităților de bază afectează durata de viață

Studiile demonstrează că lipsa abilităților de viață afectează nu

numai calitatea vieții, dar și durata ei. În 2008, un studiu danez a
demonstrat că rata mortalității printre persoanele cu autism este de
două ori mai înaltă decât printre persoanele neurotipice.
48% dintre persoanele cu autism evadează din mediile sigure sau
se rătăcesc de patru ori mai des decât semenii lor neurotipici!
În 2009, 2010 și 2011, 91 % din cauzele mortalității printre
adolescenții cu autism din SUA au fost accidentele în trafic și
înecul.
Mai mult de o treime din adolescenții care au fugit ori s-au rătăcit,
nu au fost capabili să-și comunice numele, adresa sau un număr
de telefon de contact al părinților.
In 2009, un raport al Guvernului SUA demonstra că sute de
adolescenți cu autism au fost traumați fizic și psihic din cauza că
au fost izolați în școli, s-au blocat undeva, au fost restrânși în
acțiuni și activități.
65% din părinții copiilor cu autism au declarat că copiii lor au fost
hărțuiți în școli.
Un studiu Suedez, din 2015, relatează că adolescenții cu autism
sunt de 9 ori mai predispuși la suicid decât semenii lor neurotipici.
În România, nu există servicii pentru adolescenții cu autism

Situația tinerilor cu autism și a familiilor lor, în România, este la

moment cu puțin mai bună decât a celor din Republica Moldova,
aceștia fiind lipsiți de aproape orice servicii din partea autorităților
publice. În acest moment, în Romania nu există nicio estimare
privind numărul exact al persoanelor cu autism (desi societatea
civilă anunță o cifră de 30 000 persoane.
Carmen Gherca, vicepreședinte FEDRRA România declară:
”Serviciile pentru adulții cu autism sunt inexistente în România. De
abia din 2013 autismul este recunoscut și după vârsta de 18 ani,
până atunci, diagnosticul de autism fiind transformat în
schizofrenie.
Singurele servicii sunt asigurate de ONG-uri, majoritatea formate
tot din părinți, însă cu mari eforturi financiare.
În lipsa acestora adulții cu autism sunt nevoiți să rămână
izolați în familii.”

Lipsa serviciilor de sprijin necesare îi afectează nu numai pe tinerii

cu autism din România, ci din întreaga familie. Aceasta este
nevoită să suporte de una singură toată încărcătura îngrijirii
tânărului cu autism. Chiar și copiii capabili cognitiv sau înzestrați
cu alte talente sunt izolați și marginalizați, fără perspectiva unei
vieți decente, deși toți pot, cu un sprijin adecvat, să facă multe
pentru ei inșiși, dar și pentru societate.

Adolescenții cu autism sunt nevăzuți în Moldova

”În Republica Moldova sunt doar două centre care oferă servicii de
terapie pentru copii cu autism. Unul dintre ele este AO SOS
Autism. Ambele centre sunt foarte bune în intervenția timpurie,
adică până la vârsta de 7-9 ani. De mentionat, ca niciun specialist
din Republica Moldova nu are experiență de lucru cu adolescenții
cu autism. Astfel, dacă până la vârsta de 9 ani există cât de cât
servicii de terapie pentru copiii cu autism și incluziunea în
instituțiile de învățămînt, bună sau rea, dar funcțională, atunci
adolescenții cu autism sunt cu totul nevăzuți pentru stat și
societate. Există cel puțin 18 familii care își țin adolescenții cu
autism acasă sau sunt în căutare de instituții specializate și centre
de plasament de zi, deoarece au eșuat în tentativele lor de a-i
integra în societate și în sistemul de învățămînt. Adolescenții cu
autism din Moldova nu sunt pregătiți să facă față societății și nici
societatea nu este pregătită să le facă față lor”, afirmă Aliona
Dumitraș, director executiv AO SOS Autism.
”La SOS Autism încercăm să întroducem în programele de terapie
și învățarea abilităților de viață. Denis de 9 ani și Cristi de 14 ani
învață să gătească, să facă cumpărături, să circule cu transportul
public. Toți copiii sunt învățati să aibă grijă de igiena proprie: să se
spele pe dinți, pe mîini, să mănînce și să se îmbrace
desinestătător, să răspundă la întrebări sociale, gen: cum te
numești, unde locuiești, cum o cheama pe mama si tatăl și care
este numărul lor de telefon. Facem tot ce ne stă în puteri ca să-i
pregătim pentru o viață decentă, dar împreună cu ei, creștem și
învățăm și noi, maturii. Nu este suficient ca adolescenții să învețe
abilități de viață numai în terapie, or această învățare trebuie să
aibă loc non-stop, acasă, în drum, la plimbare, oriunde s-ar afla
adolescentul”, ne relatează Viorica Ciolac, psiholog SOS Autism.
 
La AO SOS Autism, s-a lansat de curând o tentativă de un nou
serviciu: atelierul Clubul de Weekend pentru adolescenți cu autism,
unde adolescenții asistați de părinții lor și de terapeuții voluntari,
învață împreună să facă față acestei lumi.
Numărul exact al persoanelor cu autism din Republica Moldova nu
se cunoaște. Statistica anunță o cifră de 292 persoane cu autism în
anul 2015, dintre care 277 sunt copii.
În România, Potrivit datelor Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi
Adulți, zilnic se nasc trei copii cu autism, iar în lume 1 copil din 68
se naște cu autism.

Psiholog Cornelia Andrei

“Nervous about becoming a teen”, este ceea ce “Benj”, un băiat în vârstă

de 13 ani, diagnosticat cu TSA, îi mărturisește mamei sale în seara
dinainte de începerea liceului.

Anxietatea față de schimbări este mereu ridicată, iar  presiunea impusă

de regulile educaționale și comportamentul complex și sofisticat al
celorlalți adolescenți  poate face adaptarea, destul de anevoioasă.

Acest fenomen a devenit o preocupare majoră pentru părinți, specialiști

și educatori, în ultimii ani, epidemiologia cazurilor de autism fiind
identificată în urmă cu 15 ani. Înainte de acel moment se considera că
autismul afectează  aproximativ un copil la fiecare 2500 de nașteri. În
prezent, estimările făcute raportează un caz din 88 de  nașteri.

·         Adolescenții cu autism  pot fi, asemeni altor persoane de

vârsta lor, dar la nivel particular, pot prezenta diferențe în modul prin
care aceștia achiziționează informațiile din diverse arii – cognitive,
senzoriale, de limbaj, autoservire , și prin manifestarea intereselor.  Chiar
dacă au o gamă restrânsă de  activități care să îi atragă, mulți dintre ei au
talente și capacități deosebite cum ar fi memoria vizuală și redarea la
scară largă a unor imagini cum este artistul architectural  Stephen
Wiltshire, științele exacte  - Temple Grandin, doctor în științele
zootehniei, prof la Universitatea  Colorado State și autoare a cărții “
Gândesc în imagini - Autismul și viața mea”, afinitatea pentru arte sau
literatură, cum este Daniel Tammet, prozator și eseist, diagnosticat cu
tulburare de spectru autist.

·         În funcție de caz , un copil poate fi încadrat în școala de

masă .

 Sunt și cazuri cu un grad moderat sau sever de afectare unde ariile

cognitive și de limbaj  îi împiedică să se adapteze la mediul complex de
predare și de socializare.

·         Câteodată poate fi semnalată lipsa de implicare  și

tendința de evitare și izolare, cauza acestor acțiuni fiind legată
de gestionarea deficitară a emoțiilor și a evenimentelor  noi,
iar una din întrebările cu greutate în autism, și anume “De ce
copilul nu poate înțelege expresiile faciale?”,  își are răspunsul în 
cercetări care  evidențiază că anumite părți din creier responsabile cu
procesarea mimicii faciale care sunt mai puțin active.

 Activitatea cerebrală  înregistrează tipare diferite și dezvoltă o structură

neobișnuită în cerebel, acesta fiind direct responsabil pentru percepția
mișcărilor.

·         Astfel că, pentru suportul continuu și pentru adaptarea

cât mai facilă la circumstanțele de mediu, terapia are un
deosebit aport  în viața adolescentului cu autism prin
implementarea unor strategii  de lucru menite să
îmbunătățească și să contribuie la generalizarea situațiilor
sociale.

“Teoria Minții” , este folosită cu succes ca metodă terapeutica foarte utilă

în deprinderea abilităților de înțelegere a expresiilor faciale și de
intererpretare a perspectivei celuilalt.  Un factor important îl joacă și
predarea emoțiilor subtile , precum rușinea, mândria, furia, lucruri ce țin
de orientarea pur socială, iar această abilitatea poate fi dobândită  prin
expunerea la poveștile sociale și jocul de rol.

 
Tulburările de spectru autist (TSA) la copii şi adolescenţi
2 aprilie 2013Colţul specialistuluiasperger, autism, diagnostic, integrare, nr.
1Viorel Lupu and Ramona Lupu
În 1943 doctorul Leo Kanner la Johns Hopkins Hospital a descris pentru
prima dată 11 copii care s-au prezentat la clinica sa cu o combinaţie de
grave deficite de vorbire, anomalii în interacţiunea socială şi o înclinaţie
spre comportamente stereotipe, repetitive. Hans Asperger, în Austria, a
descris în acelaşi timp o formă atenuată a tulburării, cunoscută azi drept
sindrom Asperger.

Criteriile de diagnostic folosite în prezent sunt în primul rînd rezultatul

lucrărilor lui Creak (1961), Rutter (1978) şi Wing (1979, 1993). Ambele
sisteme de diagnostic (ICD 10 – Clasificarea Internaţională a Maladiilor
elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi DSM IV-TR – Manual
de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor mentale, ediţia a IV-a, text
revizuit, 2000, elaborat de Asociaţia Americană de Psihiatrie) conţin
categoria „Tulburări pervazive de dezvoltare” (Pervasive Developmental
Disorders) care cuprinde 5 diagnostice: Tulburarea autistă, Sindromul
Asperger, Sindromul Rett, Tulburarea dezintegrativă a copilăriei şi
Tulburarea pervazivă de dezvoltare – nespecificată altfel/PDD-NOS.

Toate sunt caracterizate de afectarea capacităţii de comunicare şi a

interacţiunilor sociale, precum şi de comportamente repetitive şi
stereotipe. Aceste interferări calitative caracterizează profund persoana
afectată, manifestându-se, în diferite grade, în toate situaţiile de viaţă.
Ele pot apărea din cea mai mică copilarie până la vârsta de cinci ani, şi
nu se remit niciodată. Prin intervenţie specializată pot fi însă ameliorate
semnificativ.

Uneori, autiştii sunt clasificaţi în „low-functioning” („triada Wing”, cu retard

mintal mediu/sever) şi „high-functioning” – aceştia din urmă neavând
asociat şi retard mintal. Există multe similarităţi între autiştii cu
funcţionalitate bună şi sindromul Asperger.

„Spectrul autist” (numit şi „continuum autist”) se referă la concepţia că

tulburările autiste nu s-ar deosebi calitativ, ci doar cantitativ (gradul de
severitate a tulburării) – aici intră „trăsăturile autiste”, fenotipul autist mai
larg.

Tulburările de dezvoltare pervazivă sunt caracterizate prin deteriorare

severă şi pervazivă în diverse domenii de dezvoltare: aptitudinile de
interacţiune socială reciprocă, aptitudinile de comunicare sau prezenţa
unui comportament, interese şi activităţi stereotipe. Deteriorările calitative
care definesc aceste condiţii sunt clar deviante în raport cu nivelul de
dezvoltare sau vârsta mentală a individului.

Autismul infantil este de departe cea mai cunoscută tulburare pervazivă

de dezvoltare. Presupune o alterare marcata şi persistenţă în timp a
interacţiunii sociale, comunicării, comportamente şi interese restrictive
sau stereotipe. Aceste anomalii trebuie să fie prezente înaintea vârstei
de trei ani. Aproximativ 70% dintre copiii afectaţi au grade diferite de
retard psihic, aceasta fiind cea mai comună comorbiditate.

Etiologie

Nu s-au descoperit încă factorii biologici specifici care ar provoca apariţia

autismului, deşi cercetările din ultimii ani au relevat existenţa anomaliilor
şi disfunctionalităţilor în diverse regiuni şi sisteme ale creierului, diferenţe
structurale, funcţionale sau chimice.

Tablou clinic

Criteriile de diagnostic DSM-IV/ICD 10

Tulburările din spectrul autismului trebuie diagnosticate de către echipe

multidisciplinare (psihiatru, psiholog clinician, pediatru, logoped, profesor
de educaţie specială, asistent social) care să utilizeze instrumente
validate de diagnostic: chestionare, interviuri, scale de observaţie.

Evaluarea presupune aprecierea comportamentului şi cogniţiei individului

în cele trei arii de interes. Tulburările în oricare din aceste domenii pot fi
subclinice, uşoare, marcate sau oriunde între. În ceea ce priveşte
interacţiunea socială, clinicianul trebuie să evalueze folosirea
comportamentului non-verbal în interacţiunea cu alţii. Pot exista
deficienţe în folosirea contactului vizual, expresiei faciale, gesturilor sau
alte comportamente non-verbale în interacţiune cu alţi oameni. O lipsă a
dezvoltării relaţiilor interumane e frecvent prezentă şi poate rezulta din
dezinteresul total în socializare sau din absenţa deprinderilor necesare
socializării. Mulţi autişti nu-şi împărtăşesc entuziasmul, interesele sau
realizările cu alţii. A doua mare arie evaluată de clinician e comunicarea.
Tipic prezintă o întârziere sau o lipsă de dezvoltare a limbajului. Îi pot
conduce pe alţii de mână spre lucrurile dorite, dar de obicei nu
compensează lipsa limbajului prin forme alternative de comunicare, de
exemplu folosirea gesturilor. Cei care dezvolta limbaj prezintă ciudăţenii
ca ecolalia (imitarea imediată sau întârziată a frazelor auzite sau repetiţia
 unor cuvinte sau fraze care nu au o funcţie comunicativă Allen, 1988).
Unii achiziţionează o cantitate însemnată de cuvinte, dar le lipsesc
deprinderile necesare pentru a iniţia sau susţine o conversaţie socială.
Tipic prezintă o lipsă a spontaneităţii în joc sau un deficit al jocului
imititativ, iar când deprinderile jocului sunt prezente, acesta tinde să fie
solitar, repetitiv.

A treia arie e reprezentată de modelele comportamentale, interesele şi

activităţile individului autist. Ei au de obicei un repertoriu de interese şi
activităţi relativ limitat, caracterizat de comportamente repetitive şi
ataşament faţă de rutină. Unii autişti arată o preocupare pentru unul sau
mai multe comportamente repetitive, ca aliniera obiectelor, colecţionarea
de obiecte inutile sau au un interes neobişnuit pentru anumite obiecte,
de exemplu trenuri sau lifturi. Copilul poate deveni foarte supărat dacă
apare o schimbare bruscă în activitatea cotidiană, dacă e pus să stea în
alte bănci la şcoală sau dacă o piesă de mobilier e mutată. Persoanele
cu autism prezintă mişcări repetitive ale corpului, numite frecvent
„stereotipii” sau comportamente „autostimulatoare”. Acestea includ, dar
nu se limitează la ele, mişcări ale degetelor şi mâinilor, posturi ale
corpului, legănat, scuturarea braţelor şi alte manierisme. Aceste
persoane pot prezenta ataşamente anormale faţă de diferite obiecte (de
exemplu o lingură de lemn) şi/sau preocupări faţă de obiecte sau părţi
din obiecte (fascinaţie pentru clanţe).

Au fost construite numeroase scale observaţionale, dar puţine din aceste

sunt considerate „gold standards”.

Instrumente frecvente utilizate:

 Interviul pentru diagnosticul autismului (Autism Diagnostic

Interview/ADI) poate stabili prezenţa autismului la copiii în vârstă de
peste 2 ani. Este un interviu standardizat, semistructurat pentru
persoanele care îngrijesc copiii şi adulţii cu autism. Întregul interviu
durează aproximativ 90 minute. El constă într-un algoritm de diagnostic
schiţând criteriile din DSM-IV sau ICD-10 şi furnizează o structură pentru
întrebări şi interpretarea răspunsurilor
 Scala de diagnostic şi observare a autismului (Autism
Diagnostic Observation Scales/ADOS) este un instrument
semistructurat de observare, pentru analiza comunicării, interacţiunii
sociale sau jocului imaginativ la copil şi adolescent. Durata unei
examinări este de aproximativ 20 minute. Se creează situaţii sociale
„ţintite”, în care probabilitatea apariţiei unui anumit comportament este
mare. Activităţile sunt structurate ca materiale, interacţiunile sunt mai
puţin structurate. Există 4 module, în funcţie de nivelul de dezvoltare şi
 de capacitatea de exprimare lingvistică a copilului. Aptitudinile verbal
expresive trebuie să fie la un nivel de cel puţin 3 ani pentru ca un
clinician pregătit în acest instrument să poată evalua comportamentul
social şi funcţionalitatea copilului. Acesta trebuie să ceară ajutor, să
demonstreze cum se face un anumit lucru, să spună o poveste, să se
joace cu jucării sau să poarte o conversaţie.
 Scala de evaluare a autismului infantil (Childhood Autism
Rating Scale/ CARS) evaluează mişcările corpului, adaptarea la
schimbare, ascultare, comunicare verbală, relaţia cu alţi oameni. A fost
dezvoltată de Schopler, Reichler, DeVellis & Daly (1980) şi consistenţa
internă a scalei pare a fi adecvată pentru a fi considerată o măsură
validă.

Etape de diagnostic:

1. Determinarea nivelului cognitiv (nonverbal şi verbal)

2. Determinarea abilităţii de utilizare a limbajului
3. Stabilirea corespondenţei comportamentale cu:
 vârsta cronologică
 vârsta mentală
 vârsta limbajului
4. Stabilirea problemelor specifice ale aptitudinilor sociale, joc,
comunicare
5. Identificarea condiţiilor medicale
6. Stabilirea altor factori psihosociali relevanţi

Terapie

Obiectivele tratamentului sunt facilitarea dezvoltării sociale şi a

limbajului, diminuarea problemelor comportamentale (comportamentul
ritualic, agresivitatea sau hiperactivitatea), dezvoltarea unor aptitudini
pentru funcţionarea independentă, consilierea familiei.

Printre cele mai cunoscute programe de intervenţie care ţintesc

ameliorarea sau rezolvarea dificultăţilor sociale, de limbaj sau
comunicare şi comportamentale se numără:

Analiza comportamentală aplicată – Applied Behavioral

Analysis (ABA)
A fost dezvoltată de Lovaas şi implică un stimul (o sarcină care necesită
răspuns) şi o întărire pozitivă de fiecare dată când copilul răspunde
corect. Cele trei componente principale sunt utilizarea sistematică a
tehnicilor comportamentale; presupune o instruire intensivă cu un
specialist, de obicei unu la unu pentru minim 20 ore pe săptămână şi un
training parental pentru ca părinţii să poată oferi intervenţie adiţională.

Treatment and Education of Autistic and Communication

Handicapped Children (TEACCH)

A fost elaborat în 1980 de Schopler şi colaboratorii săi care au implicat

părinţii în roluri de co-terapeuţi în programele educaţionale. Programul
pune pe primul plan educaţia şi nu psihoterapia. Se urmăreşte ajutarea
părinţilor în susţinerea intervenţiilor efectuate de specialişti şi în
monitorizarea activităţilor de stimulare la domiciliu, în identificarea
dificultăţilor comportamentale ale copilului şi în elaborarea obiectivelor
pedagogice sau comportamentale. Intervenţia personalizată presupune
stabilirea priorităţilor împreună cu părinţii în diferite domenii. Se fixează
în scris obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung. Conduitele educative
sunt învăţate de către părinţi după o observare prealabilă a celor
specializaţi. După o perioadă de antrenament părinţii sunt implicaţi în
munca de echipă, fiind asistaţi şi apoi evaluaţi. Activităţile propuse
vizează imitaţia, percepţia, motricitatea generală, motricitatea fină,
coordonarea oculo-manuală, performanţele cognitive, competenţa
verbală, autonomia, sociabilitatea, comportamentul.

Picture Exchange Communication Sistem (PECS)

A fost dezvoltat în SUA de Bond şi Frost (1994). Copilul trebuie să ofere

o pictogramă în schimbul a ceea ce doreşte. Ţinta este de a încuraja
copilul să iniţieze dialogul şi poate să folosească propoziţii în imagini
pentru a face comentarii sau a cere ceva.

Detectarea precoce a tulburărilor pervazive de dezvoltare

Instrumente de screening recomandate în protocoalele internaţionale:

CHAT, MCHAT, Autism Spectrum Screening Questionaire – ASSQ.

Evoluţie

Există afirmaţii conform cărora unii dintre copiii cu diagnostic de autism

recuperează retardul în achiziţii şi că pe parcurs tulburarea nu mai este
evidentă, dar studiile pe termen lung au raportat că majoritatea vor
continua să prezinte caracteristici ale spectrului autist de-a lungul întregii
vieţi. Pe măsură ce copilul creşte începe să înţeleagă şi să folosească
 un comportament social mai adecvat şi prezintă o îmbunătăţire a
abilităţilor sale sociale, mai ales dacă beneficiază de suport educaţional
diferenţiat. Acest progres continuă pe parcursul vieţii adulte, astfel că
tulburarea este mult mai greu de identificat decât în copilărie. Unii adulţi
ajung să trăiască independent, pot avea un partener de viaţă, copii, o
profesie, frecvent care nu implică un nivel ridicat de inteligenţă socială.
Alţii pot locui singuri, semi-independent, cu suport din partea familiei sau
serviciilor de asistenţă socială. Mulţi vor continua să locuiască cu familia
sau în locuinţe protejate şi vor atinge un nivel elementar de educaţie,
joburi limitate, dar pot dispune de programe speciale pentru timpul liber.
Nu sunt protejaţi pentru dezvoltarea altor tulburări psihice, în special
tulburări depresive şi vor avea nevoie de ajutor specializat pentru
acestea.

Este de remarcat că cei care evoluează bine sunt adesea supuşi unui
stres imens pentru a se menţine „conformi” şi vor continua să aibă
nevoie de suport şi ajutor în dezvoltarea strategiilor de coping.

Persoanele cu autism suferă de o tulburare cronică şi constituie un grup

vulnerabil aparte chiar printre cei cu alte dizabilităţi din cauza nevoilor lor
speciale. Totuşi, ele nu trebuie tratate în mod diferit sau ca o populaţie
care nu este capabilă să atingă obiective ca independenţa,
autodeterminarea şi demnitatea. Au aceleaşi valori umane ca noi toţi şi
aceleaşi drepturi, stabilite cu ocazia celui de al VIII-lea congres Autisme-
Europe (2007).

În aplicarea oricărei forme de psihoterapie individuală cu

copilul, terapeutul se poate orienta după următoarele
întrebări (Ronen, 1997):

 Copilul cu probleme se află în stadiul de dezvoltare în care să fie

posibilă terapia verbală?
 Are copilul abilitatea să stea să asculte şi să se concentreze?
 Are copilul motivaţie pentru terapie sau trebuie aplicată o terapie
prin joc, pentru a-i capta atenţia şi motivaţia?
 Are copilul abilităţi verbale sau este mai performant în artă, muzică
sau joc?

Pentru a ilustra importanţa existenţei unor abilităţi plastice în demersul

psihoterapeutic, vom prezenta cazul unui adolescent pe nume „Matei” în
vârstă de 15 ani cu Sindrom Asperger.
Deşi majoritatea copiilor şi adolescenţilor cu sindrom Asperger sunt
neîndemânatici pe fondul eşecului inserţiei sociale, există şi excepţii
manifestate printr-o originalitate a gândirii şi percepţiei, care conduce
uneori la performanţe extraordinare în unele domenii (matematică, artă
etc.) Descrierea iniţială a lui Asperger a prognosticat o evoluţie mai
favorabilă la acei pacienţi care-şi puteau folosi talentele pentru a obţine
un „job” sau pentru a se auto-întreţine (Lupu, 2012).

Adolescentul, în vârstă de 15 ani la data stabilirii diagnosticului de

sindrom Asperger, avea abilităţi plastice excepţionale în domeniul picturii
şi graficii. Pacientul a făcut sute de desene şi picturi în cărbune respectiv
tempera, având câteva teme preferate: peisaje, măşti, clădiri, interioare,
portrete, lumea spectacolului, natură statică etc. El a dovedit o mare
sensibilitate artistică, consecutivă unei percepţii particulare asupra
lucrurilor, unei memorii vizuale excepţionale şi unei preferinţe pentru
contrastul lumină-întuneric.

Toate lucrările au fost create după o lună de la introducerea unui

tratament cu Prozac, în doză de 20 mg/zi (Fig. 1, 2, 3 şi 4).

What is Autism Spectrum Disorder (ASD)?

A
Autism spectrum disorder (ASD) or Autism is an umbrella term for a group of
developmental disorders that are neurological in origin and cause social,
communication and behavioural challenges.
ASD is the third most common developmental disorder. It is mainly
characterized by impaired social interaction and communication and the
presence of repetitive behaviours or restricted interests.Children with ASD may
also have their sensory sensitivity affected i.e, they may be under or over
sensitive to certain senses (eg. loud noises, certain fabrics etc).
Q
What are the disorders that fall under the autism spectrum?
A
Here is a brief overview of disorders that fall under the autism spectrum:
Autistic disorder: A child is diagnosed with autism when he or she has all the
signs of symptoms of ASD.
Asperger's Syndrome: Referred to as high functioning Autism, it is
characterized by significant issues with social/emotional skills and obsessive
focus on certain topics. There is no language or cognitive development delay.
Click here for more details.
Pervasive Developmental DisorderNot Otherwise Specified (PDD NOS):
PDD is often referred to as Atypical Autism because it is diagnosed when a
 child exhibits some but not all characteristics of autism. For instance,if a child
exhibits speech delay and certain repetitive behaviors—he would most likely get
a diagnosis of PDD (NOS)
Rett Syndrome: Rett Syndrome is a rare and severe disorder which is linked to
a defect in the chromosome X, and therefore it mostly affects girls. Rett
Syndrome is characterized by normal period of development followed by a slow
regression in skills, often loss of communication skills and loss of purposeful
hand movements.
Childhood Disintegrative Disorder: This is a very rare disorder where there is
normal development in all areas initially and the onset of regression of skills
happens much later than in other disorders of the spectrum. Children with
Childhood Disintegrative Disorder experience loss of skills across all (language,
social, behavioural and motor) development areas.
Earlier, each condition (autistic disorder, pervasive developmental disorder not
otherwise specified (PDD-NOS), and Asperger syndrome) was diagnosed
separately but now, these conditions are grouped together and are called as
autism spectrum disorder.
Q
What are the signs of ASD?
A
Any child in the autism spectrum will have difficulties in three main areas:
 Social interaction (difficulty in building relationships, etc)
 Social communication (difficulty in verbal/non-verbal communication, for
instance body language, gestures, etc)
 Social imagination (difficulty in flexibility of thought, organizing, etc)
There may also be problems with development of motor skills and the presence
of unusual repetitive behaviors such as hand flapping, rocking, etc.
Q
How can a child be screened for ASD?
A
Screening is only to rule out the possible presence of a developmental delay and
professionals may use screening tools such as M-CHAT-R/F to assess the risk
for ASD. Screening is usually followed by a detailed evaluation and assessment.
An earlier identification of the condition can facilitate earlier intervention and
more favorable outcomes for the child in the long term.
Here is an age appropriate checklist (Credit: Com DEALL) to help you self-
screen your child. You can use this to know if your child is meeting the right
developmental milestones and then discuss it with a developmental
paediatrician, child psychiatrist or a clinical psychologist. Please note that this
checklist is not a substitute for a professional assessment.
Q
 How is ASD identified?
A
There is no single medical or genetic test to identify ASD. However
professionals may carry out an evaluation or assessment using diagnostic tools
such as Autism Diagnostic Observation Schedule (ADOS) or Autism Diagnostic
Interview - Revised (ADI-R) to identify ASD. The child will be evaluated across
a range of skill development, including communication, social, motor and
cognitive development.
In some cases, the child may shows signs of autism early on. In some cases,
ASD is usually marked by a period of apparent normal development upto the
age of 2 to 2.5 years followed by a loss of acquired skills in certain areas. This is
referred to as ‘autistic regression’.
Many children with ASD may also have another medical or psychiatric
conditions and this is referred to as comorbidity. Conditions that are commonly
comorbid with autism are ADHD, anxiety, depression, sensory sensitivities,
Intellectual Disability (ID), Tourette’s syndrome and a differential diagnosis is
done to rule them out.
Q
What are some unique strengths of children with ASD?
A
Children with autism have trouble in relating and interacting with the world
around them. However they may also possess unique strengths which may help
them thrive in their chosen careers later on. Some areas in which children with
autism commonly have average or above average skills are
 Specialist knowledge in a particular area
 Good visual and spatial memory
 Methodical and organized
 Ability to understand abstract concepts
 Problem solving/ logical reasoning
Q
What causes ASD?
A
Experts are still trying to find the exact cause of autism but research indicates
that it may be caused by a combination of genetic, biological and environmental
factors.
Q
What are the interventions available for ASD?
A
Autism spectrum disorder is a lifelong condition and there is no cure, but the
right therapy or intervention can help the child learn the necessary skills to
improve the quality of their life. Since ASD can be detected as early as when the
child is between 12-18 months old, intervention can be provided quite early for a
better outcome.
 The most effective intervention for ASD is interdisciplinary, structured and
specialized to help the child meet their communication, social and behavioral
milestones. Children with ASD can make significant progress if the intervention
received is structured, intensive and consistent.
Behavioral approaches
Applied Behavior Analysis (ABA): ABA works mainly on reducing problem
behaviors in children with autism. It looks at behavior in a three step process:
instruction, behavior and the consequence. This method uses rewards or
reinforcement to help the child learn and maintain desired behaviors and skills.
The child's progress is tracked and measured. ABA uses techniques such as:
 Discrete Trial Training (DTT): DTT method helps the child master
complex tasks by first mastering the small subcomponents of the task. Positive
reinforcement and incentives are used to reward correct answers and behaviors.
The desired behavior or skill is taught and repeated until the child learns.
 Early Intensive Behavioral Intervention (EIBI): A type of ABA that is
aimed at reducing atypical behaviors of autism in children younger than five or
more commonly under three years.
 Pivotal Response Training (PRT): PRT focuses on four pivotal areas of
a child’s development: motivation, self management, self initiation and
responsiveness to multiple cues. It is a child-directed intervention because the
therapist often uses an activity or an item that interests the child to teach and
help the child reach a goal.
Combined intervention
Treatment and Education of Autistic and related Communication
Handicapped Children Method (TEACCH): TEACCH is based on structured
teaching. It builds on skills that children with autism already possess. The goal
of TEACCH is to help children with autism function as independently as
possible.
Developmental approaches
Developmental, Individual Differences, Relationship-Based approach (DIR
- also called "Floortime"): Focuses on emotional and relational development
(feelings, relationships with caregivers). It also focuses on how the child deals
with sights, sounds, and smells.
Standard approaches
 Occupational therapy: Occupational therapy employs a variety of
strategies to help a child with autism participate more effectively in everyday
tasks. It helps strengthen certain areas like gross motor skills and fine motor
skills.
 Speech therapy: Speech therapists work with the child and help improve
communication. They use alternate methods like gestures, picture boards, etc. to
help the child learn how to express their thoughts and ideas to others. It is
important to have speech therapy as part of a an interdisciplinary intervention
programme, because children with autism have more trouble in communication.
 Sensory integration therapy: Helps the child deal with sensory
information such as sights, sounds and smells. Sensory integration therapy could
help a child who is bothered by certain sounds or does not like to be touched.
When children gain better control of their senses, they are in more control of
their movements, sounds, and emotions. This reduces awkwardness and
improves social skills.
Other approaches
 Music therapy: For children with ASD, music therapy employs specific
musical activities to improve social and communication skills in children with
autism.
 Picture Exchange Communication System (PECS): This is used
commonly for children with autism who have minimal or no communication
abilities. Picture symbols or cards are used to facilitate communication.
 Note: Research shows that early intervention treatment can greatly
support a child’s development. Therefore, it is important to talk to your child’s
doctor as soon as possible if you think your child has autism or any other
developmental problem. Also many intervention centers offer programs to help
distraught parents or caregivers who need support and counseling. Please talk to
your therapist to find out what training is available and what will equip you best
to work along with the therapists in helping the child.
Caring for someone with ASD
Parents or guardians go through enormous stress and can be quite distraught
when they know that their child is diagnosed with autism. Many parents,
especially mothers quit their jobs to become full-time caregivers for their child.
A lot of adjustments happen at home, siblings learn to adapt their life around
their brother or sister who has been identified to have autism, family members
chip in with more support, activities and plans are made keeping the child's
interest in mind, and so on. In short, raising a child with autism brings with it a
unique set of challenges. However, when armed with the right knowledge,
parents or caregivers can make better choices for the child.
In this situation, as a parent and caregiver, you can:
 Learn as much as possible about autism. Participate in training programs
where you can learn about how you can use different interventions.
 Plan and provide a regular routine for all the daily activities.
 Seek professional help. You may also need counseling to be able to cope
with the situation.
 It is but natural that only parents of children with special needs can
completely understand what other such parents go through. Join support groups
and connect with other parents of children with autism.
 Take time for yourself. Take care of your physical and emotional health.
Autism (tulburare de spectru autist)

Tulburarea de spectru autist (TSA) este o dizabilitiate complexa de dezvoltare a

creierului care afecteaza 3 arii principale ale functionarii unui copil:
comunicarea, interactiunea sociala si comportamentul. Desi aspectul copiilor cu
autism nu ii deosebeste de ceilalti, acestia comunica, interactioneaza, se
comporta si invata in moduri diferite fata de majoritatea celorlaltor copii.
Potrivit Centrului pentru prevenirea si controlul bolilor (CDC) din Statele Unite,
unul din 59 de copii are autism. Tulburarea este de 4 ori mai frecventa la baieti,
iar multe fete prezinte simptome mai putin evidente in comparatie cu acestia.
Este o afectiune care se mentine pe tot parcusul vietii
Despre

In prezent, diagnosticul tulburarilor din spectrul autist include anumite afectiuni

care erau in trecut diagnosticate separat: tulburarea autista, tulburarea pervaziva
de dezvoltare nespecificata si sindromul Asperger.

Simptomele devin evidente in copilaria timpurie, frecvent intre 12-24 luni.

Termenul de „spectru” se refera la faptul ca exista grade foarte variate de
afectare, de la un copil la altul si la acelasi copil, de-a lungul timpului. De
exemplu, copiii cu tulburare Asperger, care este considerata o forma inalt
functionala in cadrul spectrului, prezinta deficite minime in comunicarea
verbala, comportamentul este foarte putin afectat, dar au dificultati semnificative
in stabilirea relatiilor cu cei din jur. La polul opus al spectrului poate fi un copil
care nu vorbeste, care pare ca “nu ii observa” pe cei din jur si are un
comportament neobisnuit in majoritatea situatiilor si dificultati majore cu
invatarea lucrurilor noi. Abilitatile de invatare, gandire si rezolvare a
problemelor persoanelor cu autism pot varia de la a fi supradotati intr-un anumit
domeniu la avea deficiente severe. Ca urmare, unele persoane cu tulburare de
spectru autist vor avea nevoie de mult ajutor in viata de zi cu zi, in timp ce altele
de mai putin.

Majoritatea parintilor observa ca ceva este in neregula cu copilul lor.

Diagnosticul este pus de un medic psihiatru pediatru pe baza discutiei cu parintii
si observarii copilului. Diagnosticul cat mai precoce este esential, deoarece
interventia timpurie intensiva ajuta copilul sa isi imbunatateasca zonele de
dificultate, iar in unele cazuri, sa duca o viata independenta, productiva si
satisfacatoare.
Cauze

Desi prevalenta bolii este mare, autismul nu are o cauza clara, in ciuda
eforturilor majore de cercetare in acest sens din ultimii ani. Avand in vedere
complexitatea tulburarilor de spectru autist si faptul ca simptomele si severitatea
variaza, exista probabil mai multe cauze. Se considera ca interactiunea dintre
gene si mediu (infectii virale, medicamente sau complicatii in timpul sarcinii,
poluanti atmosferici, etc.) ar juca un rol.

Factori de risc:

 Majoritatea oamenilor de stiinta considera ca genele (mostenite de la

parinti sau mutatiile spontane aparute la fat) reprezinta unul dintre factorii
importanti de risc care cresc sansele ca un copil sa dezvolte autism: copiii
care au un frate cu tulburare de spectru autist prezinta un risc mai mare;
persoanele cu anumite afectiuni genetice sau cromozomiale, cum ar fi
sindromul X fragil sau scleroza tuberoasa, au un risc crescut.
 Administrarea in timpul sarcinii a anumitor medicamente eliberate pe
baza de reteta (ca de exemplu, acidul valproic sau talidomida) a fost
corelata cu un risc mai mare de TSA.
 Prematuritatea severa (< 26 saptamani), greutatea mica la nastere si
complicatiile la nastere - exista unele dovezi ca perioada critica pentru
dezvoltarea tulburarilor de spectru autist are loc inainte, in timpul si
imediat dupa nastere.
 Varsta parentala mai inaintata a ambilor parinti (> 35 ani la femei si > 40
ani la barbat) pare ca ar avea un rol, desi este nevoie de studii
suplimentare in acest sens.
 Sexul copilului - baietii au de 4 ori mai multe sanse de a dezvolta
tulburare din spectrul autist comparativ cu fetele.

Nu exista o legatura intre vaccinuri si tulburarea de spectru autist

Una dintre cele mai mari controverse legate de tulburarea de spectru autist este
cea a existentei unei legaturi intre aceasta afectiune si administrarea vaccinurilor
in copilarie. Studii bine realizate au aratat ca nu exista nicio legatura intre
tulburarea de spectru autist si oricare dintre vaccinuri administrate copiilor. De
fapt, studiul original din anul 1998, care a emis ca exista o legatura intre autism
si vaccinul ROR (rujeola, rubela, oreion) si care a declansat dezbaterea, a fost
retras din cauza designului slab si a metodelor de cercetare discutabile.
Simptome

Tulburarea de spectru autist este diagnosticata in copilarie, multe din

simptomele specifice aparand in jurul varstei de 2 ani. Parintele remarca lipsa de
contact vizual a copilului, lipsa de raspuns cand este strigat sau indiferenta fata
de parinte. Alti copii se pot dezvolta normal in primii 2-3 ani de viata, pentru ca
apoi sa devina brusc retrasi sau sa-si piarda abilitatile lingvistice pe care le
dobandisera.

Fiecare copil cu tulburare de spectru autist are un amestec unic de simptome si

un anumit grad de severitate. Simptomele pot varia de la usoare la severe si
adesea se modifica de-a lungul timpului si pot fi mascate de mecanisme
compensatorii complexe.

Comunicare verbala si non-verbala

Persoanele cu tulburare de spectru autist au dificultate in interpretarea limbajului

verbal si non-verbal, cum ar fi gesturile sau tonul vocii. Unii copii nu vorbesc
sau au un limbaj limitat, in timp ce altii au abilitati lingvistice foarte bune, dar
nu reusesc sa inteleaga sarcasmul sau tonul vocii. Astfel de provocari de
comunicare includ:

 Iau lucrurile la propriu

 Nu inteleg conceptele abstracte (glume, ironiile celorlalti, exprimarea
metaforica)
 Nu initiaza si nu pot sustine o conversatie
 Au nevoie de timp suplimentar pentru a procesa informatiile sau pentru a
raspunde la intrebari
 Repeta intrebarea sau cuvintele auzite anterior (ecolalie)
 Repeta cuvinte sau fraze intr-un mod care pare scos din context
 Vorbesc folosind un ton sau un ritm anormal si pot folosi o voce cantata
sau vorbesc asemanator unui robot
  Folosesc sunete, semne, gesturi sau imagini pentru a comunica in locul
cuvintelor rostite
 Nu folosesc sau nu inteleg gesturi cum ar fi aratarea catre un obiect (ca de
exemplu, nu arata catre un avion care zboara deasupra capului)
 Nu se uita la obiecte cand altcineva arata catre ele
 Par ca nu inteleg intrebari sau indicatii simple

Interactiune sociala

Persoanele cu autism au adesea dificultate in a-i „citi” pe ceilalti - in

recunoasterea sau intelegerea sentimentelor si intentiilor celorlalti - si in
exprimarea propriilor emotii. Acest lucru poate face foarte dificila prezenta lor
in viata sociala. Persoanele cu autism:

 Nu privesc in ochi interlocutorul si vor sa fie singuri

 Nu inteleg expresiile faciale, posturile corpului sau tonul vocii
 Par ca nu aud daca sunt strigati, dar raspund la alte sunete
 Nu observa daca intra sau iese cineva din camera
 Par indiferenti la tot ce este in jur, insensibili, reci, distanti
 Par ca vor sa se joace singuri sau langa ceilalti copii, decat cu acestia
 Simt disconfort in situatii complexe sociale aglomerate, vor sa se retraga
departe de ceilalti
 Nu cauta confort din partea altor persoane, nu simt nevoia sa fie mangaiati
si alintati (sau accepta asta doar cand vor ei)
 Par sa se comporte „ciudat” sau intr-un mod considerat a fi inadecvat din
punct de vedere social
 Le este greu sa isi faca prieteni

Comportamente repetitive si restrictive

Cu regulile sale nescrise, lumea poate parea un loc foarte imprevizibil si confuz
pentru persoanele cu autism. Acesta este motivul pentru care deseori prefera sa
aiba rutine, astfel incat sa cunoasca ce urmeaza ce se intampla. Vor sa
calatoreasca in acelasi mod la scoala sau la serviciu, sa poarte aceleasi haine sau
sa manance exact aceeasi mancare la micul dejun.
De asemenea, adera la ritualuri fara nicio functie si miscari stereotipe (de
exemplu, fluturat sau rasucit din palme sau degete, privitul mainilor, topait,
leganat, mers pe varfuri sau utilizarea repetata a unui obiect, cum ar fi rasucirea
unui stilou sau deschiderea si inchiderea unei usi. Persoanele cu autism se
angajeaza adesea in astfel de comportamente pentru a se calma atunci cand sunt
stresati sau anxiosi, dar multi dintre ei le fac pentru ca le considera placute.

Cea mai mica schimbare a rutinei poate fi perceputa ca foarte dureroasa si le

poate provoca anxietate. Incercarea de a se adapta la evenimente importante,
cum ar fi Craciunul sau schimbarea scolii, confruntarea cu incertitudinea la locul
de munca sau chiar la intamplari mai simple, cum ar fi schimbarea rutei
autobuzului, le poate declansa anxietatea.

Trasaturi aditionale

Sensibilitate la lumina, sunete, gust sau atingere

Persoanele autiste pot experimenta o sensibilitate excesiva sau deficitara la
sunete, atingere, gusturi, mirosuri, lumina, culori, temperatura sau durere.

Pot fi indiferenti la durere sau senzatia de rece, pot avea o sensibilitate

neobisnuita la mirosuri si un apetit alimentar capricios (mananca doar anumite
alimente sau refuza alimente cu o anumita textura) sau pot sa nu observe ca li s-
a facut foame. Pot avea o fascinatie deosebita pentru obiecte sau jucarii care se
rotesc, pentru mecanisme sau masini, fara insa sa inteleaga scopul sau functia
generala a acelui obiect. Cauta experiente senzoriale mirosind mancarea sau
fluturand degetele in dreptul luminii. Pot percepe sunetele de fundal, cum ar fi
muzica in surdina dintr-un restaurant, pe care alte persoane le ignora, ca fiind
insuportabil de puternice. Acest lucru poate provoca anxietate sau chiar durere
fizica. Multe persoane cu autism prefera sa nu imbratiseze sau sa fie imbratisati
din cauza disconfortului, atitudine care poate fi interpretata gresit ca fiind rece si
distanta.

Multi evita situatiile cotidiene din cauza acestor probleme. Pentru a bloca
perceptiile si a incerca sa evite suferinta isi acopera urechile si se retrag in locuri
linistite. Scoala, locul de munca sau magazinele pot provoca o suprasolicitare
senzoriala si pot fi deosebit de coplesitoare.

Concentrare pentru o anumita pasiune sau hobby

Multe persoane cu autism au o serie de hobby-uri, adesea de la o varsta destul de

frageda. Acestea se pot schimba sau pot ramane aceleasi pe tot parcursul vietii.
Pot deveni experti in interesele lor speciale si adesea le place sa impartaseasca
cunostintele pe care le-au dobandit. Pasiunea Gretei Thunberg pentru protejarea
mediului sau preocuparea legata de trenuri sunt astfel de exemple. La fel ca in
cazul celorlalti oamenii, si persoanele cu autism simt placere ca urmare a
pasiunii lor pe care o considera esentiala pentru bunastarea si fericirea lor.
Putand sa se concentreze foarte bine la ceea ce le place sa faca, multi dintre ei se
descurca bine in mediul academic sau profesional, insa in egala masura, pot sa
fie atat de absorbiti de anumite subiecte sau activitati, incat sa neglijeze alte
aspecte ale vietii lor.

Anxietatea extrema

Anxietatea este o reala problema pentru multe persoane cu autism, in special in

situatii sociale sau cand se confrunta cu schimbari. Ii poate afecta psihologic si
fizic si poate avea un impact asupra calitatii vietii lor, precum si a familiei.

Este foarte important ca persoanele cu autism sa invete sa recunoasca factorii

declansatori si sa gaseasca mecanisme de a face fata situatiei respective, pentru
a-si reduce anxietatea. Totusi, multe persoane autiste au dificultate in a-si
recunoaste si regla emotiile.

Crizele si inchiderea in sine

Cand totul devine prea mult pentru persoana autista, aceasta poate face o criza
sau se poate inchide in sine. Sunt experiente foarte intense si epuizante. De
exemplu, cand se simte coplesit de o anumita situatie, isi poate pierde temporar
controlul asupra comportamentului. Aceasta pierdere a controlului poate fi
verbala (striga, tipa, plange) sau fizica (loveste, arunca, musca). La copii, este
adesea confundata cu tantrum si atat copilul, cat si parintii primesc adesea
comentarii dureroase si priviri pline de judecata de la persoane din public mai
putin intelegatoare.

Desi multi copii cu autism au o inteligenta normala, altii pot avea un deficit
intelectual usor sau chiar semnificativ. De asemenea, prezinta un risc mai mare
pentru alte afectiuni medicale, cum ar fi tulburari de somn, epilepsie, ADHD
(tulburare de deficit de atentie si hiperactivitate) si boli mentale (anxietate,
depresie).

Pe masura ce se maturizeaza, unii copii cu tulburare de spectru autist devin mai

implicati in relatia cu alte persoane si prezinta mai putine tulburari de
comportament. In cele din urma, cei care au manifestari mai putin severe pot
duce o viata normala sau aproape normala. Cu toate astea, altii continua sa aiba
dificultati in ceea ce priveste limbajul sau abilitatile sociale, iar anii adolescentei
pot crea in plus probleme comportamentale si emotionale grave.
Diagnostic
Diagnosticul precoce cu initierea imediata a terapiei sunt importante pentru
ameliorarea simptomelor si imbunatatirea calitatii vietii copiilor cu autism si a
familiilor acestora. Nu exista o analiza care sa diagnosticheze boala. Tulburarea
de spectru autist este diagnosticata exclusiv pe baza observarii modului in care
copilul vorbeste, interactioneaza si actioneaza in comparatie cu alti copii de
aceeasi varsta. Medicul psihiatru pediatru diagnosticheaza autismul urmarind
copilul si punand intrebari parintilor.

Autismul poate fi atat supradiagnosticat, cat si subdiagnosticat. Totusi, studiile

arata ca diagnosticul de tulburare de spectru autist pus la varsta de 2 ani de catre
un specialist in aceasta afectiune este frecvent unul corect. Din acest motiv,
testele psihologice specifice de evaluare a autismului sunt aplicabile incepand cu
aceasta varsta. Autismul poate fi diagnosticat si inainte de 2 ani, si multi parinti
mentioneaza simptomele specifice lipsei de comunicare inca de la varsta de un
an. Cu toate acestea, cel mai frecvent, autismul tipic este diagnosticat in jurul
varstei de 3 ani, datorita intarzierii limbajului sau dificultatilor de integrare a
copilului la gradinita. In ceea ce priveste sindromul Asperger, aceasta tulburare
este diagnosticata de obicei in jurul varstei de 6 ani, cand copilul merge la
scoala, iar dificultatile sale de socializare devin mai evidente.

Academia Americana de Pediatrie recomanda screeningul pentru tulburari de

dezvoltare tuturor copiilor cu varsta intre 18 - 24 luni.

Cand sa mergi cu copilul la doctor

Copiii se dezvolta in ritmul lor, iar multi nu respecta termenele exacte sugerate
in cartile de parenting. Totusi, daca esti ingrijorata cu privire la faptul ca
bebelusul tau nu se dezvolta normal, este important sa discuti cu medicul
pediatru.

Centrul pentru prevenirea si controlul bolilor (CDC) a identificat urmatoarele

semnale de alarma pentru tulburarea de spectru autist la copilul mic:

 Nu raspunde cu un zambet sau cu o expresie faciala fericita pana la 6 luni

 Nu gangureste pana la 12 luni
 Nu raspunde la numele sau pana la varsta de 12 luni
 Nu arata spre obiecte pentru a-si arata interesul pana la varsta de 14 luni
 Nu se joaca „sa ne imaginam ca” (sau jocul „de-a”) pana la varsta de 18
luni. Exemple de astfel de jocuri sunt: de-a supereroul,  de-a mama si de-a
tata, sa ne imaginam ca mergem la cumparaturi, ca zburam pe luna, ca
hranim papusa, etc.  
  Nu spune o propozitie din doua cuvinte pana la varsta de 24 de luni
 Evita contactul vizual sau prefera sa stea singur
 Se supara la schimbari minore in rutina
 Bate sau flutura din maini, isi leagana corpul sau se invarte in cerc
 Reactioneaza neobisnuit si uneori intens la felul in care lucrurile miros, au
gust, se simt si/sau arata
 Pierde abilitati lingvistice sau sociale dupa ce deja le dobandise
Tratament

Desi copilul nu se va vindeca, studiile au aratat ca terapia intensiva inceputa cat

mai devreme (ideal la 1 1/2- 2 ani), cu implicarea parintilor si a altor persoane
semnificative din familie, poate reduce semnificativ simptomatologia, ca urmare
a plasticitatii cerebrale specifice perioadei de dezvoltare timpurie.

Nu exista un tratament medicamentos specific si nu exista o abordare unica

pentru toti copiii. Tratamentul este individualizat si urmareste maximizarea
capacitatii copilului de a functiona prin reducerea simptomelor tulburarilor de
spectru autist si sustinerea dezvoltarii si invatarii. Interventia timpurie in anii
prescolari va ajuta copilul sa invete abilitati esentiale sociale, de comunicare,
functionale si comportamentale.

Metodele care si-au dovedit utilitatea in tratamentul tulburarii de spectru autist

sunt :

 ABA (Applied Behavioral Analysis) - Terapia aplicata a

comportamentului se bazeaza pe principiul recompensei si are rezultate
foarte bune la copiii cu capacitate mare de imitare. Consta in insusirea
treptata, mecanica si rigida la inceput a anumitor comportamente, gesturi
si activitati si inlaturarea celor specifice bolii.
 TEACCH (Tratament and Education of Autistic and Related
Comunication - Handicapped Children) - este un program care
foloseste tehnici si metode variate, de inlocuire a comportamentelor
incorecte cu altele corecte. Scopul este de a dezvolta la nivel maxim
potentialul de comunicare si independenta al copilului. Ofera multa
predictibilitate (organizare structurata a programului zilnic al copilului) si
cooperare din partea copilului.
 PECS - (Picture Exchange Comunication System) - este o metoda care
foloseste pictograme (cartonase desenate) pentru ca un copil fara limbaj sa
poata cere ceea ce-si doreste. Un copil care nu vorbeste la varsta de 4–5
ani are nevoi complexe de comunicare care nu mai pot fi intuite de parinti.
 Neputand vorbi, copiii au nevoie sa fie ajutati sa comunice, iar acest
sistem permite folosirea unor imagini care contin lucrurile de care copilul
are nevoie: apa, mancare, dulciuri, jucarii, toaleta, „mi-e somn”, „ma
doare ceva”. Utilizarea PECS creste sansa de aparitie a limbajului vorbit
la copil.

De asemenea, tratamentul implica formare speciala si sprijin pentru parinti,

terapie de vorbire si limbaj, terapie ocupationala si pregatire pentru abilitati
sociale. De asemenea, unii copii si adulti cu tulburare de spectru autist pot avea
la un moment dat in viata lor si alte tipuri de afectiuni mentale, cum ar fi
anxietatea, depresia sau ADHD. Acestea sunt tratate cu terapie sau cu
medicamente.

Utilizarea tratamentelor complementare si alternative este frecventa in randul

copiilor cu autism, ca de exemplu, suplimente nutritive speciale si anumite diete.
Pana in prezent, exista putine dovezi stiintifice ca astfel de tratamente sunt
eficiente si uneori au consecinte negative. Este important sa discuti cu medicul
copilului inainte de a incerca orice tratament complementar sau alternativ.

In plus fata de terapie, este nevoie de o educatie speciala, in clase cu un numar

mic de copii la un profesor. Multi copii cu autism pot functiona mai bine daca
ziua de scoala este consecventa si previzibila. De asemenea, este util ca
informatia sa fie prezentata astfel incat elevul sa poata invata atat vazand, cat si
auzind.
Complicatii

Problemele legate de interactiunea si comunicarea sociala si comportamentale

pot determina:

 Probleme la scoala, legate de invatare

 Probleme la angajare
 Victimizare si intimidare (bullying)
 Incapacitatea de a trai independent
 Izolare sociala
 Stres in familie
Preventie
Nu exista nicio modalitate de a preveni tulburarea de spectru autist, dar exista
optiuni de tratament. Diagnosticul si interventia timpurie sunt foarte utile si pot
imbunatati comportamentul, abilitatile si dezvoltarea limbajului. Cu toate
acestea, interventia este utila la orice varsta. Desi, frecvent, copiii continua sa
aiba simptomele tulburarii de spectru autist, pot invata sa functioneze bine.
Prognostic

Nu exista un tratament care sa vindece tulburarea de spectru autist. Cu cat un

copil are acces mai devreme la un program personalizat si intensiv de terapie, cu
atat va fi mai buna evolutia lui. Este important ca parintele sa inteleaga ca
tulburea de spectru autist este complexa si, in consecinta, este nevoie de timp
pentru gasirea celui mai potrivit program de terapie adaptat nevoilor copilului
lor.

Planificarea viitorului copilului cu autism

Este normal ca parintele sa fie ingrijorat cu privire la viata copilului sau cu

autism. Copiii cu tulburare de spectru autist vor continua sa invete si sa
compenseze problemele din viata lor de-a lungul anilor, insa majoritatea vor
avea nevoie de un anumit nivel de suport. Planificarea momentelor viitoare ale
copilului, cum ar fi facultatea, angajarea, traiul independent si serviciile
necesare de suport, va face acest proces mai usor.

Cum afecteaza autismul adultii

O minoritate de adulti cu tulburare de spectru autist poate continua sa traiasca

sau sa lucreze independent. Cu toate acestea, multi adulti cu autism vor necesita
ajutor si terapie continua pe tot parcursul vietii. Inceperea terapiei si a altor
tratamente devreme in viata copilului poate contribui la o mai mare
independenta si o mai buna calitate a vietii a acestor persoane ca adulti.
Recomandari pentru parinti

A avea un copil cu autism afecteaza intreaga familie. Poate fi stresant,

consumator de timp si costisitor. Este important sa acorzi atentie sanatatii fizice
si emotionale atat in cazul tau, cat si al celor membri din familie.

 Afla cat mai multe despre tulburarea de spectru autist

 Ofere-i copilului o structura si o rutina consecventa
 Conecteaza-te cu alti parinti care au copii cu autism
 Cauta ajutor profesional pentru temerile pe care le ai
 Fa-ti timp pentru tine si pentru ceilalti membri ai familiei